IMPUSCAREA CALARETULUI

– ACEASTA ESTE ENIGMA de dezlegat, am rostit, încheindu-mi istorisirea.

Gazda mea, după obicei, nu se referi la cele povestite de mine, ci la un amănunt al lor ce i se păruse mai semnificativ:

– Nu cred să existe popor pentru care calul să nu fie asociat, din punct de vedere simbolic, lumii beznelor, (rosti cu gravitate doamna Ecaterina Dobă). Mai ales femeile (termenul, în gura domniei sale, căpăta nişte rotunjimi şi nişte ecouri nemaipercepute de mine de pe buzele altcuiva), mai ales noi, femeile, mult mai sensibile decât sexul opus (de data aceasta introduse o nuanţă pejorativă, de parcă sexul opus n-ar fi fost cel masculin, adică ‘sexul tare’, ci dimpotrivă ‘sexul slab’, ceea ce era o aberaţie când vorbitoare era o femeie; dar ce să-i faci? Zi-i doamna Ecaterina Dobă şi pace…!), mult mai sensibile, noi, femeile, decât sexul opus, ziceam, recepţionăm imaginea calului ca zbucnind din adâncurile tenebroase. (Îşi ridică fesele, de amplitudinea unui cuptor rustic de lut, sprijinindu-se cu antebraţele pe cele două rezemătoare laterale ale fotoliului, şi le lăsă să cadă iarăşi, fierbinţi, în culcuşul lor, altfel rearanjate.) Recepţionăm, spuneam, imaginea calului ca zbucnind din adâncurile întunecoase, că-s ale pământului, că-s ale oceanelor, cu vigoarea unei explozii menstruale. (Ultimul său cuvânt avea o forţă de bombă incendiară.) Calul este o progenitură a Nopţii şi a Misterului. Aduce cu sine, în realitatea noastră, caracterul hrănitor, dar şi sufocant al Apelor de Început. Este purtător de viaţă, ca şi de moarte. Foc consumator şi triumfător. (Îşi înălţă palmele, cu degetele alipite şi întinse, într-un gest de liturghisitor.) Calul face parte din decorul de care ne-nconjoară Muma cea Veşnică, alături de lună, ape, vis, vegetaţie şi… (lăsă dumneaei să se scurgă o bucată bună de timp, cu intenţia de a conferi toată greutatea cuvenită noţiunii ce urma să fie enunţată; apoi îşi ţuguie întreaga muşchiulatură de deasupra bărbiei, cu miezul rujat gros şi sumbru, îşi ridică sprâncenele dese, negre şi late, îşi întredeschise şi mai larg pleoapele, dezvăluind tot mai mult globii oculari fascinanţi, ca pe nişte luminătoare ale feţei măslinii şi reluă)… din decorul Mumei Primordiale mai fac parte: vegetaţia şi… Sexul!

Doamna Ecaterina Dobă şi cu sora ei Eufilia Mănăstire reprezentau comoara mea cea mai de preţ. Eram coleg de cancelarie cu cea dintâi, la un liceu fără prea mare tradiţie, nici pretenţii. Înainte de a o auzi glăsuind pentru întâia oară, m-a fâstâcit prezenţa sa carnală bogată: umplea încăperea extrem de spaţioasă, obligându-ne pe noi ceilalţi treizeci-patruzeci de profesori de faţă să ne ştergem trupurile din dreptul său, să ne retragem – umbre în plină lumină – pe lângă pereţi.

Şi, într-o bună zi, într-o pauză dintre orele de curs, o ‘fereastră’, cum i se spune, pe care mi-o dedicam lecturii concentrate a unei cărţi de exerciţii yoghine, intrând majestuos în sala pustie, mă zări parcă pentru prima oară, deşi fusesem repartizat în acea şcoală de mai bine de o lună şi o salutam respectuos în fiecare dimineaţă, precum şi la plecare.

– Ce citiţi, domnule profesor?, mă întrebă, lăsându-şi pe canapea, alături de  mine, povara făpturii ei ce  nu  cunoştea  moderaţia  niciunde.

O parte a pulpei sale şi a cărnii de pe şold mă acoperi, deoarece n-am apucat să mă retrag când îmi căzu alături. Parcă zvârlise incomplet peste trupul meu o pilotă în flăcări. M-am roşit până la rădăcina părului. Printr-o reacţie ciudată, un strop de sudoare rece îmi lunecă de-a lungul coastelor, din subsoara opusă femeii. Un nod, apărut din senin în gât, mă împiedică să răspund.

Nu era persoana care să ţină seama de ceea ce stârnise în mine. înşfăcă energic volumul dintre degetele mele moi. Am băgat de seamă ce mână voluntară avea, cât îi era de dinosaurică. Parcurse titlul. Răsfoi. îmi înapoie tomul. Privindu-mă fără să clipească, zâmbi şi articulă, neacordându-mi dreptul la replică:

– Eşti al meu!

Uităturile mele, jenate de aţintirea ei posesivă, coborâră, să se fe-rească de arsură. Asemeni celor trăite de peregrinul care, urcând absent panta molcumă a unei coline leneşe, când poteca îi ocoleşte acesteia culmea, este surprins de priveliştea alpină imensă, ascunsă până atunci de dealul pe care se află şi el, şi eu am tresărit, căci pupilele mi se umpleau de peisajul montan nesfârşit al pieptului profesoarei. Sutienul rigid abia putea să stăvilească revărsările eruptive ale sânilor ei fără precedent, nici egal. Am simţit că ameţeam.

– Eşti al meu pentru că te preocupă yoga. Fiindcă, domnule profesor, eu sunt mai mult decât sunt.

Aceasta era lucru sigur. Era ‘mai multă’ decât oricare dintre colegele noastre, luate mereu câte două şi legate fedeleş şi siamez una de cealaltă.

– Adică, mă readuse dânsa pe pământ, se afirmă că predau ştiinţele Naturii. Spun asta neştiutorii. înlocuind unul dintre cele două cuvinte, e posibil să se afirme că predau ‘ştiinţele Firii’; dar eu mă simt la fel de doctă în ştiinţele Suprafirescului. Aşa că avem multe de discutat împreună. Te rog, sună-mă.

