– Cuptorul

– Am chef să vizitez atelierul unui olar. Vii cu mine?

– Departe?

– Nu, treizeci de kilometri.

– Unde?

– La Pisc.

– Haidem.

Bucur îmi deschise portiera. Curând ieşirăm din Bucureşti pe şoseaua Ploieştilor. Deşi februarie, vremea înclina a primăvară, întreaga iarnă fusese călâie. Zile ce zbucneau din verile trecute succedau unora ce păreau reci; o amăgire, numai prin comparaţie cu cele dintâi. Pe scurt, iarna sărise dincolo de calendar.

Mugurii se umflau rodnic. Iarba invada câmpurile şi ogrăzile pestriţe. Fum să iasă din coşuri zăream arareori. Prin curţi trebăluiau gospodari în cămaşă sau femei în rochie. Întâlnirăm doi inşi încovoiaţi sub sarcini mari de crengi uscate, înaintând pe lângă şanţ, orbeşte. Erau străini de acel anotimp ciudat. Pe la jumătatea Ciolpanilor, Bucur întoarse volanul către stânga.

Închisorile lui reveniră în conversaţia noastră. Cunoşteam câte ceva din acea perioadă a tinereţilor sale, dar nu motivul pentru care suferise.

– Un pretext.

– Nu mă miră, Majoritatea deţinuţilor politici au fost victimile unor abuzuri, am opinat.

– Nu pot zice că a fost abuz. Pedeapsă exagerată, asta da. Pentru o demonstraţie, nu condamni omul la atâţia ani. În nici o ţară civilizată nu s-ar fi. Nu. Când am pomenit pretextul, mă refeream la starea mea de spirit. Abia aşteptam.

– Pretext pentru ce?

– Să mă fac condamnat de ei. Să-i oblig să mărească numărul martirilor cu unul.

– Eşti nebun!

– Sunt. Dar aveam dreptate în logica mea ce reducea la absurd; dacă toţi românii i-ar fi obligat să-i închidă, demult murea comunismul de foame.

– Adică, te ispitea cu adevărat să intri în puşcărie?

– Exact. Mai sunt nebun şi astăzi. Aşteptam aceasta cu febrilitate. Culmea este că la cincizeci şi trei de ani gândesc tot ca atunci.

– Nu-ţi pare rău pentru anii irosiţi?

– N-aş fi eu însumi dacă m-ai lipsi de anii aceia. Mi-am intuit uluitor de limpede direcţia de evoluţie a personalităţii şi m-am frământat să găsesc ceea ce-mi lipsea pentru a mă împlini.

– Ce anume îţi lipsea?

– Suferinţa.

Am amuţit. Nu pricepeam. Îşi dădu seama de aceasta. Reluă:

– E o dimensiune esenţială a personalităţii umane. Ea te face definitiv bun sau rău. Şi nu este bine să trăieşti între cele două. Omul se cade să ştie cine este.

– Vrei să zici că împlinirea ta era să te arunci cu capul înainte în gherlă?

– Bine găsit. Capul m-a târât acolo.

Străbăteam o pădure întunecoasă. Trunchiurile cenuşii se strângeau în jurul nostru curioase. Pe neaşteptate, după ce lungirăm câteva faţade văruite cum e cămaşa scrobită, ne-am pomenit la uşa unei biserici curate ca mireasa.

– Ce-i aici? Piscul?

– Nu. Mânăstirea Ţigăneşti. Coborâm?

Câţiva paşi. Am intrat. Ne-am închinat. Ne-am dus cu gândul la Dumnezeu, la câte sunt pe pământ, la bucurie, la slăbiciuni, la pace. Am ieşit. Am urcat în maşină. Ajunşi iarăşi la desimea copacilor:

– Ce înţelegi prin aceea că râvneai să fii închis?

– Povestea-i lungă. Deoarece ai trăit-o şi tu, n-are rost să intru-n amănunte. Ţii minte anii cincizeci? Nici n-apucasem să devenim adolescenţi. Murdărie morală. Foamete. Îndoctrinare până la îndobitocire. În recreaţia mare ascultam obligatoriu lectura cu glas tare a articolului de fond dinScânteia . După orele de curs, şedinţa în care de câte ori era pomenit numele “părintelui tuturor copiilor din lume”, cum ne învăţau să-l numim, ne sculam toţi în picioare, izbeam palmele una de cealaltă şi scandam: “Staaa-lin! Staaa-lin!”, până ni se făcea greaţă. La limba română citeam Mica luiautobiografie. Când am ajuns la întocmirea unui rezumat al ei, în loc de compunere, un coleg s-a oferit să-l conceapă în versuri.

