Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste – volumul II

cu un cuvant inainte de Prea Sfintitul Galaction Episcop al Alexandriei si Teleormanului

CERUL VAZUT PRINTRE LACRIMI

“Slavit fii, Doamne, care dand lumii suferinta,

Ne-aduci o isbavire atator dezmatari,

Si cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinta

Doar celor tari sa suie spre sfinte desfatari.”

(Charles Baudelaire – “Binecuvantare”)

            Iscusit condeier si aprig combatant al erorilor din inchisorile comuniste, “om al durerilor si cunoscator al suferintei” (Isaia 53, 3) – ca fost detinut politic – d-l profesor univ. Mihai Radulescu – ne ofera un prilej de “sfinte desfatari”.

            De data aceasta alcatuieste niste “COVOARE” (STROMATA), viu colorate ideatic, dupa modelul lui Clement Alexandrinul, avand ca idee de baza “dezvaluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufletele deseori golite de orice aspiratie la a se mai inalta, contact readucator de viata, brusc sfintitor, odihnitor, a toate tamaduitor, uneori mantuitor cand omul o primeste” (p.13), bineinteles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei rosii” (ibidem).

            Excursul naratorului, fara-ndoiala, se desfasoara emotionant, sub lumina urmatoarelor versuri ale lui Radu Gyr:

“In chinul temnitei ma frang

Sub grele lespezi mute

Si infiorat de doruri plang

In amintiri pierdute.

Omatul spulberat de vant

Se cerne prin zabrele

Si-mi pare temnita mormant

Al tineretii mele.”

            Foarte multi eroi ai istorisirilor autorului au avut intr-adevar “temnita mormant”, dupa ce au vazut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) si s-au convins ca “dragostea intre oameni si intr-ajutorarea crestina au fost mai prezente ca nicaieri in alta parte (…). Aici m-am convins ca sfintenia nu este utopie (…), ca este realizabila de cei ce doresc cu tarie s-o atinga” (p.57).

            Comentand pasaje din cartea: “Viata asa cum a fost. Insemnari” de Corneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, editia II, revazuta si adaugita, 2003), domnul profesor ne invata ca: “suferinta este calea pacii dintre oameni, a dragostei, a mantuirii” (p.61).

            Am putea spune ca in toate capitolele cartii de fata autorul, asa cum marturiseste, isi reduce “rolul personal la acela al unei smerite calauze, nepotrivindu-se modestiei sa impuna tacerea unui condei atat de viu colorat (…), pentru a-si promova propria pofta orgolioasa de cuvantare” (p.78).

            “Numai suferinta covarsitoare este un dar dumnezeiesc care innoieste faptura. Numai strabatand prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vietii si a lui Dumnezeu”, citeaza autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre a demonstra ca “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu ii chema la stapanirea de sine. Iar daca aceasta nu mai avea cum aparea, ii chema la ascultarea stapanirii de sine prin calai, pentru ca porunca Lui sa nu fie zadarnicita” (p.95).

            Literatura romana de detentie se imbogateste cu siguranta prin publicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales ca aceasta se vrea un argument convingator in sustinerea tezei ca: “Dumnezeu ne  trimite cu perseverenta Chemari pentru a ne aminti ca suntem ai Sai, si nu parasiti intr-o lume straina si rece” (p.134).

            Iata cum d-l profesor celebreaza si prin acest volum “preotia sa obsteasca” (I, Petru 11, 9) asa cum este inteleasa ea in Ortodoxie, deoarece din fiecare capitol rasuna chemarea la credinta.

            De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte: “Socotesc ca este dovada spiritului crestin ce razbate prin cenusa tuturor suferintelor indurate, precum ghioceii prin zapada, sa depuna marturie asupra vitalitatii semintelor credintei curate, adevarate, incoruptibile, semanate in sufletele noastre de Biserica Ortodoxa Romana in ani” (p.141).

            In final, consideram ca d-nul profesor isi face o data in plus sfanta datorie pentru memoria fostilor colegi de suferinta, marturisind in scris din prea plinul amintirilor, avand adanc sapate in suflet cuvintele autorului “Confesiunilor” celebre: “Si-am dat drumul lacrimilor, pe care le retinusem, ca ele sa curga atat cat vor, supunandu-le inimii mele, si in ele mi-am aflat linistea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

            Consideram ca lucrarea de fata este aducatoare de liniste sufleteasca pentru autor, si ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece impartasim convingerea ca autorul nu a lasat prin acest volum “nebagate in seama aceste aparitii fulgurante indaratul gratiilor, ale dumnezeirii, aparitii ce ne-au intarit, ne-au indrumat, ne-au salvat vietile si sufletele din iadurile pamantesti” (p.100). Ea este in acelasi timp si ramane model de “sfanta desfatare” pentru orice cititor.

Cu arhieresti binecuvantari,

                                    † GALACTION

                        Episcopul Alexandriei si Teleormanului

10 decembrie 2004

la praznicul sfintilor mucenici

Mina, Ermoghen si Eugraf.

***

 DESPRE SINGURATATEA OMULUI

SI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

            Nu cred ca exista simtamant mai tulburator decat acela al izolarii omului pe pamant, izolare aparent fara tamada. Ai sentimentul ca nu exista nici o sansa pentru tine de a comunica. Ca nu exista nici un umar de frate sa-ti sustina capul mahnit de moarte. Ca esti iremediabil lipsit de aparare in fata vrajmasilor naturali, cum sunt bolile, imbatranirea (dusmani personali), dar si a cataclismelor (dusmani atat personali, cat si ai speciei, ori ai tuturor vietuitoarelor). Ca esti absolut singur si n-ai de unde primi un sfat bun atunci cand ai de ales calea pe care s-o apuci catre un viitor si asa nesigur. Ca fericirea si succesul te indeparteaza la fel de mult de prieteni ca si insuccesul si nenorocirea. Temerea te dezarmeaza, ca si curajul. Te confrunti cu propria-ti lipsa de chibzuinta, cand este sa faptuiesti. Toate acestea si multe altele te fac sa resimti necontenit si cu asprime exilul pe pamant, locul de pedeapsa unde te-a aruncat neascultarea initiala a stramosilor. Si mai presus de orice te biruie groaza de moartea ce-ti pandeste pasii la coltul fiecarei zile, fiecarui ceas.

            O lume a tacerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toti si de toate. O lume fara iertare, nici crutare. O lume fara nadejde. O lume inchisa ermetic, fara scapare posibila. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont. Lipsit de spatiu. Nemiscat. Carcera desavarsita. Sicriu.

            Unora li se poate parea exagerare. Altii n-au resimtit acestea decat o data-n viata. Sau prea neinsemnat si nu destul de apasator. Optimistilor nu le pica bine sa le reamintim ca adevarata fata a conditiei umane arata astfel. Pesimistii ne cer sa-i incurajam, chiar daca lucrul este mai rau decat se infatiseaza la prima aruncatura de privire.

            Cat se ingreuiaza povara unei atari receptari a realitatii daca te mai afli si in temnita? Daca greselile tale te-au lipsit de libertate? Daca ti-au incarcat constiinta cu obezi ce te tin agatat de trecut intr-un mod fara scapare? Daca esti incatusat de faptele tale anterioare? Daca esti inlantuit de ispitele tale, de viciile tale (hai sa le spunem pe nume!) Daca esti doborat de bolile tale sufletesti? Sau – disperarea disperarilor… – daca te gasesti in detentie datorita greselii altora? Sa se afle scapare oare?

            Unii dintre noi cunoastem calea rugaciunii. Insa daca nu suntem obisnuiti cu ea sau daca o savarsim fara tragere de inima, ori fara increderea ca vom fi ascultati, la nimic nu ne foloseste. Cei mai multi nici macar nu am auzit ca ne-am putea indrepta catre Dumnezeu cu sufletul si cu cuvintele. Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe langa care trecem imbeznati, cu gandul aiurea. Ignoram ca din acel ocean al Iubirii divine ne-am nascut si ca locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, in plina lumina. Nu stim ca numai atunci cand suntem inconjurati de caldura privirii Sale ne simtim aparati. Ramanem singuri, din necunoastere.

            Dar singuratatea noastra nu inseamna ca Dumnezeu ne-a parasit. Aceasta nu s-a intamplat, nu se intampla si nu se va intampla niciodata. Dimpotriva, noi suntem aceia care L-am parasit. Pe cand Dumnezeu cauta iubirea noastra. Drept care ne cheama intruna.

            Dumnezeu ne cheama fara incetare. Nu ne ramane decat sa stam de veghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine catre noi in orice imprejurare. De fapt, ea este necontenita. Numai noi, prea adanciti in ceea ce consideram ‘problemele’ noastre, prea adanciti in egoismul nostru, nu auzim Chemarile Domnului. De aici, simtamantul singuratatii iremediabile in care ne sufocam.

            Cartea de fata incearca sa reveleze cate chipuri distincte are Chemarea pomenita. O face intru slujirea fratilor nostri ramasi surzi si orbi la Chemare. O face ca acestia sa lepede in urma-le singuratatea, aceasta cumplita boala a pamantenilor.

            Desi Chemarea survine in toate straturile sociale, in toate imprejurarile, in toate nevoile omenesti, autorul a cules in acest volum, cu preponderenta, marturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temnitele comuniste pentru detinutii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un numar impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperirea Chemarilor lui Dumnezeu, ca au fost sau nu surprinse de aceia carora le-au fost adresate. Rolul autorului este sa le scoata la iveala, sa le sublinieze, sa le constate rostul, forta, deschiderea catre dialogul dintre om si Facatorul sau. Si mai ales sa le infatiseze cititorilor, pentru ca acestia sa le recunoasca, la randul lor, atunci cand le sunt adresate, sa se convinga ca nu suntem niciodata parasiti, ci mereu cautati de Creatorul si Parintele nostru iar, dupa ce dam curs Chemarii, sarbatoriti ca fiul risipitor, cand revenim la Tatal.

            Omul suferitor in gherla se simte alungat din societate, parasit, izolat mai cu temei decat in orice alta imprejurare. El este cel mai deschis catre Chemare (desi se prea poate sa nu fie constient de aceasta). Am intalnit numeroase cazuri de insi ce si-au pierdut credinta. Ori n-au avut-o niciodata. Insa, atunci cand s-a facut auzita Chemarea, au tremurat de fericire, recunoscand-o. Am intalnit oameni care si-au pierdut credinta, nadejdea si dragostea. Cand Le-a fost trimisa Chemarea, au primit-o cu bratele deschise si, prin mijlocirea ei, au urcat in carul de foc al reintoarcerii catre invatatura lui Hristos si si-au tamaduit toate ranile spirituale. Omul nu trebuie sa fi fost condamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fi Chemat de Dumnezeu. Dimpotriva, as crede ca acela care a pacatuit impotriva Poruncilor divine (in termenii nostri moderni: incalcatorii de rand ai Codului Penal, prin minciuna, prostitutie, jaf, talharie, omucidere si celelalte nedreptati si pangariri) este mai cautat de Chemarile lui Dumnezeu decat cel drept. Pentru ca celui drept o Chemare unica ii este deajuns pentru indreptarea catre Domnul, pe cand celui stramb, orbirea ii sta piedica sa perceapa Chemarea neintrerupta pornita in cautarea sa.

            Odata auzita Chemarea si dandu-i-se credit, pornim catre Mantuire. Doar urmand drumul Chemarii. Retinand aceasta, ne imbogatim cu darul cel mai de seama de pe pamant: il putem urma pe Parintele nostru. Nu mai suntem singuri. Nu mai suntem parasiti. Nu mai suntem sortiti mortii, ci

            Inviem.

Mihai Radulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI

de Parintele Cleopa

            Frati crestini, vreau sa va vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

            Dar vreau mai ales sa vorbesc despre chemarea neamului celui cuvantator al oamenilor si sa va spun in cate chipuri ne cheama Dumnezeu pe noi.

            Dumnezeu cheama popoarele pamantului la pocainta prin foamete, cu seceta, cu boli, de parca le-ar spune: Iata, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul ca voi da ploaie peste zece cetati si peste doua nu voi ploua. Si iarasi, voi da ploaie peste doua cetati si peste zece n-am sa dau ploaie, ca sa va arat ca Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatal ploilor, cum a zis si Iov.

            Am auzit ca la televizor, cand se da buletinul meteorologic, se arata harta tarii spunandu-se: aici ploua, si se arata vreo 10-15 puncte unde ploua in tara, iar in cea mai mare parte a tarii nu ploua. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Si mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia si mi-am zis: Iata cum se implinesc sub ochii nostri, ca ploua in cateva sate si in 20-30 nu ploua. Deci in mana lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vanturile. Caci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lasat seceta sau furtuna; nimeni nu poate opri vanturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decat mana cea atotputernica a lui Dumnezeu. Deci, iata, uneori ne cheama Dumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, cand trazneste pe multi, alteori ne cheama cu foamete, alteori cu boli.

            Alteori da Dumnezeu boala si molima si nu este casa unde sa nu fie un bolnav. Alteori ne cheama cu razboaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor cand zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Si alta data zice: Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie.

            Deci iata ca ne cheama Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin seceta; ne cheama prin boli si prin necazuri, prin scarbe, prin toate cheama popoarele la El sa cunoasca ca este un Tata in cer si ca poate face cu popoarele cate voieste.

            Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pamantul ca pe o nimica si toate popoarele pamantului inaintea Ta sunt ca o picatura intr-o cada (Isaia 40, 15). Ce putere are o picatura intr-o cada? Sau ce este de vei lua o lingura de apa din oceanul cel fara de margini al marilor? Asa suntem noi de mici si de slabi inaintea lui Dumnezeu. Ne cheama Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheama prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastra cu seceta sau cu ploaie prea multa sau cu cutremur; ne cheama Dumnezeu prin arsita, dar ne cheama si in alt fel.

            Cum? Prin glasul constiintei. Nu vezi, cand pacatuim sau gresim, ne mustra cugetul indata. Te intreaba: “Omule, de ce ai facut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorat pruncul nevinovat in pantece? De ce ai ras de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserica Duminica si sarbatoarea? De ce nu cresti copiii in frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urasti pe fratele tau? De ce hulesti pe Dumnezeu cand esti in scarba?”

            Prin toate ne mustra constiinta cand gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheama la El: “Omule, ai gresit. Eu te iert, dar sa nu mai faci. Vino la Mine, caci la Mine este izvorul iertarii, al iubirii si al milostivirii. Pune inceput bun de azi inainte, sa nu mai pacatuiesti”.

            Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu in inima noastra. Aceasta lege s-a pus inainte de toate legile omenesti.

            Zic o seama de oameni putin credinciosi: “Pe noi, crestinii, Dumnezeu o sa ne judece si o sa ne pedepseasca dupa Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se inchina la zei si la vrajitori, cum are sa le pedepseasca Dumnezeu? Caci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este pacat. De aceea nu se pot indrepta”.

            Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Romani: Cele nevazute ale lui Dumnezeu, de la inceputul zidirii lumii prin fapturi intelegandu-se se vad, adica vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, in ziua judecatii, se vor judeca dupa patru legi. Asa dogmatisesc Sfintii Parinti. Cei ce n-au avut legea scrisa, se vor judeca dupa doua legi: dupa legea constiintei, pe care a pus-o in om la zidirea lui, si dupa legea zidirilor. Cum, dupa legea zidirilor? Iata cum:

            Toate care sunt in jurul nostru vorbesc cu noi. Caci spune Sfantul Grigorie de Nyssa in Viata lui Moise: “Ca o trambita din inaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si striga ca este un Ziditor”. Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste taria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iata cum: Cand te uiti seara la cerul instelat si-l vezi plin de stele si impodobit ca un candelabru plin de lumina si vezi luna plina stralucind pe cer si randuiala cea prea frumoasa cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atata precizie, incat nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung sa faca calendarul  dupa ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, ca-l pomenesti pe el sau fiul omului, sa-l cercetezi pe el? Si atunci iti dai seama ca aceste stele, aceste miscari ale lor sunt facute si purtate de mana lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Carmuitorul lor. Iti dai seama ca lumea aceasta are o minte care le [o] indruma, ca este un Dumnezeu Care le-a facut [a facut-o] si o mana nevazuta care le [ii] poarta de grija, ca si noua.

            Asa vorbesc cerurile cu noi, incat vazandu-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Cand ne uitam la soare si-l vedem cum lumineaza, ca nu putem sa-l privim decat cateva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a facut soarele atat de frumos, atat de luminos. Si ne dam seama ca Cel ce l-a facut pe el, Soarele dreptatii, straluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele lauda pe Dumnezeu. Caci se zice: Laudati-L pe El soarele si luna, laudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum lauda soarele pe Dumnezeu? Cum Il lauda luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toata zidirea? Prin existenta si prin miscarea lor. Caci “altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor”, zice Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalie. Contemplatia are loc cand ne gandim la cine le-a facut. Iar legile lor sunt randuielile dupa care se misca in univers. Si amandoua sunt facute de Dumnezeu: existenta lor si legile dupa care se misca ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si pasarile, animalele si fiarele, vaile si apele, noianurile si aerul, vanturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun ca este un Ziditor, un Dumnezeu in cer Care le-a facut, le tine si le misca.

            Deci dupa legea constiintei si dupa legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisa. Incepand de la Moise, caruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca dupa Legea scrisa, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca dupa Legea darului, legea dragostei si a desavarsirii. De la inceputul lumii, astazi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

            Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sarman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se vad pe cer, sus, pe pamant si in ape. Iar necredinciosul, ca sa ia in batjocura pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru ca Dumnezeu da putere multa in cuvant celor ce-L binevestesc pe El si-L predica pe Dumnezeul Cel adevarat, pe stapanul Zidirii. La urma vine cel necredincios si zice catre preot: “Parinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am vazut. Nu stiu unde-i”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici frate, ca nu-L vezi, si in acest fel nici n-ai sa-L vezi in veacul veacului. Dar stii de ce? Ca sa-L vezi pe Dumnezeu trebuie sa cureti inima de necredinta si de paganatate, caci asa ne invata pe noi Evanghelia, spunandu-ne in fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru ca nu L-ai vazut si nici n-ai sa-L vezi in veacul veacului, pana ce nu-ti vei curati inima ta de necredinta, de rautate si de pacate. Atunci ai sa-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei”.

            Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si daca nu o auzim, o sa puna biciul pe noi, o sa ne cheme mai aspru.

            Daca ne vom intoarce, El o sa dea ploaie timpurie si belsug si sanatate si fericire, ca in mana Lui este viata si moartea. Iar daca nu, stie El cum sa traga fraul calului. Caci zice Ilie Miniat ca lumea aceasta este ca un cal sirep, care alearga pururea spre pierzare, alearga la pacate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frau acestui cal neastamparat. Si care e fraul calului? Care e frana lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dansul? Sunt bolile, seceta, robiile, razboaiele, moartea, suferintele si toate necazurile. Cand este razboi, ce cerem? “Da, Doamne, pace!” Cand suntem bolnavi cerem: “Da-ne, Doamne, sanatate”. Cand nu ploua: “Da-ne, Doamne, apa, ca murim de sete!” Cand suntem robi: “Scapa-ne, Doamne, de robie!” Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El sa tina in frau aceasta lume, care alearga ca un cal sirep la prapad, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Insa cu zabala si cu fraul, Doamne, falcile lor vei strange, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de buna voie, ne pune zabala si frau si ne intoarce inapoi, pentru ca are putere, caci este Dumnezeu, Care poate sa coboare in iad, sa ridice, sa omoare si sa faca viu.

            Deci, fratii mei, cand vom intelege ca Dumnezeu ne cheama prin boli, prin suferinte, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin seceta, sa nu stam impietriti, ci sa ne intoarcem acasa la Tata si sa zicem: “Iarta-ne noua, Doamne, pacatele si ne miluieste pe noi”. Atunci Bunul Dumnezeu ne iarta, pentru ca El nu ne cearta din ura. Adevaratul parinte nu bate copiii sai din ura. Doamne fereste! Care mama sau tata ar vrea sa-si bata copiii degeaba, sa-si bata joc de dansii? Nu! Ci daca vede ca vreunul azi nu asculta si maine nu asculta si poimaine nu asculta, si-i incapatanat si-i raspunde impotriva si face dupa voia lui cea rea, pune mana fara sa vrea pe varga sau pe curea sau pe bat. Pentru ce? Pentru ca vede ca acest copil a pornit pe cai rele si merge din rau in mai rau, se duce in prapastie si daca il va bate mai pe urma, va fi prea tarziu.

            Asa face si Dumnezeu cu noi. Noi suntem toti fiii lui Dumnezeu dupa dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Inalt toti. Iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din boieri cadeti, adica ca  unul din diavoli. Daca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si avem darul punerii de fii prin Sfantul Botez, avem Biserica mama si pe Dumnezeu Tata, dupa cum zicem pururea: Tatal nostru Care esti in ceruri. Daca-i asa, sa stam pururea cu ochii mintii la Tatal nostru si sa stim ca daca nu vom voi de buna voie sa-L iubim si sa-L cunoastem ca exista, El va pune mana pe varga. Dar mai bine sa ascultam din dragoste si sa-L iubim pe Dumnezeu si sa facem poruncile Lui din cumintenie, ca El pururea sa aiba mila de noi si sa ne poarte de grija.

            Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul asculta, pamantul asculta, roua asculta, grindina asculta, stelele asculta, noianurile si toata natura asculta! Numai omul, fiinta cea rationala, nu vrea sa asculte de Parintele sau Cel ceresc. Dar bagati de seama ca mana lui Dumnezeu are si varga cu care ne poate bate. Deci sa stam bine, sa luam aminte! Sa nu uitati, de astazi inainte, ca orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Caci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeste.

            Si sa nu cartim daca suntem chemati intr-un fel sau altul, caci spune Apostolul Pavel: Fiecare, intru ceea ce este chemat, intru aceea sa ramana! Te-a chemat Dumnezeu sarac, nu dori sa te imbogatesti; te-a chemat sa fii calugar, calugar sa ramai pana la moarte; te-a chemat sa fii preot, preot vrednic sa fii; te-a chemat sa fii meserias, meserias bun si cinstit sa fii; te-a chemat sa fii filosof sau mecanic sau in alt serviciu, asa sa ramai. Dar sa slujesti cu cinste, sa cunosti ca Dumnezeu este Cel ce te-a chemat intr-un fel sau altul si fiecare din noi intru ceea ce este chemat, intru aceea sa ramana! Amin.

 1

O LEGENDA POPULARA

PRIVITOARE LA ELIBERAREA INAINTE DE TERMEN

DIN INCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

            Mai inainte de a infãtisa cititorului legenda de mai jos, imprejurãrile in cari a fost culeasã si de a-i comenta continutul si nasterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã in jurul cãreia s-a constituit ea. Erou in primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoratii, argeseanul Nicolae Mandita nu si-a putut parasi camarazii cazuti in lupta de aparare a Patriei si, cand s-a hotarat ridicarea unui monument intru slavirea amintirii lor, punandu-se si temeliile unei mici asezari monahale in preajma acestuia, pe o culme a Targului Ocna, la Magura, Nicolae Mandita, spuneam, s-a retras acolo, sub numele calugaresc Nicodim.

            In conformitate cu o decizie bine chibzuita, el a trecut la o migaloasa si daruita catehizare a poporului, in vederea careia, cu jertfirea somnului si a tuturor banilor castigati la altar, a scris si a publicat nenumarate carti de invatatura crestin ortodoxa, devenind, in timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

            Si mai starnitoare pentru curiozitatea noastra este calea aleasa in vederea difuzarii scrierilor sale, dupa ce a ramas catva timp in dependenta expunerii prin vitrinele librariilor din tara. Anume a format o echipa de ipodiaconi care carau volumele cu ranita prin cele mai ascunse catune din munti. Treptat, difuzorii s-au inzestrat cu o caruta. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autoduba. In cele din urma, ea se metamorfoza in caravana cinematografica ce proiecta filme religioase insotite de comentariile lor ad-hoc. Biletul conditionand asistarea la proiectii era gratuit; in schimb, erai dator sa cumperi o carte, pentru a-ti fi ingaduit sa vizionezi filmele.

            Pe de alta parte, credinciosii ce solicitau sa fie spovediti de catre Parintele Nicodim primeau canon sa citeasca mai multe carti: de la patru – Sfintele Evanghelii – la saptezeci si cinci, preferate fiind cele ce numarau fiecare cate trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru insii cu o caligrafie lizibila, era sa copieze de mana anumite carti mai importante si sa le daruiasca sau imprumute spre lectura celor interesati. Astfel, alaturi de cartile tiparite, circulau si carti in manuscris. Nealfabetizatii erau sfatuiti sa recurga la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea caruia sa-si dobandeasca si ei cunostintele ortodoxe socotite obligatorii de catre duhovnicul raspanditor de cultura crestina. Pana ce nu se izbutea savarsirea canonului intreg, Parintele Nicodim nu accepta sa cuminece credinciosii solicitanti. Toate acestea le-am expus pe larg in: “Calea cartii” (doua editii).

            El a creat nenumarati cititori ferventi, ba chiar si doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Parintelui (in trei editii) si Anica Tupu, autoarea unei autobiografii in versuri ce cuprinde detentia politica suferita, publicata de subsemnatul (in volumul: “Singuratatea Anicai Tupu de vorba cu sine insasi”).

            Este firesc ca o atare activitate neprecupetita inchinata izbanzii spiritualitatii, sub domnia crunta a ateismului, sa-i fi suparat pe promotorii ideologiei luptei de clasa. Drept pentru care, dupa eliberarea tuturor detinutilor politici din Romania, fu in graba creat un lot avandu-l in frunte pe batranul protosinghel, prilej cand douazeci si trei de tone de tiparituri au fost date la topit (vezi: “Camara cu suflete sau Cartea interzisa”, vol. I, si: “Intemnitarea Parintelui Nicodim”, vol. II).

            O ampla cercetare a vietii sale si a ucenicilor lui efectuez de mai multi ani, stimulat de Editura Agapis, intemeiata de ucenicii Parintelui, in aspiratia recuperarii operei sale si raspandirii ei in randurile doritorilor de cultura ortodoxa. Datorita uneia dintre dubele ei cu carti ce circula prin intreaga tara, am fost si eu purtat pretutindeni pe unde salasluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus in legatura cu acei barbati si acele femei care-i cultiva amintirea, eu dedicandu-ma, dupa cum spuneam, recuperarii imaginii sale imprimate in inimile urmasilor.

            Cu unul dintre aceste prilejuri, in satul Schitu Frumoasa, din judetul Bacau, am cules de la Ion Marcu urmatoarele, ce ne preschimba in martori ai unui fenomen extrem de rar: nasterea unei legende folclorice; ea trebuie inscrisa intre cele hagiografice. Nimic pana astazi nu m-a pregatit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Mandita. Va sa zica, se dovedeste ca folclorul ramane viu si activ in cazul acestui monah. Aceasta ne incunostinteaza asupra insemnatatii pozitiei dobandite de el in inimile ucenicilor sai.