îşi scoase din poşeta tip geamantan un stilou original, gros cât prelungitorul pompei de desfundat chiuveta, rupse o pagină dintr-un caiet de teză, îmi înscrise pe ea, cu cifre de o şchioapă, numărul domniei sale de telefon şi-mi stabili ziua şi ora când s-o contactez.

Cea dintâi cerere, odată ajuns la dumneaei, fu să-i fac pe loc o demonstraţie cu toate asanele yoghine pe care le practicam.

Nu mă aşteptase singură. Venise în vizită şi o cercetătoare de la un institut cu profil matematic. Solicitarea mă luase prin surprindere. Nu mă pregătisem, să-mi fi adus cu mine un costum de gimnastică. Cât o privea pe doamna Ecaterina Dobă, nu constituia un argument destul de serios pentru a-i fi înfruntată dorinţa.

M-am descălţat. Mi-am scos şosetele. Am descheiat cămaşa. Am depus-o pe un scaun. Mi-am dat jos pantalonii. şi, pe pătura pe care mi-a întins-o peste covor, am trecut la setul de posturi obişnuite. Când, în final, am redeschis ochii, matematiciana, surâzând ambiguu, se pregăti să comenteze cele urmărite. însă, după ce înghiţi în sec, subconştientul, mai puternic decât ea, o trădă şi se pomeni afirmând:

– Parc-aş fi fost la mare… şi priveam la…

Ruşinată de cele deconspirate asupra visului său cu ochii deschişi, se prefăcu grăbită şi ne lăsă pe doamna  profesor şi pe mine între patru ochi.

Doamnei Ecaterina Dobă nu-i trebui răgaz mai îndelungat de două săptămâni pentru a-mi dezbrăca sufletul tot astfel după cum, cu prilejul primei mele intrări în apartamentul său, mă dezbrăcase la propriu. Mi-a smuls, una după alta, toate draperiile câte-mi ascundeau trecutul, ca istorie, formare, mediu, gusturi, aspiraţii şi celelalte. Iar cu acestea încă definesc prea pe scurt procesul la care m-a supus. A smuls până şi cortine despre care nici eu nu ştiam că-mi tăinuiau cotloane ale subconştientului înţesate vârf cu amintiri nerecomandabil a fi divulgate. Cu alte cuvinte, m-a jefuit până şi de trăsături pe care le ignoram a-mi fi aparţinut. La capătul acestei stoarceri silnice, tremuram lângă dumneaei, despuiat pe dinafară şi pe dinăuntru, ca o frunză, toamna, gata să fie luată de vânt. Ajunsesem tocmai bun pentru planurile domniei sale. Eram ucenicul ideal, urciorul gol ce aştepta să fie umplut.

Pe Eufilia Mănăstire am zărit-o iniţial prin uşa odăii unde mă aflam, pe care o întredeschisese. Numai vârful nasului tont şi un iris furişat cu indecenţă spre trupul meu, ieşit dintre veşminte ca din scoică, să evolueze în şirul de asane ce deveniseră cotidian publice de când cu aceste întrevederi.

– Pardon!, se scuză cu un voit aer înţepat ce nu izbuti să mă înşele în privinţa curiozităţii cu care mi-a sorbit, timp de două secunde, ţinuta de ştrand.

La început am crezut că doamna Ecaterina Dobă mă stârnea la spectacolul yoghin pentru a-şi satisface cine ştie ce perversitate a văzului. Numai curiozitatea de a o analiza, cu jertfa demnităţii mele personale, mă stimula să dau ascultare poruncii sale. Curând am priceput că era mult mai doctă decât mine în domeniul respectiv, că intenţiona să mă ajute efectiv şi că nu aveam decât de câştigat înfăţişându-mă ei ca la doctor.

Ulterior, sora dumneaei s-a învăţat să ni se alăture, la un ceas-două după sosirea mea, atunci când socotea că ne trecuse timpul necesar schimbului de idei al intimităţii colegiale. şi, în trei, ne lansam într-o goană nestăpânită, călări pe bidiviii culturii, ai ştiinţei şi ai închipuirii, cu pletele în vânt, şfichiuiţi de raze. înclinaţia lor specială, ce mă atrăgea în măsură egală către  amândouă, era dezghiocarea  înţelesurilor de taină ale  existenţei.

Aveam un noroc extraordinar. Interpretările simbolisticii dobândeau două culori complementare. Ecaterina Dobă se afunda în interpretarea ‘neagră’. Sora sa, măritată Mănăstire, îşi lua zborul spre o lume solară. Ambele, confruntate cu aceleaşi fenomene, le comentau – una cu bisturiul în stânga, cealaltă – cu el în dreapta. Eu înfruptându-mă din darurile amândurora, izbuteam să scrutez panorama întreagă, în desfăşurarea-i neştirbită. Era o plăcere deosebită să le provoc la sfada intelectuală, o plăcere cu roade neîndoielnice.

În ziua despre care e vorba, ne aflam iarăşi tustrei împreună la o similară agapă a sugestiilor esoterice, putând conduce la descifrarea unei enigme propuse de mine, ce mă frământa de câteva zile.

– În calitatea sa de obişnuit cu lumile obscure, tradiţiile folosesc calul şi accesoriile călăritului pentru a înlesni sufletelor celor decedaţi să pătrundă în ţinuturile subpământene, fără a se rătăci, continuă să explice doamna Ecaterina.

Deşi abia îşi aduna forţele să mă lămurească şi încă nu intrase oratoarea nicidecum în miezul chestiunii, o simţeam pe doamna Eufilia vibrând de nerăbdarea de a purcede la rândul său la elucidarea ciudăţeniilor narate de mine. Dar nu venise timpul dumneaei şi o ştia prea bine. Până n-o lăsa pe sora sa să strălucească aidoma lui Crai Nou pe cerul înserării, adică lumină singulară în vastitatea celor ce ar fi putut fi descifrate, n-avea nici o şansă să deschidă gura. Puneri la punct frecvente şi aspre o învăţaseră cum să se comporte în prezenţa sorei sale mai mici – după numărul anilor şi nu după dezvoltarea fizică.

