7. Pe ei, ma, si omorati-i!

Atmosfera de intimitate amicală din bucătăria domnului Aurel Obreja s-a destrămat. Glasul său curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cântării, o voce ale cărei sunete aproape că-şi lasă definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evocă explozia diabolicului în existenţa sa. Îşi continuă depănarea istorisirii, de parcă ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, deşi puternic alcoolizată – însă cu care presupune că oricine se cuvine să fie obişnuit, dacă om este – cum ar fi tescovina, de pildă.

Numai eu nu intru în tagma acelora obişnuiţi să accepte viaţa aşa cum este şi am moştenit-o. Pentru mine, taclalele despre suferinţele detenţiei au luat sfârşit. Începe purgatoriul.

– Şi, la un moment dat, cum povesteam noi acolo, cei cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi şi omorâţi-i!” Am fost prins, pus jos şi m-am trezit cu mâinile legate la spate, legat la picioare – la glezne, la genunchi -, la ochi şi cu un prosop în gură. Asta într-o fracţiune de secundă.

A priceput că intrase pe mâna “reeducatorilor” de la Piteşti. Era atât de zăpăcit de năpustirea fulgerătoare, de învălmăşeală, de surpriza trecerii de la o stare de destindere călduroasă la şocul brutalităţii – de neconceput de un cuget sănătos, încât făcu o deducţie stupidă, cum numai naivitatea bunului simţ şi a omeniei pot scorni: “Ahaaa, au vrut să sară pe noi ‘reeducatorii’ şi probabil că unii ne-au luat apărarea.” Omul normal nu poate accepta că toţi ceilalţi semeni sunt nebuni.

– Da’ de unde, că toţi s-au repezit pe noi! Va să zică, ne-au legat. Şi spune Ţurcanu: “Bateţi-i sistematic!”

– Cum arăta Ţurcanu?

– Înalt, puţin uscăţiv. Avea o privire extraordinară, acest Ţurcanu. Nu era băiat urât, că pe atunci era tânăr şi el. Totuşi, avea ceva de criminal în uitătură, mi-am dat seama când l-am cunoscut mai bine, pe pielea mea. Când îl zăreai – până nu-l cunoşteai ce făcea -, îţi dădeai cu părerea că ar fi fost un om cumsecade. În clipa când îl cunoşteai şi vedeai cu câtă cruzime bătea acest om, vă spun că te apuca tremuratul şi amuţeai în faţa lui, adică nu mai puteai să spui nimica. Numai când intra Ţurcanu în camera 99, la toţi ni se declanşa nevoia să ieşim afară. De frică, ştiţi. Toţi ne ceream să mergem la veceu. Asta e. Avea sprâncene groase, unite deasupra nasului. Şi ochi adânci, nu prea mari. Gura bine conturată, cu bărbia adusă în faţă, cu gaură-n ea. Fruntea o avea înaltă. Faţă de noi, era rotund la obraji. Mâinile mari, cu degete foarte lungi. Ne strângea de gât de ne cuprindea, când venea, seara, să ne vadă “în poziţie”. Când apărea, am fi vrut să intrăm prin zid.

Vorbitorul reia, ca pentru sine, pe ton scăzut şi gânditor:

– Bătuţi sistematic.

Apoi, apăsat de vedenia scenei, îmi relatează:

