Tags

Related Posts

Share This

5. Glasul nevinovatiei pedepsite

Harul cântecului atrage, printre alte calificative, şi următorul: ‘a fi dăruit cu glas’. Rareori, foarte arareori, i-am auzit pe semenii noştri remarcând despre altcineva că ar avea un glas ieşit din comun, cât priveşte vorbirea de rând – şi nu când cântă. Şi, totuşi, a grăi cu limpezimile cerului seninşi însorit, cu desprinderea de pe buze a sonului slovei, ca un salt firesc – şi mic şi pe nesimţitelea – , cum aparţine păsărilor când îşi iau zborul, a nu-ţi lipsi nici un sunet când vorbeşti, a nu le înghesui unul în celălalt, a nu-l grăbi pe acesta în paguba altuia, a nu impune accentuări la tot pasul, a-ţi fi rostirea egală ei înseşi, expusă în afara cavităţii vocale şi nu înghiţită, nu muşcând coada, nu rostogolită, nu hărtănită, nu izmenită, nu trasă cu tunul, nici cu mitraliera, nici cu praştia, dar nici cu carul, a n-o avea muşcătoare, nici înţepătoare, nici linguşitoare, nici aruncată în duşmănie, nici scuipată, nici hodorogită, nici şuierată, a-ţi fi şirul vorbelor ca o punte între tine şi infinit, iată cum mi se pare că arată, mai bine spus, sună, ‘glasul cu dar’. Şi el este odihnitor, şi e încurajator, şi respiră dragoste de viaţă şi de oameni, şi te ademeneşte, şi te încântă, şi te înmoaie, şi te cucereşte.
O astfel de voce mi-a fost dat să aud în Dăeşti, în Vâlcea, când am fost întâmpinaţi de părintele Ioan Druţu, la poarta grădinii sale îmbrăţişată de meri, şi mai având şi magnolii, lilieci, smochini şi cine ştie câte alte bogăţii şi minunăţii ascunse în mirifica ei verzime deasă, dar şi aerisită şi desfăşurându-se în soare, după tipicul cerul de pomicultură şi de ştiinţa îngrijirii întru iubire a sorei noastre blânde, tăcute şi darnice, vegetaţia.
Nu era întâia oară în viaţă când auzeam un glas scurs din rai. Prima ascultare a limbii române pronunţată de un tânăr ţăran, de parcă atunci ar fi rupt-o din pomul cunoaşterii, s-a desfăşurat în puşcrie. Bietul mai avea o harismă – purtarea, care m-a făcut să exclam: politeţea s-a născut la sat.
În poarta din Dăeşti, am recunoscut contactul cu originile, căci astă impresie ţi-o dă să vină spre tine pe pârtiile razelor o atare răsturnare a înţelesurilor omeneşti. Insist atât de mult asupra calităţilor ei, pentru că tare voiesc să o puteţi recunoaşte şi dumneavoastră când o veţi auzi, că-i din altă lume, mai bună. (Desigur, şi părintele Ioan Druţu fiind unul dintre ai noştri, adică tot fost puşcăriaş, nu vreau să credeţi că acest glas ca din altă lume aparţine doar suferinţei, nu… Deşi, oare poţi şti…?)

Născut la 15 octombrie 1905, în comuna Stoina, Gorj, fiu al Ioanei şi al lui Petre Druţu, a fost al doilea din cinci copii. Tatăl i-a murit în 1913. Credinţa mamei şi dragostea ei de soţ o îndemnau să se aţină mai mult prin cimitir, unde-l lua cu sine şi pe Ioan, să îngenunche alături de dumneai şi, pe când dânsa tămâia, dimpreună să-şi povestească pământului şi sufletului retras în el necazurile şi să jelească. De atunci să fi dobândit glasul lui puterea şi pătrunderea, de când străbătea glodul, să-l audă părintele dus?
