Din lumea lor, care-i si-a noastra – Tita si “Salbatica”

Trebuie neapărat să le cunoaşteţi pe Tiţa şi “Sălbatica”, protagoniste ale unor întâmplări uimitoare – inspirate parcă dintr-o tragedie antică – petrecute în urmă cu vreo patruzeci de ani în lumea necuvântătoarelor dintr-un târg moldovenesc. Istorisirea, primită în dar de la cineva care a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine, se adresează deopotrivă inimii şi minţii; poate de aceea îmi este atât de dragă şi, ca orice lucru de valoare, doresc s-o împart cu lumea largă a cititorilor iubitori de animale, dar şi dornici de înţelepţire.

Prea frumos povestea Domnul Profesor despre cele două pisici nemţence, ca să nu transcriu povestirea întocmai precum mi-a fost transmisă de către autorul ei -scriitorul Mihai Rădulescu.
“La Târgu-Neamţ mi-a fost dat să văd ce n-am crezut vreodată să fie cu putinţă. Locuiam la familia Cozma, mari iubitori ai unei mâţe numită Tiţa.
– Dar asta cine e? i-am întrebat într-o zi privind cum e hrănită Tiţa şi văzând cum apare de după bucătăria de vară o altă pisică, adevărată dihanie, murdară şi sfrijită, să-i numeri coastele, cu o privire îngrozită, pusă pe fugă în orice clipă, totuşi prea înfometată ca să nu se apropie de farfuria ademenitoare.
– Nu ştim de unde s-a pripăşit. Când o răzbeşte, vine să mănânce aici, ne informă prietena noastră nemţeancă, pe soţia mea şi pe mine.
Arătarea rămase pe loc, cu una din labele din faţă ridicată, gata să-şi ia tălpăşiţa la cel dintâi semn al primejdiei. Păstrase o distanţă respectuasa faţă de Tiţa, “stapana casei”, sorbind-o din ochi pe când cea din urmă se delecta hăpăind elegant.Tiţa era “simandicoasa”, pretenţioasă la mâncare şi cu apetitul capricios. Nu trecu mult şi socoti a fi atins gramajul de hrană îngăduit de bunăcuviinţă şi de rigorile siluetei. “Sălbatica”, după cum aveam să o denumim ulterior, schiţă un scârţâit de mieunat, de parcă i-ar fi mulţumit că i-a lăsat şi ei ceva, lipăi într-o goană să te sufoci, că până să zici “pis” farfuria era albă şi lucioasă ca ieşită atunci dintr-o maşină de spălat vase, şi dispăru fără să vedem pe unde.

A fost destul să purcedem noi, nevasta şi cu mine, la hrănirea Ţiţei, că şi făcurăm cunoştinţă îndeaproape cu “Sălbatica”. Ba, căpătase atâta încredere în noi încât ajunsese să se culce în curte, pe iarbă, la soare, la trei-patru metri de unde stăteam. Trei-patru metri, dar nu mai aproape. Deşi, câteodată, dar foarte rar, îndrăznea să-şi mângâie capul de pantof, plină de recunoştinţă. Dar, să nu te simtă că te apleci s-o mângâi şi tu că, pe-aici ţi-e drumul! Se rostogolea, că fugă nu era.

Vara trecu repede. Observaţiile noastre erau tot mai interesante. Între cele două pisici exista o legătură de prietenie nespus de puternică, colorată de umilinţă din partea “îngăduitei” şi de puţină superioritate din partea Tiţei. Ziua dormeau sprijinite una de cealaltă. Dacă Tiţa lipsea câtva timp, “Sălbatica”, de cum o vedea apărând, se grăbea s-o întâmpine şi să-i miroase nările, sărut gingaş al lumii felinelor. Noaptea, dacă mi se întâmpla să mă trezesc şi să mă apuce dorul de a vedea cerul sclipitor de stele, le găseam lipite una de cealaltă, pe gard, privind uliţa. Cum şi culoarea blănii, în potriveala ei gălbejită, le era asemenea, le-ai fi crezut surori. Şi, totuşi, nu se cunoscuseră din “copilarie”; “amiciţia” lor era tardivă. Contravenind instinctului de proprietate atât de dezvoltat la animale, ea trăda o rară nobleţe la Tiţa, ca şi o nepotolită sete de afecţiune la vagabonda.