– Ne-au prins aşa – adică pe cei cinci -, ne-au prins pe sub braţe, ne-au ridicat. “Începeţi!” Şi când au început să ne lovească. O făceau cu bucăţi de scânduri, cu pari din carpen, de la priciuri. Unul ne ţinea de braţ, altul de cap, de haine; de haine mai mult. Au început să urle, ţipau ca nişte canibali. Ne loveau cu bocancii în gură, în burtă, cu toate instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, cu fel de fel de cauciucuri cu sârmă în ele – aduse din fabrică -, cu bucăţi de fier, cu cozile ascuţite ale lingurilor. Chiar că semăna cu un dans macabru la canibali înainte de a ne mânca. Prima dată mi-a venit să râd. Dar durerile mi-au tăiat tot cheful. Au durat aceste bătăi cam patru-cinci ore. Ne cărau, în lovituri, jur-împrejurul acelei camere enorme, încât eram vineţi, ca morţii, şi nu mai eram buni de nimica; atârnam ca nişte cârpe ude. În sfârşit, ne lasă. “Gata-i? La colţ cu ei!” Ne-au pus la colţ. “Dezbrăcarea-n pielea goală!” Ne-au dezbrăcat în pielea goală. Ne-au pus în picioare, tot legaţi la ochi, bineînţeles, şi la mâinile care ne erau la spate, legaţi la glezne. Aceştia se “reabilitau”, se “reeducau”. Pentru a demonstra că s-au rupt de noi, de cei care la Târgşor îi încurajaserăm împotriva “reeducărilor”, erau datori să ne bată. Şi, cu cât ne băteau mai mult, cu atât scăpau mai repede din “poziţie” – o să aflaţi ce-i aia – şi din tortură. Am priceput imediat ce se-ntâmpla acolo. L-am iertat şi pe colegul meu şi pe toţi i-am iertat, care ne loveau când ne plimbau împrejurul camerei ca pe nişte hoituri, că nu mai eram oameni. Şi i-a îndemnat pe toţi elevii care erau acolo: “Uitaţi-vă, mă, la şefii voştri, uitaţi-vă la «comandatura’ din Târgşor, mă, că din cauza lor faceţi voi ani grei de închisoare! Ăştia sunt vinovaţi, mă! Uitaţi-vă la şefii voştri!” Şi le mai spune: “Treceţi acuma, scuipaţi-i şi loviţi-i!” Iar nouă: “Deschideţi gura, mă!” Ne-au deschis ei gurile, că veneau şi-ţi băgau aicea câte o bucată de lemn sau altceva. Fizic, eram topiţi. Cu mintea, la fel. Aproape nu ne mai dădeam seama ce era cu noi.

Mi-a indicat îmbucarea laterală a fălcilor. Continuă.

– Nu conta că-ţi rupeau buzele, nu mai avea importanţă. Acolo eram puşi să ne omoare! Şi au trecut unul după altul. Pe rând, să arate că se desolidarizau de noi. Fiecare ne lovea. Unii cu ură. Te scuipau cu flegmă. Doamne. Şi am fost din nou pălmuiţi, tot aşa câteva ore la rând, scuipaţi. El, tot timpul: “Uitaţi-vă, mă, la şefii voştri! În ce credeaţi voi!. Uitaţi-vă cum arată.”

Este o impietate să ascult descrierea acestor cazne, să o imprim pe casetă şi mai apoi s-o transcriu liniştit pe hârtie, fără să resimt canonul cu intensitatea acelor hristoşi urcând Golgota pentru că au refuzat minciuna şi nu s-au închinat în faţa altarelor pe care şi le înălţa dictatura. Caut un criteriu de comparaţie, să-mi pot asuma cât de puţin din umilirea, din durerea celor cinci băieţi, un criteriu de comparaţie să-mi apropriu situaţia lor, să o înţeleg mai bine prin experienţa mea însăşi.

Ceea ce găsesc e smuls din trecutul prea recent şi n-are nimic comun cu acest martiriu asemănător cu al primilor creştini. Totuşi, imaginea din memorie dezvăluie ceva: dorinţa comunismului de a murdări, de a demonstra că orice şi oricine sunt nimic, de a preschimba totul în moarte, într-o moarte înjositoare, într-o moarte de lepros, de javră, de neputincios. Este imaginea procesului soţilor Ceauşescu, cât de revelatoare pentru dispreţul de dreptate, de respect pentru fiinţa umană al acelora care ne conduc de cincizeci de ani!