            Subiectul legendei este urmatorul (ulterior citam legenda in propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credinciosii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect si dorinta jertfelnica, se adresa Puterii, cu rugamintea de a fi lasat sa ia locul aceluia, in beciul unde isi savarsea pedeapsa, el fiind tanar si putand prelua pe umerii sai sarcina anilor ramasi a-i fi efectuat monahul condamnat. Usura astfel batranetile Parintelui Nicodim, ingenunchiate de lege.  «Nu», a raspuns reprezentantul Puterii, «Doar daca sunteti doi sa faceti restul condamnarii impreuna. Cu unul nu fac nici un targ!». S-a mai rugat omul cat s-a rugat. In cele din urma a plecat si s-a intors insotit de al doilea individ determinat a-si darui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei sa faci puscarie in locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Asteapta. Da’ tu vrei?» «Vreau si eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o sa faceti puscarie in locul lui si pe el il ‘liberez!» Si i-a dat drumul protosinghelului inainte de termen.

            In cuvintele lui Ion Marcu, in cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus suna astfel:

            “Imi amintesc ca, atunci cand a fost arestat el, doi frati si-au luat angajamentul sa faca ei sa-i reduca din pedeapsa.” [Prin “frati” se intelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis ca nu. O zis aia: «Daca doi vor sa faca… sa-i faca pedeapsa doi…»: il libereaza! Si iata cum: Parintele cand a fost arestat, ca sa-l scoata pe el de acolo unde era, pana amu facuse, facuse vreo cativa ani, nu stiu, si-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Daca unu’ din noi vrea sa-i faca, Parintele-i bolnav, ii batran, sa nu moara acolo.» «Nu. Daca doi va angajati sa faceti in locul lui…» Adica era batran, Parintele, si sa nu moara acolo. Si au facut pedeapsa Parintelui.” “Fratii astia erau in libertate?”, am voit sa aflu. “Pai, in libertate, da! S-au dus si au facut in locul lui, acolo. De buna voie, de buna voie.” “Ii cunoasteti?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj ii cunoaste. Nu-i cunosc.” “Si cata puscarie au facut?” “Cat ii ramasese lu’ Parintele.” “Nu v-a interesat sa-i cunoasteti si dumneavoastra…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

            Textul ne ofera si numele aceluia care a pus in circulatie legenda: Jorj Ionescu. Care este samanta de adevar din care izvoraste aceasta legenda cvasicontemporana? Parintele Nicodim s-a bucurat intr-adevar de o reducere a pedepsei, revenind in libertate inainte de termenul condamnarii. Insa in nici un caz acea reducere nu se intemeia pe inlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridica. Revenind la legenda, in pofida insistentei propagande pe plan national cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasamite, ‘cel mai pretios capital’, poporul a inteles ca din ghearele securitatii nu erai slobozit decat la incheierea socotelilor, dupa cum fusese inscrisa condamnarea de catre judecator, in cel mai bun caz; ori prin retinere “administrativa”; sau prin deces. Adevarul este ca, dupa gratierea din 1964 a tuturor detinutilor politici din Romania, pentru cei azvarliti in inchisori imediat in continuare, regimul penitenciar s-a imblanzit oarecum. Acesta este si cazul celor cercetati de noi acum.

            Printre usurarile introduse in viata noilor detinuti politici se numara si aplicarea ‘conditionalului’. Acesta presupunea eliberarea inainte de termen a detinutilor care-si indeplineau norma la locul de munca: la atatea zile de munca reducandu-se un numar mult mai mic de zile din condamnare. In perioadele anterioare, de ’conditional’ beneficiasera numai detinutii de drept comun, astfel reintegrandu-se borfasii, talharii, criminalii, mult mai degraba decat specificase hotararea tribunalului, in societatea ce se presupunea ca avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicarii ‘conditionalului’ si la ‘politici’, Parintele Gavril Stoica, din acelasi lot cu ucenicii Parintelui Nicodim, se elibera si Sfintia Sa inainte de termen. Norodul nu era pus in tema cu aceste schimbari de atitudine oficiala fata de condamnatii politici, pana si existenta celor din urma fiind sever tainuita. Rearestarea dusmanilor de clasa ramasese in umbra, ascunsa de orbitoarea eliberare in masa a acelorasi. De fapt, prea putini romani sunt chiar si astazi constienti ca imediat dupa marea eliberare produsa de comunisti au si reinceput arestarile inumane si ca lotul Parintelui Nicodim Mandita a fost cel dintai aruncat in temnite, indata dupa gratierea din 1963-1964. Cu acesti ortodocsi practicanti s-a reluat sacrificarea semenilor nostri de catre criminalii care detineau puterea. Impotriva acestei jertfiri intervenise in forta Occidentul, obtinand de la comunistii romani gratierea generala ce incerca sa dovedeasca absenta terorii din tara noastra.

            Asadar, inca nu patrunsese in constiinta populara ‘aplicarea conditionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsa, ci ea socotea, dupa cum o educase realitatea de pana atunci, ca din inchisoare nu ieseai inainte de termen.

            Interventia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stari de fapt. Dupa modelul baladei Mesterului Manole, instituind o varianta a legendei stravechi, apare credinta ca dintre zidurile temnitei poti scapa  prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenta a sacrificarii sotiei Mesterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu in gherla, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Parintelui Nicodim constituie o conditie de inflorire a catedralei libertatii aceluia care era mester intre mesteri ai lucrarii sufletului omenesc, anume cel numit.

            Din continutul legendei culese de noi in satul Schitu Frumoasa – Bacau, de la Ion Marcu, in vara anului 2000, se mai desprinde o credinta populara locala. Anume, ca Parintele Nicodim era atat de iubit de catre ucenicii sai Incat acestia s-ar fi sacrificat cu draga inima, lasandu-se inchisi in locul sau, daca astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de fata constituie o adevarata sarbatoare a reinvierii folclorului romanilor dupa jumatatea de veac de stradanii administrative antiromanesti urmarind falsificarea si chiar eradicarea lui din sufletul natiei. Aceasta nu reprezinta doar o legenda hagiografica, ci dupa stirea noastra, ea constituie prima legenda culeasa si semnalata pana in prezent din domeniul temnitelor politice din Romania (cel putin cea dintai cu caracter complex, cu o motivare a unei situatii neobisnuite, cu inceput si incheiere, cu mai multe personaje). De unde importanta ei.

            Ni se cuvine sa ne reintoarcem la o afirmatie a lui Ion Marcu, anume ca el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificati, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce ca cel din urma nu numai ca a transmis legenda, ci poate a si lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Parintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis sa impuna chipul protosinghelului in randurile celor mai respectabile figuri ale monahismului romanesc, ceea ce, dealtfel, si era, o atare cosmetizare a realitatii nefiindu-i de trebuinta marelui scriitor, duhovnic si pedagog.

            Probabil ca acesta este adevarul. El insa nu micsoreaza valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea inainte de termen a detinutilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

            Din cele infatisate se mai deduce. Suferinta batranului binevestitor si slujitor al Domnului, Parintele Nicodim, prin bunavointa lui Dumnezeu chema la jertfa pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregatiti sa-si jertfeasca libertatea de dragul eliberarii duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipa s-o faca.

            Cum putem intelege aceasta? Suferinta pentru credinta devine Chemare la o suferinta similara a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea crestineasca starnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepadarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Facatorul nostru, prin stergerea oricarui gand la sine si inlocuirea acestuia cu gandul sacrificiului cerut de bunastarea aproapelui nostru napastuit.

            Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste patrunde, pe aceasta cale regala, in folclorul romanesc, in legenda.

 2

NODUL DIN OBLON

SI CRACIUNUL

            Cititorii de carte pioasa care-l insotesc cu inima pe Parintele Nicodim Mandita anual, cu prilejul parastasului slujit in cimitirul Sfantei Manastiri Agapia, cunosc, poate, volumul meu aparut la Editura Agapis, intr-a doua editie, in anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste”. Cu istorisirea de fata reiau mai vechea mea investigare facuta in aceasta directie, pentru a o completa cu stiri noi adunate de prin amintirile indelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei rosii. Ideea de baza a volumului citat, ca si a tabletelor ce urmeaza sa le public aici, este dezvaluirea contactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de orice aspiratie la a se mai inalta, contact readucator de viata, brusc sfintitor, odihnitor, a toate tamaduitor, uneori mantuitor, cand omul o primeste. Respectiva Chemare se produce in variate chipuri, prin mijlocirea multor cai osebite, nu totdeauna asteptate, nu rareori parand a fi neutre – fara legatura cu dumnezeirea –, dar totdeauna auzita de cel caruia ii este adresata, ca este vorba despre omul in zeghe vargata sau caraliul pus sa-l cazneasca.

            Pentru a limpezi conceptul, sa luam un exemplu. Il culeg din scrierea memorialistica a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos…” (in “Memento”, anul XI, nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajuta sa coboram in infernul unei celule din Aiudul iernii 1953-1954. Intamplarea face sa fie prezenti doi reprezentanti ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Dragoi, din Burdujeni, ca si semnatarul notei, odinioara elev la Suceava. Fereastra sufocata de un oblon, dupa obiceiul temnitelor gatite pentru condamnatii politici in acel timp, nu ingaduia nici aerului sa primeneasca atmosfera incaperii, nici cerului sa se astearna peste nazuinte mai mult decat cu o fasie bolnava si zdrentuita, vizibila intre scandurile solocatrei si zidul umed exterior. Numai ca una dintre scandurile din care era alcatuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea un nod. Detinutii bagasera de seama ca acesta putea fi extras si pus la loc ca un dop, taman atunci cand apareau controalele administratiei.

            Astfel, vicioasa lor singuratate se amagea cu un minim contact cu exteriorul, ce le ingaduia sa fie preveniti din celulele alaturate cand soseau perchezitiile de pomina organizate de conducerea gherlei, ei afland din timp ce anume li se pregatea. La fel, mai erau informati ce detinuti noi sosisera si cine parasea penitenciarul, cu destinatie necunoscuta. Era o neinsemnata aruncare de privire catre libertate, un ochean prin care se strecurau uitaturi lingave si mult nadajduitoare.

            Sa nu creada careva ca detinutii sedeau agatati cat era ziulica de lunga de acea minuscula borta providentiala. Dimpotriva, a te sui sa pipai cu vederea curtea constituia o incalcare a disciplinei interioare, ce te putea costa sanatatea, mai ales iernile, caci era platita cu ciomageli, ori cu lungi izolari la ‘neagra’, o incapere de pedeapsa fara de geamuri la fereastra sau lipsita cu desavarsire de ferestre, cu hrana primita tot la a treia zi, cu dormitul intins pe murdarie inghetata. Va sa zica, daca se incumeta cineva sa priveasca afara, altul trebuia sa-l ocroteasca, verificand ‘orizontul’ ca o mangusta, sa ramana pitit langa usa, cu urechile ciulite la miscarile de pe coridor, sa dea de veste apropierea orisicui.

            Am insistat atata asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmari cele petrecute in noaptea de Ajun in curtea penitenciarului. Un glas cutremurator de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se inalta dintr-o alta camera, umplu zarea de plumb, se revarsa iarasi peste zidurile si betoanele penitenciarului, aducand cu el un melancolic omagiu Cerului pentru binecuvantata Nastere, colindul conceput de Radu Gyr:

“O, brad frumos ce sfant pareai

In alta sarbatoare,

Ma vad copil cu par balai

Si ochi ca de cicoare.

Revad un alb si scump camin

Si chipul mamei sfinte,

Imagini de Craciun senin

Mi-apar si azi’nainte.

Un pom cu daruri si lumini

In amintiri s-arata,

In vis zambeste ca un crin

Copilul de-altadata.

Copil balai, Craciun si brad

S-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cad

Pe-ngalbenite file.

Azi nu mai vine Mos Craciun

In seara de cenusa

Ci doar tristetile s-adun

Sa-mi planga langa usa.

In chinul temnitei ma frang

Sub grele lespezi mute

Si-nfiorat de doruri plang

In amintiri pierdute.

Omatul spulberat de vant

Se cerne prin zabrele

Si-mi pare temnita mormant

Al tineretii mele.”

            In continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga, fragmentul fiind prea insemnat intru sustinerea teoriei mele, pentru a-mi ingadui sa-l repovestesc: “Ne-am uitat in curte si gardianul care facea rondul in jurul inchisorii impietrise intr-un loc si asculta tinand capul aplecat”. Cand vocea care amintise de noaptea sfanta isi incheie solia, aceea a paznicului, in mod neasteptat dojenitoare insa fara ura obisnuita, ceru sa inceteze galagia si sa se inchida ferestrele de la etaj. (A le deschide in asemenea imprejurari era strict interzis…) “Apoi a plecat sa faca inconjurul cladirilor.” Autorul simte fiorul fratietatii crestine abatandu-se asupra temnitei ca o aripa de inger: “Probabil a fost un om cu frica de Dumnezeu. / Noi am inchis geamul, am cazut cu totii in genunchi si am stat asa, fara sa scoatem un cuvant, numai cu zbuciumul lumii noastre interioare. Dupa un timp, l-am auzit pe profesor: / “Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeule…” si cuvintele curgeau cu un tremur in glas si cu lacrimi in ochii tuturora”.

            Chemarea lui Dumnezeu se savarsise prin stihurile colindei  osandite. Ea stersese vrajmasia din sufletul ghintuit al caraliului si adusese pe obraji plansul bucuriei atat de abatute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor inlantuiti.

3

IMPIETRIREA

            Marturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un rost statistic ci unul de incurajare, de cautare a unui model, scopul de a-l dumiri pe biet crestinul care si-a pierdut busola ca nu este niciodata parasit, ci ca grija lui Dumnezeu, Tatal nostru al tuturora, il urmareste cu dragoste si-l cheama langa sine, dupa cum procedeaza closca atunci cand si-aduna puii sub caldura aripilor.

            Astfel, de pilda, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioara. Un grup de 22 elevi au fost introdusi intr-o camera a inchisorii Pitesti in anul 1951. Au gasit in ea 22 fosti studenti. Dupa cum marturiseste Mihai Buracu, atunci “am trait poate cea mai frumoasa perioada din detentia mea” (“Et in averno ego!”, in “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Aceasta afirmatie am gasit-o si la alti supravietuitori ai acelor zile fara precedent. La ce se refera ea? “Studentii aflati acolo traiau o viata de o frumusete extraordinara; isi faceau rugaciunile in comun, cantau, sculptau in os medalioane si cruciulite de o frumusete deosebita si aveam astfel senzatia ca traiesc intr-o alta lume, la care nu visasem pana atunci ca se poate trai.” Si nu numai atat. I-au adoptat pe cei mici, i-au format, i-au educat in spiritul Garzii de Fier, le-au dat un tel in viata, i-au indoctrinat asupra scopului ultim al existentei: mantuirea prin prietenie, prin dragostea al carei prototip era Hristos insusi. Au devenit centrul aspiratiilor celor care nu-si luasera inca bacalaureatul, li s-au instituit model indragit si stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Si asa mai departe. In taina ii trageau de limba asupra inclinatiilor, activitatii si planurilor lor politice. Victimile nevarstnice nu-si dadeau seama ce se petrecea intre ele si cei mai mari. Acestia din urma aflau de la cei dintai toate faptele lor din libertate si gandurile de alta data, dar si din temnita, preferintele lor, aspiratiile ce aveau, incurajarile ce primeau de la parinti la vorbitor, insusi crezul si nadejdile politice ale acestor persoane adulte atat de indragite…

            Prin februarie, la inapoierea de la o plimbare de seara, au gasit in camera alti 22 de tineri, toti inarmati cu bate, bice, curele, bucati de fier s.a.m.d. Cu stupoare i-au vazut si pe cei dragi, care ii intampinasera la sosirea lor, reintrati odata cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblare unul indaratul celuilalt , scotand de sub saltele alte arme albe asemanatoare. Fura supusi la bestiale brutalizari de catre unii si ceilalti, acuzati ca devenisera legionari, ca aveau sa sufere noi condamnari, chiar si la moarte, pentru ca se organizasera in inchisoare in mod ilegal.

            Asa au inceput pentru ei ceea ce a ramas, in istoria detentiei politice din Romania comunista, cunoscut sub numele: “reeducarile de la Pitesti”, sistem de distrugere a noii generatii de romani, prin mijlocirea cozilor de topor din randurile lor chiar. Ele constau in caznirea omului pana devenea la randul sau (innebunit de spaima) caznitorul aproapelui, pana devenea turnator, pana era complet robotizat in mainile securitatii, organizatoarea acestor odioase experimente pavloviste ce urmareau mutatii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-raspuns, intocmai cum se constatase ca functiona sistemul in cazul cainilor asupra carora se incercasera, in Rusia, cele dintai reactii stabile de acest tip, sub denumirea: reflexul conditionat.

            Revenind la scolarul de la care am plecat, acelasi Mihai Buracu, care, intr-o luna-doua, a albit la 21 ani, din a carui relatare ne-am informat pentru cele de mai sus, scrie: “Am vazut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gat si izbit de perete cu atata brutalitate, incat in momentul in care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o carpa, lasand imprimata pe zid o dara mare de sange. Am fost convins ca (…) a fost ucis”.

            Daca torturile s-ar fi oprit aici si tot ar fi fost bine. Insa, cum este de banuit, ele au crescut in intensitate, in inventivitate, in cerinte, in dezumanizare, pana ce Aurel Suciu si-a pierdut credinta si nadejdea. Si nu numai el. “In primul rand s-a cautat uciderea valorilor morale, a dragostei si, prin aceasta, departarea de Dumnezeu; stiut fiind ca Dumnezeu este dragoste”, scrie, la randul sau Aurel Suciu in aceeasi revista, sub titlul: “Satanizarea”. “Celor care au conceput, initiat si aprobat aceasta satanizare, le era teama ca in sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentru dragoste. Nu a fost nici macar o incercare a ceea ce se numeste educare sau reeducare, ci, sub aceasta marca a fost cultul nonvalorii, al urii, a fost satanizarea. Daca ar fi fost dorinta de educare, de innobilare sufleteasca, trebuia sa fie prezenta omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizarea generala.”

            Nu a urmari suferintele fizice si morale in continuarea asa-ziselor ‘reeducari’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc ca descifrarea evolutiei pierderii credintei sale este mult mai insemnata pentru noi.

            “Dupa ce am parasit Pitesti si Gherla [un alt loc al acelorasi suplicii unde cei nereeducati in primul penitenciar au fost condusi pentru a-si ‘desavarsi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de impietrire sufleteasca. Spaimele ma urmareau. Nu ma puteam ruga, nu puteam intra in biserica”, adauga privitor la perioada de libertate ce a urmat.

            Veni si timpul casatoriei. De data aceasta infatisarera inaintea altarului deveni obligatorie. Reactia mirelui fu paradoxala: “Cat a tinut slujba religioasa, curgeau lacrimile pe fata mea.” Aceasta credem ca a fost cea dintai forma a Chemarii, deoarece chipul lui, asa cum ni-l prezinta, seamana cu infatisarea inlacrimata a atator batrani citati in “Pateric”, care, aratandu-se Domnului, in instrainarea lor totala, l-au intampinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate ale parerilor de rau pentru viata dusa pana atunci.

            Si cuvintele Chemarii s-au facut, la randul lor, si ele auzite. Mama sa i-a lasat mostenire, ca tamada a tuturor starilor de spirit ale nesigurantei, neincrederii, vecine cu alte posibile caderi, i-a lasat mostenire o rugaciune, spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse in practica cele invatate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primul nostru indrumator pe calea rugaciunii) si rezultatul il poate oricine citi in convorbirile cu el, caci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriti propovaduitori ai iertarii si ai dragostei de vrajmasi din cati am intalnit, in urma acelei Chemari ce i-a fost facuta prin aceea care i-a dat nastere.

4

PARINTELE BURUIANA

            Cu cei iubiti de Stapanul si care-i raspund lui Dumnezeu cu dragoste, Parintele poarta un altfel de dialog. De fapt, pentru intaia oara pomenim ideea de dialog: pana in prezent n-am descifrat in intamplarile expuse decat Chemarea Sa. Despre raspunsul omului uneori avem stire din memoriile studiate; alteori, nu. Or, dialogul exista numai in masura in care omul ii raspunde Domnului.

            In cele ce urmeaza, nu numai ca Dumnezeu intr-altfel vorbeste decat chemand la Sine pre faptura sa omul, dar chiar il binecuvanteaza cu zambetul Sau si rezolva incurcatura in care s-a trezit implicat eroul intamplarii, cum numai Creatorul o poate face, rasplatind smerenia, vointa de bine, osardia, curatia, ce toate caracterizeaza personajul, cu un dar neasteptat. Desi materialnic darul, atata suferinta se va fi adunat in sufletul convorbitorului Sau incat hrana trupeasca ce se intrevede in finalul povestirii se preschimba pe data in replica duhovniceasca.

            Florin Constantin Pavlovici ne ofera, in scrierea sa: “Tortura pe intelesul tuturor”, prilejul cunoasterii acestei chemari savarsite langa el, cand isi povesteste amintirile din lagarul Salcia. El istoriseste patania parintelui Buruiana. Creindu-se o brigada de cosasi, s-au inscris in ea, in chip voluntar, vreo douazeci de plugari din Rastoaca (Putna) si alaturi de dansii preotul Dumitru Buruiana, care numara de pe atunci vreo doisprezece ani de puscarie lasati in urma dar inscrisi tot mai anevoie in corpul sau emaciat.

            Din prima zi cand au iesit la munca, taranii s-au pus pe treaba ca niste scapati din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vajaiau in brazda mustoasa, rastocanii inaintau vijelios, distanta dintre dansii si parintele Buruiana crestea vazand cu ochii.” Aceasta facea sa creasca mania insotitorilor militari, caci,  pentru a-l pazi si pe mosul din coada cu aceeasi vigilenta depusa pentru supravegherea fruntasilor, ei trebuiau sa-si rareasca randurile. Numai ca ordinul era sa ocupe marginile intr-o formatie cat mai stransa, pentru a nu-i trece prin mintea slaba vreunuia dintre condamnati sa evadeze, daca ar fi constatat ca avea loc pe unde s-o faca. Judecata de securisti!…

            De aceea, ostasii il grabeau neincetat pe slujitorul Domnului cu indemnurile lor deloc crutatoare, de aceea preotul se tot ruga sa-l astepte si pe el, tot striga incetisor insilor din ce in ce mai departati sa-si faca pomana, crutandu-i batranetile si sa zaboveasca pana avea sa-i ajunga din urma. De aceea unii dintre dumnealor se intorceau catre dansul cu un ranjet parsiv pe buze, batandu-si joc de neputinta lui.

            In cele din urma, unul dintre soldati fu proscris sa-l pazeasca personal pe la jumatatea ogorului, pe cand ceilalti muncitori in zeghe, intr-o goana, luara sirurile de la capat, cu o veselie si o harnicie de neimitat.

            Atunci se ivi in zare, ca din basme, calul ofiterului politic. Dupa un obicei adoptat de catva timp, individul aparea pe nevestitelea la locurile de munca, sa consemneze numele detinutilor spargatori de norma. Cum remarca distanta existenta intre parintele Buruiana si ceilalti – parelnic ramasi in urma fara doar si poate – il intreba pe preot de nume, il scrise din goana armasarului si pieri la fel de grabnic cum rasarise.

            In colonie, cu prilejul oranduirii in coloane pentru a fi numarati inainte de distribuirea mesei de seara, se infiinta in fata puscariasilor politrucul si: – “Detinutul Buruiana Dumitru, un pas inainte, comanda el. Pentru merite deosebite in productie, ti se acorda dreptul la scrisoare si pachet. Dupa numar sa te prezinti la grefa.”

            Miratilor cosasi, ce-l chinuisera, netinand seama de atat de indelungata lui temnita, pricina de istovire pana la limita, si rasesera de el, preotul le sopti: “Ati vazut, frati crestini, ca Dumnezeu nu bate cu batul? Bate cu pachetul.”

            Eu as interpreta altfel: n-a fost bataie deloc, ci Dumnezeu i-a zambit clericului cu drag si cu blandete, nemairabdand sa-l vada atat de intristat ca nu gasea intelegere la semenii sai.

            A fost o Chemare dulce, blanda ca o rasplata.

5

 GEAMANTANELE CU BANI

            “Cand eram secretarul general al Primariei urbane Cozmeni (aveam foarte multi secretari sub conducerea mea)”, imi povestea un vechi detinut politic, aruncat in temnite in doua randuri, “s-a alcatuit o comisie compusa din Primul Presedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul orasului, din medicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Bancii si toate notabilitatile din oras, o comisie pentru evaluarea vanzarilor efectuate de catre stat de imobile si multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari si eu am fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar si in acelasi timp si casier, dupa ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat in niste coscogeamite geamantane si m-au trimis sa depun totul la Banca. Le-am carat la Banca si casierul mi-a spus: – “Imposibil sa numar tot de-acuma pana-n seara, pentru a-ti da chitante. Vino maine dimineata.” Atuncia mi-am luat toate geamantanele si am tras la hotel pana a doua zi dimineata. La hotel nu mai aveau camera libera decat la mansarda. Am urcat la mansarda, am pus geamantanele acolo si, spre deosebire de alte zile cand imi mai ingaduiam sa ies in oras, nu puteam lasa nepazita suma aceea extraordinar de mare.

            “M-am inchinat si m-am culcat devreme.

            “Dupa ce am adormit, am simtit ca cineva ma tragea de mana.  M-am trezit. Vad ca nu era nimeni in camera! De fapt, nu ma trasese nimeni. Asa simtisem eu. Zic: – “Cine m-a… ca nu-i vis?! Cineva ma trage de mana.” Ma duc la usa, sa verific daca nu-i descuiata, ca eu o incuiasem. Cand ma culcasem era-ncuiata.

            “Cand o descui, m-a rabufnit un fum foarte dens. Nu mai puteam respira. Mi-am dat seama ca hotelul luase foc. Dupa doua-trei minute, am inceput sa aud tipete de deznadejde, stridente. Oamenii sareau pe fereastra. Nu mai aveau loc sa se-nghesuie pe trepte. Strigate, mai ales ale unor femei disperate. Incendiul era mare. Galagia si mai mare. Atunci am luat un cearsaf de pe pat si am rasturnat toate geamantanele in cearsaf, l-am inhatat la spinare (eram destul de voinic) si am coborat treptele.

            “Norocul meu a fost ca la iesirea din hotel am dat peste un functionar al Primariei, aflat pe-aproape. Cand auzise rumoarea asta mare si ca s-a dat alarma de incendiu, a venit si el sa vada ce era cu focul. I-am dat bagajul acela adunat in cearsaf si eu am vrut sa ma intorc sa ma-mbrac, sa-mi iau si eu cate ceva, ca aveam o suma de lucruri la care tineam foarte mult: amintiri de la tata. Chiar le pusesem pe fereastra in hotel. Si n-am putut sa mai urc. Asa ma ineca fumul ca nu am mai putut urca sa iau nici hainele, nici… Nimic, nimic, nimic!