– Mai toţi altaii depun…

Pe când doamna Dobă vorbea, zăream cu ochii închipuirii inşi îmbrăcaţi cu veşminte din piei de animale, gălbui-vineţi pe pomeţi, frunte, cu nasurile storcite, cu peri rari pe bărbie şi sub nări, cu ochi înguşti, brăzdaţi şi încruntaţi de durere, întinzându-şi morţii pe glodul smârcos, alături de hoiturile cailor lor, odihnind capetele cadavrelor pe şeile folosite cât trăiseră. Ţineau între degetele încleştate frâul, arcul. şi, deodată, lângă toate acele stârvuri, răsăriră pâlpâit, ca din aburi, duhurile cailor psihopompi, adică dintre animalele menite să ia în primire sufletele expirate. Porniră asiaticii sculaţi din morţi, călări pe ele, spre Celălalt Tărâm.

Bocete şi nechezări sălbatice îmi chemară privirile aiurea, unde, înecate în sânge gâlgâitor, erau sacrificate aceleaşi splendide animale, cu prilejul incinerării stăpânilor lor…

Vorbitoarea înţelese că exagerase reţinând cuvântul numai pentru sine. îi aruncă doamnei Mănăstire o uitătură, simultan fulgerare, dar şi semn al îngăduinţei.

Despre viaţa lor particulară aflasem prea puţin. Totuşi şi atâta îmi era suficient pentru a trage concluzia că echilibrul li se întemeia pe contradicţie, nicidecum pe armonie. Cititorul a înţeles că, de faţă cu altcineva, Ecaterina avea acceptul de a domina cuplul fratern. în schimb, în întreprinderile pe termen lung, Eufilia nu admitea să i se încalce voinţa. Aşa puţintică la trup cum se ivise, se opusese, în tinereţe, unei familii numeroase, excelând prin caractere tari şi îndârjite, şi învinsese de dragul surorii mai puţin vârstnice ca ea cu trei ani. Ecaterinei îi ceruse mâna un ofiţer văduv, cu o situaţie bugetară sigură ce-l recomanda suficient. într-o casă cu patru fete, apariţia lui păruse mană cerească. Dar nu şi pentru ambiţiile Eufiliei. Ţinu morţiş ca sora sa mai mică să-şi ia bacalaureatul şi licenţa şi să nu se gândească la măritiş până ce nu era sigură pe independenţa ei materială. Bineînţeles că nu greşise. Deşi, uneori îmi trece prin minte că ar mai fi putut s-o îndemne a lupta împotriva acelei căsătorii şi un alt motiv, mai puţin altruistic. Anume, e posibil să fi tras sforile astfel încât să nu carecumva să se fi măritat înaintea ei vreuna dintre celelalte pro-genituri ale părinţilor.

Cum-necum, ea se înfăţişă a dintâi în faţa altarului să i se pună verigheta pe inelar. Tot dumneaei rămăsese unica surată ce perseverase în domeniul marital. Căsnicia Ecaterinei, mai târzielnică, nu durase mai mult de o săptămână, când, afirmau gurile rele ale colegelor de cancelarie, proaspătul soţ refuzase să se lase bătut, drept care distinsa nevastă îi intentă divorţ pentru brutalităţi. Despre celelate două nu obţinusem nici o informaţie decât că erau refugiate în Occident.

Doamna Eufilia avea bărbat şi când le frecventam. Dar cum! Ea locuia cu Ecaterina; el la Mamaia. Mi-e teamă chiar că divorţaseră de formă, pentru a nu fi fost obligaţi să vândă, datorită legilor obtuze ale comuniştilor, una dintre cele două proprietăţi, cea din blocul bucureştean şi căsuţa de vilegiatură – importantă deoarece aducea în sezon oarecare venit. Numeroase au fost despărţirile în faţa tribunalelor, dar nu şi în inimi, la care s-a recurs în acele vremuri deloc depărtate, pentru a nu se irosi zadarnic munca de o viaţă a soţilor.

De formă – de neformă, ţinând seamă şi de însumarea cheltuielilor impuse de deplasări, Eufilia nu-l vedea pe domnul Mănăstire mai des decât o dată pe lună – nici slujba lui portuară nu i-ar fi îngăduit mai frecvente plimbări cu trenul până-n Capitală. Astfel, deşi, pentru cunoştinţe şi rubedenii, ea rămânea măritată, în sufletul său şi-n deşertul nopţilor sterpe, era conştientă că împărtăşea destinul solitar al Ecaterinei. şi, nu este exclus, situaţia nici nu-i displăcea pe de-a-ntregul.

Cu această completare am edificat cititorul asupra pricinii pentru care celor două le era mai la îndemână să convieţuiască: cheltuielile casnice, cu osebire ale cratiţei, se reduceau substanţial, iar, în ‘două pe un balansoar’, tristeţea era amăgită.

Fără să creadă careva că vanitatea m-ar face să-mi atribuiesc vrun merit, socotesc că irumperea mea în monotonia existenţei lor le-a umplut, într-un fel casa. Cineva rău intenţionat va gândi că Ecaterina, sprijinită de voluntarismul său irepresibil şi de jena mea înăscută în a-i contrazice pe cei din jur, mă reţinea jumătate de ceas la dispoziţia libidoului ei nerea-lizat, să mă privească în slip, nestânjenită, cât durau asanele de hatha yoga. Deasemeni, acelaşi va considera că întâmplarea, mai mult sau mai puţin dirijată conştient, ce-i oferise Eufiliei prilejul să-şi imprime în memorie imaginea pomenită, era şi ea răsplătitoare, socotind că se mulţumea cu mult mai puţin decât sora sa. Oricum, se putea bănui că ambele îşi găsiseră terenul pe care să-şi clădească visările erotice când  rămâneau la îndemâna instinctelor sâcâitoare.