Între 1919 şi 1927 urmă cursurile Seminarului “Sfântul Nicolae”, din Râmnicu-Vâlcea. Acolo deprinse dragostea pentru literele noastre, de la un profesor care era şi avocat şi se preocupa şi de menţinerea elevilor în contact cu realitatea, oricât de dură. Cei buni la învăţătură îl însoţeau şi la procese; ba conduşi au fost şi în salina de la Ocnele Mari, să afle de-a dreptul cazna ocnaşilor ce-i aştepta pe încălcătorii de lege îi de morală. Educaţie neobişnuită, dar se vede că nu lipsită de roade. Mai exista un dedicat literaturii printre dascălii săi: preotul Petre Partenie, autor al unui volum de nuvele premiat de Academia Română. Iar în tainele actoriei l-a introdus Constantin Popian, care l-a adoptat în echipa teatrală. Pildă pentru preoţie – profesorii Ghenadie Niculescu (avea să ajungă Episcop de Buzău) şi Grigore Rădoescu, cel cu caracter echilibrat, corect şi cu dragoste de corală. Ultimul numit şi l-a uat ajutor pe ucenicul despre care vorbim, când a fondat revista Veniţi la mine, iar tânărul contribuia cu traduceri şi monografii în paginile ei. Mai târziu, pr. Ioan Druţu a pus singur bazele unei reviste influenţate de acesta: Iisus vă cheamă, una dintre numeroasele publicaţii parohiale din România (cea culturală, de odinioară…), a cărei afundare în nimica atât de puternic jigneşte românul contemporan şi atât de întunecos viitor dezvăluie.
Chiar merita elevul Ioan Druţu să fie cu grijă format, că se ţinea de carte ca pruncul de ţâţa cu lapte. Iar roadele îl încurajau să n-o lepede. Dacă Râmnicul fu vizitat de membrii societăţii  franceze F.I.D.A., el fu delegat de Seminar să-i întâmpine cu o cuvântare în limba lui Racine. Dacă sosi abatele Zavaral, din Cehia, preşedinte şi arhiepiscop, tot Ioan Druţu i se adresă, în numele şcolii sale, şi tot în graiul acelor urmaşi ai francilor.
La capătul studiilor seminariale, bursierul pe tot parcursul şcolarizării obţinu o nouă bursă: la Internatul Teologic, din Bucureşti, odată înscris la Facultatea de Teologie. Mai mult, dobândi şi un post de impiegat stagiar la Ministerul de Finanţe, al cărui şef era Vintilă Brătianu, mare personalitate financiară şi umană, care i-a dat o lecţie pentru întreaga viaţă: sosea la servici cu zece minute înaintea tuturor funcţionarilor!
Aici l-a atras cel mai mult profesorul Ioan Mihălcescu, viitor mitropolit; sub îndrumarea lui va scrie teza de licenţă privitoare la “Cultul Sfinţilor”.
Curând după încheierea studiilor, la 23 ani, se căsători cu Ecaterina, de 19 ani, fiica preotului Ioan Boştinescu, din Vitomireşti, şi fu hirotonit preot îm 1929, în Dăeşti, unde-l regăsesc şi la 91 ani, după ceva întreruperi pentru cari vina nu parohul a purtat-o.
Este evident că preotul Ioan Druţu nu avea să bată  pasul pe loc timp îndelungat. La trei ani după aceste evenimente, fu ales membru supleant în consistoriul de la Curtea de Argeş. Episcopul locului, Nichita Duma, acela despre care Teodor Păcescu a scris în “Fotografii Ortodoxe”: “Paşte la Argeş oi domoale” deci fire blajină şi lipsită de surprize, îl hirotonise. A fi membru în tribunalul bisericesc constituie o răspundere ce solicita meditaţie îndelungată şi profundă. Demnitatea îi cerea să facă dreptate cu o verticalitate fără hibă. A adoptat o deviză pe care o ţine şi urmează şi astăzi: “Bunătatea fără dreptate este slăbiciune, iar dreptatea fără bunătate este teroare”. Convenţia cu Episcopul a fost să i se îngăduiască a se reîntoarce la parohie de marile sărbători, pentru a sluji câteva zile.
