MORALA PRACTICA PENTRU CRESTINUL INCEPATOR

MIHAI RĂDULESCU

Morală practică pentru creştinul începător

 Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ

Editura RAMIDA
Bucureşti
1999

Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul:
Eşti fericit, prietene?
Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători.
Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului.

Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin.

Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV).

Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri.
Autorul

CUVÂNT ÎNAINTE

Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată.
Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr că e scriitor.
Ca profesor trăda o tensiune pe care cred că voia să ne-o transmită şi nouă, studenţilor: de a trăi plenar şi de a înfrunta neajunsurile vremii cu bărbăţie, aşa cum afirmă în cartea de faţă –  “A avea tăria să înfrunţi viaţa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei…” De altfel, după 1990, domnia sa a dat glas mai mult frământărilor interioare, prin numeroasele cărţi publicate, la care se adaugă şi aceasta.
Cinstea pe care mi-a oferit-o profesorul meu, de a-i prefaţa una din opere, m-a pus la grea încercare şi-n mare încurcătură: pe de o parte, conştiinţa în faţa situaţiei de a prezenta cititorilor o lucrare a magistrului, iar pe de altă parte, dorinţa de a nu absenta de la încrederea acordată.
La prima vedere, cititorul grăbit va fi tentat să înscrie volumul de faţă în rândul cărţilor obişnuite de morală, cu un conţinut moralizator, bine structurate de specialiştii în domeniu, că doar poartă titlul – MORALĂ PRACTICĂ PENTRU CREŞTINUL ÎNCEPĂTOR.
Zăbovind însă puţin asupra conţinutului, cititorul va fi convins că are de-a face cu o carte mărturisitoare, bazată deci pe experienţa vie a personajelor, alese cu multă măiestrie de autor şi care-l vor însoţi pe tot parcursul cărţii.
Mulţi consideră că morala în creştinism, ca-n orice altă religie, are rolul primordial, mergând până acolo încât rezumă chiar creştinismul la o sumă de precepte morale.
Ei bine, trebuie să ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa şi că, deşi morala îşi are locul bine stabilit, nu este decât o componentă a creştinismului. Morala creştină este mai mult decât o simplă morală; să nu uităm însă că în numele unei morale a acţionat Inchiziţia şi că ateismul are o morală, o etică a lui. Cu toate acestea, în nici unul din cazurile invocate, morala nu l-a condus pe om la comuniunea cu Dumnezeu – cum ne propune creştinismul.
Apoi, cine ar putea să-i acuze de imoralitate pe fariseii atât de criticaţi de Mântuitorul Hristos, când ei înşişi Îl acuzau pe Învăţătorul iubirii şi al iertării că prânzea cu vameşii şi cu desfrânatele? Şi totuşi, moralitatea ori dreptatea lor nu le-a fost suficientă. De asemenea, pilda vameşului şi a fariseului este edificatoare; amândoi – în acelaşi templu: primul, reprezentantul  puterii nedrepte a romanilor, calificat de fariseul însuşi, “răpitor, nedrept, adulter” (Lc. 18.11)., al doilea, fariseul, exponentul legii VECHIULUI TESTAMENT, pe care, de altfel, o respectă cu scrupulozitate.
Cu toate acestea, vameşul s-a întors – ne spune Domnul – mai îndreptat la casa sa decât fariseul. Aşadar, zdrobirea inimii şi smerenia vameşului au fost mai puternice decât “moralitatea” fariseului. Din acest motiv, morala creştină apare ca o morală a iubirii şi a smereniei, şi nu a dreptăţii în numele moralei. Iată de ce măsura iubirii omului faţă de Dumnezeu este dată de iubirea dintre el (om) şi semenii săi: “De zice cineva: ‘Iubesc pe Dumnezeu’, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I In. 4.20).
Iar un avva (părinte) din PATERIC, întrebat fiind de unul dintre ucenicii săi: “Care este cea dintâi virtute creştină?”, el răspunde: “Smerenia“. “Şi a doua?” continuă ucenicul. “Tot smerenia!” “Şi a treia?” “Tot smerenia“, îi răspunse încercatul părinte.