Adevărul era altul: le ofeream stimularea intelectuală necesară susţinerii convingerii că studiile lor aride foloseau cuiva, ceea ce este esenţial. Existenţa le redevenise utilă datorită atragerii mele sub acoperişul lor, în căminul lor de – hai să zicem aşa – ‘domnişoare bătrâne’. în loc să fiu măr al discordiei, eram liant şi catalizator.

Va să zică, doamna Mănăstire pricepu că i se îngăduia să intervină. După cum menţionam, sensul în care dezvolta ea aceleaşi teme ce o preocupau şi pe doamna Dobă era invers celui adoptat de cea din urmă. începu:

– Calul, familiarizat cu afacerile împărăţiei Morţii (glăsui dumneaei, mai afectat decât al precedentei, plină de ticuri fiind, clipind foarte des din ochii înguşti ascunşi între pleoape ostenite şi ridate, alegând un vocabular pretenţios şi sonor), calul, repetă, este socotit un bun cunoscător al proceselor prin care trece un suflet. Moartea nu este un fenomen definitiv pentru buriaţi. Ei consideră că adesea poate fi aparentă. De aceea leagă calul celui căzut alături de cadavrul său. Dacă sufletul i se reîntoarce – după petrecerea cu sufletele duse – calul semnalează prin tremurat fericita revenire. Cât este de benefic calul, pentru aceiaşi şamani menţionaţi de Caty (o numi ea pe doamna Dobă cu numele de alint, dar nu-şi răsuci capul spre dânsa), reiese din faptul că toba rituală, ale cărei bătăi provoacă transa şamanului, este cel mai ades confecţionată din piele de cal; ba iacuţii o şi numesc: “calul şamanului”. Urcarea în alte universuri este înfăptuită de către şaman călare pe o bâtă cu cap de cal. Nu Mircea Eliade ajunge să identifice calul cu Cosmosul? Să-l citez pe Pegas, calul care i-a adus lui Zevs Trăznetul?

– Câte le-am spus eu şi câte le-a spus ea (o împiedică Ecaterina să mai facă paradă de erudiţie) aduc o anumită explicaţie temerii copilului despre care vorbeai, Mihai. Dar avem de ţinut cont şi de ‘viziunea’ aceluiaşi copil devenit adult, nu? Bărbatul călare, de la care a pornit toată discuţia noastră.

Aici se cuvine să mă întrerup pentru a face cunoscută cititorului întâmplarea relatată de mine celor două doamne, de la care naraţiune se stârnise atâta  risipă de cunoştinţe din istoria credinţelor religioase ale omenirii.

Prietena mea Ioana m-a luat părtaş al unei trăiri extrem de neobişnuite. Fusese victima acesteia nu cu mulţi ani în urmă. Soţul său, mult mai avansat decât mine în practica yogăi, a iniţiat-o şi pe ea în anumite subtilităţi ale disciplinei hinduse. Dacă am înţeles bine, împletea recomandările guru-ilor din India cu tehnicile psihanaliştilor occidentali. Inducându-şi tânăra soţie într-o stare adâncă de relaxare, aproape echivalentă unei transe mediumnice, ea a avut vedenia unui călăreţ ce gonea într-un galop nebunesc. Bărbatul călare fu împuşcat şi se prăbuşi într-un lac de sânge. Scena o umplu de groază pe martora ei în duh. Ioana, pu-ternic răscolită, izbucni într-un plâns sălbatic, de neoprit, plâns însoţit de urlete disperate. Soţul său, mirat de participarea afectivă neaşteptată şi zguduitoare a nevestei sale, cea deobicei atât de tihnită şi de odihnitoare, o mitralie imperios cu o singură întrebare muşcătoare, prea puţin variată, şi nu istovi s-o chinuiască până ce nu-i fu satisfăcută cererea: – “Cine e?!? Spune-mi cine este cel împuşcat!!! NUMEŞTE-L!!! Caută-i numele!!!”

Abia mai putând respira, din pricina hohotelor de plâns ce o înecau, cu sufletul sfâşiat tocmai de întrebarea ce nu o cruţa şi care, parcă, rupea carnea de pe ea, Ioana izbuti, cu eforturi imense, să strige cu glasul durerii celei mai copleşitoare: -” E tataaa!!!…”.

După care aproape că-şi pierdu cunoştinţa.

Trebuie cunoscut faptul că Ioana nu ştia cine i-a fost tată. Ochii conştiinţei i s-au deschis într-un azil de copii orfani.

La această viziune se referea doamna Ecaterina Dobă atunci când afirma că era încă dilematică. în acelaşi timp, domnia sa concedea a fi contribuit, împreună cu sora dumneaei, la înţelegerea altui moment al introducerii lor în subiect, pe care urmează să-l înfăţişez cititorului imediat în continuare.

Nu demult, împrejurările au condus-o pe Ioana să-i fie prezentat unul dintre salariaţii instituţiei de binefacere unde a fost crescută. Acesta, aflând cu cine avea de-a face, îşi aminti perfect de ea copil. O întrebă dacă-i mai era frică de cai. – “De cai?! Nu ţin minte să mă fi temut de cai vreodată; doar de câini ştiu că-mi era frică. Caii mi-au plăcut dintotdeauna.”

Amintirile străinului sunau altfel. Se pare că adesea, până la patru ani, fetiţa izbucnise în revulsii ale groazei, întrerupte doar de afirmaţia fără fundament: – “Vine calul!”.

– Călăreţul dobândeşte caracteristicile calului în mai toate ritualurile iniţiatice, străpunse doamna Eufilia cortina tăcerii impuse ei de doamna Ecaterina. în Africa sau în Haiti, în Abisinia şi în Asia Mică, în Brazilia, în Egipt, în practicile dionisiace, în acelea cavalereşti ale Apusului…

– Acestea ce înseamnă?, am întrebat-o pe doamna Mănăstire, uimit de cât o înflăcărase chestiunea pe acea femeie (despre care, în sinea mea, glumeam că era născută ‘aţiformă’) aparent lipsită de orice şansă de a-şi fi prelungit zilele măcar cu una, cu înfăţişarea sa şifonabilă, ba chiar friabilă, cu culoarea de praf a pielii sale, cu trăsăturile boţite ca tegumentul prunelor afumate, cu ochii apoşi.