“Atunci am iesit din hotel si m-am dus la Primarie, asa cum eram imbracat, in négligé. La Primarie, m-am asezat in camera de garda. Mai tarziu, am primit un telefon de la politie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu, suntem informati ca trebuia sa depuneti o suma la Banca, o suma foarte importanta.” – “Da.” – “Suntem informati ca dumneavoastra n-ati depus suma respectiva la Banca.” – “Da.” – “Suntem informati ca aceasta suma ati dus-o in alta parte si ca incendiul ar avea stransa legatura cu disparitia sumei si ca a fost foarte bine venit, in sensul acesta. Va rog sa va grabiti la politie sa ne dati detalii in legatura cu aceste informatii.” Eu am spus: – “Nu pot sa plec de aici. N-am haine. Nu sunt imbracat. Dar poftiti dumneavoastra la Primarie.” Au sosit la Primarie si i-am lasat sa debiteze tot ce au vrut, eu pozand ca, intr-adevar, supozitia lor ar fi fost adevarata si ca n-aveam incotro si trebuia sa recunosc. Cand le-am aratat cearsaful, au ramas putin asa, eu prefacandu-ma initial ca recunosteam vina.”

            Faptul ca aceasta intamplare mi-a fost comunicata de catre un fost detinut vadeste preocuparile acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”, chiar daca ei nu le teoretizeaza asa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare, condamnarile din perioada comunista, in majoritate fara temei juridic, obligand victimile sa incerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncarii lor in gherla. Un sens motivabil de catre oameni neexistand, in mod obligatoriu ei deduceau implicarea divinitatii in existentele lor, implicare interpretata ca o “Chemare”, ceea ce ii apropia de adevar. Iar intru fundamentarea teoriei ca erau “chemati”, ei reinterpretau momente ale trecutului ce puteau, la randul lor, sugera o “chemare” personala, cum este cazul in  relatarea de fata, una intru salvarea personajului de moartea prin foc, pe o cale inexplicabila prin ratiune, ci doar pe una mistica.

6

CHEMAREA CA MESAJ

            Fostul conferentiar universitar la Facultatea de Ziaristica,  disident si militant pentru drepturile omului in Romania, Victor Frunza, in fata amenintarii rosii locale si-a gasit ocrotire politica in Danemarca si a revenit in Patrie indata dupa Revolutia din ‘89, aici infiintand o editura prin mijlocirea careia isi continua lupta impotriva marxismului remanent sub farduri de ultima ora.

            In volumul “Lehamitea” (Bucuresti: evf, 1998, Sfantu’ Stiliean, p.8), el isi avertizeaza cititorii: “Declar fara rezerve misticismul meu”. In ce masura acest misticism ne intereseaza dincolo de curajul intelectualului, la origine un materialist ateu, de a si-l da pe fata, vom afla indata. Scriitorul se explica imediat mai departe, declarand ca receptioneaza, independent de vointa sa, anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emitator intr-o corespondenta tainica cu viata mea”). Insista in a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atentia asupra-Si, cand nici nu gandeam ca mai poate fi si altceva decat realitatea imediata. A trebuit doar sa invat a-L cunoaste […] prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

            Cititorul descifreaza cu usurinta in spatele acestei discretii  terminologice prezenta lui Dumnezeu.

            Explicatiile lui Victor Frunza continua cu buna-cuviinta crestina, descriind profund emotionant, cu dragoste de estet dar si taraneasca, doua icoane ortodoxe apartinand prozatorului, dintre care una confiscata de securitate la timpul cuvenit. Cealalta, reprezentandu-l pe Sf. Stelian, o daruise cuiva care i-a inapoiat-o in perioada exilului pomenit.

            Reintalnirea cu imaginea pioasa i-a adus in minte si rolul jucat  in copilaria sa de sfantul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se ineca impreuna cu un baietas, tatal acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii. “Intamplator, sfantul care ocroteste copiii o fi fost in acel moment prin preajma? Pe tatal baiatului il chema intamplator Stelian? Numele nu-i pecetluia si menirea? (…) Sfantul asta apare din nou in viata mea! Cum Dumnezeu n-am vazut pana acum ca vine la mine in momentele de rascruce? Ce vrea el sa-mi spuna acum?” (p.10).

            Figura pictata, si mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtatoare ale unei Chemari, asa cum o intelegem si noi in acest serial. Victor Frunza o dezvaluie la randul lui, ceea ce imi confirma intuitia, anume ca noi, cei care am trecut macar prin umbra temnitelor, traim intr-o lume a Chemarilor lui Dumnezeu si ca suntem datori nu numai sa le ascultam, sa le intelegem, dar ca ni se cade sa le si dam crezare si urmare.

            Dealtfel, ati remarcat titlul volumului ce debuteaza cu acest text programatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului cand constata, in mai bine de zece ani, ca apucaturile dictaturii boite-n rosu ieri sunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperata pozitia aleasa in cuprinsul opului pentru schita privitoare la Chemarea tainuita de Sfantul Stelian: ea deschide cartea, ca si cand lui Victor Frunza nu i-a mai ramas alta nadejde decat una mistica, a ajutorului venit din Lumea Cealalta.

            Si cata dreptate ii dam, dupa lectura desfasurarii necazurilor sale postrevolutionare, cu nimic mai prejos decat cele anterioare lui 1989…

7

 MURIBUNDUL SI CONDAMNATUL

 Deschizand impreuna romanul “Razboi si pace”, intalnim niste imprejurari speciale (si nespus de generalizate) de revelare a Chemarii lui Dumnezeu. In analiza facuta de Lev Tolstoi trecerii din viata a printului Andrei Bolkonski (acestea sunt imprejurarile mentionate), exista ceva ce apartine atat mortii cat si temnitei, de aceea suntem cu atat mai interesati de observatiile autorului.

            Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienta penitenciara vor recunoaste, la personajul in cauza, starea de spirit despre care vorbesc si, pe urmele ei, aparitia a ceva superior unei stari de spirit, intronarea in psihicul nostru a unei absente a starilor de spirit, inlocuite de stari fara nume, dar care nu ne caracterizeaza mai putin atunci cand ne este impus – abia eliberati din temnite – contactul cu “cei vii” (pentru a nu ne departa de limbajul funebru de la care plecam), voiesc a spune: contactul cu cei liberi.

            “In cuvintele lui, in tonul vocii lui si mai cu seama in privirea lui – rece, aproape dusmanoasa – se simtea instrainarea aceea fata de tot ce este lumesc, care e atat de infricosatoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce tinea de viata; dar, o data cu aceasta, se simtea ca, daca nu mai intelegea ceea ce tine de viata, nu era din pricina ca-l parasise forta de intelegere, ci din pricina ca intelegea altceva, ceva ce nu pricepeau si nu puteau pricepe oamenii vii, si asta il absorbea pe de-a-ntregul.”

            Necunoscand decat ravagiile produse in sufletul nostru de regimul detentiei politicilor sub comunisti, va sa zica neputandu-le compara cu urmele imprimate de catre un regim penitenciar dintr-o tara necomunista sau menit pedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restranse la aria punitiva mentionata. De aici, se deduce o inlesnire a acceptarii comparatiei pe care o fac, deoarece gherlele in oroarea carora au fost ziditi cei acuzati ca dusmani ai statului creau conditiile cel mai potrivite unei morti deloc lente, cum se crede, ci precipitat ‘naturale’, atrasa prin epuizarea fortelor vitale tot mai istovite si mai sufocate zilnic. Asadar, detinutul temnitelor comuniste era un “cadavru viu”, pentru a ramane in sfera ideatica a aceluiasi titanic prozator al literelor ruse.

            Iata pricina instrainarii detinutului, aproape dusmanoasa, de cei liberi: nu-i mai poate pricepe, ei ramanand intr-o lume cu o problematica minora in raport cu taramul mortii intrevazut tot mai concret si tot mai din apropiere de catre condamnat. Cat despre intelegerea lui de catre ceilalti, ea este o imposibilitate: deosebirea dintre experientele noastre (personale, de grup, nationale etc.) ne disting, distingere exacerbata, in conditiile arestarii, conducand pana la o posibila nerecunoastere ca am face parte din aceeasi specie, sentiment extrem de puternic in cazul anchetelor si ale conditiilor de paza, de pedepsire s.a.m.d., din inchisori.

            Romancierul completeaza trarile printului Andrei, de la care plecam, aratand ca, simultan, “totul ii devenise indiferent, si-i devenise indiferent din pricina ca altceva, mult mai insemnat, ii fusese dezvaluit”. Cu atat mai mult, strecurandu-se anevoie din mansonul refugiului sau din fata existentei celorlalti, “nu mai era in stare (…) sa priceapa (…) complicatul talc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoastem prea bine privirile schimbate intre ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci cand le-am facut intaile marturisiri voalate privitoare la cele experimentate in anii cat am lipsit din mijlocul lor. Le-am vazut dezamagirea cand au pomenit in fata noastra cu sete razbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor indurate si au primit in schimb cuvintele noastre de iertare a calailor ca pe o dovada certa a reducerii barbatiei si a capacitatii noastre de lupta, pe cand pentru noi replica data lor constituia o reactie fireasca a insilor venind dintr-o alta lume, unde preocuparile celorlalti nu mai aveau consistenta, unde razbunarea devenea indiferenta. “Cat de departe e el (…) de tot ce e viu”, constata suprinsa sora lui Andrei cand il revede. Acest gand l-am regasit si noi in cautaturile fericitilor care nu au trecut prin universul dindaratul gratiilor. Ca si muribundului, proaspat slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El se regaseste in intelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plans aici”.

            Anevoie, se naste un inceput de dialog nemarturisit, ci tainuit in pieptul detinutului, purtat cu cei care-l inconjoara, precum in pieptul aceluia de pe patul letal: “Lor trebuie sa li se para dureros lucrul acesta. Dar cat e de simplu! (…) Ei vor intelege asta in felul lor; ei nu vor intelege! Ei nu sunt in stare sa inteleaga ca toate sentimentele acestea pe care pun ei atata pret, toate gandurile acestea care ni se par atat de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem intelege unul pe altul!” si tacu.”

            Si, pe neasteptate, pentru Marie, sora printului aflat in suspensie pe hotarul dintre viata si moarte, se facu lumina. Femeia era o veche si profunda credincioasa, iata ratiunea pentru care izbutea sa aiba o alta dezlegare a momentului decat ceilalti de fata, una a Adevarului: “Nu mai plangea, dar se ruga necontenit, intorcandu-si sufletul spre Cel nepatruns si vesnic, a carui prezenta se simtea acum atat de puternic in preajma muribundului.” Marie auzea Chemarea lui Dumnezeu strabatand spre ea din prilejul Mortii.

            Pentru a duce la bun sfarsit si evolutia comparatiei pe care ne-am intemeiat mai sus, vom conchide scotand in evidenta faptul ca, asa cum “prezenta” lui Dumnezeu “se simtea (…) atat de puternic in preajma muribundului”, la fel ea respira din fiece colt de beton sau fir de colb din preajma celor siluiti pentru convingerile lor anticomuniste ieri.

8

 FERICITI CEI SARACI CU DUHUL

            Cele de mai jos vor fi amendate, de catre cititorii grabiti sau neatenti, ca daunatoare generatiei celor tineri, intr-o epoca a triumfului stiintei, cand viitorul lor depinde tocmai de scoala absolvita.

            Dar sa nu ne grabim a da cu piatra. Pentru ca in spatele povestirii de fata se ascunde o taina a stiintei de alt ordin, ce se cade a fi descifrata inainte de ridicarea si azvarlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, inalta hotar de netrecut intre doi oameni, intre doua grupuri sociale. Or, oamenii exista pentru a se apropia unul de celalalt, nu pentru a se desparti si dispretui pana la ura.

            Istoria noastra debuteaza cu aparitia intr-un sat numit Romani, de pe langa Buhusi, a catorva barbati ce lasau sa le creasca barba, care nu lipseau niciodata de la biserica parohiala, duminicile ori de sarbatori, care se spovedeau si impartaseau la preotul local, dar aveau si incuviintarea acestuia de a cerceta un anume monah pretuit de ei, pe nume Nicodim, si, cu prilejul celor patru mari posturi, sa se si spovedeasca, mai temeinic, calugareste, la el.

            Barbatul care mi-a istorisit cele ce urmeaza era copil in timpurile acelea. Tot observand purtarea lor deosebit de cuviincioasa, de pioasa, in obstea credinciosilor, fu, la inceput, intrigat de ea; pe urma, atras; mai apoi, fascinat. Cand unul dintre dumnealor il imbie sa poarte impreuna discutii despre credinta, se socoti pornit pe un drum de cunoastere a lui Dumnezeu, ceea ce era  adevarul adevarat, pentru ca, fara s-o stie teoretiza, asculta de Chemarea Lui, facuta prin gura consateanului cantaret la biserica, desi nu fusese scolit pentru aceasta slujire.

            Daca ii cunoscu puterea cu care se agata de noile cunostinte religioase dobandite, adultul ii pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim Mandita, ipodiaconi tinand de manastirea Neamtului. Ei slujeau lui Dumnezeu batand potecile, din catun in catun, cu ranita la spinare, incarcata cu cartile scrise de calugar, sau cu caruta mergand din loc in loc, oprindu-se la balciuri, unde strigau taranilor ca marfa mai buna ca a lor nu aveau de unde dobandi, caci din tipariturile lor puteau invata oamenii cum sa se mantuiasca…

            In cele din urma, baietul fu intrebat de poftea a fi condus la manastirea cu pricina. Era o a doua Chemare, resimtita de el ca atare.

            Iata propriile sale cuvinte cat se poate de explicite:

            “Pana in acel moment facusem sapte clase elementare si aveam liceul inceput. In acest prim an de liceu s-a produs ceva neobisnuit: am simtit o Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicata cultivarii religioase a poporului: carti scrise, editate si transmise oamenilor.”

            Este foarte interesant de aflat in sufletul cui rasuna aceasta Chemare. Sa-i dam iarasi cuvantul celui care prefera sa-si pastreze anonimatul si ale carui legaturi cu temnita s-au soldat intr-o ancheta urmand unei ascunderi de securitate:

            “Parca ma muncea gandul ca ar fi fost fara seaman daca si eu as fi putut participa la asa ceva…” isi spune cuvantul romantismul varstei si indemnul launtric pe care, odata iesiti din tinerete, il simtim tot mai anevoie poruncind in pieptul nostru. La ce indemn gandim? La indemnul de a proceda astfel incat sa foloseasca viata noastra cuiva; ba la cat mai multi; indemnul de a ne jertfi pentru o idee, o cauza, pentru semenii nostri, ori, mai presus de orice, pentru Dumnezeu.

            Si nu i-a fost destul flacaului.

            “Am pornit la scoala cu alte aspiratii. Nu aveam in vedere o profesie anume, ci ma indemna o sete mare de cunoastere, cu inclinatia spre literatura: tot ce inseamna literatura, fie istorica, fie beletristica, cu alte cuvinte literatura propriu-zisa, pura. Citeam mult la vremea respectiva si doream sa ma consacru, in cele din urma, literaturii.”

            Insa o voce necunoscuta din sine ii sopti despre alte cai posibile…

            “Se deschisese in sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu si cele sfinte, o sete, un dor care ma determinau sa cer de la Dumnezeu un sprijin, un ajutor din partea cuiva care sa-mi orienteze pasii in viata.  Aspiram sa-l cunosc pe Dumnezeu, sa cunosc voia Lui.“

            Trairile sale secrete se concretizeaza, se lamuresc treptat, pana ajunge sa numeasca singur cele resimtite, conform canonului urmarit de noi:

            “La varsta pe care o aveam – fara ca sa fie o alegere superficiala, datorita tineretii mele, – eram framantat. Am trecut ca printr-un fel de proba, fara s-o vreau, fara s-o stiu… Insist: era o alegere in urma unei Chemari.”

            Iar Chemarea nu se multumeste a se face auzita, ci devine lucratoare in clipa cand a fost condus sa-l cunoasca pe Parintele Nicodim, autorul cartilor ce-l incalzisera. “Cand am ajuns la poarta si dansul ne-a intampinat, a facut-o ca intotdeauna cu un zambet pe fata lui care era atat de minunata: o figura de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu… M-a impresionat. M-au cucerit blandetea si dragostea si bunatatea lui.

            “M-am spovedit. Printre altele am avut o intrebare: daca era de acord ca eu sa mai fi continuat scoala sau socotea ca imi era de folos sa renunt la cursuri. Asta deoarece simteam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenta a lui Dumnezeu, caruia simteam ca trebuia sa-I raspund si eu intr-un mod cu totul deosebit.” Resimtim aici, desi nu o numeste, aparand la copil nevoia de a parasi tot ce a fost el pana la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu trecutul, chiar daca, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era foarte onorabil si in spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinta unui tanar care-si formeaza viitorul.

            Baiatul se indrepta catre poarta cea ingusta, fara sa stie bine ce facea. Si cum calea noua i se parea ca ar fi contrazis tot ce intuia el ca nadajduiau parintii si doreau profesorii pentru el, avea si o oarecare teama de a nu gresi. Dar chemarea catre saracirea duhului era prea puternica pentru a nu-l fi adoptat urgent aliat si sfetnic pe duhovnic, o saracire a duhului predicata in “Fericiri”, deci reflectand cugetarea crestina, chiar daca baietanul nu era prea constient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare in pielea crestinului incepator.

            Voi mai zabovi o clipa inca alaturi de textul precedent, pentru ca pomenirea Chemarii, pentru mine, are o deosebita insemnatate si doresc sa atrag si atentia cititorului asupra acestei idei atat de importante in contextul abia parasit. In definitiv, un copil, in temeiul Chemarii, renunta la scoala, la o scoala de care ar fi depins realizarea sa ca literat (dupa cum ii era nadejdea). Bine a facut sa socoteasca aceasta o Chemare divina? Acum ca am perspectiva intregului vietii sale, pot afirma ca a facut bine. Caci timpul ce l-ar fi inchinat studiilor laice dintr-o scoala comunista el l-a dedicat deprinderii abeceului crestin. Or, aceasta avea sa-i foloseasca peste zeci de ani, dupa ce Parintele si ucenicii sai au trecut prin flacarile martirajului, dupa ce el insusi a fost anchetat cu duritate, atunci cand si-a inchinat integral maturitatea editarii operelor Parintelui Nicodim, dupa Revolutia din ‘89, cand a infiintat o editura anume cu telul acesta… Exista Chemari ce ne vin de la Dumnezeu iar cea despre care a fost vorba este una dintre ele.

9

GLASUL CONSTIINTEI

            Cele ce urmeaza ne lasa sa discernem o altfel de Chemare a lui Dumnezeu decat ne-am obisnuit a cerceta pana acum. De data aceasta ea vine pe calea tacuta a constiintei personale, mijlocind un glas launtric ce nu este audibil, care nu foloseste cuvinte, nici interjectii, dar care graieste la fel de pe inteles ca si vocea folosita de noi pentru comunicarea zilnica.

            Naratorul, din a carui istorisire imprumutam cele folosite mai jos pentru intelegerea fenomenului cercetat, prefera anonimatul. Pe timpul anchetei mentionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al parintelui Nicodim Mandita, el fusese trimis la Bucuresti, sa ajute la difuzarea cartilor scrise si publicate de protosinghel odinioara si ajunse, odata cu impunerea comunismului, a fi socotite interzise. Dupa eliberarea tuturor detinutilor politici din temnitele rosii, in 1964, ajutoarele calugarului scriitor, ca si el insusi, in devalmasie, fura arestate, devenind astfel cei dintai puscariasi politici ai erei noi, aceea presupusa a libertatii impuse de Occident barbariei locale.

            Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cartile editate candva si 2. a manuscriselor ramase nepublicate.

            Desi inca nematur, ca numar al anilor, si cu toate ca nu mai fusese niciodata pus in situatia de a fi amenintat si acuzat, intrebat insistent asupra ascunzatorilor unde erau adapostite manuscrisele parintelui Nicodim, glasul constiintei ii sopti sa pastreze tacerea asupra celor cunoscute de el, sa nu se dea de gol. Supunandu-se acestui glas, si-a indeplinit datoria crestineasca de aparare a celor persecutati pentru Dreptate si Adevar. La asta il chemase glasul constiintei. Sa-i ascultam amintirile:

            “Eu cunoscand soarta celor mai importante manuscrise, “Privelisti apocaliptice” si “Vamile vazduhului”, stiind eu cate ceva, chiar si in cate exemplare existau (aflandu-ma cu Parintii, auzisem unde se gaseau stranse), intentia le-a fost sa afle prin mine acestea. Insa am avut taria sa nu cedez, negand ca as fi stiut ceva.”

            Urma o ispita dintre cele mai grave: apasarea altora in locul tau; pentru salvarea ta sa ingreunezi situatia unora care nu ti-au facut decat binele! Chemarea lui Dumnezeu il indemna pe tanar sa nu accepte tentatia diavolului. Era prea cruda varsta sa pentru a se revolta cu privirile salbaticite, cu replica tunatoare, cu gestul cutezator impotriva propunerii abjecte. Dar era suficient de matur pentru ca nu cumva sa rosteasca vorbele incriminatorii ce se asteptau de la el. Constiinta nu-l lasa sa asculte de frica, desi tremura tot, fara a se putea stapani.

            “Au incercat sa ma implice, sa ma faca sa consimt a-i acuza pe frati ca ma corupsesera si-mi distrusesera tineretea, viitorul s.a.m.d. Chiar daca nu eram pregatit sa le raspund cu siguranta de sine, am facut-o prin tacere.”

            Palmuit, tinut sub umbra rece a unui revolver depus inainte-i pe masa, trecand de la o viata spiritualizata la una hada, a murdariei si urei omului fata de oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut noua a izbutit sa-si pastreze vigoarea launtrica si sa-si mentina atentia treaza la cele ce-i glasuia constiinta.

            “Atunci cand am negat ca as fi avut carti, mi-au tras o palma strasnica, singura primita de la ei. Scosesera pistolul pe masa, fara a-l indrepta spre mine, dar cercand sa ma impresioneze cu prezenta lui acolo. Sigur ca am trecut prin acestea cu multa slabiciune. Aveam o emotie atat de mare incat ma apuca un tremur – era si un timp friguros de toamna, aveam doar un pulovar –, dar nu atat din pricina racelii, cat de emotia contactului acesta, trecand de la cald la un rece de minus… minus mult sub zero grade…! Adica de la viata duhovniceasca linistita, spiritualizata, a bucuriei, dintr-o data sa am contact cu niste oameni pe care nici macar nu mi i-am putut inchipui cat de duri (nu vreau sa folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul si atitudinea lor fata de victima.”

            Reluand spusele sale: “Am avut parte, in sir, de cateva randuri de interogari, la primaria comunala, vecina cu noi. A fost primul meu contact cu asemenea organe de represiune.  Erau foarte interesati sa dibuie unde se aflau “Privelisti apocaliptice”, “Vamile vazduhului” si celelalte manuscrise.”

            Temerea aceasta – anume ca prin el s-ar fi efectuat tradarea si, in consecinta, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrari de mare insemnatate ramase inca netiparite – l-a salvat de temnita, ceea ce tanarul era departe de a fi fost constient atunci cand ascundea adevarul asupra locurilor unde se aflau manuscrisele. Ce vreau sa spun? Oricum, acele locuri  se descopereau – dupa cum s-au si descoperit – prin atatia altii mai direct implicati in ascunderea lor. Dar pe langa aceasta, daca se dovedea ca el avusese stiinta cu privire la ascunzatorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fi detinut o pozitie de varf intre fratii ucenici ai Parintelui Nicodim, a fi fost unul dintre cei de mare incredere, unul dintre conducatori chiar, unul raspunzator de raspandirea invataturilor crestine pe calea cartii. [Cititorul isi aminteste ca am folosit aceasta sintagma, “Calea Cartii”, pentru a denumi calea specifica folosita de Parintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credinciosilor, astfel intituland eu o viata pe scurt a protosinghelului, publicata atat de Parintele Nicolae Tanase, cat si de Editura Agapis, mai tarziu, intr-o a doua editie]. Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era constient cat de departe bateau intrebarile securistului. Ramanand un om de caracter – deci nedivulgand secretele ce-i parvenisera datorita totalei increderi cu care era tratat de catre fratii sai intru Hristos, aceasta s-a rasfrant asupra libertatii sale: facand binele si-a facut cel mai mare bine, ca sa il parafrazam pe Parintele Nicodim.

            Ni se pare foarte semnificativa, pentru intreaga desfasurare a Chemarii despre care vorbim aici, urmatoarea fraza a respectivului anchetat: “N-am avut ce sa recunosc decat faptul ca am citit, ca am avut carti, ca le-am citit.”

            Aceasta este Chemarea esentiala: sa citim, sa iubim cartea, sa citim.

10

Fratele infometat

            Chiar daca unii dintre cititorii mei de astazi cunosc, dintr-un interviu televizat luat lui Nicolae Balota, intamplarea pe care o voi povesti, ii invit sa ne-o reamintim impreuna. Din fiece patanie exista mai multe invataturi de deprins decat ni se pare la prima vedere.

            Colegul meu de celula de odinioara mi-a fost fiinta cea mai indragita din cate am intalnit prin gherle si lagare. Deaceea ma tulbura adanc orice revelatie a sa tardiva legata de experienta penitenciara posterioara perioadei cat am suferit impreuna.

            Despartirea noastra a fost la fel de neprevazuta ca si intalnirea conducand la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricarei despartiri in temnite, a insemnat mult mai mult decat clipa fara deosebita pondere sentimentala cand ne-am cunoscut. O astfel de despartire constituie ceva mai dur decat despartirea dintre doi frati, survenita in libertate. In afara cazurilor de exceptie (aduse de un cataclism, de un razboi, de o infirmitate rezultand in pierderea memoriei sau a mintilor), despartirea dintre doi frati nu reprezinta ceva definitiv, ci implica revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenta prin care stirile nu ostenesc alergand de la unul la celalalt. Despatirea dincolo de gratii, in lumea imbeznata a condamnatilor politici, insemna, sub puterea comunista, ruperea oricaror legaturi, pana la ignorarea totala a faptului ca celalalt mai traia, intreruperea vestilor, a semnelor, a gandirii impreuna.

            Iata pentru ce asisti, dupa zecile de ani, cu o sete arzatoare, la orice revelare a unui moment din trecutul ce ti-a fost interzis a-l imparti cu fratele de suferinta. Este vorba de o recuperare inconstienta a unei parti din tine, prin “a desparti” intelegandu-se mutarea unei parti dintr-un intreg, de langa cealalta.

            Si iata-l pe Nicu istorisind ca se afla intr-o celula cu alti saizeci-saptezeci de insi, in Jilava. Tavanul – nu am inteles prea bine cum – avea o comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafata pamantului, fortul devenit inchisoare aflandu-se sub nivelul solului. Comunicarea se facea printr-o deschizatura, printr-un fel de gaura (incerc sa-mi imaginez, pe urmele relatarii economicoase. Oare prin ea si ploua, si ningea? Ce importanta sa aiba?). La lumina soarelui, o echipa de detinuti de drept comun – singurii avand dreptul de a fi scosi la munca in aer liber – trebaluia pe deasupra celulei cu pricina.

            Pe neasteptate, un zgomot de rostogolire si cadere se facu auzit. Prin deschiderea din tavanul celulei se ivi… un calup de mamaliga.