Acelaşi ierarh l-a numit consilier al Episcopiei, însă odihnind întru Domnul, Episcopul Grigore Leu, care i-a urmat în scaun, îl chemă să-şi ocupe postul. Acesta avea o biografie impresionantă: preot militar în primul război mondial, a fost numit director al Seminarului in Ismail, apoi vicar la Mitropolia ieşeană. De aici trecuse Episcop la Argeş, care scaun, în 1940, urma să-l părăsească pentru cel al Huşilor.
Să vedem ce situaţie avea părintele Druţu între 1935 şi 1939, cât a fost consilier. Cei ca el erau aleşi de Adunarea Eparhială, alcătuită din reprezentanţii tuturor partidelor politice. Preoţii propuneau candidaturile, iar Adunarea valida sau respingea. După alegeri se aştepta definitivarea prin decret regal. Nimeni n-avea puterea de a demite un consilier, ori a-l revoca.
Au fost cazuri când părintele druţu, pentru a nu încălca liniştea conştiinţei a rămas inflexibil chiar şi în faţa autorităţilor bisericeşti sau de stat. Integritatea morală i-a fost reazim în toate deciziile administrative delicate. principala sa opoziţie a fost aceea la transferările nejustificate. De altfel, legarea sa până la adânci bătrâneţi de parohia unde a fost trimis întâi, dovedeşte că prin dragoste înţelegea el că preotul e dator să-şi slujească enoriaşii şi nu în vederea vrunui interes personal.
Protopop de Dăeşti între 1939 şi 1942, după transferarea Episcopului Grigore Leu la Huşi, fu ales Episcop de Argeş Iosif Gafton. Părintele reveni iarăşi în administraţie şi se strădui să sprijine numirea în funcţiile cheie ale vieţii bisericeşti persoane integre, cu o moralitate neîndoielnică. Cine să-şi închipuie că această aplecarea i-ar fi făcut uşoară? Dimpotrivă.
Anii trecură. Ţara fu ocupată de trupele ruseşti.
” – În 1944, după ce au intrat ruşii în Ţară” – trece Sfinţia Sa la istorii mai puţin agreabile – , “am fost arestaţi trei inşi din Curtea de Argeş; ajutorul de primar al oraşului, decanul baroului şi eu. Am fost duşi în lagăr la Piteşti. În acel lagăr era libertate. Era cazaţi în barăcile unui regiment de obuziere. Eram păziţi; asta nu înseamnă că nu ne duceau în oraş, la baie. Trei luni de zile ne-au ţinut acolo, până când a venit ministrul de Interne, naţional-ţărănist, că fusese un bloc al Partidelor democratice, din care făceau parte şi ei. Ministrul de Interne era argeşan; se numea Penescu. Pe argeşeni, ne-a scos pe toţi  din lagărul de la Piteşti; ne-a trimis acasă. Eram amestecătură. Atunci am cunoscut majoritatea legionarilor din judeţ, că eram toţi acolo, cum a fost şi în puşcării mai târziu: toate culorile politice.”
Timpurile nu veneau nici cu pâine nici cu sare, nici cu miere unse, ademenitoare.
Una dintre primele griji ale invadatoriloe a fost să robească germanii cetăţeni români – vinovaţi doar pentru originea lor etnică, în lagărele Siberiei. Temându-se pentru viaţa unei călugăriţe de această origine, Zenaida Kramer, de la Văleni, stareţa ei îl încunoştinţă pe părintele Druţu asupra situaţiei celei care putea deveni de la o zi la alta victimă. Iar preotul o ascunse de autorităţi. Nu e destul ca omul să-şi găsească apărători, trebuie ca el să-şi afle în sine puterea de a rezista în faţa urgiei; nu astfel se petrecură lucrurile cu ea: înnebuni de spaimă, deşi înţelepciunea şi purtarea evanghelică a protectorului ei o mântuiseră de năprazna ce o pândise.