– însemnează, îmi atrase atenţia sora dânsei asupra ei înseşi, decizând prin emisiunea vocală în forte   cine era adevăratul meu mentor, că omul devine cal, adică se lasă ‘călărit’ de către un spirit, se lasă posedat de el; ascultă ca un mort de poruncile duhului. şi, prin aceasta, inferiorul devine superior, superiorul devine inferior, nadirul – zenit, zenitul – nadir, josul – sus, susul – jos, instinctul – raţiune, iar raţiunea – instinct. Toate aceste inversări să practică fără să se piardă statutul iniţial. Nu este clar de ce a izbucnit Ioana atât de spectaculos?

Nu. Era din ce în ce mai încâlcit şi mai neguros. Constatând perplexitatea ce plutea în pupilele mele, adăugă:

– Din punct de vedere simbolic, Ioana îi acorda călăreţului Completitudinea. Pentru ea era desăvârşit. Om, dar şi cu ştiinţa celor neştiute; stăpân pe raţionabil, dar dotat şi cu intuiţia celor de Dincolo, cum spun altaii despre duhurile ce-i însoţesc pe şamani în pelerinajul acestora, că ar beneficia de ochi de cal ce văd la o distanţă de treizeci de zile de trap.

– E o chestiune de bun simţ; Ioana atribuia noţiunii tată buchetul complet al calităţilor acordate de copil genitorelui său, mi se adresă cu blândeţe Eufilia, constatând că nu mă mai descurcam între atâtea descifrări ce mai tare încifrau. Ea însuma în aceeaşi noţiune tatăl după sânge şi părintele spiritual. Tatăl murind – în viziunea avută -, fiica, oricât de matură era, a resimţit un dezastru iremediabil. îşi pierdea toate sprijinele imaginabile. E greu să fii orfan pe pământ. însă să devii orfan şi de călăuza duhovniceascză e cumplit: eşti frustrat de orice legătură cu originile, cu Dumnezeu.

De câte ori alegea (cu vădită concentrare) câte un cuvânt sau o metaforă mai eufuistice, mai căutate, aveam o reacţie de strepezire a dinţilor.  Totuşi, când încheia cele ce avea de spus, nu mă puteam abţine s-o admir. Doamna Mănăstire, orice ar fi rostit, orice ar fi făptuit, o făcea constructiv. Poseda arta de a nu demola, ci de a-şi înălţa auditoriul în mult mai mare măsură decât sora ei. Aceasta suferea de un prea plin al cunoştinţelor, ce o forţa să tabere peste tine. Dar aportul ei formativ nu-i depăşea nevoia lăuntrică de a se revărsa. Nu primise darul să-şi orienteze vieţuirea în spiritul ajutorării celolalţi. Pentru mine, un aprig însetat după lumini noi, era la fel de utilă ca doamna Mănăstire, deoarece doream să mă umplu cu cât îmi oferea şansa, să cresc prin mine însumi, dar şi prin aceia care mă înconjurau.

– De la bun început, dragă, mi se adresă ca o mai vârstnică prietenă doamna Dobă, te-am întrebat dacă era vorba despre un cal negru sau alb, aşa este? Era foarte important pentru noi să ştim dacă avem de-a face cu un element chtonian sau solar şi uranian. Dar dacă nu te-ai interesat, asta este. Dealtfel, tot săpând în jurul înţelesului viziunii, ca şi al temerii Ioanei copil, trebuie să ajungem a determina singuri culoarea calului. Ceea ce zice Fili pare a ne sugera, de pildă, că era un cal alb.

– De ce?, nu mă simţeam deloc mai înaintat în înţelegere.

– Fiindcă tot i-am citat de atâtea ori pe uralo-altai, află, îi luă cuvântul Eufilia, căci ea era cea îndrituită să dezvăluiască mulţimea de informaţii încărcate pozitiv, află că ei îşi reprezintă hierogamia Cer – Pământ printr-un cal alb şi un bou cenuşiu. Deduci că cel dintâi patruped reprezintă Epifania Cerului.

Iarăşi m-am lăsat răpit de adierile cuvântului. Cerul îmi era străbătut de care în flăcări, târâte nebuneşte de cai albi prin tării: Apolo, Mithra, Sfântul Ilie, le conduceau stârnind scântei din stelele întâlnite-n cale. Din înălţimi îl vedeam pe Buddha odihnind nirvanatic într-un jilţ alcătuit din armăsari vii.

– Emblema tantrică a lui Boddisattva Avalokiteshvara este calul, auzeam glasul uscat al doamnei Mănăstire, care  nu-nceta să-mi explice.

Coroana seninului fu străpunsă ca de un fulger de către calul înaripat al lui Făt-Frumos, înţeleptul bidiviu hrănit cu jăratic. Brusc, trompeţii Apocalipsului sângerară întinsurile. Hristos răsări, împrejmuit de oştile cereşti călări pe cai albi.

– Ba Iisus a ajuns să fie simbolizat, în loc de miel, de un cal cu nimb, cum se întâmplă în altarul subteran de la Notre-Dame din Montmorillon. şi Mohamed este aşteptat să revină pe pământ pe un cal alb.

– O să creadă tânărul acesta că animalul despre care vorbim este doar purtător al Majestăţii şi aducător al Izbânzii Luminii, o întrerupse doamna Dobă pe Eufilia Mănăstire. Va uita de aspectul negativ al simbolicii calului, de aspectul infernal, funebru. De aceea să-i spun că-n CHEIA VISELOR de Artemidor aflăm că bolnavul de visează cal va muri.

Şi eu ajunsesem în lumea antică mediteraneeană. Orizonturile îmi erau sufocate de respiraţia puhavă a harpiilor, demoni ai furtunilor, ai devastării şi ai morţii, femei-păsări, dar şi iepe. Ahriman, geniul răului, se năpustea asupra victimelor sale, să le dea moartea, luând chip de cal. Cai negri puzderie şi cai livizi, aşa cum este figura omului care îmbrăţişează frenetic meditaţia în nopţile albe, cai de culoarea linţoliului, fantomatici, cai năluci perforând cu trupurile lor hieratice, distrugătoare sau costelive, ceţurile, către mine…

– În engleză, termenul ce desemnează coşmarul (nightmare) , împărţit în cele două părţi componente, însemnează: iapa nopţii. Dealtfel, pentru ca pământul să devină fertil şi omul să-şi dobândească prosperitatea, CALUL, ridică tonul doamna Ecaterina, îşi înălţă arătătorul ameninţător şi-şi preschimbă obrazul lat într-o mască rigidă, CALUL TREBUIE UCIS!