            Acesta constituia o prisma de malai fiert si intarit. Cantarea, se zicea, patru sute de grame si constituia ratia cotidiana a fiecarui om (minus in doua zile ale saptamanii, cand il inlocuia o feliuta de paine neagra de o suta douazeci de grame, circula zvonul). Unii isi devorau portia de cum o primeau, dimineata. Altii o imparteau in trei, sa aiba la fiecare masa a zilei o bucata. Altii o taiau felii sau patratele (cu mijloace improvizate, cutitele fiind interzise) si le pastrau pentru mai tarziu. Erau unii ingeniosi care, in vederea sarbatoririi unei onomastici sau zile de nastere a vreunui coleg isi adunau lingura de marmelada depusa in terci cu lingura de marmelada, pentru a conserva o cantitate suficienta ungerii feliilor de mamaliga rece suprapuse, astfel incat sa formeze ceea ce botezasera: tort.

            Cum “cafeaua”, alternand cu terciul, dimineata, era o fiertura de orz prajit, lipsita de orice calitate nutritiva, si cum celelalte doua mese ale zilei, indeobste erau compuse din alte doua ‘zemuri chioare’ (nu ma voi feri de expresia vulgara dar dreapta…), turtoiul de malai constituia singurul fel de mancare consistent ce-l primeam.

            Va sa zica era foarte pretios.

            Si acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnatilor din respectiva celula, fara a fi fost meritat, fara a fi fost cerut, fara a fi fost nadajduit. L-au impartit frateste in saizeci-saptezeci de feliute, cate guri hamesite numara obstea. A primit si Nicu una (ne-a aratat de pe micul ecran, cu degetele, cat de nesemnificativa era, insotindu-si demonstratia de un suras amar si cu destainuirea induiosata ca era si el infometat…).

            De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a incredintat ca unui hot i s-a facut mila de condamnatii politici si li l-a aruncat. In paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, cazut, datorita aceleiasi politici (de data aceasta economica), in ghearele partidului si aruncat in beci, sa fie jignit la lectura paginilor de fata, el nesimtindu-se deloc “hot”…

            Asa incat voi intreba din nou: De unde a picat turtoiul? Si voi raspunde ca, neglijand iluzia optica, a picat DIN CER!

            A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinta, turtoiul sa se inmulteasca precum painile noutestamentare? Sau ca particica revenind fiecarui detinut sa fi fost purtatoarea unor energii valabile pentru restul condamnarii? Nu putem patrunde in chibzuinta Sa. Ca niste insi cu picioarele pe pamant, constatam, pur si simplu, ca daruitorul I-a auzit Chemarea la mila. Si nadajduiesc ca se va fi gasit si printre cei miluiti careva care sa fi priceput ca era chemat la un gest similar repetabil tot restul vietii.

11

 RECOLTA UNEI VIETI

            Aurel Cota este unul dintre putinii romani care au vazut un vehicol extraterestru. “Eram in vacanta cand tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a trimis in Saliste sa cumparam un pachet de tutun cu foite pentru a face tigari. (…) Cand am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Salistea, mestecenii au inceput sa se miste si sa se indoaie, se miscau de parca ar fi vrut sa iasa din radacini. Se parea ca vine o furtuna mare, un vant foarte mare, cand am vazut pe cer un obiect rotund ca o roata de car, luminat ca o roata de foc, care se deplasa foarte repede si era la o inaltime de cam 500 de metri” (in “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeasi varsta timpurie a mai gravat in memoria sa feciorelnica o imagine de neuitat, alaturi de turburarea Firii din precedenta, cand toate pareau sa-si iasa din balamale, sub imperiul Focului. Este imaginea Incremenirii vecinice. “Ma intorc la anul 1938, cand era vanatoare de legionari. L-am vazut pe TONCEAN GHEORGHE impuscat in targul de fan din Turda; acum locul se afla in fata vechii policlinici. Era cu ochelarii cazuti de pe nas, cu palaria langa cap si avea o tabla pusa la cap pe care era scris: Asa vor pati toti tradatorii de neam” (p.22).

            Intre acesti doi poli, fantasticul si realul rece al mortii, se naste un iezer rareori atins fie si de cugetele cele mai inalte ale umanitatii. E darul intemnitarii. “Sa lasam sa vorbeasca lacrima muta in adancimea tacerii, sa multumim lui Dumnezeu ca a binecuvantat cu suferinta vietile noastre” (p.107).

            Numai beciul gherlelor este in stare sa creeze mediul necesar comunicarii cu Dumnezeu, pe care ati simtit-o pregatindu-se. Pentru ca in el “dreptul de-a gandi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenta” (p.116). In acest hau personal, in aceasta absenta, in acest pustiu, “detinutul izolat, in mainile si la discretia ticalosilor, nu are cui sa-i ceara si nu poate chema in ajutor decat pe Dumnezeu” (p.114).

            Odata cu raspunsul neauzit dar zamislitor de innoire, al lui Dumnezeu, omul devine altul, o apuca pe calea sfintirii. “Ei au fost delatori si eu i-am iertat, dar fiindca nu i-am uitat, ma rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

            In sanul acestei prefaceri, ce are loc de cate ori faptura aude si asculta glasul Creatorului ei, rasuna cugetarile unei recreari a lumii. “Soarta Romaniei nu poate fi schimbata decat de romani!

            Noi credeam ca pentru a schimba soarta tarii, mai intai trebuie sa se schimbe ROMANII INSISI.

            Dar cum trebuie sa fie tipul de roman care poate face schimbarea?

            Tipul de roman trebuie sa fie:

            – un om de caracter;

            – un om onest;

            – un om bun;

            – cu dragoste de munca;

            – cu credinta in Dumnezeu.

            Credem ca Romania nu poate iesi din starea de degradare in care se afla, numai […daca]  fiecare roman va fi dispus sa faca un sacrificiu cat de mic PENTRU NEAMUL SAU” (p.170-171).

12

O MANA DE AJUTOR

            Scrierea memorialistica a lui Ion Constantin se numeste “Istorie traita”. Acest titlu mi se pare ca sugereaza sobrietatea expunerii, intentionata deoarece ea se voieste, dupa cum specifica prefatatorul, Sebastian Mocanu, “o caramida la temelia spirituala a Romaniei de “maine” ”. O atare aspiratie impune o retinere stilistica, dictata, poate, si de inclinatia personala a autorului pentru o discretie barbateasca si concentrarea asupra scopului final al lucrarii. Dealtfel, aproape intreaga prima jumatate a cartii alterneaza amintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriti eseisti si memorialisti, care dezvolta momente ale epocii atinse de evolutia calendaristica a naratiunii. Ceea ce numai a literatura dogorind de afectivitate nu seamana. Pentru a limpezi ce urmarim, nu “Istorie traita” va fi cartea ce sa ne dirijeze in cautarea noastra mistica a Chemarii lui Dumnezeu in temnita (aici: lagar, si nu comunist, ci german). Si totusi…

            In intregul istorisirii exista un pasaj ce evita ramanerea in aceleasi structurari de fraze geometrice cu seva bine ascunsa sub suprafata textului, astfel incat sa nu transpara cu ispitele ei imagistice riscand sa strice ambianta severa a amintirilor. Apropierea razanta de moarte si ingeri nu mai sufera sugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive ale americanilor deasupra lagarului de la Buchenwald impune o investire stilistica de un tip nou in volum: intensa participare la retrairea de groaza a scenei. Din cele citite pana acum despre acele clipe cumplite, in diverse memorii, paginile 170-173 (editia Ploiesti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidela (sufletului) introducere in frolarea suflului inghetat emanat de vecinatatea mormantului.

            “Un bombardament-covor s-a revarsat deasupra fabricii din lagarul mare. Priveam cum in lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cadeau ca ploaia. Pamantul se zguduia ca de cutremur. Cativa (…), care se gaseau afara, in spatiul dintre baraca si sarma ghimpata, s-au aruncat prin fereastra in baraca” (p.171). Dar nu toti s-au salvat. C. Zaharia, fusese ranit la cap pe cand se afla in interior. Fruntea ii siroia de sange. Naratorul, dupa ce l-a legat cu o camasa, si-a asumat purtarea lui la infirmerie.

            Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor cazute. “Spatiul dintre baraca si gardul de sarma fusese acoperit de scanduri si diverse obiecte aruncate din baraca. Prepeleacul de paza din imediata apropiere fusese bombardat si el si aruncat. Invatatorul Gorunescu se vaita groaznic; o schija ii retezase un picior” (idem). Hotari sa ocoleasca baraca prin spate, dar fura opriti de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celalalt, nor de lacuste intunecand cerul. Aproape cazura in sezut pe postamentul baracii, in dreptul unor saltele ajunse acolo cine stie cum. Ion Constantin propuse sa se ascunda ambii sub ele. Celalalt refuza, socotind ca pozitia verticala era mai recomandabila situatiei sale de ranit sangerand din teasta.

            “Cand insa avioanele au ajuns deasupra noastra si bombele explodau infernal in jurul nostru, am simtit ceva, ca o mana ce ma impingea sa ma bag sub saltea. M-am varat repede sub salteaua situata la picioarele mele, spunandu-i lui Zaharia sa faca acelasi lucru. Deodata am simtit salteaua trasa inainte de pe mine.” Aproape se manie ca Zaharia, atunci cand fusese indemnat sa se ascunda, refuzase sa o faca, iar acum luat de groaza, indepartase firava pavaza de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, dupa cumi se paruse naratorului. “Am facut un salt de-a busilea si m-am varat iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o impinsese.

            Am simtit o lovitura puternica deasupra capului si mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei sa vad afara. Intuneric; atmosfera incarcata de fum si praf. Parca ar fi fost aruncate multime de petarde. Ici si colo, in intuneric se vedeau limbi de foc. In huruitul avioanelor se auzea si parait de mitraliera. Mi-am facut o rugaciune” (idem). Cat despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

            Ceea ce urmaream a trecut pe langa noi pe nesimtite: Chemarea! Ca o mana ce l-a impins sa-si caute mantuirea vietii si l-a indemnat sa se ascunda de prapad.

            Mi se va reprosa ca utilizarea evidenta a comparatiei (“ca o mana”) indica irealul mainii si ca pomenirea ei constituie doar o modalitate de a face secunda mai pregnanta pentru cititor. As fi de acord cu aceasta interpretare, daca s-ar gasi multiple figuri de stil in scriere. Mi-e teama ca vigoarea ce o insoteste in cazul de fata este un unicat. Iar daca semanarea comparatiilor este mai frecventa, niciodata ea nu e incarcata cu aceasta intensitate carnala a realului. Ca nu pot gresi complet o dovedeste, ceea ce urma iesirii de sub acoperamantul saltelei: nevoia irepresibila de a se ruga. E raspunsul omului fragil la auzul acelei Chemari ce a luat chipul unei maini ajutatoare…

13

 UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

            Actiunea scenelor urmatoare este plasata in spitalul penitenciarului Aiud. Ion Constantin, in “Istorie traita” (Ploiesti, Editura “Printeuro”, 1999), enumera cativa detinuti care ajunsesera in camera respectiva, adusi de boli si neputinte deosebit de severe. Printre ei si Iuliu Stetin. “Statea in pat cu fata in sus si cu picioarele stranse, inchircite”, anchilozat complet (p.258). Curand vom afla cat de departe ajunsese chinul bietului om.

            Pentru moment, asistam la vizita unei comisii de doctori, al carei sef s-a apropiat de pacient, sa-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Cand sa-i atinga capul si mainile, barbatul in halat alb stramba din nas pe buna dreptate si i se adresa: “Da’ nu te-ai mai spalat si d-ta? mirosi ca un hoit”. “Cine era sa-l spele acolo?” se intreba sora medicala de fata, facand aluzie la celula de unde fusese adus cel cu mainile, degetele si picioarele legate de reumatism (p.259). Naratorul lamureste ca, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

            Desi toti v-ati obisnuit sa cautati, in fiecare dintre aceste povestiri patericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintre dumneavoastra nu a auzit Chemarea in cele de mai sus. Cu toate acestea, ea a fost rostita raspicat. Povestitorul, insa, a auzit-o:  “Mi-am propus sa-l spal pe Stetin acolo in infirmerie, caci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfel patrundem in lumea unei povestiri din “1001 de nopti”, dintre acelea sordide, bantuite de duhuri rele, de amenintari, de umilinte de o intensitate pe care numai inchipuirea orientala le poate nascoci. Cititorul ma va insoti in ascultarea acestei saga nemaiauzita, pagina unica in literatura romana, dar si in aceea crestina.

            “Mai intai l-am tuns. Dupa fiecare inaintare de 5-6 cm. masina de tuns se imbacsea de exfoliatii, de jeg si, pentru a o folosi mai departe, trebuia sa fie curatata.”

            La rugamintea dedicatului coleg de temnita, sora aduse o musama, s-o astearna pe patul omului.

            “Cu ajutorul a doua cani metalice, folosite alternativ, un coleg incalzea apa in soba si eu il spalam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul sau, tipa. Am reusit in prima zi sa-l spal pana la brau. Mai mult n-a mai putut suporta. A doua zi am spalat restul corpului. Desi il duruse mult spalarea, acum se bucura.”

            Remarcam calitatea observatiei la care supune povestitorul clipa aceea. Camera scriitoriceasca de luat vederi se muta ritmic de la baies la imbaiat. Daca intaiul este urmarit in mecanica miscarilor, cel de al doilea este surprins cu reactiile sale cu tot, chiar daca acestea sunt din alta zona decat a vizualului, de pilda dintr-aceea a auditivului sau din cea afectiva.

            “In ziua urmatoare (…), am inceput sa-i apas din cand in cand genunchii. Il durea, dar eu ii spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face un pas inainte spre posibilitatea intinderii piciorului.” Il lasam un timp, pentru a-i inceta durerea si, apoi, iar ii apasam genunchii. Si, zilnic, din ce in ce mai des, timp de o saptamana, am procedat astfel, timp in care articulatiile, treptat, treptat si-au dat drumul si picioarele ii puteau fi intinse si stranse cu oarecare usurinta si fara durere” (p.259-260).

            Asta cat priveste gimnastica trupului, urmand masajului. Omul mai are, insa, si alte nevoi. “De mancat, manca bine, seara insa se abtinea. Motivul: nu voia sa deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta sa-si faca necesitatile. I-am spus sa ma scoale pe mine” (p.260). Cititorul a bagat de seama o noua ascultare de Chemare. Dupa ce a hotarat, impotriva propriei comoditati, sa-l ajute pe neputincios, de data aceasta ii arata dragostea crestineasca fraterna cerandu-i sa se incredinteze ca si desteptat din somn, tot ii sta sprijin. Sanatatea semenului devenea mai importanta decat sanatatea personala. Poate ca e o exagerare in ambele sensuri. Nici nemancandu-si masa de seara, Stetin nu risca sa-si piarda sanatatea, nici fiind desteptat Ion Constantin nu ajungea el sa si-o piarda pe a sa. Daca am exagerat, am facut-o fiindca am tinut seama de conditiile speciale de subnutritie si lipsa de odihna ale regimului penitenciar menit sa ucida condamnatii politic. In acest caz, imi poate fi inteleasa exagerarea.

            “Intrucat mainile ii erau anchilozate, singur nu putea manca. Stabilisem cu colegii de camera sa ma ocup eu de hranirea lui” (idem).

            Va sa zica, de la orarul nutritiei se trece la modalitea ei.

            “Sedea cu fata in sus, luam cu lingura mancare din gamela si ii bagam in gura. Cand se termina ratia, urma alta si alta aduse de colegi fara ca el sa vada. “Nu se mai termina?” intreba el, iar eu ii raspundeam: “Nu inca.” Si pana nu constatam, pipaindu-l, ca stomacul lui era plin, tare, nu-l lasam” (idem). In sfarsit, aflam ca si ceilalti detinuti din spital auzisera Chemarea: ei renuntau partial la portia lor de mancare. Extinderea raspunsului uman la Chemare este impresionanta, cu atat mai mult cu cat nu se face nici o subliniere a participarii unui numar mai mare decat ne asteptam la jertfa pentru aproape. Brusc ne dam seama ca ceea ce parea o cantare singulara se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate, pana acum pusa sub surdina.

            Revenim la gimnastica. “Cand picioarele i se puteau strange si intinde cu usurinta si fara dureri, am inceput sa-i misc mainile din umeri, de la coate, din incheieturi, si falangele degetelor, ca si acestea sa-si dea drumul. Si aici, dupa o saptamana, scopul a fost atins” (idem).

            Este o tehnica scriitoriceasca de calitate aceea de a extinde, pe de o parte, ideea morala a ajutorarii, cum s-a vazut, iar pe de alta parte, cand se trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la intregul trup. Paralelismul este benefic unei evolutii firesti a naratiunii.

            “O alta operatie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de deasupra si l-am sfatuit pe Stetin sa prinda cu ambele maini prosopul si sa incerce sa se ridice putin si sa repete miscarea din ce in ce mai mult. Dupa 5-6 zile, a reusit sa stea liber, nerezemat, pe sezut. A facut astfel de exercitii timp de o saptamana.”

            Naratiunea se apropie de incheierea victorioasa a unei lupte cu vrajmasia bolii, izbanda in care am nadajduit cu totii. Semnaland aceasta, sa nu creada cititorul ca educatia (o autentica “reeducare” umana si spre binele adevarat al obiectului ei, nu una cu intelesul estropiat de catre securitate, ca o mostra a interventiilor ei demonologice in insasi semantica limbii nationale, ceea ce s-a petrecut cu acelasi termen cand a desemnat crimele impotriva umanitatii, de la Pitesti, Gherla s.a.m.d….) va sa zica, sa nu se creada ca educatia la care il supunea povestitorul pe colegul sau de suferinta, a luat sfarsit.

            “Apoi, l-am indemnat ca, stand pe sezut in pat, sa incerce sa miste capul, la dreapta, la stanga, in fata si catre spate, tot asa, putin cate putin si progresiv. Erau si aceste miscari insotite de durere, dar zi de zi, era tot mai multumit de rezultat, bucuros ca putea privi nu numai inainte drept, ci si in laturi, la dreapta si la stanga. De-acum avea, cum spunea el, “senzatia spatiului”.”

            Din nou scriitorul paraseste planul fizic al reinstalarii in pacientului sau a puterii de a se misca, in favoarea unei subtiri remarci psihologice:

            “Intr-o zi l-am vazut cum privea atent pe parintele X (de la Jilava), care tocmai se dadea jos din pat. L-am intrebat de ce se uita atat de atent la parinte. Mi-a raspuns: “Vreau sa vad cum procedeaza, ce miscari face cand se da jos din pat.””

            Daca aceasta a fost si scoala la m-am supus eu insumi singur, la varsta de paisprezece ani, pentru a invata sa inot, adica am pierdut o jumatate de zi sa observ cum procedau broastele, eu doream sa asimilez ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea ca el se straduia sa reinvete ceva ce uitase odata cu disparitia obiceiului de aplicare, adica cel mai natural proces deprins din cea mai frageda copilarie: mersul.

            “Cum sedea pe sezut in pat, i-am  facut cu tot corpul o miscare de 90 de grade si anume l-am asezat pe marginea patului cu picioarele in jos pe podea. Apoi, ajutandu-l, i-am aratat cum, sprijinindu-se cu mana pe pat si ridicand picioarele se poate aseza pe pat. A facut cateva asemenea exercitii in ziua aceea. Le facea usor” (p.261).

            Nu pot sa nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapatilor neuromotorii, dublat cu o rabdare si o blandete nelimitate, ca si cu o putere de autoobservare si de observare a celor din jur, atat de necesare pentru faramitarea miscarilor in elementele componente urmarite a fi predate ucenicului sau.

            “A doua zi, i-am spus sa se aseze pe marginea patului cu picioarele pe podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus si i-am spus sa se ridice pe picioare si sa incerce, tinandu-se cu amandoua de patul de sus, sa faca cativa pasi, mergand lateral, la dreapta si la stanga. A executat aceste miscari, dar il durea talpa picioarelor foarte tare. “Parca calc pe ace”, spunea el” (idem).

            Pentru noi, care – oricat de varstnici am fi – am fost supusi la o dopare, din partea firmelor producatoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate, intoxicante pana in pragul nebuniei, textul de fata suna cunoscut. Cine este contemporanul nostru sa nu cunoasca pe de rost toate sculele moderne de “fitness” cum pare ca-i zice metodei, adica de gimnastica de studio sau de casa? Nu exista un atare om. De aceea lectura despre stradaniile lui Ion Constantin de a improviza aparate pentru uzul detinutului Stetin in vederea readaptarii acestuia la viata locomotorie ne sunt familiare. In acelasi timp, recunoastem cantitatea de energie imaginativa necesara inlocuirii fiarelor, arcurilor, rotitelor, rulmentilor si celorlalte componente cu cate un prosop, cu marginile de fier ale paturilor invecinate si, mai ales, cu multa, multa incredere in prieten si bunavointa lui.

            “Cateva zile a facut aceste exercitii intre paturi. Cand, facand acesti pasi, nu mai avu senzatia de intepaturi in talpile picioarelor, l-am scos in afara paturilor, in spatiul dintre paturi si peretele cu usa – un spatiu liber de 1,5/3 m si i-am propus sa mearga, sprijinindu-se cu o mana de paturi, respectiv de pereti.

            “Doua zile a facut singur aceasta “plimbare”, apoi l-am plimbat in acest spatiu fie sprijinindu-se el de mine, fie tinandu-l eu pe el de brat. Mergea binisor si din ce in ce mai mult” (idem).

            Ultimul efort fu aidoma imbierii cu care o mama isi deprinde copilul sa paseasca.

            “A urmat un pas mai departe: el, stand pe picioare drept, iar eu in fata lui, la un pas departare, cu mainile intinse spre el, i-am spus sa se deplaseze fara frica spre mine. Nu prea avea incredere in sine si in loc sa lase mainile libere, ca acestea sa se miste pentru echilibrarea corpului in miscare, el pasea tinandu-se cu mainile de pantaloni. Si am facut acest exercitiu asa, el mergand cu fata spre mine, iar eu cu spatele mergand in acelasi sens si tinand mereu bratele intinse spre el. O zi de asemenea exercitii a fost de ajuns ca el sa indrazneasca sa mearga singur” (idem).

            Trecand pe acolo doctorita, il intreba ce mai facea. Umorul intepenitului revenise complet: “Circul, doamna doctor, circul”, i-a raspuns plin de voie buna.

            I se poate spune si asa ascultarii de Chemare, ca nu traim noi intr-o arena, aici pe pamant, o arena prin care circulam? (recunoscand astfel un dublu inteles in termenul ales de bolnav.)

14

 RÃSPUNSUL OBSTEI

            Cu stiinþa a compunerii, Aristide Lefa, in “Fericiti cei ce plang”, il pomeneste pe Traian Merca, elevul care a facut un pneumotorax spontan la putin timp dupa sosirea la sanatoriul penitenciar Targu-Ocna. Dotarea medicala locala nu ingaduia echipei de medici detinuti sa-l salveze. Natura si tineretea au facut ceea ce stradania omului invatat nu a fost in stare si copilul a fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curand a repauzat. Aceasta constituie, in desfasurarea naratiunii, momentul Chemarii lui Dumnezeu.

            Raspunsul omului nu a venit direct si nici individual. Ci lucrurile s-au petrecut de ca si cum gravitatea celor intamplate ar fi atras atentia tuturora asupra pericolului planand peste cei mai bolnavi dintre deplasatii acolo. Nu numai asupra pericolului, dar si asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fratii de suferinta in salvarea lor. Sub influenta soaptei divine, colectivitatea umana prezenta atunci izbuti ceva extrem de rar in experienta umanitatii: consensul jertfei crestine.

            Sa dam cuvantul memorialistului, preschimbat in istoric al unui loc al suferintei unic prin spiritualitatea inalta ce l-a caracterizat.

            “Cei grav bolnavi nu reuseau sa se refaca mai repede, deoarece inapetenta specifica bolii ii impiedica sa poata manca. Atunci s-a hotarat ca cei care erau mai putin bolnavi sau chiar sanatosi, cum era cazul meu, sa renuntam la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zaharul, carnea si altele, in favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prin universul de dincolo de gratii, trebuie stiut ca un atare regim alimentar nu era de conceput in nici un alt spatiu punitiv. El era creat anume pentru tuberculosii care aveau norocul sa fie adusi la Targu-Ocna in perioada la care ne referim. Caci binefacerea aceasta nu a durat mult timp si de ea nu au beneficiat toti ftizicii de pe teritoriul condamnarilor politice, nici pe parcursul intregii dictaturi comuniste.

            “Acest procedeu s-a mentinut pe toata durata cat au existat detinuti politici in acest sanatoriu. Au fost destui cei care, in acest timp, au gustat cu totul intamplator din aceste alimente. Procedeul a fost salutar si a ajutat mult la refacerea fizica a celor mai grav bolnavi” (idem).

            Sa nu se creada cumva ca acest raspuns dat Chemarii provenea numai de la obstea celor credinciosi, a practicantilor crestini. Nu.

            “Curand, sanatoriul s-a umplut si numarul bolnavilor a trecut de 150; se aflau detinuti de toate culorile politice, fosti politisti, criminali contra umanitatii, din toate categoriile sociale: tarani, muncitori si intelectuali. Tuturor, fara exceptie, li s-a aplicat regimul amintit si aproape toti si-au dat obolul cum au putut” (idem).

            Simplitatea expunerii, determinarea pulsand in adancul frazelor expozitive, conving de la bun inceput. Asa au stat lucrurile si altfel nu puteau sta!

            “In sanatoriu, se instaurase o atmosfera deosebita poate si pentru faptul ca, in permanenta, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuit sa facem “politie” si sa-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi, renuntau la hrana consistenta. Era necesar sa-i impiedicam pentru a nu-si periclita propria lor sanatate. Aceasta minunata atitudine, impreuna cu o atmosfera de dragoste crestina fata de semeni, a domnit permanent intre bolnavi” (p.67-68).

            Sa nu se creada ca “raspunsul” dat Chemarii, in varianta expusa, se marginea la a ramane o simpla abtinere mecanica de la mancarea ‘mai buna’. El era ‘lucrator’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o scoala tainica a duhovniciei. “Aici la Targu-Ocna au inchis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fara sa carteasca sau sa regrete viata pe care o paraseau, cei mai multi, in plina tinerete. (…) Aici am avut ocazia sa traiesc clipe de neuitat si satisfactii sufletesti, pe care nu le-am trait nici inainte, nici dupa aceasta perioada, oricat de paradoxal ar parea. Am simtit si m-am convins ca dragostea crestina este cea mai puternica arma in lupta cu raul si acest lucru ne-a ajutat, atat pe mine, cat si pe ceilalti, sa depasim incercarile la care aveam sa fim supusi” (p.68).

            Asa stand lucrurile, autorul simte nevoia, la incheierea cartii, sa revina cu ravna la retrairea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atatia traitori crestini. “Dragostea intre oameni si intr-ajutorarea crestina a fost mai prezenta ca nicaieri in alta parte. (…) Aici m-am convins ca sfintenia nu este o utopie (…), ca este realizabila de cei ce doresc, cu tarie, s-o atinga” (p.221).

15

 UN SUFLET NOU

            In cumplita iarna a lui 1963, la Periprava, istoriseste Aristide Lefa, i-a venit sorocul sa aduca un suflet nou pe lume soatei de douazeci de ani a unui ofiter din garda de securitate. “Nu putea fi evacuata nici pe apa, nici pe uscat si nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reusit sa aterizeze in aceste conditii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiti cei ce plang”, Bucuresti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, caruia i se alaturase si seful infirmeriei unde lucrau colegii sai detinuti, nu izbutea cu nici un chip sa se descurce. Nici unul dintre dansii nu avea suficienta practica in obstretica. Opt ceasuri trecusera de cand se declansase travaliul, insa dilatarea colului nu era satisfacatoare.