De altminteri, legea morală este o lege nescrisă, întipărită în inimile oamenilor, reactualizată de porunca divină a Creatorului şi întărită prin exemplul personal al Fiului Mântuitor. Înţeleasă altfel, morala ar deveni ceva exterior, rece şi sterp, aşa cum tinde să ajungă Morala, ca disciplină teologică. Trebuie să mărturisesc faptul că tratatele de teologie morală bine alcătuite au răpit duhul, viaţa pe care doreşte să o descopere fiecare creştin în morala  transmisă atât de viu de Hristos şi pe care ele au făcut-o greu accesibilă.
Ea se bazează pe mărturia vie a lui Hristos şi pe experienţa Bisericii, care nu trebuie să devină doar un “obiect” de cercetare, de experiment, ci un cadru de creştere şi de desăvârşire a creştinului. De aceea, morala creştină, mai ales cea ortodoxă, nu se poate “învăţa”, deprinde din tratate sterile, împrumutate din alte culturi sau din tradiţii străine ei, ci din experienţa vie şi dinamică a fiilor Bisericii. Creştinul ortodox nu are nevoie de manuale, de tratate, ci demărturie, pe care o găseşte în VIEŢILE SFINŢILOR, în PATERIC, în LIMONARIUL, în ISTORIA LAUSIACĂ, în FILOCALIE, oferite cu multă generozitate de Biserică şi chiar de literatură şi de istorie. Cine nu ştie ce impact extraordinar a avut lectura VIEŢII SFÂNTULUI ANTONIE CEL MARE, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, nu numai în rândul creştinilor, ci şi al păgânilor?
“Viaţa omului însemnat – notează autorul, prin graiul lui Thomas Carlyle – nu este petrecere, ci o bătălie în marş, un război cu stăpânirile şi puterile. Nu e o plimbare prin îmbălsămatele livezi de portocali şi grădini înflorite, în tovărăşia Muzelor şi Orelor trandafirii: este un straşnic pelerinaj prin arzătoare pustietăţi de nisip, prin ţinuturi de gheaţă şi zăpadă.”
Cartea MORALĂ PRACTICĂ PENTRU CREŞTINUL ÎNCEPĂTOR este o mărturie pentru că autorul nu pronunţă simple sentinţe morale, ci îşi însoţeşte cugetările cu o experienţă mai puţin cunoscută pentru domeniul teologic: o experienţă din domeniul literar.
Cu o artă şi cu un talent remarcabile, aflându-se în faţa unui vast orizont de cunoaştere, scriitorul îşi alege, din literatura universală, exemplele care-l susţin în afirmaţiile sale şi pe care, adesea, le lasă singure să vorbească, încheind cu o cugetare simplă, adevărată şi concisă. El însuşi subliniază rolul exemplelor vii, mai ales când vorbeşte despre fericire: “este recomandabil, atunci când devenim conştienţi că, în viaţa noastră viitoare, ne poate aştepta fericirea, dar ne poate aştepta şi nefericirea, este recomandabil, ziceam, să învăţăm din autobiografiile oamenilor de seamă, cum au atins ei fericirea, pentru că în cazul acestor mari creatori şi descoperitori, acestor fiinţe deosebite, care şi-au dedicat fiece clipă, până la ultima suflare, omenirii, viaţa coincide cu fericirea perpetuă”.
Cartea se adresează tuturor, dar mai ales creştinului începător, după cum relevă însuşi autorul, coerenţa şi vigoarea conţinutului o fac plăcută şi accesibilă tuturor categoriilor de cititori. Felul cum vorbeşte despre bărbăţie – de exemplu – este potrivit atât tânărului care străbate hăţişurile junglei ce-l înconjoară, spre a ajunge la ţinta propusă, cât şi bătrânului ostenit de hărţuiala timpului şi a neajunsurilor, dându-le curaj amândurora să lupte mai departe: “poate că bărbăţia cea mai mare îţi trebuie pentru a-ţi recunoaşte limitele şi neputinţele cu sinceritate.”
Când vorbeşte despre milă se fereşte să o cuprindă în definiţii sau în concepte – şi nu e prima şi nici singura dată când procedează astfel – lăsându-şi personajele să grăiască. Cine ar putea spune mai mult despre această aleasă virtute decât doctorul Uţă, care a refuzat eliberarea din temniţă, pentru a fi alături de deţinuţii bolnavi şi neajutoraţi?
Concepută ca un dialog, cartea, pe care v-o recomand cu multă dragoste, însumează o serie de emisiuni radiofonice realizate de autor în 1997-1998.
Sunt convins că şi prin volumul de faţă, scriitorul Mihai Rădulescu a devenit încă o dată un “minuscul – dar însemnat – creion în mâna lui Dumnezeu”, care va scrie pe “tablele de carne” ale inimilor cititorilor, din voia Sa divină.
8 februarie 1999
Sf. Teodor Stratilat

Pr. VASILE GAVRILĂ
                                                                           Paraclisul Universitar Sf. Nicolae
                                                                                                   Bucureşti