Ce făcea această femeie cu mine este greu de înţeles. Prietenul meu, cercetătorul de yoga, doctorul I. N. Riga, mi-a spus cândva că persoanele cu pântec protuberant tezaurizează o mare concentrare de puteri magnetice. Într-adevăr, doctorul Levon Mirahorian, rămas celebru datorită excelentei sale dotări ca himnotizor, făcea parte din această categorie umană.

Acum eram martor şi obiect al unui nou diluviu de unde provenind de la ea, unde ce mă scoteau din mine şi mă aruncau când într-o parte, când într-alta a geografiei lumii, a istoriei gentilice, a hărţii elaborărilor religioase ale neamurilor, fie pierite definitiv, fie încă în fiinţă. Soarele se învârtea în jurul Terrei cu o viteză ameţitoare, când în sensul cunoscut, când în sens invers. Zilele nebune întrerupeau nopţile, după două ceasuri de stăpânire a umbrei sau, dimpotrivă, îşi încetineau lunecarea pentru a reveni abia după două săptămăni de bezne. şapte sori şi şapte luni scăldau simultan marginile vederii. şi pretutindeni, în acest desmăţ al calendarului, simţeam, pipăiam urcând torenţi de sânge cavalin, adunaţi în râuri şi fluvii care se contopeau în tălăzuiri oceanice imense, roşii, lipicioase, sinistre, din care  nu mă mai puteam desprinde, ca dintr-o mlaştină universală.

– Divinităţile agrare sunt fostele divinităţi chtoniene.

15 octombrie… Roma… Roiuri nesfârşite de cetăţeni înfriguraţi se îmbulzesc să surprindă măcar un crâmpei din alaiul solemn al jertfirii unui cal zeului Marte. Este prima zi după încheierea culesului. Grânarele Imperiului gem de aurul câmpurilor. Marte nu este numai stăpânul victoriilor în lupte, ci şi învingătorul duşmanilor agriculturii. Calul respectiv este ales dintre aceia care, de la 27 februarie şi până la 14 martie – după numărătoarea noastră a zilelor anului -, au fost închinaţi acestui zeu, ca destinaţi cavaleriei romane. Cuţitul a coborât fulgerător. Coada retezată a animalului, înălţată în aer, e purtată în goană către palat, să fie stropit cu sângele ei căminul clădirii, întru bunăstarea viitoare a naţiei. Calul e duhul grâului.

– În Irlanda există un joc agrar cu ‘mascaţi’. Capra   noastră devine la ei Calul Alb. Atât ruşii de pe Volga, cât şi grecii, înecau cai pentru a potoli duhurile apei.

– Asta-mi aminteşte, spuse doamna Eufilia, ceva ce poate fi socotit destul de grăitor cât o priveşte pe prietena a cărei viziune ne-aţi povestit-o.

Sora ei rămase efectiv cu gura căscată. Parcă s-ar fi întrebat cum îndrăznea cealaltă – aschimodia! – să-şi amintească ceva mai elocvent pentru tema discutată decât era dânsa capabilă să aducă-n convorbire, adică doamna Dobă. S-ar fi zis că-i înţepeniseră fălcile din pricina unui căluş ce i le forţaseră şi deşi acesta fusese scos de o bună bucată de vreme, ele nu-şi mai regăseau poziţia iniţială. Mai mult nici n-ai fi crezut să se depărteze maxilarele unul de celălalt. Dar când eu m-am arătat interesat de ceea ce se pregătea doamna Mănăstire să ne încredinţeze, fălcile surorii sale trozniră, grele de blam, se mai săltară cât o şeptime din lăţimea unui deget, apoi se închiseră cu zgomot de sertar trântit în lăcaşul său, un zgomot, care va să zică, nespus de reprobator.

Inconştientă de animozitatea stârnită, Eufilia începu să-şi depene, scârţâind abia auzit pe o coardă vocală ca vai de lume, inserţia mitologică promisă:

– Pământul este însămânţat de izvoare ce au ţâşnit de pe urma unei lovituri de copită într-o stâncă. Şi calul lui Iovan Iorgovan şi-a lăsat semnele copitei la Cheile Corcoaiei, parcă; în orice caz, undeva pe Valea Cernei. Dar n-o să înşir şi alte exemple, că nu numărul contează în cazul de faţă. Unul singur mai adăug: Izvorul Calului, ce uguieşte ca un guguştiuc nu departe de codrul sfânt al Muzelor, în Elada. A fost adus la lumină prin lovitura neuitatului Pegas. Muzele veneau să dănţuiască în jurul undei lui. Aici cântau, deoarece apele sale favorizau inspiraţia, trezeau închipuirea, redeşteptau memoria. Nu credeţi că de aceea a putut avea loc viziunea Ioanei?

Nici unul dintre noi ceilalţi doi nu ne regăseam. Nu întrezăream nici o legătură cu putinţă de făcut între una şi alta. Când, tot ea:

– Odată apărut calul, el a smuls din subconştientul tinerei întreaga scenă sângeroasă, nu? Altfel cum să fie interpretată inspiraţia, dacă nu ca o deschidere a înaltelor porţi ce ne despart de celelalte tărâmuri simultane şi suprapuse lumii noastre? Asta cred că sugerează povestea Izvorului Calului.