Tot pe atunci, stareţul Ilarion Dumitrache fu reclamat a fi ascuns în mănăstire saşi din Sibiu, căutaţi de ostaşii sovietici, pentru raţiuni similare şi cu acelaşi scop: de a fi deportaţi în Nordul Depărtat. Nu era de ajuns: stareţul mai fu reclamat că tăinuia în sălaşul monahal şi un depozit de armament.
Spre norocul mănăstirii, ancheta a fost executată, alături de comandantul legiunii de jandarmi, şi de părintele Druţu. El izbuti să-l salveze pe stareţ de rigoarea legii. Cu acest ieşi la iveală că dacă cel care semna delaţiunea  era apostatul Ilarion Mişorca, el îşi depusese scârbavnicul nume în coada unui concept scris de un nemernic ce-şi zicea legionar la vremea când fusese adăpostit în mănăstire, imediat după ianuarie 1941. De bună seamă îşi închipuia că săvârşind această trădare a protectorilor săi, avea să-şi câştige libertatea şi iertarea păcatelor mai vechi. Dar la liniştea viitoare a sufletului său pângărit se gândise oare şi la Judecata din ultima lui clipă?
Erau destui preoţi arestaţi pe acele timpuri. Părintele Ioan Fruţu a publicat articolul “ISPĂŞIREA”, în “Păstorul ortodox”, dezvoltând ideea că preotului îi stă bine la altar, în loc să zacă în temniţă. Numai că atunci nu sesiza întreaga gamă de nenorociri ale realităţii cotidiene şi că acestea se năpustesc asupra bieţilor oameni făr vreo vină a lor.*
Astfel, la 1 iulie 1948, vremile au tăbărât şi asupra Sfinţiei Sale, cu chip coşmardesc de spaimă, într-o staţie cuminte şi banală de autobuz, din Curtea de Argeş. Arestat, fără s-o fi bănuit cât de cât mai dinainte, îşi părăsi nevoit soţia acolo, el fiind cărat cu anasâna la Piteşti (din nou!!). Fu acuzat a fi avut ştire despre organizaţia de luptători din munţi, a avocatului Dumitru Apostol, grupare ce acţiona pe Valea Topologului, şi a fi întreţinut legături cu ea. Încarcerat, îşi făcu socoteala că de organizaţie ştia, ca orice bun român din părţile locului. O mai ştia în calitatea sa de duhovnic, căci i se spovediseră membri ai ei; numai că mărturisirea sub patrafir era adevărată taină, pe care, ca ucenic al lui Hristos, n-o putea trăda… În privinţa sfaturilor date celor care se spovediseră, el avea datoria să-i împiedice a săvârşi ceva rău, nu de a-şi apăra Ţara! Căzură toate felurile de bătăi ale lumii asupra Sfinţiei Sale, în anchetă. Se mai găseau cu el şi părintele Popescu, de la Câineni, ca şi părintele Hodoroagă, de la Sălătruc. Iar preotul Ioan Druţă îi încurajă să se ţină creştineşte, să nu cedeze şi să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, într-a cărui mână le sta firul vieţii şi mântuirea. Foamea  nu era întreruptă decât de durerea cărnii, de pe urma zdrobirilor, iar durerea cărnii era prelungită doar cu înfometarea.
În sfârşit, avu loc la Craiova şi o batjocură de proces. Aici, părintele refuză să lase să-i fie tunsă barba, întrucât “codul penal nu desfigurează pe nimeni înainte de a fi recunoscut vinovat!”, cum a spus-o în obrazul celor care-l terorizau. Ca urmare a acestui simulacru de justiţie, cei doi preoţi numiţi primiră câte şase ani de închisoare corecţională, iar părintele Druţu – trei, pentru nedenunţare şi ajutorare a ‘duşmanilor’ regimului comunist. Unul dintre cei urmăriţi, izbutind să scape, a rămas ascuns sub patul din dormitor, până în 1989. Numele aceluia este: învăţătorul Dumitraşcu, din Bârseşti.