Într-o dimineaţă, ce să vezi! Un tărăboi în curte, de-ţi sfâşia sufletul. “Sălbatica” o chema pe Tiţa. Aceasta îi răspundea, şezând. “Sălbatica” îi dădea ocol, se mângâia de ea, o implora pe toate glasurile. M-am apropiat şi, minune, m-a lăsat pentru întâia oară s-o alint cu palma. Dar era grăbită să se reîntoarcă lângă prietena ei. Odată depusă pe pământ, îşi reîncepu implorările. Tiţa, cam plictisită, se deplasa de ici colo. “Sălbatica” o urma. Treptat am descifrat din mişcările ei că o cheamă undeva, în spatele bucătăriei. Tiţa se opunea, luându-şi un aer de indiferenţă. Este adevărat că ea era destul de obosită, pentru că nu de mult avusese pui, din care fusese păstrat numai unul: Sorin.  Aşa că numai ea îşi cunoştea necazurile. Parcă îi venea să zică: ce mai vine şi “Sălbatica” să mă ostenească cu ale sale!

Deodată, se repezi în şură, unde Sorin orbecăia pe un preş. Tiţa, simţind un gest necugetat, alergă după ea. Începu un nou duet de miorlăituri. Văzând că n-o scoate la capăt, “Sălbatica” înşfăcă de ceafă mogâldeaţa fără ochi şi începu să urce pe o scară ce ducea la gura podului. Acolo, îl depuse, chiar la margine, şi coborî câteva trepte, chemând-o pe Tiţa. Aceasta nu era hotărâtă ce să facă. Se învârtea locului şi se certa cu ea. Temându-mă să nu se prăbuşească puiul în gol, n-am avut răbdare să aştept decizia ei şi am mers să-l culeg pe Sorin; l-am aşezat iar în culcuş. Mama lui se ghemui în jurul său şi cel mic îi caută ţâţa.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină familia Cozma, să le istorisesc întâmplarea, arătându-le şi opinia pe care mi-o formasem, anume că a€œSalbatica” fusese răscolită de durerile facerii dar că, fiind nedespărţită de Tiţa, nu se simţea în siguranţă decât în preajma prietenei sale. Gazda noastră, a doua zi, făcu o vizită în pod. “Sălbatica” fătase. Tiţa se dovedise ceea ce era: o egoistă. De altfel, peste iarnă, în vizită din nou la Târgu-Neamţ, am văzut-o oropsindu-l pe Sorin, acum ditamai flăcău, cu mârâiturile ei şi cu scuipături specifice, de câte ori acesta îndrăznea să se apropie de ea, nădăjduind să se poată juca. Vara următoare Tiţa făcu ceva namaiauzit la pisici: îşi părăsi casa în care simţea că Sorin dobândise tot atâta atenţie şi dragoste ca şi ea. Gelozia împotriva propriului fiu făcuse şi din ea o vagabonda. “Sălbatica” avusese o soartă cruntă; atinsă grav de o boală a pielii şi neputând fi tratată din pricina temerii ce o făcea să nu îngăduie omului s-o atingă, a fost otrăvită, să nu se mai chinuie; parcă ştia dinainte că moartea avea să-i vină curând de la om şi de aceea fugea de toţi.”

Nu ştiu dacă suferinţa celor două feline a fost întâmplătoare sau a avut vrun rost adânc, ascuns înţelegerii noastre umane. Ştiu doar că primul public ascultător al acestei întâmplări – vreo treizeci de elevi de liceu care tocmai hăituiseră până la epuizare un biet iepure rătăcit, ajuns de pe câmp tocmai în lanul de porumb în care aceştia îşi făceau munca patriotică prin anii ‘70 – au rămas tăcuţi multă vreme după ce profesorul lor şi-a încheiat istorisirea. “Armăsarii nărăvaşi pe două picioare” avuseseră probabil revelaţia că noi, oamenii, dar şi Tiţa, “Sălbatica” şi suratele lor necuvântătoare, împărţim aceeaşi lume… lumea lor fiind şi a noastră!