– Limpede ca lumina zilei

CAPITOLUL 3
LIMPEDE CA LUMINA ZILEI,
în care autorul se lămureşte asupra propriilor sale nedumeriri

Acum că am isprăvit de înşirat o sumă bunicică de ciudăţenii întâlnite în epoca Renaşterii, s-ar cuveni să încercăm a face puţină ordine în atâtea fapte şi idei care, altfel, ar rămâne într-o devălmăşie primitivă, nevrednică să vadă lumina tiparului.

Va să zică,

Henry VIII îşi este de două ori cumnat;
caracterul său îmbrăţişează două extreme psihologice;
viaţa lui se reflectă în cugetele celorlalţi după acelaşi tipar: e închipuit a fi propriul său socru şi deci, cuscru;
e întâistătător lumesc şi clerical;
divorţează şi pledează împotriva divorţului;
născoceşte în interes propriu o situaţie de adulter;
îi place să se travestească;
mort, este dat drept viu. 

Elisabeta are voce de bărbat;
fată, este educată ca un băiat;
este curtată în acelaşi timp şi de acelaşi bărbat ca şi mama sa vitregă;
caracterul ei se reflectă în cugetul celorlaţi, care va să zică e închipuită, a fi bărbat;
e anglicană şi catolică;
e conducător lumesc şi bisericesc;
iubeşte travestiul, ca spectacol şi pentru uz  propriu;
fiind cerută în căsătorie, dacă accepta devenea cumnata ei înseşi;
află despre moartea Mariei Tudor, dar o consideră vie;
îşi obligă iubitul să devină soţul rivalei sale;
îl iubeşte pe  intermediarul pretendentului la mâna sa;
se teme de falsificarea documentelor intime şi de stat şi o foloseşte ca armă;
afirmă despre sine: sunt şi nu sunt. 

Mary Stuart îşi iubeşte, ca femeie, fratele de lapte;
o amuză travestiul.
Francis Walsingham face carieră impunând spionajul ca o meserie de prim rang în stat.
Francis Bacon îşi acuză public prietenul intim.
Francis Drake este un leneş activ.
Harry Goddingham  foloseşte travestiul în spectacol.
Curtezanele umblă travestite, au obiceiuri bărbăteşti (una este bănuită de opinia publică a fi bisexuată).
Gusturile erotice sunt stimulate de deghizare (ESTROPIATUL).
Apar castraţii pe scenă.
Columb preţuieşte bunătatea şi pacifismul şi le pedepseşte prin trădare, răutate şi război.
Familia Medici admiră frumosul şi îl creează, impunând, în acelaşi timp, o asuprire tiranică;
încurajează deghizarea, ca distracţie publică.
Poggio este un senzual cu înclinaţii spre ascetism.
Filippo Lippi, de asemenea.
Savonarola, în numele dragostei, e un despot fanatic, încurajator al delaţiunii.
Alexandru VI foloseşte şi recomandă travestiul şi masca;
şef al Bisericii, e un deşănţat.
Iuliu II, papă şi ucigaş.
Cardinalii sunt afemeiaţi, atei şi simoniţi.
Alexandru Medici foloseşte masca.

Pentru renascentişti

a) religiile sunt false şi adevărate;
b) păgânii au fost creştini;
c) creştinii sunt păgâni;
d) gândurile omului nu-i aparţin lui;
e) Dumnezeu este lumea;
f) Creatorul este centru şi circumferinţă;
g) e pretutindeni şi în afară de toate;
h) gândirea Lui este o ‘multiplicitate unitară’;
i) iubirea pentru ceilalţi este iubire de sine;
j) o afirmaţie poate fi falsă şi adevărată pentru acelaşi individ;
k) un individ poate fi iertat şi condamnat simultan, pentru aceeaşi faptă;
l) neîncrederea în ceilalţi devine lege de comportament;
m) minciuna – armă de apărare.