Şi aşa a ajuns părintele Druţu la Aiud, pentru o nouă şcolire ce a durat din 1949 şi îână în 1953. Nu am glumit cu aluzia la învăţare, căci iubitorul de carte, litere şi teatru avu prilejul să se nutrească din înalta gândire a Academicianului şi Ministru al Propagandei, Ion Petrovici, ca şi scriitorul Alexandru Constant – din opera ‘orală’, adică şoptită de la gură la ureche, a căruia, îşi aminteşte un distih:

                                       În zborul meu de Prometeu
Tu, mamă, porţi păcatul meu.

A spune că regimul Aiudului era îngrozitor e un pleonasm inutil. Soarta i se lumină oarecum dacă izbuti să fie scos în fabrică, tinichigiu, astfel crescându-i raţia de pâine.
Curios lucru i se păru ă găsi împărţindu-le mizeria legionarilor şi nişte comunişti ce nu se învredniciseră a fi pe placul tovarăţilor de la putere. Printre aceştia, unul dintre întemeietorii P.C.R.-ului, ilegalist-ilegalist, dar neconformist! Se pare că nu avusese niciodată  visul de a sluji bolşevismului sovietic. Deşi autodidact, îşi făurise o cultură ieşită din comun. Îndelungata suferinţă impusă de proprii săi colegi de crez – după bunul obicei al comuniştilor (trebuie să fi băgat de seamă cititorul că, numai la cel mai înalt nivel al P.C.R.-ului, crimele au succedat crimelor, ca să nu pomenim de comuniştii de rând şi nesemnificativi: Foriş a murit torturat; Pătrăşcanu a fost executat, după torturare; Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevschi, au fost torturaţi şi condamnaţi la îndelungă închisoare grea; Ceauşescu a fost împuşcat, dimpreună cu nevastă-sa) – l-a condus la a extrage o învăţătură esenţială din puşcărie: ideologiile n-au nici o valoare; cel care dă mâncare oamenilor acela trebuie să conducă popoarele. Această reflecţie sănătoasă, izvorâtă din adevărata suferinţă fără seamăn impusă de temniţele comuniste ar fi putut sluji drept motto călăuzitorilor neocomuniştilor care au deturnat revoluţia din 1989 din România, preocupaţi doar de  înavuţirea personală şi de jefuirea bogăţiilor naţiei).
În anul 1953 (unde sunt acei frumoşi trei ani la care fusese condamnat?…) fu transferat pe un iad de căldură în oraşul Stalin (ce pată în istoria Braşovului că a purtat acest nume de criminal…). De aici, pe ruta Jilavei şi a Ghencii. Ajunse la Bicaz, unde lucră până în decembrie 1953. ‘Politicii’ erau cantonaţi cu deţinuţii de drept comun. Comandantul lagărului fu bănuit a fi pactizat cu internaţii, cărora le făcea viaţa de trăit. În vederea schimbării şi pedepsirii lui se iniţie o anchetă. deoarece părintele Druţu refuză să-l deconspire, fu penalizat cu ameninţarea unui nou transfer.: la Canal. Dumnezeu, când avem nevoie disperată de ajutorul Său, nu ne uită. Preotul trecu pe la vizita medicală. Din mila Providenţei, doctoriţa era o fostă elevă a părintelui Druţu. L-a recunoscut. I-a pus diagnosticul: aritmie, boală ce-l făcea inapt să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde şubrezenia lui oricum i-ar fi adus pieirea. Drept care luă calea coloniilor de muncă de la Chiajna şi Fundulea, cu o trecere scurtă pe la penitenciarul din Galaţi. În toţi aceşti şase ani a fost permanent anchetat şi bătut.
În sfârşit, când se încheiară, mânat la Lugoj, compăru în faţa unei comisii de la Centru. I se puse amuzanta întrebare: ” – De ce nu te-ai eliberat la capătul condamnării, adică după efectuarea a trei ani?” Cum nu ştiu ce să răspundă, îi semnară actele de punere în libertate, să-şi vădească mărinimia.