Inşii care au poruncit asasinarea lor au contribuit din răsputeri, la timpul gloriei, să ne impună un cult al preşedintelui ţării, să-l socotim cel mai inteligent, cel mai patriot, cel mai apt de sacrificiu pentru binele poporului. Au clădit un soclu de fum de tămâie pe care au urcat portretul pictat în culori smulse din razele soarelui, reprezentându-l pe conducătorul lor. Când le-a venit la îndemână, au vestit poporul că avea de-a face cu un individ pe care era foarte uşor să-l împiedici să-şi mai deschidă gura pentru a se apăra, cu o zdreanţă din care putea rupe oricine o bucată să-şi şteargă cizmele cu ea. Ulterior – cu un mic sac de carne însângerată. Menirea comunismului este să demoleze, să trădeze, să secătuiască. Să scuipe, cum am văzut.

Am săvârşit o impietate de alt ordin aducând în discuţie un criminal, oricât de tragic i-a fost sfârşitul. Între călău şi victimă nu poate încăpea nici un fel de asociere, de paralelă. Totuşi, această nouă impietate ne foloseşte să înţelegem că orice reprezentant al comunismului, de îndată ce are puterea în mână, dovedeşte a fi bolnav la rândul său de complexul Ţurcanu .

– Printre tinerii de acolo, am văzut nişte copii între paisprezece şi şaisprezece ani. Îmi aduc aminte de un elev de la Buzău, fiul unui aviator, care a trecut pe lângă noi şi când a dat aşa, cu palma, ne-a mângâiat. Parc-am prins curaj. Şi n-a vrut să ne scuipe. Şi l-au chemat imediat bătăuşii, Ţurcanu, Mărtinuş, Livinschi. Ăia: “De ce nu-i loveşti, mă, şi nu-i scuipi?!” – “Păi – zice -, eu nu i-am cunoscut niciodată. Mie nu mi-au făcut nici un rău.” – “Lasă, că te punem noi alături de ei!” Copiii erau îngroziţi de ce vedeau; şi de frică sigur că făceau tot ce le spunea Ţurcanu. Ne scuipau şi ne loveau după cum li se ordonase: noi eram aceia din cauza cărora regimul nu-i pusese în libertate, pentru că noi refuzaserăm “reeducarea”. Unii credeau că aşa era. Alţii n-o credeau, dar erau înspăimântaţi.

“De frică, făceau tot ce le spunea Ţurcanu.” Propoziţia-cheie a fost rostită. Românul “liber”, de frică îşi vindea colegul de serviciu, prietenul, ruda. Românul “reeducat”, de frică nu numai că-şi vindea colegul de celulă, dar îi devenea şi călău. În schimb, românul “reeducat” a suferit iniţial suplicii ce depăşesc putinţa de răbdare şi, dincolo de acestea, a fost păzit zi şi noapte să nu se sinucidă pentru a se împiedica să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. Astfel ajunsese de înţeles metamorfozarea lui în fiară.

– După ce au trecut şi torturile astea, ne-au aşezat pe jos, tot legaţi şi cu bătăuşi în jurul nostru, ne-au pus “în poziţie” pe ciment, în pielea goală. S-au dus la veceu, unde aveau pregătite fecale şi urină şi ne-au adus într-o gamelă să mâncăm. Nici unul n-a acceptat aşa ceva. Însă aveau lucrate din pari un fel de lopăţele, aşa ca nişte dălţi. Întâi ne înfigeau beţe în gât, sub bărbie, la guşă. Apoi ne-au băgat lopeţile în gură, ne-au căscat-o şi. Doamne!. ne turnau pe gât, ne înfundau, vomitam. Îţi venea să-ţi dai şi stomacul afară! Ţurcanu zicea: “Aşa au mâncat, mă, toată viaţa c.t, aşa cum le dăm acum să mănânce. Nu le place, hă?! Au vrut să fie şefi mari, comandanţii voştri. Uitaţi-vă la şefii voştri!” În sfârşit, s-a terminat şi cu episodul acesta. Apoi aveau făcut un sex de femeie din săpun şi ziceau că era Maica Domnului; şi un membru bărbătesc îl închipuia pe Iisus Hristos. Şi te obligau să mergi să te închini lor şi să le săruţi pe un scaun unde le puseseră. Te loveau cu parii în cap. Nu mai aveai nici o voinţă. “Pupă, mă, pupă, mă, că-n ăştia aţi crezut voi, Dumnezei şi Cruci!” şi nu ştiu ce. Pe urmă, treci la tortură, treci la “poziţie”, zi şi noapte, zi şi noapte. Două săptămâni n-am dormit. Dar nici nu mai puteai dormi. Nu ştiam ce vor!