Băgând de seamă că cele rostite de dânsa nu-şi atingeau ţinta, nu aveau efectul scontat, că doamna Ecaterina şi cu mine rămâneam impermeabili la cele cuvântate de ea, insistă:

– E un proces mult mai adânc decât acela cunoscut în psihologie sub numele : asociaţie. Asociaţia  evocă noţiuni înrudite sau opuse elementului ce ne frământă. Ea se săvârşeşte mijlocind contiguitatea noţiunilor sau, dimpotrivă, aşa cum am spus-o, antagonismul lor – depărtarea constituind o formă specială a apropierii. Asociaţia reprezintă unul dintre mijloacele preferate de Dr. Siegmund Freud în decriptarea viselor. Prezenţa unei truse de chei la brâul unei jupânese, într-un vis, impune, în scena desfăşurată imediat în continuare, spargerea intrării într-un castel întărit, cu ajutorul unui berbec sau ceva similar. Asta deoarece, prin asociere, cheia aduce în conştiinţă atât uşa ce se deschide, cât şi cea ferecată, iar berbecul devine substitut al cheii.

– Lasă-ne, Fili, cu chestiile astea de adormit copiii! Doar nu suntem de astăzi, de ieri… Am mai citit şi noi câte ceva! Am aflat ce este o asociaţie.

Mie mi-a trecut prin minte ceva complet aparte de indignarea sa. Sub influenţa celor două surori, ajunsesem să citesc ‘textele-mesaj’ înscrise sub nivelul conştiinţei vorbitorului, oricare dintre ele ar fi fost acela. În cazul de faţă, nivelul conştiinţei Eufiliei era cel al strădaniilor de limpezire a unor intuiţii cu privire la inspiraţie, ca motor al formării viziunii avute de Ioana. Dar nivelul de sub el nu-mi grăia despre ideile doamnei Eufilia, ci despre obsesiile dumneaei în acea clipă. Cheia este un simbol masculin. Berbecul – unul aidoma, dar mult mai evocator, ca înfăţişare plastică, a elementului anatomic simbolizat. Uşa, poarta, cetatea, toate sunt simboluri feminine. Descuierea, spargerea intrărilor, simbolizează pătrunderea   masculinului în feminin. Exista chiar o gradaţie a acestei pătrunderi, în ordinea propusă de către vorbitoare. Ea trecuse de la blânda şi anodina descuiere   laspargerea   prin violenţă (a se citi: viol) a porţilor , la cucerirea prin forţă a castelului întărit …

Dar mai era o întrebare ce-mi rămăsese nerezolvată. Prin selecţia vocabularului, doamna Eufilia îşi simboliza dorinţa ca eu (unic reprezentant masculin de faţă atunci) să mânuiesc cheia, ori berbecul, sau oare cumva îşi simboliza propriul efort de a mă cuceri, inversând în mod neaşteptat simbolica uzuală? Adevărul este că, după cum se stabiliseră relaţiile noastre, eu eram acela care constituia spaţiul umplut de ele; cele două femei îmi supuneau intrarea blocată la forţe totdeauna încununate de lunecări brusce în lăuntrul meu, mereu virgin în raport de masa culturală cu care îmi inundau intimitatea…

– Ceea ce vreau să spun, îşi prelungi doamna Mănăstire efortul de a-şi face cât mai accesibilă gândirea, este că, spre deosebire de asociaţiamecanică, preferată de psihologie, simbolul  are o putere necunoscută de a depăşi graniţele noţiunilor şi de a revela realităţi şi înţelesuri ce dau sens existenţei.

– Nu vrei s-ajungi la obiect?, o grăbi doamna Ecaterina, tot mai nerăbdătoare.

– Ba da. Părerea mea este că acela care cunoaşte puterea uriaşă a simbolurilor de a acţiona asupra întregii noastre structuri subconştiente, de a aduce la suprafaţa conştiinţei, parţial sau integral, ori de a organiza impulsuri, fapte, are şansa Ioanei, printre altele, anume să smulgă din depozitul memoriei întâmplări şi imagini depuse acolo involuntar, la o vârstă când intelectul nu se formase definitiv, când, aflându-se în stare incipientă de conturare, nu făcea altceva decât să înmagazineze impresii neanalizate, necatalogate. Ioanei, simbolul calului i-a readus în minte chipul autentic al tatălui, sub înfăţişarea călăreţului.

Am îndrăznit să o alertez asupra unui amănunt pe care se părea că, din graba explicaţiilor mele, îl înfăţişasem greşit:

– Aţi presupus, doamnă Eufilia, că Ioana ar fi o femeie extrem de înaintată în cunoaşterea propriului psihism, că şi-ar şti mânui forţele acestuia după plac. De bună seamă v-a înşelat felul meu de a nara. Nici vorbă ca aşa ceva să fie conform cu realitatea. Ioana a fost iniţiată de către soţul ei doar până la un anumit prag în practicarea posturilor de hatha-yoga şi a meditaţiei. Însă niciodată nu mi-a dat de înţeles că ar fi obţinut vrun rezultat al acestor preocupări cât de cât ieşit din comun. Este cel mai firesc om de pe pământ.

– N-am isprăvit cele ce aveam de spus. Şiinţa nu e unica metodă de a pune în mişcare forţele pomenite. Întâmplarea poate produce efecte similare.

Iarăşi se încâlceau explicaţiile. Nu m-am putut abţine să repet după dumneaei, foarte neîncrezător:

– Întâmplarea?

– Dacă un părinte, reluă dânsa, plină de bună voinţă, îşi cumpără un automobil şi-l lasă-n curte, cu rezervorul încărcat şi cu cheia de contact la locul cuvenit pentru pornire, nu credeţi că există o probabilitate ca băieţaşul său să se caţere pe scaunul conducătorului, când nimeni nu observă cu ce se îndeletniceşte, şi să apese-n joacă pe toate butoanele, manetele şi pedalele aflate la-ndemâna curiozităţii lui, până ce porneşte maşina, deşi n-a avut intenţia asta şi nici nu cunoştea nimic despre motor ori demarare?

– Cum să nu!

– Vedeţi?! E cazul Ioanei. Şi-a ‘văzut’ tatăl dintr-un hazard. ‘Rezervorul memoriei’ era plin peste poate. A dat peste acea unică ‘probabilitate’ datorită condiţiilor propice relaxării yoghine.