Ajuns acasă, află că exista o dispoziţie ca preoţii foşti deţinuţi politici să nu aibă dreptul de a funcţionaîn parohiile unde slujiseră până la arestare, astfel că ajunse la altarul din Grădinari. Soţia, în urma dispariţiei lui, ca şi a traumelor personale datorate persecutării tuturor rudelor celor arestaţi, se îmbolnăvise de inimă. Dumneaei nu avusese voie nici a profesa ca învăţătoare. Într-o bună zi, află că se dăduse dispoziţie să fie transferată la Arad. izbuti cu greu să nu plece de lângă fiica  sa şi de lângă bruma de gospodărie ce le rămăsese. În trei încăperi vieţuiau şi dormeau cinci persoane, prezvitera cu fata ei în aceeaşi cameră.
Părintelui, după un an de calvar al mutărilor din loc în loc, îi reveni dreptul la odihnă, fiind iarăşi îndreptat la Dăeşti. Numai că pacea nu-i fu de lungă durată.
În una mie nouă sute cincizeci şi nouă a fost încă o dată arestat. Se afla acasă, cu nepoţica în braţe. Securistul luă copilul de la pieptul său şi-l coborî pe podea. Bunicul fu condus la Securitatea binecunoscută de la Piteşti. Acuzat că nu şi-a schimbat atitudinea, că n-a încercat să se ‘reabiliteze’, că nu era informator… Uluit de acuzaţiile ce nu intrau în nici un text de lege al Codului Penal, preotul se justifică expunându-şi activitatea, cu realizările sale binecunoscute. Atunci i se impută a fi afirmat că ‘sistemul comunist este un regim totalitar’. ” – Aceasta este drept că am spus-o: e convingerea mea!”
În temeiul acestei convingeri şi a faptului că-l citise pe Ludo şi că-l interpretase, se pare, ‘duşmănos’, că l-ar fi lăudat pe regele Carol II (” – Cum să-l fi lăudat?! M-a condamnat la închisoare!…”_ şi… că a vorbit, că a vorbit, că a vorbit… (” – Cu cine ai vorbit?” ” – Cu cei care v-au informat!”), luă alţi doi ani de închisoare corecţională, cum o califică singur: “Puşcărie fermă (la Piteşti), cu bătăi de la 1 la 3 noaptea, aproape zilnic”.
În celulă se afla un tânăr:
– Sărut mâna, părinte. Sunt feciorul lui…, din Brădet (îl cunoştea pe taică-su) şi m-au băgat aici să vă trag de limbă, aşa că tăceţi.
Misiunea lui specială fu redusă la nulitate prin curajul de a-l avertiza pe părintele Ioan Druţu asupra ei şi prin hotărârea de a înceta (întrerupe) colaborarea ce-i fusese impusă prin silnicie.
Ancheta continua. Apăru maiorul Aurel Ţambrea, pe care preotul îl cunoştea. Înainte de a părăsi camera de anchetă, îl întrebă dacă soţia lui mai trăia. Cât scârţâi uşa aceea – omul lui Dumnezeu – îi şopti că da. Fu adus la Ministerul de Interne, pentru adâncirea anchetei, apoi retrimis la Piteşti, de unde, la capătul pedepsei, se liberă, în 1962.
Prin Râmnic, reveni la Dăeşti, iarăş paroh. Doar că hărţuiala nu încetă  o clipă. Soţia, tot mai bolnavă, în cele din urmă se stinse. Activitatea părintelui era permanent supravegheată. Dar, nu aşa cum învăţaseră securiştii să se poarte cu ‘duşmanul de clasă': ei fură treptat îmblânziţi de comportarea fără prihană a vestitorului dragostei de semeni. Şi, astfel, pe mulţi ajunse să-i cunune şi să le boteze copiii sau chiar şi pe ei înşişi – şi era deasă nevoie.
Veni şi timpul despărţirii de acest mucenic al dragostei de oameni. Mă bucur să revăd pomii fără egali ce-i împrejmuie grădina dimprejurul casei. Părintele cântă încetişor, cu glasul acela curat ca lacrima, pomenit la începutul acestui text:

Mamă, mamă, n-am avut noroc,
Parte n-am avut de ursitori.