Remarcăm, în mai multe cazuri, că un astfel de comportament se oglindeşte cu uşurinţă în conştiinţa observatorului contemporan lucid. Lucrul rămâne valabil şi peste sute de ani. Scriitorii, aceste desăvârşite barometre ale sufletului omenesc, înregistrează caracteristici similare ale omului din Renaştere. Victor Hugo scrie:

Elisabeth, slută, este decretată frumoasă. Iubea catrenele şi acrostihurile, punea să i se înfăţişeze cheile oraşelor de către cupidoni, strângea gura a dispreţ ca italiencele şi-şi dădea ochii peste cap ca spanioloaicele, avea în garderobă trei mii de veşminte şi toalete, printre care mai multe costume de Minervă şi de amfitrită, preţuia irlandezii pentru umerii lor largi, îşi acoperea juponul cu tot soiul de zorzoane, adora trandafirii, înjura, blestema, bătea din picior, îşi burduşea în pumni domnişoarele de onoare, îl trimitea la dracu pe Dudley, îl bătea pe cancelarul Burleigh, care plângea, dobitocul bătrân, îl  scuipa pe Mathew, îl scutura de guler pe Hatton, îl pălmuia pe Essex, îşi arăta coapsele în faţa lui Bassompierre, şi era fecioară [Victor Hugo, Omul care râde, în rom. de Gellu Naum, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961, partea a II-a, Cartea întâi].

Paul Forster, dramaturg modern, nu se va putea desprinde de acest portret bogat în feţe antonimice:

Ea este animal şi floare, astrală şi terestră, linişte şi furtună, subtilă şi trivială, urcuş şi coborâş, plină de înţelepciune şi plină de deşertăciune. Nouă şi perimată, gând şi acţiune, smerită şi orgolioasă, nechibzuită şi prevăzătoare, nebunie şi luciditate, pătimaşă şi stăpânită, tinereţe şi senectute, generoasă şi avară, adevăr şi mit, naivă şi clarvăzătoare, curajoasă şi laşă, dragoste şi ură, castă şi destrăbălată, sclipire de spirit şi platitudine, iute şi înceată, orbitoare şi stinsă, sinceritate şi făţărnicie, şi toate anotimpurile laolaltă, cât e anul de lung! Ea este cumpătare şi exces, râu şi ocean, ploaie şi secetă, aer şi vid, perfidă şi dintr-o bucată, suflet şi lipsă de suflet, roditoare şi stearpă, aproape şi departe, îndemânatică şi stângace, dorinţă şi renunţare, dulceaţă şi fiere. Ea este cizelată şi grosolană, şi catifelată şi aspră, şi fericire şi tristeţe, şi alb şi negru, şi toate culorile deodată, din cap până-n picioare! Dumnezeule! Ea este plus şi minus, sacră şi profană, francheţă şi prefăcătorie, da şi nu, humă şi spirit, realitate şi vis, întreg şi jumătate, consecventă şi capriciu, virtute şi viciu, fioroasă şi-nnebunitoare, gheaţă şi flacără! Atât e de desluşită [Paul Forster, Elisabeta I, trad. de Radu Nichita, în manuscris].

Care este factorul comun al tuturor manifestărilor pe care le-am surprins în cele câteva pagini precedente şi care reprezintă mult prea puţin din cât s-ar putea culege? Acest factor comun este capacitatea renascentistului de a fi în acelaşi timp el şi opusul său , că o face conştient sau inconştient. De asemenea, realitatea se reflectă în conştiinţa sa ca fiind ea însăşi şi opusul ei, simultan . De aci, implicit, apare doctrina minciunii ca principiu al existenţei (înfăţişarea realităţii sub chipul opus).

În continuare, autorul îşi propune să analizeze câteva dintre textele literare ale epocii, pentru a-şi lămuri şi mai limpede aceste concluzii de început, urmând ca, în cele din urmă, să ajungă (în acest tom sau într-altul) la o teorie a minciunii ca flagel social, la expunerea daunelor psihice şi sociale aduse de ea şi la căutarea unor arme psihologice care să o înlăture (ce utopie!). Cercetarea noastră cuprinde epoca Renaşterii; aceasta constituie o treaptă majoră în evoluţia societăţii. Astfel, indirect, studiul aruncă o lumină dezvăluitoare până şi asupra unor amănunte privind stricta noastră contemporaneitate.