– Dar tu, Fili, o ironiză sora sa, ne vorbeai despre cum poate omul mânui simbolurile…

– Perfect adevărat, Caty; dacă am avea de a face cu un om care să cunoască taina mânuirii şi descifrării lor. Eu am indicat numai o cale a posibilităţilor deschise investigării în viitor. La drept vorbind, nu cred în existenţa unui astfel de individ în epoca noastră.

Pe când ele două continuau să discute asupra acestei posibilităţi de a se avansa în domeniul cunoaşterii, mie-mi sări în ochi ceva ce-mi suna fals în cele expuse de către doamna Mănăstire. Nu eram sigur nici că aveam dreptate, nici că nu aveam. Aşadar adoptai un ton cât mai precaut cu putinţă:

– Doamnă Eufilia, mânuind simbolul calului se poate ajunge la chipul real al tatălui sau tot la unul simbolic? Vreau să spun că…

– Pricep. Aveţi  perfectă dreptate. Nu-mi trecuse asta prin minte.

Figura ei mică, datorită unei brusce concentrări, se adună şi mai mult. Aducea cu un cartof ţinut peste iarnă la căldură, din care ‘mustăţile’ supseseră întreaga substanţă amidonată şi, sub coaja pământie, se terciuise.

– Adevărat că este aşa, confirmă după un timp. Simbolul calului nu poate evoca decât tot un simbol, în nici un caz realitatea directă, deoarece sunt planuri complet deosebite şi ce nu comunică între ele.

– De când te ştiu te pripeşti cu concluziile, Fili, fără să le verifici. De câte ori nu ţi-am făcut observaţii şi nu ţi-am atras atenţia că ăsta-i defectul tău!, o mustră, încruntată, doamna Dobă.

‘Luată de urechi’ de vânjoasa profesoară cu pântec de împărăteasă şi mâini de grenadir, doamna Eufilia îşi coborî îndărătnic privirile spre covorul de pe jos.

– Eu cred că Ioana, copil, evoca într-una cai, oricât o speriau, în nădejdea de a surprinde şi de a păstra lângă sine ima-ginea simbolică a tatălui, se încăpăţână ea.

Eu presupuneam ceva foarte deosebit, mult mai simplu şi, după cum mi se părea mie, mult mai plauzibil. Dar, înainte de a arăta ce, sunt dator să încunoştinţez cititorul asupra tuturor datelor chestiunii.

Ioana a fost născută în pădure. E o afirmaţie uluitoare, însă nu mai puţin adevărată. Părinţii ei au luptat în munţi împotriva comunismului. De aceea sătenii de pe valea Râul Doamnei, când se refereau la prunca dintre stânci, o numeau: Pădurea sau Floare de Colţ. Purtată în piepţii cămăşii de tătal ei, când schimbau peştera pe un bordei săpat sub pământ – iar fugarii o făceau adesea -, s-a ridicat binişor până pe la doi ani.

În jurul acelei vârste, în cursul unei lupte împotriva trupelor ce nu le dădeau rezistenţilor tihnă de nouă ani, tatăl ei fu rănit şi arestat. Prinsă i-a fost şi mama. Fetiţa, scoasă din temniţă, a fost despărţită de părinţi pe totdeauna şi aruncată într-un azil de orfani, schimbându-i-se şi actul de naştere, după ce i-a fost eliberat unul tot de M.A.I.

Ceva mai târziu, tatăl i-a fost împuşcat la Jilava. Peste câţiva ani s-a stins şi mama sa în detenţie.

De atunci Ioana îşi încordează toate puterile psihice în strădania de a-şi aminti orice, un amănunt cât de mic, o infimă frântură dinainte de această tragedie a cărei martoră a fost sau din însăşi scena ei cumplită. în zadar.

Presupunerea mea, a unui om ins mult mai puţin elevat decât doamnele Ecaterina Dobă şi Eufilia Mănăstire, era de-a dreptul şi din topor, faţă de alambicatele lor explicaţii. Socoteam, ca şi dumnealor, că atât în viziunea adultei, cât şi în repetatele viziuni ale fetiţei (căci dacă se speria că venea calul asupra ei înseamnă că-l şi vedea sau îl auzea năpustindu-se în galop nărăvaş) proveneau din subconştient. Doar că, spre deosebire de dânsele, eu deduceam viziunile Ioanei din depozitul memoriei involuntare, nu din al simbolurilor. îmi ziceam că deşi tatăl copilului nu era călare când a fost împuşcat, el va fi fost asociat de copil vreunui miliţian călare rănit, al cărui armăsar se va fi năpustit asupra tinerei mame în cătuşe şi a fetiţei sale. Unul sau altul dintre bărbaţi leşinând, prăbuşindu-se, înţelegerea incompletă a situaţiei trăite îl sudase, în mintea încă neexersată a Ioanei, de celălalt – de tată. De aici imprimarea viziunii ce a tulburat-o atât de adânc.

Mi-am luat inima-n dinţi să propun distinselor mele gazde această dezlegare modestă şi lipsită de aripi. Taman începui să spun:

– Doamnelor, nu credeţi că psihologia clasică ne este suficientă pentru înţelegerea faptelor?…

Obrajii de toval ai doamnei Ecaterina se întinseră şi mai tare către urechi; osatura filiformă a chipului celeilalte se prelungi pe verticală. Erau surprinse de indisciplinata mea intruzie în comentariile lor savante.

Dar n-am mai avut răgazul să le analizez manifestarea stuporii căci ceva îmi atrase atenţia spre fereastra apartamentului de la etajul şase, unde ne aflam.

Se apropiase de geam botul umed, cu nări mari fremătătoare, al unui cap de cal. Ochii săi larg deschişi, sclipitori şi lichizi, mă fixau ca dintre ape. Un fir de sânge îi luneca de pe creştet pe mijlocul osului frontal, printre perii linşi, întunecoşi la culoare. Abia atunci am constatat că pe lângă grumazul lui robust atârna capul unui bărbat, din care nu zăream decât părul căzut, castaniu, răvăşit.

Cele două femei îmi urmăriră privirile îngrozite.

Urletele lor sunt singura dovadă pe care o mai ţin minte că eram toţi trei vii.