                                       Am trecut prin viaţă ca prin foc.
                                       Mi-au ars aripile de-atâtea ori.**

NOTE

(*) Atari fapte de ajutorare a celor în nevoie, săvârşite imediat după încheierea celui de al doilea război mondial, au fost numeroase în lumea monahismului ortodox român, după cum se va vedea mai jos, în fragmentul citat. regretând că informaţiile noastre privitoare la cele două cazuri întâlnite de preotul Ioan Duţu, în care a fost implicat în fapte creştineşti poruncile lui Dumnezeu – a-l ajuta pe aproapele nostru – sunt prea subţiri şi doar în treacăt atinse, alegem din amintirile Vasilicăi Gurău (Maica Veronica) fapte similare, de demnitate creştină respectată cu orice risc, urmărind salvarea celor prigoniţi.
VASILICA GURĂU, fiica nelegitimă a învăţătorului Ioan Constantinescu şi a unei văduve de război din comuna Tudor Vladimirescu, jud. Tecuci, s-a născut la 26 august 1920, în localitatea menţionată. În 1929, murindu-i mama, a rămas la dispoziţia bunului plac al fraţilor ei legitimi, mai vârstnici. Întrerupe studiile după absolvirea clasei a II-a primare, nu mai are nimeni grija curăţeniei ei corporale, a hrănirii, a hainelor ce le poartă. După o perioadă de chin e primită de nişte rude ce o ocrotesc de atunci înainte.
Fetiţa începe să aibă vedenii. Socotită iniţial vrăjitoare, numărul acelora care se lasă convinşi de puterea verbului ei creşte. Susţinută moralmente de prefectul judeţului, colonelul Coman Ionescu, află despre ea conducerea de vârf a Bisericii şi, la vârsta de 18 ani, i se încredinţează zidirea unei mănăstiri, moşia căreia se alcătuieşte prin donaţia surorilor alăturate ei. La 15 august 1940, depune votul de călugărie în noua aşezare monahală şi primeşte numele sub care va deveni celebră: Veronica. Mai târziu, îşi completează studiile p2nă la bacalaureat inclusiv (perioadă care, în amintirile sale, pare a o recompensa mai mult decât este de aşteptat, ceea ce luminează într-un mod special pregătirea cu care va ataca ulterior unul dintre domeniile majore ale literaturii, memorialistica. Inconştientă, de altfel, că trecând la povestirea propriei vieţi devine scriitor).
Până la arestarea stareţei Veronica, din 29 martie 1955 – urmată de risipirea subsecventă a soborului condus de ea – mănăstirea Vladimireşti a fost una dintre cele mai bine organizate şi mai prospere aşezări ortodoxe de maici. Atrăgea zilnic mii de credincioşi din toată ţara, ca şi renumiţi duhovnici. Pe lângă pretenţia fondatoarei ca în mănăstire să nu fie călugărite decât fecioare, alte câteva lucrări de la Vladimireşti au condus la un conflict cu autoritatea bisericească nouă. Printre acelea cităm spovedania în comun, practicată doar în Biserica primară, la care a fost împins duhovnicul Ioan Iovan de faptul că nu i se trimiteau confesori ajutători, să săvârşească gratuit spovada imensităţii celor care o cereau: o alta fu împărtăşirea cotidiană a membrelor obştii.
Simultan, popularitatea fără egal a focarului mistic potrivnic ateismului  guvernant şi diverse acte de nesupunere faţă de administraţia şi legile comuniste au condus la condamnarea măicuţelor şi a călugărilor de la Sihastru (vecini şi sprijinitori ai lor) şi la desfiinţarea mănăstirii, cu aprobarea  forurilor centrale bisericeşti. Legenda acestor martire şi martiri a umplut temniţele ororii comuniste de încredere în Hristos şi în necesitatea acceptării muceniciei, cu atât mai mult cu cât măicuţa Maria Mihaela, fostă legionară, personaj în textul publicat în continuare, a sucombat în închisoare, fără îngrijire medicală.
