HORIA NITULESCU – Prolegomena la o anumita durata romaneasca

Art. care deschide revista lunară “DACIA REDIVIVA”

Anul I, Nr. 1, aprilie 1941

Când te copleşeşte sentimentul tulburător şi adânc, că ceea ce se întâmplă în jurul tău nu-ţi mai aparţine, că nu mai poţi interveni liber în dansul orelor, în relaţiile obscure ale lucrurilor şi în algebra întâmplărilor de toată ziua, când parcă forţa de deasupra te învăluie în rostogolirea lor fatidică, imnul solar al existenţei se face mut, se întunecă. Nu mai strângem în mâini decât nişte harfe mari de ceaţă. Glasul ni se subţie până la a nu mai fi, în contemplaţia tăcută a destinului. Nişte torţe chinuite îşi mai fumegă, uşoară, melancolia. Suntem cântăreţii amurgurilor.

În clipele de criză ale tragediei, când marile emoţii rămân în suspensie, freneziile amuţesc, iar măştile înţepenesc extatice, răsună doar spaţiul melodic al corului antic. Noi suntem murmurul Eumenidelor.

Dar nu! Nu putem împietri în imobilitatea statuarului. Viaţa este infinit curgătoare, ne învată prietenul Heraclit. O zare tot mai încărcată de miracole ni se dezvăluie înainte, ademenitoare, după fiecare crepuscul, după fiecare înfrângere. Ce demoni ne dau târcoale cu vrăjile ispitirii? Cu siguranţă, un demon teribil, înspăimântător de frumos se agită în fiecare dintre noi. O mie de demoni, o mie de visuri ne locuiesc. De mă întreabă cineva, voi răspunde: “Numele meu este legiune!” Trăiască demonia care ne mântuie de moarte!

Ne trebuie o durată imcomparabilă, o învolburată şi frenetică durată.

Pe o nouă marcă poştală franceză a apărut mâna lui Napoleon Bonaparte, pură, abstractă aproape, în ultima ei crispare. Acum, când se îndoaie sub cnuturile înfrângerii, ţara catedralelor nădăjduieşte încă, visând pe infolii. Franţa este un dar al istoriei. Ea are în urmă un milion de moaşte, de pergamente, de vitralii. Are o istorie de piatră, grandioasă. Franţa există privindu-se în oglinzile nesfârşite ale trecutului. Tot trecutul acesta devine un imens prezent, o eternitate sensibilă. Este, retrospectiv, dar suprem, existenţa perfectă care nu mai are nevoie de orizont, de creşteri, de istorie, fiindcă este istoria insăşi, în interiorul căreia ea se poate regăsi oricând aşa cum vrea, aşa cum simte nevoie. Un prezent mulţumitor se poate reconstrui oricând în sânul unei vaste istorii.

Dar noi, ce ne poate oferi nouă istoria? Unde este durata noastră concretă? N-avem o istorie de piatră. Singurele vestigii durabile sunt cele romane. Roma, marea gintă ziditoare, a făcut din noi un cap de pod al latinităţii. Singurul nostru mic noroc istoric. Încolo, au mai trebuit să treacă teutonii, ca să ne lase câteva sure granituri nepieritoare. Mânăstirile noastre sunt, dar nu sunt de piatră. Ele cresc în văzduh şi se leagănă ca nişte plante, dar nu poartă înscris în ele semnul tare al timpului. Poporul a vrut chiar ca una din ele, şi cea mai mândră, să poarte îngropat în ziduri trunchi fragil de femeie.

Şi, – nu vi se pare straniu? – cel mai viu, mai real şi mai prezent personaj istoric, în spiritual poporului, este legendarul Negru-Vodă.

Dar atunci unde este adevărata noastră durată? Ni se îmbie legenda şi legănările baladei – stil mioritic. Dar noi n-am trăit numai prin contemplaţia nupţială a morţii. Au fost şi aici tragedii, au fost disperări şi elanuri, a fost viaţă şi moarte.

Suntem o ţară, o ţară de pamânt şi o cultură de pământ. Ţara organică nu cunoaşte istoria, dar are şi ea diagramele ei capricioase.

Mi-amintesc de un fapt, petrecut pe zonă. Era in iulie. Basarabia fusese cedată. Noi stam în grâu, în tranşee, dinapoia reţelelor, ca nişte lungi cărări de brumă. Vine ordinul ca soldaţii basarabeni să plece la casele lor, dacă vor. Aveam şi noi câţiva în companie. Căpitanul nostru a încercat să-i convingă să rămână în patria mumă. În zadar. Nici unul nu ştia o boabă ruseşte. N-aveau nici o afinitate cu regimul de dincolo. Dar au plecat cu toţii, plângând, după neveste şi copii, lângă pământul şi mormintele lor. Nu ştiu dacă i-am aprobat ostăşeşte, dar i-am înţeles profund.

Aceasta este România organică. România este prezentă şi vie acolo unde ară un român, unde se sapă un mormânt românesc. Durata ei, nescrisă în timp, este veşnică. România este prezentă, cutremurătoare, ca tainele Bibliei. Nu o noţiune abstractă şi juridică. Pe aceasta o confundă cei mai mulţi. Ci un spaţiu organic şi spiritual deopotrivă, vii şi reale. România juridică mucezeşte în dosare oficiale. România organică arde în fiecare vatră ţărănească. România spirituală este imaginea ideală şi rotundă care se limpezeşte în spiritul nostru. Către ea tindem necontenit, ca spre un paradis interior de magnifice obsesii. Aici ne regăsim durata, în această efigie aproape transcendentă, ca o icoană a mutei noastre adoraţii. În setea noastră de permanenţe îi căutăm legătura ascunsă în timp.

De departe, se iveşte, strălucitor, arhetipul etern al Daciei. În profilul ei, care ne corespunde întocmai, ne regăsim dimensiunile totale. Dacia esteSumma fervorilor noastre. Nu o disciplină riguroasă şi coordonatoare, ci o mare prezenţă mitică şi tutelară. Muma noastră, Dacia! Este inexplicabil, toate energiile noastre autentice şi profunde, toate nelămuritele elanuri converg aici, în acest focar arhetipic, atrase de o tainică forţă irezistibilă. Toate contradicţiile se topesc aici, toate dramele se cufundă, pathosul dyonisiac al vieţii, cumplita, tragica moarte thracă, etică, eroică a lui Decebal şi gheţarii nemuririi lui Zamolxis, şarpele otrăvii şi vulturii mari ai singurătăţii.
Ca să poţi face ceva, acum, în România, trebuie să fii, într-un fel, radical, ireductibil, necruţător cu tine. Ori să te laşi înecat în marea moartă a disperării definitive, ori să alinţi teribila demonie, să te cutremure fiorul dyonisiac al zămislirii.

Noi alegem pe aceasta din urmă. Credem în substanţa românească până la ultima cutremurare. Avem o idee, un Logos, o veşnică durată românească.

Deschideţi larg, harfelor, cântecul încăpător al României!