– Ce se-nţelegea prin “poziţie”?

– În primul rând, te ţineau într-un picior, cu celălalt ridicat, cu mâinile-n sus. O oră, două. Zic: “Măi, s-or sătura!” Da’ de unde! Câte trei-patru ceasuri. Nu mai puteai? Lăsai mâinile-n jos? Te loveau cu parii peste mâini, ţi le rupeau. Nu mai puteai. Fiecare eram păziţi de doi-trei care ne băteau, “să se reabiliteze”. Şi “s-au reabilitat” o mulţime pe pielea noastră. La un moment dat, îţi puneai mâinile pe cap şi le lăsai acolo. Ei te loveau, tu nu mai puteai, pur şi simplu: nu mai aveai tărie să le ţii în sus. Să stai într-un picior, la fel nu mai puteai – ore-ntregi, zile-ntregi. Cât să poţi sta? Te lăsai în jos. Pe urmă, să faci flexiuni: sute de flexiuni, jos, în picioare, jos, în picioare. Nu mai puteai. Apoi te lăsau. Te puneau jos, cu picioarele-ntinse, aşa, să-ţi apuci vârfurile degetelor de la picioare cu mâinile, ziua cu ochii la soare – pătrundea niţel -, iar noaptea cu ochii la becul ce era în mijlocul acestei camere. Nu mai puteai nici aşa. Aveai impresia că intri în cimentul ăla. Te loveau, te băteau; degeaba: nu mai puteai, s-a terminat. Ne-au luat într-o seară şi ne-au bătut numai în cap, cu nişte scânduri, aşa, tot capul l-au tocat, încât a doua zi capetele noastre arătau ca nişte mine din alea marine, cu colţi. Se făcuse capul cât un balon. Eram negri toţi, absolut, până şi pe faţă. “De ne-ar omorî mai repede.” – ne ziceam. Pe mine m-au bătut aici la tălpi. Apoi a început să se usuce muşchiul ăsta de pe braţ, s-a-ngălbenit şi am făcut o fractură de humerus. Mi-au pus comprese cu apă rece, să mă facă nou. Acuma le simt, toate loviturile astea. Ca tortură, aveau nişte cleşti, ca alea de spart alunele. Te strângeau cu cleştii de fiecare falangă, la fiecare deget de câte trei ori. Dacă rezistai la asta, treceau la picioare; aşa încât degetele noastre, mâinile, labele erau numai răni şi miroseau a cadavru.

Îmi închipui că era o caznă preferenţială pentru un sculptor; pentru el, degetele sunt la fel de preţioase ca şi pentru pianist.