– Mda, aşa era.

– Vezi? De asta nu vreau să insist. Pe de altă parte, în fiecare noapte aveau loc descinderi, percheziţii, arestări. Nu rămăsese familie din care să nu dispară careva. Viaţa în libertate nu era numai coşmar, era o ruşine! Eu, cel puţin, aşa simţeam. Nu mai puteam privi oamenii în ochi. Mă temeam că mă judecau în sinea lor: “Eşti tânăr. Ce mai cauţi printre noi”? Locul tău te aşteaptă printre aceia care suferă pentru ţară.” Citeam aceste cuvinte în privirile tuturora.

– Nu poate fi adevărat că gândeau astfel! De ce tu şi nu ei?!

– Ai dreptate. Eu eram acela care gândeam astfel şi poate nu ei: atât de puternice-mi erau simţămintele, încât le proiectam asupra semenilor fără să-mi dau seama ce anume făceam. Roşeam că cei buni sufereau şi că eu eram lăsat în pace. Începuse să-mi joace prin cap gândul năstruşnic de a pălmui un miliţian pe stradă şi să strig că protestez împotriva dictaturii, să-mi dobândesc temniţele râvnite. Eram un copil. Cred că stupiditatea asta m-a urmărit până pe la cincisprezece ani.. Ce ştiam eu cum să lupt?. Sau că prin mine puteam clătina şi răsturna un regim.

Rămăsesem fără grai. Era cumplit să fiu făcut martor al acelor zbuciume.

– Toţi mi-o luaseră înainte. Toţi aveau dreptul să acţioneze ca nişte bărbaţi adevăraţi, să scoată paloşul. Numai eu nu găseam calea. Rămâneam în urma neamului, românilor adevăraţi, nu a vânduţilor, care se aburcaseră cu tălpile pe spinările noastre. Îi invidiam pe cei în lanţuri mai mult decât am invidiat pe oricine în viaţă.

– Mă înspăimânţi.

– Conştiinţa, da, adevărat, poate fi şi înspăimântătoare., râse încetişor. Ce vrei? Mă căutam pe mine însumi. Aflasem că nu puteam fi decât într-un singur fel. Condamnarea era singura soluţie să mă pot suporta.

– De ce nu izbânda?

– Izbânda?! Cine a izbândit în anii aceia şi de atunci încoace?.

Nici nu-mi dădusem seama că oprise automobilul pe o uliţă ce mărginea lacul de mercur. Ajunsesem la destinaţie. Un bărbat destul de tânăr la înfăţişare ieşise din casă şi se apropie de gard. Se cunoştea după paşii săi, nu destul de hotărâţi, că nu era sigur cine sosise în vizită. În dreptul ulucilor îl recunoscu pe amicul meu.

– Bine aţi venit! He-hee! De multe luni n-aţi mai trecut pe aici.

Se sărutară pe ambii obraji.

– Jupâne, dacă nu-ţi ia prea mult timp, aş vrea să vadă şi prietenul meu ce-nseamnă atelierul unui meşter adevărat.

– Cu plăcere, cu plăcere!, zâmbi cu faţa deschisă larg şi binevoitor.

De statură potrivită, zvelt, bănuiam că muşchii îi avea oţeliţi, dar eleganţa siluetei sale le tăinuia existenţa. Blândeţea nativă îi însoţea politeţea deloc apăsată. Buna creştere i se împletea cu un fel direct de a se purta cu tine. Primitor, se şi ghicea că era stăpân la casa lui. Dintr-o bucată, te aţintea drept în ochi şi, nu ştiu cum, presimţeai că te ierta înainte de a apuca tu să greşeşti.

– Poftiţi pe aici.

Pătrunserăm prin intrarea scundă într-o hală cu o suprafaţă egală cu a întregii case alăturate. Nu prea luminoasă. Dimpotrivă. Drept în faţa noastră, masa gigantică a cuptorului de lut, un trunchi de con fascinant prin dimensiuni. La dreapta, două roţi de lemn compact, pe picior. Tavanul destul de înalt, dublat pe deasupra creştetelor noastre de rasteluri din scânduri negeluite străbătând aerul de la un perete la celălalt, încărcate cu oale nearse. Acestea se orânduiau şi pe jos, cât se întindea cimentul podelei. Impresia surprinzătoare îmi fu că descopeream acea oaste de statui (zece mii, câte or fi fost) rămasă îngropată sub pământ, lângă Peking, timp de sute de ani, cu rolul magic de apărare a capitalei Chinei. Vasele aveau chipul livid al pământului crud. Pe ele tremurau timid ghirlande de flori sau dungi paralele ondulate, bătând spre verde, ori într-o nuanţă închisă, ca nişte riduri şterse.