            Cei doi apelara la narator, practicant, si dansul, al medicinei. “Se punea o problema de constiinta foarte dificila. Era vorba de salvarea a doua vieti. In cazul in care tentativa de a interveni esua as fi fost pasibil sa fiu acuzat de intentie criminala. (…) Pe de alta parte, a nu interveni insemna sa condamn la moarte cele doua fiinte. (…) In constiinta mea s-a dat o lupta si am ajuns la concluzia ca, orice ar fi, aveam datoria sa intervin, incercand chiar imposibilul” (p.212). Este natural sa fiu intrebat intre cine si cine s-a dat acea lupta. Raspunsul mi se pare firesc: intre Dumnezeu si spaima; dar spaima, lasitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu il chema pe hipocratele condamnat sa lase de o parte orice temere si comoditate si sa treaca la salvarea vietilor mamei si pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul ii infatisa nefericirile ce l-ar fi putut astepta, in cazul cand…

            Chemarea a biruit in sufletul sau de crestin.

            “Am examinat gravida. Punga amiotica se rupsese, fatul era angajat, insa dilatarea colului nu era suficienta. Cordul foetal batea neregulat, iar contractiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurta introducere in tema a tinerei viitoare mame si administrarea unui medicament necesar declansa travaliul. Ispita de a nu se intemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persista. Frica il sufoca pe medic. “In orice moment se putea rupe uterul si intreaga drama s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

            Omul simte ca i-a fost incredintata delegatia de a-l inlocui pe Facator si isi ia curajul in dinti, pentru a nu face Creatia de rusine.

             “Dirijand eforturile femeii, cu pauzele necesare castigarii fortelor, expulsia s-a produs, in aproximativ o jumatate de ora” (idem). Povestitorul inca nu era total convins ca se afla pe calea Chemarii, deoarece este atat de nesigura sansa noastra de a intelege corect aceasta interventie a lui Dumnezeu in realitatea cotidiana…

            “Cand am vazut fetita ca traieste si respira, o piatra  grea s-a luat de pe sufletul meu. Iancu a facut oficiul de moasa, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mica ruptura de perineu am rezolvat-o cu doua fire de ata. La sfarsit eram complet epuizat din cauza emotiei pe care o traisem. N-am sa uit niciodata privirile acestei femei de douazeci de ani care trecuse atat de aproape de moarte” (idem).

            Oare ale femeii erau privirile pline de recunostinta sau ale Aceluia insusi care lansase Chemarea?

16

TREZIREA REMUSCARILOR

            Coabitarea in aceeasi celula cu Eugen Cristescu, in perioada unor anchete extrem de dure, ii este folositoare lui Gabriel Balanescu. “Cu amintirile si povestirile lui evadam din realitatea pe care o traiam” (“Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Daca fostul sef al serviciului secret al armatei s-ar fi marginit la a goli sacul cu povesti (ceea ce, dealtfel, era grabit s-o faca, fiiindca era constient ca ii venea randul curand sa fie executat si simtea nevoia sa impartaseasca toate cate se adunasera in sufletul si memoria lui), daca nu i-ar fi marturisit colegului ca avea o misiune, anume de a dubla ancheta de sus, tragandu-l de limba, toate ar fi fost minunate. Din pacate, din cand in cand ii cerea sa povesteasca si el. Mai ales… despre gazdele ce avusese cand se ascundea de urmarire!

            “La toate aceste invitatii ramaneam mut, dar incercam sa tes o amintire care sa nu aiba nici o legatura cu viata mea, ceva  julesvernian si nu reuseam. O totala detasare de viata mea, tocmai in momentele acelea, era o imposibilitate. Pentru ca tocmai atunci reveneau in minte, cu acuitate, momente din copilarie, momente din adolescenta, si, cu atata prospetime incat totul imi parea petrecut intr-un trecut foarte apropiat si parca totul, chiar momente din cele mai diferite, traite la distante foarte mari, imi pareau ca se leaga unele de altele intr-atata incat o singura veriga daca desfaceam, s-ar fi desirat totul” (idem).

            O ispita de inscriere in arta lui Marcel Proust a modalitatii proprii de narare o regasim in acest pasaj discutand rememorarile, si in altele la fel de elocvente prin subtirimea investigarii sinelui si a miscarilor urmarite in el. Comuniunea cu taramul amintirilor urca pana la un punct pe linia cucerita de romancierul francez ca, deodata, memorialistul roman sa fie dator a o parasi, pentru ca porunca lui nu este aceea de a-si aminti, ci dimpotriva de a fi gasit cheia uitarii. Sa nu trecem cu vederea ca se confrunta cu zdrobitorii carnii si a constiintelor.

            “O singura solutie intrevedeam. Renuntarea totala, in constiinta mea, la viata. Sa o consider nefolositoare de aci inainte, sa o consider chiar primejdioasa. Acest gand imi parea intelept si mangaietor” (idem).

            Calitatile scriitoricesti ale autorului se vad mai ales intr-aceea ca are modestia si rabdarea de a nu sublinia jocul intreprins in vederea sugerarii ideii pe care voieste sa o strecoare in mintea cititorului. Si nu este singurul sau merit de prozator stapan pe uneltele sale. La ce ma refeream? Alegerea, in vederea comunicarii, a doua dintre amintirile ce-l bantuiau. Caci ele dezvaluie mai mult decat s-ar parea, fac legatura trecutului cu prezentul, in sensul explicarii celui de-al doilea prin cel dintai. Ceea ce vreau sa spun se lamureste indata.

            “Imi revenea cu staruinta in minte o scena din copilarie. Un frate al meu sparsese un geam. M-am grabit sa-l denunt mamei. Bataia am incasat-o eu, iar fratele care sparsese geamul a fost admonestat parinteste, cu recomandatia care mi-a fost facuta poate de zece ori intr-un minut: “Sa nu parasti!”” (idem).

            Pe data motorul cugetului porneste sa suceasca si sa rasuceasca firul tors, aplicand istorioara la epoca arestarii, punand cerinta mamei fata-n fata cu cerintele anchetatorului, bataia ei de atunci cu bataile incasate acum (revers al celei de odinioara). “Dar imediat incepeau judecatile: “Daca nu se petreceau astfel de scene, in copilaria mea si daca nu mi le aminteam, ce as fi facut astazi? Este omul facut sa fie bun sau sa fie rau?” Detasarile pe care le incercam ma nelinisteau, dar numai in masura in care faceam judecati cu privire la atitudinea mea in clipa de fata. Incercam sa pricep in ce masura are inraurire educatia asupra structurii noastre. Trebuia sa depasesc toate aceste framantari – imi spuneam – si reuseam, dar numai pentru scurt timp. Pentru ca in fractiuni de secunda, se aglomerau atatea probleme, atatea regrete, atatea remuscari… Mai ales remuscari” (idem).

            Cititorul a sesizat imediat relatia dintre amintirea parei sale, actul educativ insotind-o pe cea din urma, si anchetele prezente, cu prilejul carora tocmai ‘sa parasca’ i se cerea. De aici, iscodirea fiintei umane fie ca buna sau rea din facere, fie ca rezultat al formarii pedagogice. Pornind pe un astfel de drum al discutiilor asupra fiintei sale spirituale si socializate nu se stia unde se putea opri, sub imperiul vanei de bou si al calcarii in picioare. Pentru ca exista riscul ca mintea, in cautarea unei scapari, sa se opreasca la convingerea ca omul este determinat genetic catre anumite comportari blamabile. Era o idee ca oricare alta, adica lipsita de garantia ca ar fi fost adevarata. Prin aceasta slabiciune, odata acceptata, putea deschide portile pe unde sa se strecoare dezastrul moral. Dar nu-i dadea memoria ragaz sa duca filosofarea prea departe, deoarece ii inghesuia in constiinta alte si mereu alte privelisti ale trecutului indepartat, ce veneau cu graba sa-i deslege intrebarile prezentului sau sa i le incurce si mai tare, punandu-l pe jar.

            “Cele mai insignifiante greseli din viata mea libera imi pareau catastrofe. Imi aminteam, de exemplu, ca aveam o catea pe cand eram de 7-8 ani, pe care toti fratii o indragisem si, pentru ca era neagra, o botezasem Negruta. Negruta a facut o rana la ureche, rana care supura. In mintea mea de copil s-a nascut o banuiala vazand-o ca sufera. Daca turbeaza? Cand tata s-a intors de la serviciu acasa, l-am instiintat ca Negruta a turbat. Tata, expeditiv, a inchis-o intr-un cotet de pasari si a impuscat-o. In viata mea, dupa aceea, mi-a revenit de multe ori in memorie zgomotul armei de foc si nedreptatea pe care am facut-o Negrutei. Dar niciodata nu a staruit cu atata pregnanta ca in clipele pe care le traiam dupa arestare. Negruta ma insotea in batai, in foame, in chinuri. Saptesprezece ani cat am parcurs inchisorile comuniste, Negruta mi-a fost unul din cei mai apropiati prieteni. N-au fost prea multe zile in care Negruta sa nu fi fost prezenta in amintirea mea, in remuscarea mea, in afectiunea mea…” (p.52-53).

            Rememorarea, ascunsa in camara judecatii pe care ne-o facem toti, profitand de apropierea mortii (fata cea mai utila a arestarii in temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafineaza pana la a lasa sa transpara lucruri superioare ei. Pana la a lasa sa transpara insasi Chemarea la pocainta. Este ceea ce traia Gabriel Balanescu. Remuscarile pomenite de el, constituie punerea unui inceput bun pentru o noua viata, curatita de incarcatura noroita a trecutului.

17

DACA N-A FOST CHEMAREA,

CE A FOST?

            O dispozitie speciala a camerei unde nimerisera detinutii cu prilejul unei noi pritociri organizatorice le impuse o stare de spirit sumbra. Nimerisera alaturi de morga penitenciarului. Zi de zi, scartaitul unui carucior le sfasia atentia, orice preocupare ar fi avut. In el, paraseau incaperea alaturata cate doua cosciuge. Asta timp de trei-patru luni. Nu este de mirare ca incepura condamnatii sa se considere a se gasi intr-o “anticamera a mortii”.

            Gabriel Balanescu (“Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994) are darul de a surprinde cu fidelitate orice mutatie psihologica a personajelor sale. Socotesc “Din imparatia mortii” – amintirile sale din detentie – un model de scriere asupra penitenciarelor din Romania comunista, care produs intelectual – alaturi de atatea altele – da masura calitatii umane ce a fost victimizata in penitenciarele bolsevismului. Intr-o patrie decapitata de securitate, cum este aceea in care ne zvarcolim dupa Revolutia din 1989, este util pastrarii dreptului nostru la demnitate sa ne cunoastem antecesorii macar, daca nu mai avem cine sa ne conduca, ori sa ne indice un drum de iesire la lumina de sub poverile de bezna aruncate asupra-ne de catre o noua generatie de lipitori promovate de stapanitorii de ieri ai tarii. A-i cunoaste pe cei disparuti ne ofera modele umane, deci pilde de urmat, ori cu cari, cei hotarati a nu-si parasi tara si neamul de izbeliste sa se straduiasca a semana, pentru a nu se pierde samanta cea buna a romanimii.

            Memorialistul constata restrangerea procuparilor celor inchisi in acele conditii improprii unei vieti senine. Privelistea perechii de sicrie cotidiene impuse o alta orientare a convorbirilor zilnice. “Problemele politice au iesit din interesul si atentia noastra. Rugaciunile preotilor erau repetate de doua-trei ori pe zi, iar problemele abordate erau exclusiv de ordin religios sau medical” (p.124). Dupa cum se va vedea imediat mai departe, este de banuit ca, aidoma concentrarii atentiei asupra sanatatii personale, si tematica religioasa ce-i atragea pe convorbitori se limita la aspectele funerare ale legaturii cu Dumnezeu. “Suferinta noastra morala incepea sa ia proportii, si, odata cu aceasta suferinta morala, si cea fizica. Ficatul, dintii, stomacul sau urechile, rand pe rand ne-au incercat pe toti” (idem). Caracterul asociativ al gandirii asculta de legea dominantei, cea din urma impunand ‘culoarea’ tuturor operatiilor cerebrale aflate sub imperiul umbrei sale. De pe acum intrezarim o vaga prezenta a Chemarii.

            “Un ploiestean (…) avea, in timpul crizelor de ficat, spasme atat de violente incat trebuia sa-l tinem de maini si de picioare sa nu se loveasca. Am cerut sa fie dus la vizita medicala, de nenumarate ori, fara nici un rezultat. Am protestat la aparitia ofiterului. Am cerut sa ni se permita sa scriem acasa pentru medicamente… “ca sa nu cheltuiti dumneavoastra cu noi”. A doua zi mancarea noastra a fost redusa la jumatate, sub raportul caloriilor, din cauza acestor cereri. Adica ni s-au dat niste laturi, care proveneau cu siguranta de la spalarea vaselor si a ciuberelor” (idem).

            Chemarea aceasta neprecizata este aceea care sustine taria barbatilor martori ai suferintei umane. Ei se simt raspunzatori pentru viata daruita de Dumnezeu, in calitate de confrati, dar si de fii. Ne surprinde atitudinea lor omenoasa cu atat mai mult cu cat se scufundau vazand cu ochii in marasmul mortii induse de vecinatatea mentionata. Pe neasteptate, ei parcurg toate etapele ajutorarii semenului, cate se aflau inaintea lor. Deodata, Chemarea devine asurzitoare. Insasi apararea propriei fiinte este parasita intr-un colt, in favoarea jertfei pentru aproapele, care-i face sa-si uite de spaimele bolilor personale. Cine le-a dat forta unirii intru depasiea intr-ajutorarii firesti? Cine i-a facut sa sara in bratele mortii ce-i pandea pe fereastra, din caruciorul pomenit? Cine i-a determinat sa-si uite fragilitatea din nastere in favoarea salvarii semenului? Cine i-a indemnat sa aleaga, intre optiunea prezervarii unui echilibru precar al persoanei si sprijinirea celui de alaturi, sa aleaga, ziceam, pe cea din urma?

            “Am mers mai departe si i-am prevenit ca in cazul in care bolnavul va continua sa fie lipsit de ingrijire medicala, vom declara greva foamei, in semn de protest.

            – Declarati!, ne spune plutonierul.

            Si am declarat.

            Trei zile am refuzat mancarea, pentru ca a patra zi sa-si faca aparitia in pragul celulei un ofiter imbracat in alb, care era un plutonier din paza penitenciarului, si nu de la infirmerie. Acesta era insotit de alti plutonieri, dintre cei mai voinici. Plutonierul care simula a fi agent sanitar, avea un clistir, aproape plin cu o solutie care se lasa ghicita a fi lapte cu ou. Ne-a luat unul cate unul intr-o celula alaturata si, impotriva vointei noastre, intr-o lupta dramatica, a noastra a celor nehraniti (si dupa trei zile de greva a foamei!), cu cativa gealati, am fost asezati unul cate unul pe ciment, ni s-a deschis fortat gura si, cu o canula care mirosea puternic a fecale, ne-a fost turnata pe gat solutia din clistir. A fost scutit bolnavul de ficat, care era atat de epuizat de boala, incat nu se mai putea scula din pat.

            (…) Dupa jumatate de ora, a fost luat pe targa bolnavul si dus intr-o celula vecina, singur.

            Dupa cateva zile, am auzit prin planton ca a murit” (124-125).

            Ce a conferit vlaga acestor morti-vii sa lupte pana la capat intru apararea vietii, cand ei vegetau de pe atunci in umbra mortii? Daca nu a fost Chemarea lui Dumnezeu, atunci ce a fost?

18

 CHEMAREA PRIN POEZIE

            Gabriel Balanescu se pomeni iarasi mutat dintr-o celula intr-alta. Aici, “pe cele doua rogojini, intinsi, nemiscati, doua schelete: Radu Gyr si Radu Mironovici” (Gabriel Balanescu, “Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994, p.186). Cel dintai le istoriseste noilor veniti cum a fost amenintat ca, pentru o poezie necunoscuta lor, al carei personaj principal este Iisus, avea sa i se intenteze un nou proces. Raspunsul poetului contine o provocare mai presus de posibilitatea securistilor de intelegere: “Le-am spus ca pentru Isus vreau sa-mi faca proces” (p.187). Adica era doritor sa sufere pentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinta pe care merita sa o rabde, neexistand in ea nici un graunte de egoism. (Ma mangai, acum cand a trecut atata timp de la anii temnitei, ca am ajuns pe cai personale la o concluzie similara. Stiind ca rare erau cazurile eliberatilor care sa nu revina dupa gratii cu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merita mai grabnica reintoarcere decat aceea pentru credinta ortodoxa… In cazul unui proces pentru Biserica, fiece secunda petrecuta in gherla are pretul ei in aur. Poate exista pricina nationala mai autentica decat lupta pentru crezul neamului romanesc?!› In pregatirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnului viitor, m-am straduit sa lucrez pentru Biserica, in invatamantul teologic.)

            “Dupa un timp de tacere, glasul lui Radu Gyr, in tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat in celula.

O, ce trist, ce inalt era Crist!

Luna-a intrat dupa El in celula

Si-l facea mai inalt si mai trist.

A stat langa mine pe rogojina

– “Pune-mi pe rana mana ta!”

Pe glezne-avea urme de rani si rugina,

Parca purtase lanturi candva…

Mainile Lui pareau crini pe morminte,

Ochii adanci ca niste paduri.

Luna-l batea cu argint pe vesminte,

Argintandu-i pe maini vechi sparturi.

M-am ridicat de sub patura sura:

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”

Iisus a dus lin un deget la gura

Si mi-a facut semn sa tac…

…………………………………….

Cand m-am trezit din grozava genuna

Miroseau paiele a trandafiri,

Eram in celula si era luna,

Numai Iisus nu era nicaieri…

………………………………………..

– “Unde esti Doamne?-am urlat la zabrele.

…Din luna venea fum de catui.

M-am pipait, si pe mainile mele

Am gasit urmele cuielor Lui…

            A urmat o liniste totala egala cu aceea in care ne spuneam in fiecare seara “Tatal nostru”, sub patura” (187-188). (Este de retinut observatia memorialistului cu privire la felul in care recita Radu Gyr din creatia sa. O astfel de remarca, utila peste asteptari istoriei literare, ne face sa intelegem evitarea oricarui retorism facil de catre recitator si adoptarea tonului simplu si direct al aceluia care comunica o experienta de viata.)

            Simtim noi insine o pioasa liniste coborand asupra-ne, pe aripile versurilor abia citite si ramanand sa pluteasca un timp nedefinit in odaie. Ea se imprumuta din tihna adusa indelung suferitorilor puscariasi de Iisusul lui Radu Gyr, venit intr-o scurta impartasire din soarta romaneasca a poetului si luand chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-si astepta bunavointa gazilor.

            Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsa in stihuri de poetul-profet, este una la adaparea cu apa vie intru rabdarea viitoarelor cazne si la uitarea celor trecute.

            “Am adormit cu un puternic sentiment al libertatii. Al unei libertati dincolo de lanturi si de celula. Al unei libertati pe care pana atunci nu o mai gustasem in inchisoare. Poate ca aceasta totala si adevarata libertate, care era cea dinauntru, n-o avusesem niciodata, nici inainte de inchisoare” (p.188). Cu certitudine n-o avusesera: in celule, fiintele le erau curatite in cuptoarele launtrice ale arderilor spirituale si astfel facute vrednice de pipairea Nevazutului.

19

IMPACAREA CU DUMNEZEU

                       Ion Gavrila Ogoranu se afla de multisor timp fugit in munti, dimpreuna cu alti tineri urmariti sau satui de a juca dupa cum le canta partidul comunist. Tatal sau ii trimisese vorba ca tare ii era dor sa-l vada inainte de a muri. Aceeasi sete ii ardea si feciorului sau sufletul.

            Pentru a evita sa fie surprins de trupele securitatii, puse intalnirea la cale cu unchiul sau Vasile. Se piti in niste glugi de coceni. Acestia fura incarcati intr-o caruta de gunoi adusa de nen-su, povestitorul izbutind, in pofida informatorilor ce pandeau pretutindeni, sa se catere si sa-si faca loc printre ei in car. Socotise ca va petrece cu tatane-su pret de un ceas.

            Simplitatea intalnirii lor te cutremura. Nici o efuziune; doar strapungerea cautaturilor arzatoare.

            “Tata mi-a prins mainile in mainile lui uscate si ma privea in ochi. Totdeauna am avut o sfiala fata de el. Facuse atatea sacrificii pentru mine si eu, de cand ma ridicasem, nu i-am adus decat necazuri. Si-mi parea rau. Nu i-am respectat nici dorinta de a ma face preot (…). Si el nu-mi reprosa nimic. Am indraznit sa-i spun:

            – Daca as fi fost preot, tata, tot aici eram” (“Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Rezistenta in Muntii Fagarasului”, Timisoara, Editura Marineasa, 2001, vol.1, p.116). Adica tot fugar si fara capatai, deoarece multi preoti trebuisera sa-si ia lumea-n cap, de teama aceleiasi securitati aflata in necontenita lupta si cu crestinismul.

            Vorbise fara multa judecata. Pentru ca situatia sa se deosebea de a preotului fugar ca pamantul de cer. Iar tatal lui o stia.

            “– Da, dar atunci n-aveai pusca! N-ai avut nici tu nici un noroc in lume. A ramas cu ochii pironiti la mine.”

            Va sa zica norocul i-l umbrea pusca de care nu se despartea, ca pe gura ei ar fi putut lua viata de om…

            “Cand am plecat mi-a soptit:

            – Fii mereu impacat cu Dumnezeu! [adica nu folosi arma daca poti, pentru ca ea te cearta cu Al de Sus…; n.n.]

            L-am sarutat si am iesit” (idem).

            Numai cu cateva pagini mai inainte, eroul preot este descris in misiune, pentru ca sa nu ramana litera moarta nadejdea tatalui.

            Pentru nevoile sufletesti, luptatorii cautau mai ales slujitori ai altarului fugari. Soarta acestora se asemana cu a lor, deci erau pregatiti a-i intelege mai curand decat aceia care nu se despartisera de familii si tabieturile vietii dusa intre ai sai. Cei dintai “sufereau pentru Hristos si, suferind, ne-ntelegeau si suferintele noastre. Imi aduc aminte de o marturisire facuta de parintele Moldovan, la marginea satului, in timp ce reflectoarele masinii securitatii maturau campul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat pana  ce nu ne-a dat dezlegarea si nu ne-a impartasit” (p.108).

            Parintele David se alipi grupului lor pentru o bucata de timp. Le aduse cu sine smerenia cu care se ruga de parca s-ar fi aflat in biserica, optimismul sau si impacarea cu Dumnezeu. “Era indurerat de usurinta cu care unii preoti si credinciosi si-au lasat legea unita” (p.118). Memorialistul incerca sa-i aminteasca faptul ca ei trecusera la o biserica sora, ceea ce le inlesnise mutarea.

            Cu inteleapta judecata, preotul scoase in evidenta ca nu biserica la care trecusera avea insemnatate, ci motivele ce operasera fapta. El constata ca prea mica insemnatate avea credinta pentru neamul nostru. “Ma tem ca avem sa-l vindem pe Dumnezeu cu bucatica, fie uniti, fie neuniti. Daca s-ar fi facut presiuni sa treaca ei la noi [adica ortodocsii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi intamplat la fel. Daca Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, ma tem ca si imprejur s-ar taia. (…) Nu ateismul ii periculos. Ca a fi ateu inseamna totusi o problema de constiinta, ci o credinta numai de forma, redusa la cateva obiceiuri exterioare, fara continut. (…) Ne laudam ca poporul nostru s-a nascut crestin; nu stiu daca cu asta il vom impresiona pe Isus, dar asa cum practicam noi crestinismul dovedeste ca parca nu ne-am increstinat inca” (p.118-119).

            Si un atare neam cum sa izbuteasca a gasi impacarea cu Dumnezeu?

 20

 CHIPUL SI ASEMANAREA

            Cu adevarat ales este omul curat caruia i se arata Dumnezeu sau i se face auzit. Si acela sfant este. Chiar daca rareori se atinge starea de gratie pomenita mai sus si numai de catre foarte putini, unora mai numerosi li se acorda privilegiul Chemarii insotit de o traire pregatitoare a intalnirii mentionate. Desi nu este obligatoriu ca ea sa urmeze. Departe de a fi vorba despre inselarea simturilor, de care numai cel rau este in stare, cunoscuta sub numele stiintific al halucinatiei, trairea la care fac aluzie are o componenta poetica a carei menire este deschiderea sufletului in vederea unei comunicari mai intime cu Dumnezeu. Numind-o in termeni stilistici antropologici, este o traire metonimica: cel mic il inlocuieste (in raporturile semantice, relationale fata de acela caruia ii este adresata Chemarea, si doar atat), il inlocuieste, ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, dupa cum omul este creat dupa Chipul si Asemanarea Lui. Va sa zica acest Chip, atat de important, devine vehicolul dintr-o stare in cealalta. Numai ca, spre deosebire de halucinatie, de vicleana aratare, nimeni nu pretinde ca a coborat Dumnezeu pentru uzul insului caruia ii este adresata Chemarea. Nimeni nu inseala. Nimeni nu se lasa inselat. Intalnirea are un gust al setei de iertare si de infruptare din Cel Viu, cum nu intalnesti in fiece zi. Am numit mai adineaori Poezia. Intalnirea de mai jos musteste de Poezie pana la imbatarea, intru smerenie, cu Cele Sfinte.

            Textul apartine aceluiasi Ion Gavrila-Ogoranu si este extras din “Brazii de frang, dar nu se indoiesc. Rezistenta anticomunista in Muntii Fagarasului” (Timisoara, Editura Marineasa, vol. 2).

Lihnit de foame, patruns pana la oase de umezeala, doborat de-a-n picioarelea de osteneala, ratacitor fara tel limpede prin teritorii insuficient cunoscute si dusmanoase, aflate pana le centimetru patrat sub supravegherea securitatii, naratorul se infatiseaza mai abatut si mai lipsit ca oricand de cheful de a continua lupta. Cazusera multi prieteni de nadejde in jurul sau si era constient ca alta soarta mai buna nu avea pusa de-o parte nici pentru el. De mult timp, daca nu de vreun an, fugarii, haituiti pretutindeni, cu bordeiele calcate, cu camarile din pamant devastate de ursi sau de trupe, ajunsesera a fura mancare. Dar nu gaseau pretutindeni sateni sa aiba paine de pe o zi pe cealalta sau macar vreodata. El, de pilda, nu gasise nici una de doua zile. Noroc ca fripsese niste bureti langa tufisul unde dormise. Puterile ii scazusera si, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgarcenie, sa dureze cat mai mult, nu stia ce s-ar fi facut.

            “Se insera. Mergeam prin padure cand am dat de o biserica pustie. Era din barne, cu usa incuiata si batuta cu stinghii de lemn. Copacei crescusera pana la inaltimea ferestrelor, si ele astupate. In vale se vedea o casa cu fantana. Parea si ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare arta, in atmosfera creata se impleteste pacea patriarhala cu straniul, vestind o jale cu pricini tainuite, putand fi datorata unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lasasera asezarile pustiite, la indemana fiarelor si a vegetatiei pregatite sa inghita orice urma a civilizatiei.