– Pe urmă, în ceea ce priveşte mâncarea, ne puneau gamelele la o anumită distanţă de noi. Ne ţineau cu mâinile la spate, în genunchi. Mâncarea ne-o aduceau fierbinte. Trebuia să te laşi cu încetul în jos şi fără lingură, fără nimic, să-ţi dai drumul deasupra castronului sau a gamelei. Să cazi în acelaşi timp cu bărbia şi cu fruntea, că altfel se vărsa gamela şi te băteau şi pentru asta. Dacă nu-ţi dădeai drumul în jos, te-mpingeau de la spate; nu exista să nu vrei să mănânci aşa. Şi cădeai cu nasul şi cu faţa în clocotele alea. Eram plini de răni la gură, arşi la buze, la nas, la ochi. O nenorocire. Nu puteam înghiţi nici pâinea. Corpul nu mai primea mâncare. Şi tot aşa miroseam. Şi, Doamne, ce era. Au durat chestiile astea cu tot felul de torturi. Altă metodă: s-a adus într-o zi un castron cu sare. Şi au pus apă peste ea. Era atât de multă, că nici nu s-a mai topit, aşa de concentrată ajunsese apa. Ne-au obligat s-o bem. Refuzai? Ţi-o turnau pe gât, tot cu beţele alea ascuţite înfipte-n gât şi cu lopăţelele. Nu puteai altfel, că erai trântit pe jos, trebuia să-nghiţi, că altminteri mureai: ei tot turnau. Beai cât puteai. Vă-nchipuiţi şi dumneavoastră când ajungea sarea aia în stomac şi-n intestine: te ardea o sete groaznică. Şi-ncepeai: “Apă! Apă! Apă! Apă!” Crăpai. Plesneai. Noaptea, mai ales, când stăteam “în poziţie”, mă ceream colegului ăsta al meu, că pe el îl puneau să mă păzească, împreună cu nişte băieţi de prin Neamţ, pe care-i cunoşteam din Piatra, şi mă ceream la veceu. Mă ducea. Ziceam: “Măi, Bebe, n-am nici o nevoie. Dă-mi nişte apă să beau”. Îmi dădea câte o cană. Ziceam: “Dă-mi găleata”. Beam din găleată cât puteam. Şi probabil că l-au simţit sau l-a turnat cineva că mă scotea prea des şi, când m-am cerut într-o noapte, n-a vrut să mă ducă. “Nu mai merg cu tine. Stai ‘în poziţie’, banditule!” Am stat “în poziţie”. A discutat, totuşi, cu unul dintre ăia care mă păzeau şi zice: “Du-te tu cu el iară”. Aveau, vedeţi, şi câte o licărire de umanism. Dar astea îi costau viaţa: puteau să-i pună şi pe ei alături de noi. Se temeau. Altă dată m-a dus din nou. “Apă-mi trebuie.” – “Nu mai aduc apă.” – “Dă-mi voie să beau din aia sărată” – că apa de pe conductă era sălcie la Gherla: nu se putea bea; era doar pentru veceu. M-am repezit la closet şi am început să beau apă din pumni.

Tace. Tac. Flacăra sâsâie. Vrea să se stingă.

– Ne-au pus să ne batem între noi. Nu ne-am bătut. Şi asta era una dintre metode. Dacă accepţi să te baţi, are loc un fenomen: dacă ai impresia că celălalt te-a lovit un pic mai tare, îţi zici: “Aha! Ai dat anume!” Şi îl loveşti şi tu mai tare. Te loveşte şi el mai tare. La rândul tău, îl loveşti şi tu. Atunci ne-am hotărât, orice s-ar fi întâmplat, să nu aceptăm asta. Am avut o încredere extraordinară în colegii cu care am fost torturaţi. Şi niciodată n-am avut îndoiala că aceşti oameni se vor pierde pe drum. Şi ne-a ajutat şi credinţa în Dumnezeu şi faptul că ne făcuserăm un program şi de rugăciuni şi meditaţii la Jilava, pe care l-am menţinut tot timpul. În sfârşit, după vreo două-trei săptămâni, ne-au lăsat să ne culcăm.

Ochii îmi scapă către partea din spate a medalionului din os pomenit nu de mult. Arhanghelul Mihail, cu spada în mâna stângă, atârnată pe lângă trupu-I de lumină, iar în dreapta cu Crucea de la Sfântul Mormânt, tocmai pogoară asupra României Mari, reprezentată prin harta ei. Ţara, patria noastră, îl primeşte matern, ca scoica din care Afrodita a urcat la viaţă din adâncurile întunecoase ale mării, înghimpată de raze.

De ce n-a coborât Arhanghelul atunci când acei tineri şi-au trebuit murdări buzele sărutând idolii “reeducatorilor” şi când Hristos a fost iarăşi şi iarăşi scuipat şi bătut în cuie în trupurile lor nimicnicite?

De ce?