– Mai ţii minte, jupâne, că mi-ai făgăduit că mă-nveţi să-nvârt roata?, surâse Bucur, nostalgic.

Privirile celuilalt respirară o mare căldură şi o tandră omenie. Se uitau unul la altul de parcă li se îmbrăţişaseră căutăturile şi nu le mai puteau deznoda. Curând, ca atraşi taman de strânsoarea acestora, ajunseră unul în braţele altuia. Gazda îl bătea din când în când pe musafir cu palma peste umăr, să-l liniştească. Le auzeam respiraţiile puternice.

În sfârşit, se despărţiră. Bucureşteanul îl ţinea lângă sine şi-l aţintea în pupile, cu capul întors spre el.

– E mai bine? Aşa-i că-i mai bine? Meşterul îi răspunse cu o mirare incertă:

– E mai bine?

– Nu. Nu-i mai bine. E tot mai. fir-ar să fie că nu mai scăpăm!

– Ăştia ne-au pus cruce de când ne-am născut. Liberi ca porcul scos din coteţ şi mânat la măcelar. Toţi.

– Cam aşa, confirmă orăşeanul. Pe vremea aia, ne băgau la răcoare pe câţi puteau, însă, cum nu puteau pe mulţi, au rumegat-o straşnic. Ne-au lăsat afară pe toţi câţi suntem îndetotul şi au zidit puşcăria-n jurul nostru. Pe nesimţite. Acum tot poporu-i la popreală.

– Vorba ta: hrana pe raţie; căldura, câtă-i de la soare; îmbrăcămintea, cum ne-a făcut Dumnezeu. Vorbeşti? Te vinde vecinul. Iubeşti după plac? Ori îi pericol de divorţ şi te zboară din servici, ori se lasă cu copii şi-ţi mor congelaţi la maternitate. Cum să fie mai bine, domnule?!

Tăcu o bucată de timp, cu ochii sclipitori de indignare. Se duse la un perete, se aplecă, schimbă poziţia unei oale. Când se ridică, faţa i se îmblânzise:

– Nu ţi-e dor?, i se înmuie glasul.

Prietenul meu îl cântări îndelung. Era uşor mirat că regăsea în celălalt un sentiment pe care, ştiam, îl accepta la sine cu jenă:

– Şi ţie, jupâne?

– Şi.

– Cum e cu putinţă să ne fie dor de.?!

– Aşteptăm ca oalele astea.

I-am urmărit gazdei gestul. Şirurile de forme, nu depărtate de ale fiinţei umane stilizate, îmi stârniră pe neaşteptate un al doilea simţământ. Anume, că ar fi fost miile, sutele de mii de deţinuţi politici, intraţi odată cu noi în bezna din atelier, nevăzuţi, aşteptând, palizi, nehrăniţi, fără dreptul de a se mişca, de a-şi spune păsul, de a citi, de a asculta muzică, de a privi cerul, de a primi veşti de la părinţi, de la copii, aşteptând. soarele.

– Ce aşteptăm?, întrebă Bucur.

– Să se-ncingă cuptorul.

Vorbeau într-un fel eliptic şi mult mai dens decât noi aceştilalţi, oamenii liberi. Interdicţia conversaţiei în celule, teama de urechea la pândă, le schimbaseră până şi stilul comunicării. Câteodată, observându-l pe Bucur, eram atât de stupefiat de deosebirile dintre noi, încât mă simţeam în stare să şi renunţ la prietenia lui; părea din altă lume, un om în chip absurd singularizat pe pământul nostru, al meu. Acum îl surprindeam în tovărăşia unui semen de al său. Brusc, eu eram acela nepotrivit cu perechea lor, eu eram acela picat de niciunde în lumea lor.

Fără veste, Bucur îl atinse cu palma peste obraz şi-i mărturisi:

– Câteodată mi se face o poftă nebună de libertate. De aceea vin pe aici să te văd.

– Rar.

– Tot mai rar. ai dreptate. tot mai rar.

– Murim.

– Hai!, se întoarse călăuza mea spre mine.

Ieşind, m-am aşteptat să aud zăvoarele uşii metalice ale celulei în care eram zvârlit troznind în urma mea, condamnat la viaţă.

– Hai! Mi-e ruşine că am evadat dintre ai noştri. Vino. Mai avem niţel de trăit şi. gata.