            Fugarul ajunsese in dreptul Blajului. Locasul apartinea manastirii Carbunari, avea s-o afle peste ani si ani.

            “Am ingenunchiat in fata usii bisericii si m-am rugat. Voiam sa-mi iau ranita in spate, cand, intorcandu-ma, am zarit un mosnegut cu barba alba, ce rasarise ca din pamant in spatele meu, ca un duh al locului. Ma intrebam infricosat daca nu era doar o inchipuire. “Linisteste-te, tinere, vad ce fel de om esti, te-am zarit rugande-te si am venit la tine. Anul trecut spre toamna, au trecut pe-aici alti doi tineri ca dumneata. Au fost omorati aproape de-aici, la Obreja.” ” In cautarea lor pornise singur Ion Gavrila-Ogoranu. Se despartise de dansii cu un an mai inainte, in august, cand ii chemase un indemn launtric neinteles catre un cunoscut de pe Tarnave, pe care ar fi voit sa-l revada. Povestitorul incheie: “M-am despartit de batran, inca intrebandu-ma daca era vis sau realitate” (p. 151).

            Ion Gavrila-Ogoranu ne transmite si noua, cititorilor sai, infiorarea resimtita atat la vederea nepregatita a batranului cu chip din poveste, cat si in urma comunicarii facuta de acesta. Mai mult, cei din urma fiori se indatoreaza si preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat mosnegutul, la o singura privire scurmatoare. Caci el nu si-a aruncat stirea in obrazul unui necunoscut, ci exact intr-al aceluia ce avea nevoie sa o afle, pentru a nu mai zabovi indelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

            Desigur ca a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smuls ratacirii pe narator si l-a ingenunchiat in noaptea adevarului in dreptul bisericutei parasite. Acest gest il facea atat de asemanator fratilor sai de arme ajunsi acolo cu un an in urma… Iar asemanarea a deslegat limba martorului mortii lor de antart… Prin mijlocirea asemanarii l-a ‘recunoscut’ el si l-a pus in garda. Or, aceasta punere in garda constituie ultima si cea mai de seama Chemare din acea intamplare: Dumnezeu il chema departe de moartea ce-l pandea…! Si, astfel, i-a mantuit pentru a mia oara viata.

21

CHEMAREA PRIN MOARTE

             Poate cã nu este deloc necesar, pentru a indruma cititorul catre Chemarea auzita de narator la capatul calvarului sau, sa preiau cuvintele lui Nichifor Crainic din lungul fragment asupra caruia m-am oprit, al amintirilor intitulate: “Zile albe – zile negre. Memorii, I” (Casa Editoriala “Gandirea”, Septembrie 1991, Bucuresti, Romania), termeni cu care descrie amanuntit suferintele provocate de operatiile la care a fost supus in anul 1941. Cum, insa, atari coborari ale sufletului creator in iadul bolii sunt rare in literatura romana, iar calitatea celor la care ma refer intrece orice asteptari, voi lungi prezentarea de fata pe masura textului originar, reducandu-mi rolul personal la acela al unei smerite calauze, nepotrivindu-se modestiei sa impuna tacerea unui condei atat de viu colorat cum este acela al scriitorului citat, pentru a-si promova propria pofta orgolioasa de cuvantare.

            Drept rezultat al unei alungari din ministerul unde slujea, savarsita cu lasitate de catre Mihai Antonescu, dublata de arestarea si condamnarea fiicei sale pe temeiul ca ar fi fost legionara, datorate  vendettei aceluiasi, cu care-si urmarea victima pana-n panzele albe, poetul constata: “Organismul meu (…) n-a mai voit sa reziste” (p.354). Medicii consultati decretara mai multe boli grave confruntandu-se pe nepusa masa in trupul ostenit de hartuiri: otita medie dubla, mastoidita dubla, meningita purulenta si pneumonie. Dupa internarea la sanatoriul Gerota, in cele dintai noua zile pacientul de geniu fu supus la sase operatii chirurgicale, cate doua pentru fiecare dintre primele patimiri declansate si pomenite de mine mai sus, “toate facute pe viu, fara nici un fel de amortire” (idem). La o atat de chinuitoare insistenta asupra lor, in cele ce urmeaza, este regretabil ca lipseste motivarea lamurind ce anume a provocat absenta anesteziilor obligatorii (in opinia unui nepriceput ca mine; de fapt este vorba doar despre cele doua interventii dintai).

            “Operatia de mastoidita seamana cu o executie capitala, facuta cu securea. Asezat pe-o ureche, primeam loviturile de ciocan si de dalta, care trebuiau sa sfarame osul de dupa pavilionul celeilalte urechi. Fiecare lovitura producea un zgomot launtric infernal (…) in teasta capului, gata sa sara in tandari la fiece izbitura. Cu orice cadere de ciocan durerea se intensifica si zgomotul launtric crestea ca bubuiturile de traznet. Mi se parea ca toata sala de operatie trebuie sa fie improscata cu franturi de oase. Ajutoarea doctorului imi varase in gura un tub masiv de cauciuc ca sa am din ce musca. Ma enerva grozav si l-am aruncat. Temperatura maxima in valvataia careia ardeam ma facea sa zaresc figurile in alb, ce evoluau tacute si grabite in jurul meu ca intr-o uluire halucinatorie. Pareau fantome de ceata gesticuland apocaliptic” (idem). Operarea la cealalta ureche urma sa aiba loc la un ceas dupa ispravirea acesteia. Orice conjurare facuta de bolnav, de a fi amanata cu o zi, se dovedi inutila. “Bubuiturile de traznet au inceput din nou, cu senzatii din ce in ce mai ascutite, ca un arici de sarme inrosite in foc, zvarlit in interiorul testei si strapungandu-mi orice circumvolutie a creierului. Cand m-am desteptat in pat cu capul intr-un enorm bandaj, credeam ca oasele dezgardinate ale craniului se tin numai fiindca sunt infasurate strans in fasiile de tifon” (idem).

            Deoarece febra nu ceda, dimpotriva, era tot mai mare, medicii decisera o noua interventie (“sa-mi sparga dupa amandoua urechile peretii interiori ai mastoidului, care stau pe membrana cerebrala”, p. 355). Sansele de reusita erau de 15%. Nichifor Crainic isi ruga sotia sa-i invite colegul universitar, pe talmacitorul Bibliei, parintele Gala Galaction, sa-l impartaseasca.

            “Era o zi de sambata cand m-am spovedit pentru calatoria din urma. Vorbele rupte din strafundul zbuciumului meu sufletesc alunecau pe un fundal de groaza sacra” (p. 356). Ziua urmatoare, “Gala Galaction a intrat pe usa in odajdiile stralucitoare cu care slujise liturghia, insotit de un tanar diacon blond in stihar. In delirul meu, mi s-a parut ca se coboara din cer. Diaconul era ca un arhanghel. Iisus Hristos se apropia de mine invesmantat in gloria Paradisului. Am primit Sfintele Taine si un plans nesfarsit si lin a izvorat din toata fiinta mea. Nelinistile au incetat si o pace alba si calda s-a asezat in sufletul meu. Era ca o ninsoare de mangaieri, pe care graiul nu le poate spune. De-acuma pot sa mor. Ce dulce e sa mori cu Iisus Hristos in tine, in trupul si in sufletul tau! Am simtit ca cuvantul acesta, dulceata, ca o alunecare usoara in mister, se potriveste si pentru moarte” (p. 356).

            Inainte de convorbirea purtata cu doamna lui, Nichifor Crainic a auzit o prima deslusire a Chemarii. Prin gura preotului, i s-a lamurit mai departe cele indreptate de Sus catre el. Anume, ca iertarea lui Dumnezeu ii era asigurata, in continuarea spovadei, prin canonul suferit pe patul spitalului, aceasta deoarece nesatisfacerea unui canon il ingrijora. Sensul Chemarii pare definitiv completat prin mijlocirea trairilor daruite odata cu atingerea Sfintei Impartasanii.

            Urmatoarele doua operatii s-au desfasurat sub imperiul narcozei. Trezirea ii prilejuieste profesorului de mistica un recurs la esenta gandirii patrologice cu privire la cele experimentate de el insusi. Cu siguranta, urmarirea ideilor lui vine ca un balsam in cugetarea fiecaruia dintre noi toti cei chinuiti de nestiinta in descifrarea acestor taine. Uitand cu desavarsire intamplarile anterioare desfasurate in jurul sau, “mi-am adus aminte perfect de ceea ce s-a petrecut in miezul spiritului meu” (p. 357). In cele ce urmeaza, acestea sunt sustinute cu trimiterea pomenita la cugetatorii Bisericii.

            “Misticii, aceste bufnite agere, care scruteaza mai adanc ca oricine strafundul de taina al sufletului, sustin ca sufletul consta din trei categorii de puteri: senzatiile de la periferia lui, care sunt usile si ferestrele prin care lumea din afara navaleste inlauntru, facultatile superioare, inteligenta, vointa si sentimentul, care transforma senzatiile in reprezentari, idei si determinari spre acte, iar in adanc un sambure spiritual necunoscut ce ramane ascuns insesi constiintei noastre de noi insine. Acest sambure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de constiinta, e insasi esenta sufletului, strafundul ori sinea lui divina, altceva decat eul psihologic in sens obisnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafata. Poate chipul ascuns fata de care eul psihologic nu e decat o fotografie in raport cu originalul. Sensibilitatea periferica si facultatile superioare, care prefac si centralizeaza impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creata, pe cata vreme, sustin misticii, strafundul inefabil al sufletului, esenta lui luminoasa, sinea lui necunoscuta nu vine in contact cu lumea, ci e o putere intoarsa cu fata spre Dumnezeu. Functia ei e sa pipaie prin bezna transcendenta si sa doreasca legaturile intime dintre fiinta omeneasca si Creatorul ei. Necunoscut noua in mod obisnuit, acest tentacul al sufletului, intins spre lumea de dincolo de noi, se reveleaza in culminatia rugaciunii, in contemplatia extatica sau in mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeste chipul lui Dumnezeu in om” (p. 257).

            In cele ce urmeaza, simpla teorie dedusa din scrierile stravechi se actualizeaza prin insesi trairile ganditorului.

            “In aceasta teorie mistica a sufletului, care fara indoiala e mult mai veridica decat viziunile vagi ale psihologiei zise stiintifice, mi s-a parut ca zaresc, cat de cat, o explicatie a experientei mele spirituale din timpul operatiei. Pentru lumea din afara murisem, adica nu mai aveam senzatii, reprezentari sau idei in legatura cu ea. Sensibilitatea si facultatile mele psihologice incetasera sa mai functioneze. Constiinta de lume disparuse. Ceea ce e foarte interesant de retinut este ca eu insumi aveam certitudinea neclintita ca am murit, ca am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pamanteasca. Si totusi, ramasese ceva viu in mine de vreme ce eram sigur ca am murit. Poate ca trupul meu era mort, dar spiritul meu era inca viu. Aceasta constiinta postuma, supravietuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenta lui intoarsa catre lumea cealalta? Caci avand certitudinea ca am murit, cum puteam sa stiu mai departe ca alunec printr-un intuneric orb, cald si umed? Stiam sigur ca intunericul acesta, prin care lunecam incet si usor, e neantul mortii. Si imi ziceam: iata, moartea nu e o grozavie, cum se crede, ci ceva pe care l-as numi chiar placut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lina prin aceasta bezna calda si umeda. Intunericul s-a facut insa din ce in ce mai fierbinte si mai dogoritor. O neliniste mare m-a cuprins atunci, o panica, pe care n-o pot spune in cuvinte. De unde aceasta dogoare ce infierbanta intunericul prin care lunec? Simt ca ma apropii mereu de ea. Fara indoiala, nu poate veni decat sau din flacara iadului sau din lumina raiului. O neliniste mare cat universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacara iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osandit pe veci sau voi fi mantuit? Cine poate sa ma smulga din chinul acestei incertitudini? Stiu ca alunec mereu spre aceasta dogoare nevazuta, pe care o simt dincolo de intunericul fierbinte si mai stiu ca daca sunt abatut la dreapta sau la stanga, spre rai sau spre iad, sentinta va fi definitiva si nu se va schimba in veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste doua absoluturi ma duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am facut-o! Nelinistile propriei mele sorti, nesiguranta aceasta din bezna mortii imi dau o groaza cutremuratoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omenenesti. Nu mi-a fost dat sa vad dogoarea de dincolo de intunericul in care alunecam; am simtit-o numai. Experienta mea s-a sfarsit in aceasta bezna a incertitudinii. Pesemne, in momentul acela am revenit la viata in trup.

            Dar aceasta experienta a panicii transcendente, pe care eu am trait-o in moarte, seamana cu un moment pe care misticii il descriu limpede. E momentul in care sufletul extatic, purificat total si desprins din lumea aceasta, n-a ajuns inca la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat intre cer si pamant, sufletul trece prin noaptea de groaza a neantului. I se pare ca Dumnezeu l-a parasit si constata ca e singur in abisul incertitudinii. Aceasta panica a incertitudinii am trait-o, dupa ce stiam sigur ca am murit pentru lume.

            Nu voi face aici consideratii asupra sufletului care supravietuieste trupului, desi ar fi tocmai cazul. Am vrut sa descriu cat se poate de exact o experienta, o traire, care e cea mai puternica din viata mea. Liber e oricine, daca il intereseaza, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, aceasta experienta extraordinara mi-a dat dovada mai mult decat toate teoriile din lume ca omul e in esenta spirit si ca spiritul nu moare niciodata” (p.357-359).

            Interpretarea acestei Chemari savarsite prin proximitatea mortii, asa cum o face Nichifor Crainic, este cea mai larga cu putinta si de aceea desavarsit congruenta cu insasi existenta posterioara a traitorului. Afirmatia sa ca “a murit pentru lume”, ramane o traire a momentului specific. Chemarea ar fi putut fi interpretata a-l indemna catre aceasta decizie comuna monahilor, dar Nichifor Crainic nu dovedeste lipsa de masura de a afirma ca a mers pana la atari desprinderi de materie. Chemarea, pentru el, ramane o luminare intelectuala si atata tot, ceea ce mi se pare suficient pentru fiecare dintre noi, daca am ajunge pana la ultimul la convingeri similare.

22

CHEMAREA

LUI NICHIFOR CRAINIC

LA SMERIRE

            Drept urmare a iesirii cu bine din operatiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adapostea disperarile si nadejdile poetului incepu sa se umple cu nenumarati vizitatori, multi dintre acestia deschizandu-si, larg si pe neasteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsa familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare si tratament, care depaseau cu mult salariul modest al unui profesor universitar. Iata cum se oglindeste in constiinta memorialistului noua situatie.

            “Cand ramaneam singur in camera, cu cartea de rugaciuni pe piept, ma gandeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucreaza prin oameni, imi ziceam. El a indemnat pe toti medicii acestia sa-si puna toata stiinta la contributie. (…) El insufla personalul acesta al sanatoriului, care cauta de mine nu ca de un client, ci ca de o ruda apropiata. El a soptit acestor oameni sa-si deschida darnicia. Cu ce m-am invrednicit eu, pacatorul, de toate aceste semne ale bunatatii ceresti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa Editoriala Gandirea, Septembrie 1991, Bucuresti, Romania, p. 360-361).

            Toate pretentiile la experiente iesite din comun – aparent firesti pentru un intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – se naruie cu prilejul depasirii momentului critic. Specialistul in mistica pricepe ca cele mai inalte si cele mai abisale trairi ale sihastriilor se pot reduce la viata noastra de zi cu zi, pentru acela care stie sa o citesca in lumina iubirii de Dumnezeu.

            “N-am vazut nici raiul si nici iadul in calatoria mea prin bezna de dincolo, dar El mi-a facut parte sa incerc iadul in suferintele indurate si sa gust raiul in navala de bunatate a sufletului omenesc. Inainte de boala am trecut prin incercari zguduitoare, care ma facusera sa vad ca meritul nu e considerat, ca renumele e o desertaciune goala, ca veninul aproapelui nimiceste tot binele pe care vrei sa-l faci. Cu inima ranita si cu putinatatea mea de om, ma dezgustasem de viata, de lume si de tot” (p. 361).

            Nichifor Crainic isi pune o intrebare simpla, dar de aur. O intrebare pe care toti suntem datori sa ne-o adresam, cand se iveste prilejul, si nu numai sa ne-o adresam, ci sa-i si gasim raspunsul potrivit propriei noastre inaltari.

            “Ce sens poate sa aiba boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-o la timp, m-a trecut o clipa prin neantul mortii, m-a purtat pana la marginea misterului de dincolo, ca sa-l compar cu mahnirile mele de mai inainte si sa vad ca, fata de nemarginirea lui, ele sunt nimicuri pamantesti. Grozava suferinta prin care am trecut le-a ars si m-a purificat de ele” (idem).

            Raspunsul sta la indemana, asa cum e pregatit de memorialist: sensul oricarei intreruperi a fluxului vietii firesti, va sa zica, printre altele, a sanatatii, despre care este vorba aici, nu e decat atentionarea noastra ca ne-am ratacit, ca ne-am departat de Facatorul si de legile Sale. Boala este o Chemare. Iata cuvintele lui Nichifor Crainic:

            “Ma reintorc din moarte din mila nesfarsita a lui Dumnezeu” si nu prin vreun merit deosebit al meu… “Zilele pe care le voi mai trai de acum incolo sunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazat cel ridicat din mormant. Am ramas cu sentimentul profund si neclatinat ca atat cat voi mai trai e un plus dumnezeiesc peste cat as fi avut de trait” (idem).

            Noi toti cei care am fost daruiti de Domnul cu eliberarea din temnite, cu cat mai mult suntem datori sa gandim dupa acest tipar? Nu exista niciunul dintre noi (in afara de cei inraiti fara tamada) care sa nu fi simtit moartea spirituala adulmecandu-le starvul la care i-a redus gherla. Intreruperea fluxului vietii firesti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii si, cu acel prilej, am simtit, fara inselare, gustul mortii. Clipa mortii ne-a parut atat de evidenta incat de la ea inainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat, ne-a revenit sa reinvatam a trai. Daca fatul deprinde tehnica supravietuirii sub soare, dupa nastere, in 9 luni de la concepere, noi am cucerit aceasta tehnica in ani grei (pentru unii numarati chiar peste douazeci!)

            Nichifor Crainic surprinde (continuand a trimite cititorul la bolnavul care si-a invins neputintele) deosebit de limpede si reinvatarea lumii, la care am fost toti supusi. De asemenea, el constata deosebirea dintre ‘inviati’ si cei care nu-si cunosc bucuria de a trai, pentru ca nu au fost jefuiti de viata nici macar o zi (sau daca au fost, nu au devenit constienti a fi inotat prin apele mortii si ei!)

            “Mugurii castanilor se umflau cat nucile, roscati-verzui, gata sa plesneasca. Nu puteam inca sa ma tin pe picioare: sora ma sprijinea in drumul pana la geam. Pe bulevard vedeam trecatori miscandu-se liberi in lumina soarelui, dar sa stii ca mergi, sa gusti bucuria fiecarui pas pe care il faci! Viata consta din mii si mii de astfel de bucurii marunte, pe care le uitam din obisnuinta. Numai cine le-a pierdut o data poate sa le descopere din nou in toata fragezimea lor primordiala. Boala, suferinta pana in vecinatatea mortii e o noua revelatie a vietii proaspete de parca acum a iesit din mana Creatorului” (idem).

            Iar pentru nesmeritii care isi inchipuie ca sunt si ei suferitori, deci au dreptul la inviere din aceasta viata, ca cei morti de vii pomeniti, memorialistul trage concluzii aspre, pentru ca luciditatea impiedica acoperirea adevarului cumplit: “S-a zis ca suferinta purifica. Dar suferinta in doze mici si repetate mai mult invenineaza decat purifica. Numai suferinta covarsitoare e un dar dumnezeiesc, care innoieste faptura. Numai strabatand prin dogoarea ei te apropii din nou de taina vietii si a lui Dumnezeu” (p. 361-362).

23

ULTIMUL RASUFLET

            Domnul Ion Diaconescu mi-a istorisit, cutremurat inca de amintire, ca, in aceeasi perioada cand Titel Petrescu fusese contactat de Ministerul de Interne, gasindu-se nepotul lui Ion Mihalache singur in celula, a auzit, sfasiind tacerea mormantala ce mucezea – lintoliu peste coridoare si ziduri – un glas ce striga:

            – “Sunt Ion Mihalache! Mi s-a propus sa abjur doctrina natio-nal-taranista si sa ma despart de Domnul Iuliu Maniu, in schimbul libertatii; si am refuzat!”

            Era vocea unchiului sau. A fost pentru ultima data cand a auzit-o.

            Ispravind cele de mai sus, gazda mea ramase pe ganduri. O usoara paloare, cum coboara asupra-ne uneori in astfel de situatii, ii umbri privirile. Dupa un timp, se intreba, ca si cand nici n-as fi fost de fata: – “Stai si te tot gandesti: a gresit, din punct de vedere politic, Titel Petrescu? A mizat ca dezicerii lui i se va raspunde cu eliberarea tovarasilor sai politici; si cea din urma a avut loc. Si-a deservit cauza, dar si-a servit prietenii…”.

            Ma intrebam si eu, in secret, ascultandu-l: ‘Oare barbatul acesta care mi-e atat de drag pentru modestia sa, bunul sau simt, buna lui dispozitie, dupa atat amar de ani pierduti sub betoanele temnitelor, regreta incoruptibilitatea fruntasilor taranisti din tineretea sa, cand a fost condamnat si el? Daca ei n-ar fi fost intransigenti, daca el insusi, dupa pilda lor, nu era la fel de incoruptibil, s-ar fi bucurat de libertate dupa numai doar cativa ani de mizerie-n catuse…’. Am ramas cateva clipe sa-mi rumeg neputinta alegerii unui raspuns. Apoi mi-am dat tot singur replica: ‘Asa e, dar curajul national-taranistilor le-a permis sa-si pastreze imacularea, astfel ca, in urma Revolutiei din 1989, sa reinvie acest partid care, de la infiintare, a constituit nadejdea neamului nostru…’. Iarasi se instaura in mintea mea tacerea, o tacere nemultumita de cele rostite launtric. Pe urma: ‘Si la ce bun ca a fost reinfiintat acest partid minunat odinioara, cand l-au invadat ca lacustele comunistii, securistii, nechematii, pe cand defulatii temnitelor erau covarsiti de numarul celorlalti din sanul lor si de pe margini?’

            Se pare ca un tanar ‘reeducat’, a castigat intr-atata increderea lui Nicolski incat a primit o misiune iesita din comun: sa memoreze toate cate i le va incredinta Iuliu Maniu, dupa introducerea sa in celula acestuia, pentru a le comunica securitatii.

            Fruntasul national-taranist se afla intr-o stare jalnica, provocata, pe langa conditiile cumplite de distrugere fizica si morala ale detentiei in izolare totala, si de varsta sa inaintata.

            Colegul de celula ce i-a fost dat marelui nationalist, i-a povestit de la inceput prin ce trecuse in reeducari si l-a avertizat asupra a ce se astepta de la el. A adaugat:

            – “Sunt trimis de la Bucuresti sa va trag de limba si sa inre-gistrez in memorie tot ceea ce imi veti spune Domnia-Voastra. De aceea va rog sa-mi incredintati numai cele ce credeti D-voastra ca trebuie stiut de catre contemporani si viitorime; ca urmare a acestei optiuni sa nu aveti nimic de suferit.”

            Se pare ca tanarul – de pe timpul acela –, al carui anonimat este respectat, in memoriile sale, de Dumitru Bordeianu, continua si astazi sa tainuiasca “testamentul” oral al omului politic, ceea ce reprezinta o greseala in conditiile actuale, cand eforturile de recuperare a istoriei romanilor nu trebuie precupetite de nimeni. Un popor fara istorie este sortit pieirii. A pastra pentru tine fragmente din aceasta istorie, din orice considerente s-ar ivi necesitatea, constituie un act de indiferenta fata de neamul nostru, fata de trecutul si de perspectivele sale. (Aceasta presupunand ca nu si-a intalnit sfarsitul el insusi, prin temnite sau la ispravirea condamnarii.)

            Onestitatea ‘reeducatului’, cutremurata de ceea ce vedea ca se savarsea cu cel mai de seama om politic inca in viata al natiei noastre, se preschimba in mila si-l impinse la un act major de jertfa crestineasca. Izbutise sa-si pastreze un loc curat in suflet, unde nu lasase sa se strecoare otrava misiei lui, inculcata de tortionarii ce-l preschimbasera in turnator, si in intreaga perioada a coabitarii si-a cedat portia de paine colegului prea slabit si a slujit neputintelor acestuia.

24

 NUMELE LUI DUMNEZEU

            Intr-una dintre cele mai frumos scrise carþi de memorialistica din reeducari, “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003), autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmatie parelnic strigatoare la cer: “Dumnezeul din injuratura e mai dulce ca zaharul de cartofi si roscovele copilariei”! (p.50-51).

            Cine nu cunoaste continutul scrierii, s-ar putea amagi, din acest citat, ca are de-a face cu niste amintiri din copilarie, ale unui zburdalnic care a descoperit cat de agreabil este sa incalci regulile bunei cresteri – ce te impiedica, prin gura parintilor si a parohului, sa iei in deradere cele sfinte, precum toti derbedeii cartierului… Cel ce nu ma crede ca este si aceasta una dintre bucuriile anilor imaturi va sa afle ca – tanc crescut pe langa fusta mamei si fara repros – trecand pe langa o statie bucuresteana de tramvai, in care se inghesuiau poate o suta-doua de persoane in faimosii ani ai saraciei preconizate pentru neamul sau de catre Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispitit pardalnica inchipuire formata de comediile cu Stan si Bran, Pat si Patason, ori Charlot si am facut un bulgare de zapada, l-am tescuit bine in pumnii mei cei mici dar pusi pe fapte mari si, cand fu gata, l-am aruncat la nimereala in multime, dornic nevoie mare sa iau seama la ce urma sa se petreaca. Rezultatul imi depasi cu mult asteptarile. Bulgarele – desi nu-mi descoperisem inca astfel de indemanari de tragator de elita – lunecase din plin, pe la spate, pe gulerul unui tanar de vreo douazeci si ceva de ani. Acesta, nici una, nici doua, zdupai peste gardul scund de beton al gradinii publice unde amplasasem bombarda pe doua picioare ce-mi semana ca doua picaturi de apa si o rupse la fuga dupa mine. Eu mancam pamantul si, simultan, eram surprins de cate injuraturi puteau zbucni printre buzele mele nepangarite inca de atari blestematii. De unde le deprinsesem, nu stiu; insa sunt si astazi constient ca-mi procura mare linistire sufletului de vanat inspaimantat sa le slobod pentru intaiasi data in viata, printre gafaieli.

            La polul opus acestei evocari se situeaza intentia d-lui Mihai Buracu, ascunsa in fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducari, cazul meu, este capabil sa faca asocieri precum precedenta  – adevarata impietate fata de suferinta umana cea mai acuta traita vreodata in Romania.