Eliberată, fosta stareţă s-a măritat cu fiul unor credincioşi ce frecventau mănăstirea Vladimireşti, arhitectul George Vasii, şi el fost condamnat politic, în lotul ‘Rugul Aprins’.
După revoluţia din 1989, au apărut scrieri memorialistice ale Vasilicăi Gurău, care, cu energia ce o caracterizează, a redeschis porţile mănăstirii sale, redevenind stareţă. Din acestea se vădeşte că autoarea a trecut prin două perioade de criză spirituală, cea dintâi, în detenţie, de revoltă împotriva lui Dumnezeu, pentru îngăduirea desfiinţării mănăstirii; a doua, după eliberare şi căsătorie, când are contacte nefireşti de tip spirit sau teosofic. Ele sunt făcute publice în VIAŢA  MĂICUŢEI VERONICA. Cartea I-a şi DESCRIEREA VIEŢII MELE ŞI A MĂNĂSTIRII VLADIMIREŞTI (partea a II-a) – Editura Arhetip. Renaşterea spirituală, 1992-1993, Bucureşti. Despărţirea radicală de Ortodoxie, dar pasageră a monahiei Veronica este explicabilă: claustrarea din gherle, cu regimul ei neînchipuit de dur şi permanenta şi necruţătoarea supraveghere succedând eliberării, urmărirea dezumanizantă din partea Securităţii, materializată în sărăcie, vexaţiuni, nedreptăţi şi ‘răstigniri’ reînnoite fără pauză, au condus la răzvrătirile şi rătăcirile spirituale ale unei credincioase care se vedea exclusă definitiv, împotriva tuturor rugăminţilor de iertare, din trupul lui  Hristos, adică din Biserică; reprimită în sânul Ei, ar fi fost păzită de orice înşelare, prin prezenţa vie a lui Iisus.
De altfel, în luna august 1992, ziarele “România Liberă” şi “Libertatea” au publicat dezminţirea monahiei Veronica Gurău prin care se lepăda de toate scrierile sale, cât şi de toate ideile sale cuprinse în aceste scrieri. Ba chiar interzice citirea lor şi ordonă arderea acestora de către toţi cei care le deţin” (Iulian Dragomir. Cuvânt înainte, p. 6, op.cit., vol I, 1992).
Însă scrierile repudiate de însuşi autorul lor (ceea ce ne aminteşte de Gogol) nu sunt, în aspectul lor literar memorialistic, mai puţin preţioase ca document; iar această calitate nu trebuie abjurată. Ele dau seama, într-o anume măsură şi în circumstanţe specifice, redactate convingător, în stilul oral, cu vioiciune, prospeţime de limbaj şi retrăire – ce te fac să treci cu blândeţe peste semnele pregătirii insuficiente a scriitoarei – ,  cu ineditul scenelor descrise, dau seama, ziceam, de ce anume înseamnă jertfa creştină, săvârşită în bucurie, ca din joacă, şi ce  înseamnă dragostea pentru aproape, specifice multor slujitori ai Ortodoxiei Române. Datorită unor astfel de lucrări sub şi împotriva inumanităţii regimului comunist, atroce în indiferenţa lui faţă de om. Biserica ortodoxă Română a fost şi este iubită în continuare de popor, în ciuda opresiunii atee menţionate, ce s-a străduit pe toate căile, inclusiv prin infiltrare în umbra Altarului, să anuleze moştenirea iubirii de om, lăsată nouă de Fiul lui Dumnezeu, ca singur mijloc al fericirii universale.
Fragmentul antologic ce urmează constituie o nuvelă (deşi, scriindu-l, nu acesta a fost scopul memorialistei Vasilica Gurău) ce face cinste atât persoanelor care au stat drept prototip personajelor, cât şi prozei memoriilor de detenţie contemporane.
Fragmentul se intitulează: Lună de toamnă