            In termenii naratorului, iata pe ce culmi ale disperarii ajunsesera cei supusi de semenii lor desfiintarii ca fiinte umane. “Duhnim a groaza de toti si de toate, de scarba pentru toti cei ce ti-au fost dragi. Icoanele din adancuri le ardem in mijlocul camerei pe un rug de impunsaturi, scrasnete si gemete infioratoare. A mai ramas ceva? Smulge-l si, sangerand, arunca-l pe jarul minciunii. Cu cat mai mare e pustiul ramas in urma, cu atat mai bine. Mamele, surorile, tarfe si ele, sunt aplaudate la scena deschisa. Invocarea sodomiei starneste hohote. (…) Ne aflam intr-un bestiarum pregatit sa dea un spectacol de gala la Judecata de Apoi spre rusinarea diavolilor cei batrani, dar si a sfintilor invechiti in mila de aproapele si facerile de bine” (idem). In termenii limbajului nostru vulgar si nemetaforizat, victimile erau supuse, sub amenintarea uciderii in bataie (mai niciodata implinita, caci bata se oprea la timp pentru a nu atinge definitiva mantuire de zile), trebuia sa nascocesti cele mai parsive inchipuiri ce presupuneau descompunerea morala a intregii tale familii, realizata mai ales prin stradania ta de a-ti satisface bestialitatea cu genitoarea si surorile proprii. Despre Maica Fecioara, despre Rastignitul pentru noi, de la inceputul evului, despre Facatorul a toate, se scorneau alte si alte metamorfozari ale iadului in cuvinte. Durerea fizica si a inimii ajungea la limita.

            Si daca, ne avertizeaza povestitorul, calaii se opreau o clipa din caznele la care-si supuneau colegii de camera si se odihneau injurandu-i de cele sfinte, “Dumnezeul din injuratura [devenea] mai dulce ca zaharul de cartofi si roscovele copilariei”! Pentru ca toate fusesera vomate printre putreziciunile imaginatiei si tavalite printre scarne atat de cumplit incat blasfemia unei simple injuraturi ramanea floare la ureche si in loc sa zgarie auzul il mangaia ca o Sfanta Pace coborata pe aripi ingeresti in pofida tortionarilor Securitatii (desi o pace scrasnita printre maselele lor), dar si colegii tai de detentie, gazi inaltati in rang dintre condamnatii insisi.

            Cum de era cu putinta asa ceva? Injuratura de Dumnezei sa fie miere si lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde in vecia fara lumina?

            Da. Asa este. Fiindca numele lui Dumnezeu, chiar si rostit cu intentia criminala din acele bolgii, ramane Numele lui Dumnezeu si constituie cea mai binefacatoare Chemare ce unge ranile nevindecate si da puteri noi celor mai decazuti dintre suferitori.

25

 SINUCIGASII

             Rareori putere de distingere si desemnare a fortelor ce actioneaza asupra bietilor de noi, atat de sigura pe diagnostic ca a lui Mihai Buracu, in “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003). Cele citate in continuare se refera la trairile tinerilor trecuti prin reeducari.

            “In ritualul satanic si sinucigas, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizica, dar toti am fost ucisi sufleteste, ne-am dorit moartea, victime si calai de-a valma, cei mai multi stiind ca nu exista mantuire, ca suntem deja dincolo de pragul raului si al mai raului aflat in starea lui cea mai pura. Mi-as fi luat viata, dar imi dau seama acum ca nu tortionarii, ci Dumnezeu m-a impiedicat sa comit pacatul capital si aceasta pentru a depune si eu marturie pentru chinurile indurate in infernul concentrationar comunist strabatut in anii tineretii. Multi dintre cei torturati, dupa ce s-au lepadat de Dumnezeu si apoi s-au lepadat si de satana, nu s-au mai lepadat decat de ei insisi, murind cu destinul de martir implinit, alaturi de semnatarii pactului facut cu necuratul la trecerea puntii dintre taramuri” (p.8-9).

            Grupul din care facea parte reprezinta un palc de elevi socotiti vrednici de reeducare inca din temnita de la Targsor, unde au respins eforturile administratiei de a-i face sa colaboreze cu obedienta. Au fost mutati la Pitesti, sa incapa pe mainile lui Eugen Turcanu.

            Rezultatul tratamentului aplicat de acesta ‘indaratniciei’ lor intru credinta in Dumnezeu si neam i-a condus la dorinta ardenta a mortii, echivalenta sinuciderii faptice. Dar sinuciderea nu era cu putinta. Conducerea temnitei, sub indrumarea ‘specialistului’ in torturi numit, a luat toate masurile de rigoare pentru a se evita ‘scaparea’ din pumnii si stransoarea reeducatorilor si, mai mult decat atat, colegii de camera, simultan calai, te supravegheau zi si noapte impiedicandu-ti luarea vietii.

            Cel putin asa isi inchipuiau ei ca puteau actiona: sa nu te lase a-ti face seama! Niciodata ateii nu au sesizat ca Domnul lucra prin ei si nu vor surprinde nici pe viitor acest fapt. Nu-si dau socotinta de asta pentru ca sunt orbi in treburile misticii. Orbi cu desavarsire. Ei n-au inteles ca sub regimul lor comunist, al necredinciosilor, s-au refacut cele mai multe biserici si cu osebire manastiri ce duceau lipsa ingrijirii cu un veac inainte chiar. Ca bugetul necredintei asigura salariul preotilor si al monahilor pana in cele mai departate si imbeznate sihle. Ca altarele aveau dreptul la vin curat si ca lacasurile cultice, vanate de agitatorii de partid, erau mai cautate de bautorii de cer decat in timpurile de odinioara, cand prea putini le luau in seama.

            La fel, voia Creatorului, la Pitesti, o pazeau reeducatorii: sa nu-ti iei viata! Dupa cum spune Mihai Buracu, pentru ca mai era scris in ceruri un mucenic, mai era asteptat un marturisitor… Pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu ii chema la stapanirea de sine. Iar daca aceasta nu mai avea cum apare, ii chema la ascultarea stapanirii de sine prin calai, pentru ca porunca Lui sa nu fie zadarnicita.

26

DUMINICA FLORIILOR

            “Se fac pregatiri pentru savarsirea unor ritualuri satanice. Se impart rolurile si sunt fericit ca am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtator al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsa mai usoara. Sunt fericit, pentru prima oara fericit dupa cele doua luni de la Pitesti si dupa cei doi ani de temnita. Voi purta pe sale trupul celui care va fi rastignit Vineri. Este fericirea suprema de a nu fi decat o simpla asina purtatoare de Rege al Iudeilor, harazit crucii si supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvantat fie numele Lui.

            “Am fost sortit sa fiu asinul pe care in Duminica Floriilor din 1964, Iisus Pitesteanul a intrat calare in Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, in patru labe, la un desmat si o orgie scarbavnica, la o litughisire neagra in care sobolanii au chitait osanale in cinstea mai marelui lor, proslavindu-i pofta de sange si de suflete tinere, nevinovate. Nu mai stiu daca, ingenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sarutat falusul de sapun de la gatul sacerdotului dement, dar stiu ca am sters cu palmele si genunchii balele scuipate pe chipul si inaintea celui pregatit pentru jertfa. N-au lipsit nici spinii adusi de gardieni, nici batele care au inlocuit ramurile inverzite de salcie si n-a lipsit nici judecata lui Pontiu Pillat din Pitesti, care l-a osandit in batjocura pe hardaul cu excremente. Si toate acestea pe fondul injuraturilor si cantecelor obscene. Cu scarba mare s-a urlat “Sa se rastigneasca!” Fiecare ne-am dorit insa propria rastignire, intrarea in nefiinta cu orice pret, chiar acela, suprem, de pierdere a mantuirii sufletului” (Mihai Buracu, “Tablitele de sapun de la Itset-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

            Pana si aceasta liturghie inversata, aceasta imitare pe dos a intamplarilor sfinte, aceasta cercare de jignire a celor mai dragi si calde agatari ale sufletului de invatatura despre Hristos si despre nasterea unei civilizatii, civilizatia noastra, civilizatia iubirii de semen si a iertarii vrajmasilor nostri, pana si ea, in cele din urma, nu este altceva decat o readucere in constiinta a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decat o Chemare a lui Dumnezeu. Ateii, dupa cum am atras atentia plecand de la un alt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor sfinte, peste voia lor, in cele mai marunte gesturi ale lor, nascocite tocmai intru distrugerea credintei. Si, pentru ca puterea lui Dumnezeu sa nu fie in nici un fel umbrita, asa vor ramane lucrurile pana in veac. Repet: ateii vor slugari la curtile Domnului, oricare le-ar fi biata credinta.

            Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinta’ ateilor? Sunt constient de ce anume am rostit?!

            Sunt foarte constient. Deoarece, alaturi de sensul religios al legaturii cu Dumnezeu, credinta mai are un inteles, printre altele. Anume: stiinta sovaitoare, neintemeiata pe argumente si logica, va sa zica: ‘nestiinta’ ce ia chip amagitor al unei cunoasteri. Aceasta este credinta ateilor! Daca ei ar protesta ca se bizuie pe argumentele oamenilor lor de stiinta, le voi replica: ‘Voi nu ati verificat cu experimente proprii cele afirmate de catre acesti oameni de stiinta. De cele mai multe ori nici macar nu le-ati citit opera, pentru a sti cu exactitate unde va plasati in raport de ea. In cel mai bun caz, ati cercetat oglindiri ale gandirii lor, tiparite de catre alti cititori, in probitatea carora credeti (atentie: alta palpaire a credintei!…). Nu sunteti pregatiti sa repetati vadiri chimice, fizice, astronomice, biologice, facute de altii. Ati aflat despre ele din manualele scolare redactate de catre diversi insi care nu au reluat experientele trecutului, ci au citit ei insisi in cursurile profesorilor lor despre probarea inexistentei lui Dumnezeu, ca pe urma sa astearna pe hartie impresiile culese din acele lecturi si sa le dea drept bune.

            Nu aceasta este credinta? Il crezi pe profesor, il crezi pe omul de stiinta, il crezi pe propagandist (in cazul regimului comunist) si niciodata nu ajungi la adevar prin mijloace proprii; in schimb, te inchini la ceea ce iti vand ei drept adevar imuabil….

            – ‘Dar ce, tu poti ajunge la adevar prin mijloace proprii?’, m-ar putea intreba unul dintre ateii cu care ma cert. – ‘Desigur’, i-as raspunde. – ‘Cum asta?’, ar hohoti dispretuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele de cunoastere este tocmai credinta infirmata de stupiditatea ta. Cine leapada credinta, isi stirbeste sansa de a cunoaste. Pentru ca ea constituie summumul cunoasterii.’ – ‘Prostii! Cum sa constituie credinta un mijloc de cunoastere?! Ea reprezinta opiumul cu care sunt inselate masele de catre clasele asupritoare…’ cum suna lozinca marxista. – ‘Fara credinta’, ar veni raspunsul meu simplu ca viata, ‘n-am putea trai dincolo de cea mai frageda copilarie. Crezand ca mama ne vrea binele, o ascultam si nu punem mana pe usa incinsa a sobei; mancam tot ce ne da, crezand ca nu ne va dauna, ca nu ne va otravi; ne imbracam calduros cand ne pregatim sa alergam la sanius; ne ducem la scoala sa invatam carte; ne ferim de tovarasiile rele; si asa mai departe. Iar daca nu credem in mama si nu facem toate acestea, ne invata viata ca necredinta se plateste. Ce parere ai?!’ – ‘Inteleg; cat timp n-am iesit din copilarie, ai dreptate… Insa, cand mi se dezvolta mintea, e o rusine sa mai admit a faptui in temeiul credintei!’ – ‘Vrei sa spui ca, ajuns la anii scolarizarii, nu mai ai nevoie de credinta, da?’ – ‘Intocmai!’ – ‘Pai, despre ce am vorbit adineaori? Nu despre credinta in profesori si manuale neverificate de tine, necesara progresului tau pe calea… ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘In timpul scolii tot copil esti, insa mai tarziu, la maturitate…’, se incapataneaza replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Daca n-ai crede ca sotia te iubeste, te respecta, te urmeaza in toate, nu alearga ca o usernica, prin casele prietenilor tai, nu ti-arunca banii in buzunarele ibovnicilor, sa petreaca din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai mai putea bucura de viata? Ai mai putea privi, de atatea dezamagiri, soarele-n fata? Fara credinta, n-ai putea scurma neantul dupa bani. Ba nici macar n-ai putea respira (pentru ca si pentru aceasta trebuie sa crezi ca nu esti otravit de emanatiile civilizatiei antiumane in care traim, adica sa ai increderea ca Dumnezeu te va apara, chiar daca nu crezi in Dumnezeu… nici in interventia Lui in traiul nostru…).’ Am tacut. Apoi: ‘Ce sa mai vorbim? Ateii traiesc intr-o ignoranta prosteasca fara margini. Am pierdut destul timp. Daca nici aceste argumente nu-ti dau de gandit, macar fii consecvent ateismului: traieste impotriva tuturor regulilor civilizatiei noastre. La capat de drum ce crezi ca te pandeste?’ Cum n-are raspuns, deoarece ateii n-au cum avea raspuns, adaug fara a-i mai astepta replica: ‘Nu stii? Sa-ti spun tot eu. Te pandeste sinuciderea, deoarece existi, nu din voia lui Dumnezeu, socoti, nici dintr-a ta, ci dintr-a nu stii cui, intr-o lume fara sens, nici temelie, pe unde iti dai seama ca nu merita sa continui a bantui!’

            Mai are rost sa insist ca atunci cand Turcanu si acolitii sai isi bateau joc de Iisus, in ‘comediodrame’ ca cele de la inceputul acestui text, ei nu faceau decat sa confirme ca Dumnezeu se afla printre ei. Si tot Dumnezeu ii chema pe cei chinuiti de ei sa ii aduca si pe calea aceea cumplita prinosul dragostei lor.

27

 GLASUL IUBIRII

            Ma aflam intr-o sala de conferinte aglomerata, din Pitesti, orasul ororilor reeducarii. Un simpozion ai caror invitati eram evoca, in lacrimi, acel trecut ramas cascat – prapastie fara fund.

            Un nou vorbitor aduse in sala, pe calea magiei literare, aburul iubirii sale de o viata. Se numea: Mihai Buracu. Ascultandu-l, mi-am spus: ‘Iata ca exista la nesfarsit materie pentru analiza ‘Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste’. Trebuie sa continui a scrie pe aceasta tema [publicasem un prim volum cu titlul de mai sus], sa nu las nebagate in seama aceste aparitii fulgurante ale dumnezeirii indaratul gratiilor, aparitii ce ne-au intarit, ne-au indrumat, ne-au salvat vietile si sufletele din iadurile pamantesti…’. Cele auzite la difuzor sunau precum urmeaza:

            “Prin zidul de gemete si urletele tortionarilor patrund de afara pe fereastra larg deschisa strigatele vesele ale unor copii care se joaca pe un tapsan din apropierea inchisorii. In raiul de afara rasuna deodata o voce de copil, glasul unei fetite: “Mihai!… Mihai!…” Pe neasteptate se deschid portile unei alte lumi si vin catre mine rugaciunile copilariei si imnurile dragostei neimplinite.

            “Trece prin hoitul meu inca viu, venind de nu stiu unde, o voce nemaiauzita, infiorata, mangaietoare, dictandu-mi versurile unei poezii, spusa de la inceput si pana la sfarsit fara nici o ezitare, o poezie pe care nu am gandit-o, dar care s-a revarsat in mine ca un balsam dumnezeiesc:

“Cine ma striga: – “Mihai!…” si imi bate

La portile inimii mari si-ntristate;

De-mi farmec auzul cu strigatul ei?”

 – “Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei,

Ti-aduc primavara si dorul sa vii.

Sunt Pastile azi, iar tu intarzii

Sunt trista, cu noaptea, te-astept in veghere.

Grabeste e timpul sa mergi la-Nviere!”

– “Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt inca pe cruce.

Ia-ti dorul de mana si pleaca-ndarat,

Caci scris este ceasul cand am sa m-arat

Cu rani inca vii la maini si picioare.

Sa-ti spun: – Pune mana si vezi de mai doare,

Dar razi fericita, desi-s sangerat,

Caci scris e ca astazi din morti m-am sculat!”

            Poezia a trecut prin mine, de parca ar fi fost zamislita de mult, invatata pe de rost si imprimata definitiv pe banda magnetica a memoriei, desi nu ma gandisem niciodata la ea si nici starea in care ma aflam nu era favorabila inspiratiei poetice. Totusi ea a venit, m-a cutremurat si mi-a dat speranta revenirii, candva, dupa Invierea din morti, langa fiinta iubita. Dictata de un autor necunoscut, poezia a avut totusi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam si care m-a asteptat timp de cinci ani, devenindu-mi sotie dupa iesirea din captivitate.”

            Cheia enigmei din acele clipe providentiale ale victimei reeducarilor nu am gasit-o nici astazi, dupa, cred, doi ani de la primul contact cu aceste versuri.

            Nu este intaiasi data cand mi se impartaseste faptul ca un necunoscut invizibil si neasteptat, mai curand: un necunoscut imposibil, a comunicat o poezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, inscriind-o in memoria acestuia de parca ar fi fost cunoscuta de demult. In cartea: “Sange pe raul Doamnei. Pana cand atata suferinta?” tratand despre rezistenta in munti a celor adunati in jurul fratilor Arnautoiu, am pomenit despre vizualizarea unei maini ce a scris in aerul celulei o poezie perceputa de catre o tanara insarcinata, fiica a preotului Constantinescu, care nu scrisese in viata ei un vers cum, spre deosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte de arestare. Daca in doua randuri fenomenul a avut loc, sunt singur ca el s-a mai ivit si in alte situatii care, din pacate, nu mi-au ajuns inca la cunostinta.

            Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat de mine anterior din “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, MJM, 2003, p.53-54), care idee ascunde o intrebare neprecizata: cine este acel autor? Un prim raspuns nu explica nimic: autorul cautat se numeste: subconstientul.

            Daca am ajuns la aceasta notiune, cercetam ce e subconstientul. Vom constata ca nu avem datele ce sa ne lamureasca actul creerii subconstiente a unei poezii cu ritm si rima, impartita in strofe, cu unitate ideatica si un mesaj nu numai percutant din punctul de vedere al sensibilitatii, ci si deosebit de clar. Iar in acesta, personal, eu citesc, dupa interesul investigatiei mele, o Chemare a lui Dumnezeu.

            Un al doilea raspuns (pentru mine, in mod special, el vine ca de la sine) este: autorul e Dumnezeu, raspuns ce se acorda cu concluzia mea. Dumnezeu ni se adreseaza in chip figurat, adoptand o persoana sau alta ca masca, pentru ca ar fi foarte periculos pentru sanatatea noastra psihica si, in consecinta, pentru mantuirea noastra, sa ni se arate sau sa ne vorbeasca de-a dreptul, noi nefiind pregatiti sa-L vedem, sa stam de vorba cu El, printr-o indelungata si aspra asceza si curatire prin rugaciune, cum nici Moise nu a fost pregatit pentru intalnirea cu necunoscutul de pe munte. Totusi, aici se vadeste o crapatura in poarta ce ne desparte de Ceruri, ingaduind o infirmare partiala a afirmatiei precedente. Conditiile speciale ale victimei reeducarilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiica a parintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor de Pasti, pot fi echivalate, intr-o sfera din care lipseste optiunea pentru asceza, cu asceza impusa de anchetatorii calai. Ne multumeste asta? O asceza impusa da oare aceleasi roade ca una aleasa? Probabil ca da, daca cel supus ei o accepta in spirit crestin, ca venind de la Dumnezeu si nu de la ticalosii ce te chinuie, si o insoteste de toate caracteristicile exterioare ale ascezei autentice, dintre care cea mai de seama este rugaciunea neincetata.

            Asadar, socotesc ca am intalnit in memoriile din temnita ale lui Mihai Buracu o noua Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personala, o Chemare la Invierea din moartea fizica si sufleteasca in care se lasa sa alunece victima de la Pitesti, o Chemare la iubirea – cale catre Inviere, o Chemare la nadejdea Invierii din morti, adica a iesirii in libertate si, finalmente, o Chemare la Credinta, iara si iara.

28

 SA NU DEMITI DE LA ROSTURILE TALE

            Este emotionanta remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debuteaza capitolul “Ecouri si marturii” din bogata sa monografie “George Manu” , publicata de Fundatia purtand numele universitarului cazut victima a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen in nadejdea ca un tanar licentiat in medicina va pleca de la nascocirea mea obraznica pentru a studia intr-o teza de doctorat manifestarile si, eventual, vindecarile ‘miraculoase’ ale acestei boli necrutatoare in bolgiile Aiudului si ale celorlalte temnite comuniste. Fraza la care ma refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o in mintea lui George Manu a radiat in toate directiile, cat timp a vietuit, s-a propagat reflectandu-se din oglinda in oglinda umana si apoi a ramas impietrita sub forma unei icoane sfinte in adancul fiecaruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

            Pentru cititorii care nu au stire despre acest aspect al existentei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub indrumarea careia si-a sustinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” si, la polul opus al existentei, a fost comandant interimar al Miscarii Legionare (1943), conferentiarul universitar George Manu a condus o adevarata scoala in penitenciarul Aiud. Pentru aceasta pricina, acelasi Gheoghe Jijie a gasit o inspirata desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universitatii Aiud”.

            In ce masura merita George Manu un titlu universitar de maxima insemnatate, precum cel citat? Stiinta sa neegalata de nimeni dintre condamnati l-a desemnat ca emitatorul unic al tuturor tablitelor de sapun, talpilor de bocanc (pentru cei din aceeasi celula), sparturilor de geam, ce circulau din om in om, din celula in celula, de la un etaj la celalalt, raspandind lectii de limbi moderne (franceza, engleza, germana), insotite de lamuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exercitiile potrivite. Dictionare complete dintr-o limba intr-alta, tratate de istorie, geografie, fizica, istorie literara, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic incat sa poata folosi si colegii de detentie cu o pregatire mai putin sigura si complexa cunostintele puse de el in circulatie. Cat timp a trait George Manu, de toate acestea s-au bucurat toti contemporanii sai de la Aiud.

            Alaturi de mijloacele expuse mai sus pentru raspandirea invataturii, s-a folosit intens si batutul in perete sau in tevile caloriferelor, in ritmul alfabetului Morse. Atunci cand urmarirea la care-i supuneau caraliii pe condamnati a intrecut masura si se parea ca nu le mai ramanea acestora nici o sansa de a mai folosi inaltele cunostinte ale profesorului devenite mana cereasca pentru ei, George Manu inventa un sistem de comunicare nou si imbatabil, pentru a nu se intrerupe ‘cursurile Universitatii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse in noduri facute pe fire de ata smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar doua noduri geminate = o linie. Ata facuta tibisir era lasata sa cada la usa colegilor, la baie, la closet s.a.m.d. Acestia, culegand-o, o ‘citeau’ nu nesat si studiau cele inscrise pe nodurile ei…!

            O atare viata, inchinata exclusiv celorlalti, fu incununata, prin voia de sus, de o exemplara renuntare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate in tara, singurele in stare sa combata tbc-ul ce-l macina. Craciun, comandantul Aiudului, i-a propus sa-i dea streptomicina in schimbul abjurarii crezului sau politic. George Manu socoti ca pretul sufletului sau era mult mai mare decat sanatatea sa trupeasca. Astfel, cand se pregatea sa-si dea ingerilor acest suflet pazit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor ca nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

            Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzarii profesorului. Ele suna ca o pagina de “Pateric”:

            “Se stingea in fiecare clipa. Numai ochii ii mai ardeau ca doua luminite si pieptul i se zbatea dureros. Transpiratia mortii ii scosese broboane pe frunte si pe pieptul care ii era dezvelit. Deodata, tintindu-si privirea in tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

            – Iertati-ma, fratilor. Dati-mi voie sa oftez o data.

            Profesorul Manu a oftat adanc. Parca acest oftat se asemana cu un alt geamat, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, cand suferintele au atins paroxismul. Apoi s-a zvarcolit intr-un spasm scurt, chinuitor, fata i s-a crispat si din pragul mortii a mai avut luciditatea de a mai spune cateva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodata:

            – Fiti credinciosi idealurilor voastre si ramaneti demni.

            A mai spus cateva cuvinte pe care noi, care eram langa el, in alte paturi de suferinta, nu le-am inteles. Dupa un timp, trupul lui a inceput sa se raceasca si pe fata lui s-a inaltat, din strafundurile fiintei lui, din nou, seninatatea, doar in coltul buzelor si sub unghiul pleoapelor s-au adancit cateva cute subtiri si negre de durere” (p.368-369).

29

 CHEMAREA LA VIATA

            Naratorul, Puiu Nastase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evoca perioada cumplita a reeducarilor suferite. Starea de spirit, in acele conditii, friza permanent gandul sinuciderii (vezi a treia propozitie de mai jos, aceea neispravita).

            “Asteptam zorile cu resemnare. Si ma rugam fie sa fiu omorat in bataie, fie… Nu indrazneam sa ma gandesc la a doua solutie. (…) Eram resemnat dar zdrobit sufleteste si asteptam reinceperea bataii. Priveam la figurile celor din jur; nici o raza de cer pe ele” Cititorul a inregistrat aceasta secatuire a izvoarelor sacrului in acea camera si in acea dimineata ostenita de existenta. “Figuri obosite, deprimate, intunecate si cateva luminate parca de o bucurie satanica; bucuria de a avea puterea de a chinui pe altii, dupa ce ei insisi fusesera chinuiti” (p.236-237).

            Desi inca naratorul se abtinea de a gandi la provocarea propriei morti, felul in care evoluau lucrurile intr-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voia sa se infaptuiasca un atare pacat.

            Drept pentru care, usa celulei fu deschisa si gardianul striga o suma de detinuti dupa o lista pregatita dinainte. Ajunsera in cabinetul medical, unde fura datori sa se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistului era foarte grava: nici macar nu putu sa-si scoata singur hainele. Dupa ce-i privi sangele inchegat pe corp si vanataile, medicul ii spuse: “Nu poti merge la lucru in halul acesta! Esti respins!” Disperat de faptul ca ramanea in continuare la dispozitia batausilor a caror victima fusese si pana atunci, detinutul respins cazu in genunchi si se adresa reprezentantului administratiei cu termenii: “Domnule doctor, trimiteti-ma la lucru. Daca ma trimiteti indarat voi fi ucis si ma veti avea pe constiinta. Va implor, va implor!” Tonul, curajul de a dezvalui cele petrecute in reeducari, implorarea, atat de rara in discursul penitenciarelor si apelul la constiinta, schimbara decizia medicului si il inscrise pentru a pleca si el. Acestea sa-l fi influentat pe doctor in scurta sa deliberare cu sine insusi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-l chema pe Grigore Nastase iarasi in sanul crestinatatii, din care fusese ispitit sa se smulga?

            Dupa incheierea formalitatilor, povestitorul a fost condus, dimpreuna cu ceilalti desemnati sa plece la munca, intr-o alta camera. De aici se vedea o biserica din Gherla.

            Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesa ce data era.

            “‘27 octombrie’, mi se raspunde. Si atunci deodata se face parca lumina in sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfantului DIMITRIE BASARABOV, patronul Bucurestilor, in Biserica Ortodoxa. (…) Pe ziua de 26 Octombrie (Sfantul mare martir si patron al Cruciatilor: Sfantul Dimitrie Thesaloniceanul), moastele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindca trupul lui a ramas incoruptibil) sunt scoase in curtea Patriarhiei si tot crestinul bucurestean merge sa se inchine Sfantului, sa-i sarute mana si sa-i aprinda o lumanare” (p.238). Mari rugatoare pe langa Sfantul Dimitrie Basarabov erau mama si bunica naratorului. De aceea socoteste el ca a meritat interventia Proniei pentru a fi scos din flacarile torturilor si aceasta re-Chemare la nadejdea crestina.

 30

 UN SEMN DE SUS IGNORAT

             La destul timp dupa liberare, la capatul primei condamnari, Petre Grigore Nastase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reincepu a fi bantuit de turnatorii anume trimisi sa-l provoace pentru a-l denunta in vederea unei noi arestari. Dintre acestia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarece fusesera colegi inca din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenita, impartisera suferinta la Jilava, deci se zidise in sufletul naratorului o mare incredere in camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambii trecusera prin reeducari, memorialistul izbutind sa scape printr-un gest aproape nebunesc, dar mantuitor, pe cand Paul Caravia, dupa cum se numea al doilea, cazuse, dupa torturi cumplite, devenind chiar sef de camera, deci conducator al tortionarilor acolo. Mai mult, adoptase gandirea atee.

            Fara sa tina seama de avertismentele primite cu privire la fostul sau amic din copilarie, Grigore Nastase, intr-un elan firesc de a vrea sa-l ajute a reveni la simtamintele datorate in raportul cu Dumnezeu, in loc de a-l evita, i-a cautat prezenta, manat de “o mila nespusa”. S-a straduit sa-l convinga a reveni asupra determinarii sale de a nega dumnezeirea, sa-i redeschida ochii, dar se izbea de o hotarare de piatra. Isi culegea argumentele din teologii rusi vietuind la Paris (imi amintesc ca mi-a povestit candva), iar celalalt replica apeland la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperirea manuscriselor de la Qumran ii dadu apa la moara reeducatului pentru a sustine ca Hristos nici macar nu avusese o existenta istorica.

            “Imi amintesc ca la o ultima intalnire, cand Paul a venit la mine si a intrat in camera, un fior puternic mi-a trecut prin sira spinarii, inexplicabil si nicicand simtit inainte sau dupa aceea.” Neobisnuita senzatie, aproape imateriala, se impuse constiintei si, conform elanului starnit de ea in chip inconstient, Grigore Nastase avu o reactie nu atat gandita cat datorata unei presimtiri. “Aproape fara sa vreau, i-am spus:

            – ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici sa ramana numai intre noi! Imi promiti, nu-i asa?’

            – ‘O, desigur’ (…)

            Si ne-am despartit, fiind convins ca este irecuperabil. Ceva era rupt in el si chiar figura lui parea ca luase asemanarea lui Iuda.”

            Desigur ca povestitorul nu avea de unde sa cunoasca figura vanzatorului lui Iisus, pentru a putea sa o recunoasca in trasaturile contemporane lui. Este vorba numai despre o intuitie. Dar nu una oarecare. Cunoscutii lui Caravia isi amintesc vointa dura de putere inscrisa in desenul falcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine captusita cu o muschiulatura neevidenta dar lizibila in incordarea ei permanenta, dupa cum retin privirile sale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a patrunde in adancul lor asa cum lipitorile se agata cu ventuzele de pielea lipsita de aparare, inconstienta ca urmeaza sa i se suga viata. Mustata deasa si cazuta pe oala sta imprejmuita pe obraji, barbie, gat, de peri ce pareau totdeauna nerasi, atat de artagos ieseau la lumina din radacinile grosolane. Rasul lui, ce se voia antrenant, dar din care zbucneau colti pietrosi, cinici, plini de rautate, nu poate fi uitat cu una, cu doua de catre cursantii reciclarilor editoriale, provocati de el prin grave atacuri anticomuniste, atat de grave incat toti amuteau, coborandu-si cuminti privirile in caiete si lasandu-l pe lector sa astepte macar o reactie de soiul si pe masura ispitelor sale, dar, mai intelepti decat Grigore Nastase, nu se lasa nimeni ‘corupt’ si continuau a tace chitic, simtind panda omului de la catedra. Din intreaga-i faptura respira o incredere in sine oarba si o putere hipnotica asupra semenilor, astfel incat fara a-l cunoaste, dupa cum nu stiam nimic din trecutul sau, dupa cateva incruciseri ale drumurilor noastre pe strada, m-am pomenit salutandu-l cu sfiala, ceea ce am continuat intermitent a face si dupa ce mi-am dat seama ca, de fapt, nici vorba sa fi fost prezentati unul celuilalt vreundeva si ca nici nu frecventam aceleasi medii. Atat de impresionanta ii era personalitatea! Infatisarea sa oscila intre aceea a unui sef de cadre intelectualizat si a unui stahanovist ciocanar, a unui bandit nestapanit si a unui dictator ale carui forte nu depaseau limitele unui birou nenorocit si marunt dintr-o suburbie necunoscuta, duhnind a usturoi si sudoare.

            Ca urmare a fagaduintei tradatorului, dupa cum specifica (era sa zic: cu umor) naratorul,  pe 28 octombrie 1959, de “Sfintii Apostoli Simeon si Iuda Tadeul in calendarul Bisericii Catolice, sfintii mucenici Ferentie si Neonila si cuviosul Firmilian, in sinaxarul ortodox” (p.317; ma-ntreb de ce “sfintii” catolici merita initiala majuscula pe cand cei ortodocsi nu) a fost arestat.

            In camera de ancheta, dupa vreo luna, fu adus acelasi Paul Caravia. Trecu in revista intreaga lor copilarie si adolescenta comuna, punandu-si personalitatea in paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar inrait’, dupa cum dovedea, pe cand el, in urma ruperii a doua dintre coastele sale in reeducari, avusese revelatia umanismului comunist. Nu uita sa reia in fata securistului si dialogul ultim al lor, cand victima il rugase sa pastreze discretia asupra convorbirilor purtate impreuna.

            Chemarea lui Dumnezeu se facuse simtita la timpul potrivit prin acel “fior puternic [care…] i-a trecut prin sira spinarii, inexplicabil si nicicand simtit inainte sau dupa aceea.” Din pacate nu suntem totdeauna pregatiti sa-i dam ascultare desi, daca nu o facem, Dumnezeu lasa lucrurile sa evolueze dupa vointa noastra nestiutoare si dupa slabiciunea mintii noastre. In cazul de fata, Grigore Nastase a crezut ca avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia in randurile credinciosilor. Cu toate ca fusese avertizat asupra mutilarii personalitatii aceluia, persevera in credinta ca avea puterea sa-l readuca pe fagasul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el il putea recunoaste si n-a voit sa tina seama de acela. E vorba despre o neascultare datorata orbirii adusa de mandrie. O neascultare platita cu o noua condamnare.

31

CHEMAREA PRIN VIS

            Grigore Nastase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase)) aflat in penitenciarul Pitesti intr-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei in privinta unui vis al lui, “un cosmar (…) in care ii aparuse Iisus palid si insangerat, reprosandu-i ca si el, Niculita Suciu, va fi unul din aceia care il vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douazeci. Visul a fost asa de puternic incat sibianul s-a sculat plangand si strigand cu o voce disperata: ‘Nu, Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanta, Editura Metafora, 2004, p.205).

            Reeducarea incepuse in alte camere. Nu este limpede din context in ce masura colocatarii cu autorul devenisera constienti de spaimele si suferintele abatute asupra a numerosi dintre ceilalti detinuti ai inchisorii. Cert este ca nu peste mult timp si ei vor cunoaste destinul obstesc al studentului roman in acea perioada in locasul diavolilor numit. Autorul nu este explicit nici asupra modului cum a suportat Niculita Suciu valul de ura ce urma sa se napusteasca si asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit si el tortionarul colegilor sai si blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur ca da, deoarece nimeni nu scapa de aceste injosiri odioase.

            Daca nu in sensul literal, este sigur ca visul a vestit visatorului si intimilor carora li l-a povestit apropierea vertiginoasa a slugilor lui Antihrist si de manunchiul lor, astfel incat cosmarul lui Niculita Suciu s-a preschimbat intr-un avertisment; nu numai intr-un repros, dar si intr-o Chemare, pentru toti cei care au fost martorii relatarii lui. O Chemare la pregatirea sufleteasca, la o impacare cu Dumnezeu inainte de ruperea oricarei punti catre El, o Chemare la incordarea puterilor sufletesti pentru a te opune Raului ce avea sa potopeasca si asupra ta, o Chemare la regasirea lui Dumnezeu inainte de indepartarea de El la distante spirituale incomensurabile.

            In aceeasi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidenta a Chemarii, ba este Chemarea in sine. Cel care a avut visul se numea Virgil Mosoiu si era cumnatul lui Petre Pandrea.

            Virgil Mosoiu “avea o credinta puternica in Dumnezeu si, pe mosia lui din judetul Buzau, voia sa zideasca un schit inchinat Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru care avea o veneratie deosebita. Mi-a povestit ca, la Canalul Dunare-Marea Neagra, unde si el fusese ca detinut, capatase o rana la un picior, care se infectase si, cu toate ingrijirile date, nu se vindecase, ci continua sa supureze si sa-l doara. (…)

            “Intr-o seara, dupa ce se rugase mai mult ca de obicei, dupa ce a adormit, a avut un vis.

            “Se facea ca intrase intr-o biserica frumoasa, unde cazuse in genunchi cufundat in rugaciune, cu ochii inchisi, cand, deodata, simte ca o persoana se apropie si se opreste langa el. Ridica ochii si vede o tanara fecioara, de o frumusete cereasca, care se uita bland la el si ii spune “Te-ai vindecat”, inainte de a disparea. Cand s-a trezit si s-a uitat la picior a vazut ca rana se inchisese. A pipait locul si nu a mai simtit nici o durere. Se vindecase intr-adevar.

            “ “A fost Sfanta Parascheva”, mi-a spus si cuvintele lui exprimau o credinta desavarsita” (idem, p.380-381).

            Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizari, il chemase (il desteptase fara a-l trezi) pe visator. Chipul Cuvioasei (sau Ea insasi; de ce nu?) folosise atat pentru atragerea atentiei asupra tamaduirii miraculoase savarsita intr-o clipita, dupa o asteptare chinuitoare de luni de zile, dar si pentru a chema la intarirea credintei, a iubirii cu care visatorul se indatorase cu acel prilej fata de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vadirea si marturisirea in fata tuturora a puterii Facatorului nostru, stapan peste trupurile noastre dupa cum este stapanul inimilor noastre.

            Din cele de mai sus, vom retine ca o Chemare a lui Dumnezeu poate fi si indirecta, poate insoti din umbra o alta menire directa a visului, poate permea orice inteles, dupa cum pare a se confunda cu toata Creatia pe care, de fapt, o conduce.

32

O ALTA CHEMARE PRIN VIS

            Ajuns pentru a doua oara in ancheta, in vederea unei noi condamnari, Grigore Nastase se apropie, din pricina batailor, de hotarul cu disperarea. Nu vede nici o alta scapare in perspectiva decat greva foamei, singurul mijloc aflat la dispozitia victimei in confruntarea cu calaii ei. Exista inconvenientul ca slabirea sa te determine a ceda repede, isi da seama. In dialog cu sine insusi, isi judeca perspectivele; duce ideea reducerii fortelor pana la limita extrema: moartea prin inanitie. “Si asta e o solutie. Mori omorat de ei si nu de mana ta” (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase), “Temerarii”, Editura Metafora, 2004, p.324), ca si cand Dumnezeu, judecatorul faptelor noastre, nu si-ar da seama ca in spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotararea noastra de a-i impinge la aceasta crima, adica o alta forma, mai subtila, a sinuciderii (imi iau viata cu mana altuia!) Cert este ca pe o cale sau cealalta, autorul stia ca nimic mai favorabil lui nu exista in acea perioada decat moartea ce sa puna capat amenintarii cu cazna. “Daca in acel moment mi s-ar fi propus sa aleg: o ancheta de luni de zile sau executarea mea imediata, as fi ales ultima solutie, fara nici o sovaire”, ceea ce si face, pe calea mai lunga a grevei foamei intrata in calculele sale initiale. Temerea de inasprirea tehnicilor de zdrobire a vointei il chinuie tot mai mult, mai ales pentru ca o vizita a celularului, facuta de Draghici, rezulta in indicatia data anchetatorului de a-l duce in camera de tortura din subsol pentru a-l stimula sa vorbeasca. Pe masura cresterii tensiunii launtrice victima se adanceste in rugaciune cu un curaj sporit.

            Aparitia medicului (provocata de declararea grevei) i se paru favorabila lui Grigore. Inima ii era slaba. Bineinteles ca doctorul nu-l informa cu nimic; concluzia se datoreaza doar putinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul si din atitudinea lui. In noaptea respectiva, povesteste Nastase, “am un vis luminos: o visez pe mama, frumoasa si tanara. Vreau sa-i vorbesc, dar nu imi raspunde. Dar imi zambeste, cu zambetul ei dulce care mi-a alinat si incantat copilaria. Iar eu, in loc sa ma bucur, parca sunt revoltat. As vrea sa-i zic: ‘Cum zambesti mama cand eu sunt batut si chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cum poti zambi?’ Si ma trezesc cu fata udata de lacrimi” (idem).

            Totusi, in urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practicii obisnuite, cu toate recomandarile ministrului. Intorcand, impreuna cu colegii de celula, pe o fata si pe cealalta situatia generala, in cautarea unei explicatii a modului cum a evoluat relatia dintre el si anchetator, a legat intre ele trei intamplari recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urma.

            Un invatator retinut a smuls briciul din mana frizerului care-i barbierea pe insii din arest si si-a taiat gatul. Un avocat a murit in timpul torturii. La aceste doua cazuri sinistre se adaugase si tentativa ratata de sinucidere a viitorului memorialist Aurel State. Draghici, caruia i se dadea raportul de fiece data, isi schimba opinia cu privire la modalitatile de pus in practica pentru zmulgerea informatiilor si a recunoasterii propriilor fapte de catre arestati. Pentru a nu se inmulti cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut sa-i fie puse in carca intr-o buna zi), ceru ca medicul sa fie acela ce-si lua raspunderea rezistentei celor supusi torturii. Iar omul care-si acoperea uniforma rusinii cu un halat alb, constatand slabiciunea de cord a naratorului, nu si-a dat respectivul acord.

            De unde Grigore Nastase trage o concluzie legata de visul precedent (visele constituind pentru el o materie mai certa si mai bogata in inteles decat realitatea diurna si ocupandu-i mintea mai mult decat aceasta, parca, desi exemplul sau este periculos, Biserica opunandu-se ispitei de a descifra visele).

            “Dumnezeu ma salvase inca o data dintr-o situatie extrem de grea. (…) Si tot acum am inteles zambetul din vis al mamei. Ea stia ca nu voi mai fi batut si ca lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie sa-mi spuna, dar a zambit, iar zambetul acela imi va lumina pana la urma viata, pana cand Domnul va binevoi sa fim iar impreuna pentru eternitate” (p.326).

            Explicandu-si surasul matern din vis prin prestiinta mamei cu privire la slobozirea fiului ei de amenintarea caznei constatam insemnatatea acordata de autor fiecarui amanunt al constructiei onirice si nevoia sa puternica de a-si lamuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – si ma mira – este constatarea ca zambetul mamei sale sta paravan, sa tainuiasca (dar si sa vadeasca) o Chemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai teme de bataie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeste acest dar si apropie-te mai mult de dragostea Mea’.

 33

GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

            “Povod” reprezinta romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucuresti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatura beletristica de cel al mai multor lucrari stiintifice din domeniul cercetarii metalelor rare si radioactive, publicate in cursul unei vieti in intregime inchinata ei. Nascut in anul 1929, in Ismail, a vietuit dincolo de Prut pana in 1944, cand familia lui s-a refugiat in Romania. Va sa zica, “Povod” va apare atunci cand scriitorul are varsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut savarsi cu mijloace proprii, ci datorita unui gest minunat al unui fost coleg de scoala si facultate, in momentul dezvaluirii preocuparilor secrete ale prietenului sau. Atata incredere avea in seriozitatea preocuparilor celui sponsorizat incat i-a dus manuscrisul la tiparit dar de citit nu l-a citit decat dupa ce a fost transformat in carte. Slava lui Dumnezeu ca spicuim si astfel de exemple intr-o lume haina ca cea contemporana.

            “Povod” constituie o admirabila fresca a evenimentelor traumatizante desfasurate in Basarabia odata cu navalirea sovieticilor si instaurarea unui regim de teroare si crima, de nebanuit de catre aceia care nu au vietuit acolo in acea perioada. Istorisirea este condusa pana la reocuparea provinciei romanesti de catre armata nationala. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei paturi birocratice autosituandu-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situatia locala din anii succedand alipirii de odinioara la patria-muma.

            Accentul naratiunii este pus pe intamplarile impovarand Biserica si pe apropiatii ei. Cunoasterea cu preponderenta a acestei zone sociale se datoreaza faptului ca parintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

            Invazia rosie a transformat intreaga Basarabie intr-o imensa temnita ale carei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Aceasta constatare sustine comentarea volumului in rubrica de fata.

            Ne aflam la biserica Soborului, cu hramul Sfintii Nicolae si Dumitru. Este plina pana la refuz, ca la o mare sarbatoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivata de cautarea unui raspuns la rechizitionarea de catre N.K.V.D., peste noapte, a cladirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are ingaduinta sa-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obstii aceasta glasuieste Episcopul adorat de multimea ce se inghesuie sa afle vestile si sa dobandeasca o mangaiere mult nadajduita. Ba si mai cutremuratoare lucruri incredinteaza el urechilor atente de parca ar glasui Domnul insusi. De acum inainte, noii stapani interzic tot ce poate fi interpretat drept propaganda crestina, cum ar fi, de pilda, predicile la incheierea liturghiilor. Arhiereul insusi a fost dator sa-si paraseasca resedinta si sa se mute la manastirea din preajma orasului. Orice incalcare a noii discipline crestine orasenesti va conduce de azi inainte la inchiderea locaselor de cult.

            Ascultand spusele conducatorului duhovnicesc, oamenii isi cad unii-n bratele altora, cu sangele fugit din obraji. Izbucnesc in hohote de plans.

            Ca un facut, fara sa fi dat nimeni porunca, izbucneste mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur initiativa de a chema intreaga asezare la rugaciune. Episcopul pricepe pe data pericolul ce-l arunca asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotaraste sa mustre elanul angajatului sau evlavios. Isi pleaca Prea Sfintita-i frunte Chemarii. In urma unui semn, toti preotii se aduna indaratul sau, inaintea Usilor Imparatesti, si rostesc intr-un glas si un cuget Tatal nostru. Smerenia e curand inlocuita de revolta. “Tatal nostru nu mai suna a ruga, era o cerere aproape ultimativa fata de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat sa repare nedreptatea la care fara indoiala ca si El contribuise, chiar daca o facuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinta.”

            Nu trece mult si apar pustile automate. Un ordin scurt le expediaza pe trepte-n sus, in cautarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tacut. Facand cale intoarsa, cei doi soldati au revenit cu clopotarul, tinut la respect de tevile automatelor. Lumea a amutit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe fetele incinse de tensiunea ce-i apasa pe toti. Un gest de binecuvantare schitat de episcop in directia clopotarului, apoi un pas hotarat in aceeasi directie si, spre consternarea micului comandant, cu o mana blanda, dar ferma, Prea Sfintia Sa i-a impins pe cei doi soldati, luandu-l la brat pe clopotar si alaturandu-se grupului de clerici din fata altarului, a strigat: “In casa Domnului, eu sunt stapanul! Va rog sa parasiti Sfantul lacas!”” (p.17-18). Pana acum, episcopul slujea noii oranduiri, adica expunea credinciosilor regulile de vietuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepand el Chemarea facuta de Dumnezeu prin clopot, isi aminteste ca il reprezinta pe Dumnezeu insusi. Parca i-ar fi fost luat un val de pe ochi: “In casa Domnului, eu sunt stapanul! Va rog sa parasiti Sfantul lacas!” Si il ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului si se cade ocrotit ca atare.

            Ca nu a fost numai o chemare de clopot, ci insasi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute dupa iesirea furibunda a uniformelor straine. “Strigate de bucurie, imbratisari, ingenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocsii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, in biserica, populatia enoriasa participanta la slujbe era eterogena, rusii ocupand un loc important. Si totusi, ca la comanda, toata lumea vorbea numai romaneste! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simtea romaneste, care vorbea romaneste” (p.18). Raspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurectie a dragostei dintre crestini, indiferent de neamul de origine.

            Chemarea da roade tot mai adanc evanghelice. Preotul Ilascu este arestat; sotia sa, urmarita pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuita de spaime. Intr-o buna zi, suna careva la usa. Isi invinge temerea; intreaba cine o cauta. “Suntem noi, de la biserica, v-am adus ceva de mancare. Am aflat ca ati ramas singura. (…) In oras nu gasiti aproape nimic. (…) V-am adus ceva de mancare si o paine de casa”, ii spun niste femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa implinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua urmatoare, altcineva o cauta: tatal naratorului. “Stai linistita, am venit sa-ti aduc ceva de la protopopul Popescu. Stii ca dupa disparitia episcopului, el face interimatul. Asa au hotarat preotii. Uite, ai aici niste bani, nu multi, dar o sa-ti prinda bine. Banii provin de fapt de la enoriasii Soborului. In masura posibilitatilor, ai sa mai primesti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continua sa mai functioneze in umbra” (p.83).

            Reactia poporenilor la navala barbariei este una in duhul aceleia preconizata de Domnul Iisus si ea se savarseste ca o urmare fireasca a Chemarii de Sus.

            Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemarii au avut si in Romania preotii si credinciosii. Nu-l pot uita pe parintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagarele de munca din Balta. Era condamnat pentru ceea ce justitia falsificatoare a adevarului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis niste bani unui legionar iesit de curand din inchisoare, pentru ca acesta nu avea din ce trai, dupa cum i se povestise; insa preotul cu studii filosofice in Germania nu facuse nicicand alta politica decat aceea a dragostei crestine dintre oameni. Si, dealtfel, nici macar nu-l cunostea pe respectivul infometat.

            Cat ii priveste pe acei preoti care au fost chemati si nu am aflat despre jertfa lor, isi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu si se odihnesc intru binecuvantarea ei.

34

CHEMAREA PRIN TACERE

             Cand ne taram labele picioarelor incinse in bocancii fara sireturi, la asfintit, dupa numaratoarea robilor, prin poarta lagarului de la Salcia, aveam pret de jumatate de ceas slobozenie pana ni se aducea zeama in hardaul din fapt de seara in fata baracii fiecarei brigazi.

            Se intampla o data minunea sa n-am astampar a mai zace in asteptarea hranei, ci sa o pornesc a colinda prin ingradirea imensa, in cautarea a ceva ce nici eu nu stiam cum se cuvenea sa arate sau sa fie.

Depasind inca o baraca ori doua, am vazut ghemuit in tarna nisipoasa, un frate de suferinta. Nu cazuse intr-o stare de prostrare, fireasca pentru ceilalti lagaristi in acele prime minute cand reveneam de la munca silnica. Creierul nostru parca ar fi fost de vata; vasele sangvine umplute cu calti. Mie unuia, fericirea momentului imi era daruita de brusca inactivitate generalizata, echivaland cu contemplarea Golului, ca in Nirvana hinduismului, din care lipseste viul Hristos si orice alta forta necesara pentru a mai continua existenta. Asa resimteam eu epuizarea fizica: o invazie a Inexistentei. Dar ceva din postura detinutului zarit de mine clama neindoielnic o altfel de traire a intreruperii muncii. Era Stapanirea de sine, acceptarea unei relaxari firesti si nu de lunga durata. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Aceasta destindere o savarsea ridicand varful nasului carn (daca nu ne-am fi aflat acolo, in acea situatie disperata, l-as fi numit: ‘obraznic’!) catre cer. Nu drept in sus, precum gugustiucii cand stau in ploaie si atintesc inaltul cu sageata mica a ciocului cornos, pe cand lumina vazului le este stinsa prin coborarea pleoapelor mate, pentru a ingadui stropilor sa li se scurga in josul penajului fara sa-i stanjeneasca. Il inalta oarecum piezis, acel bumb al portii aerului. Apoi inchidea ochii, cu o satisfactie blajina ascultand caderea razelor apusului pe pielea obrajilor sai nerasi, nici spalati, ca ai tuturora.

Ni se ingaduia sa purtam mustati cu orice taietura, fie ele si cazacesti, adica pe oala. El se folosea de aceasta slobozenie: le avea balaie, cu fir matasos, cazute peste colturile gurii si impletite ca niste cozi de fata mare.

            Irisii ii erau albastru senin, insa nu destul de larg ivit.

Isi incrucisase picioarele sub sezut, ca un gimnoped din „Lixandria”. Sta adancit in sine.

            Chemat ca de o porunca hipnotica, m-am apropiat. Eram aidoma cainelui infometat care, fara destula indrazneala, priveste lung si smerit catre un ins zabovind locului, nu departe de el, pentru a-l incerca de nu cumva este purtatorul vreunui dram de hrana. Ajuns in dreptul sau, m-am oprit si l-am intrebat incetisor, sa nu-l speriu, absent cum se afla, daca-l stanjenea sa sed langa el. Inalta o spranceana. Aceasta, suspendandu-se in inalt, trase dupa sine pleoapa de mai jos. Prin spartura izbutita, ma privi.

            Ma cantari, drept care: „Poftiiim…”, cu moliciune moldoveneasca. „Da’ se poate…?”

            Ca si cand nu ar mai fi ramas petic destul de placut pe fasia desfasurata de-a lungul cladirii de chirpici, sa-l aleg si eu pentru odihna, se trase, inghesuindu-se in propriu-i trup, sa-mi faca loc.

Cuibarindu-ma in umbra sa, am fost fericit. Parca as fi atins un grad al intelepciunii necunoscut celor multi, atare pace mi se asternu in suflet.

            Peste vreo jumatate de ceas, vavilonia miscarilor nestapanite din dreptul bucatariei imi dadu de inteles ca se apropia clipa impartirii mesei.

            Imi cerui, stanjenit, iertare si plecai. Noaptea si ziua urmatoare, nu am gandit in nici un alt fel la el decat ca voi reveni alaturi de dumnealui de cum aveam sa calcam iarasi in stransoarea lagarului. Traiam o usoara incordare datorata temerii ca s-ar fi putut sa nu-l mai gasesc adancit in acelasi ungher, intr-o similara contemplare meditativa tacuta. Dar tot acolo dadeam peste el. Fiori de acelasi soi am resimtit in fitece zi, fara puterea de a le alatura si vreun gand, oricare, din pricina degradarii intelectuale maxime careia ii eram supusi, pana la anihilarea totala a oricarei activitati mentale.

            Revenii in dreptul sau, apus dupa apus, cu regularitatea orologiului. Il priveam politicos si insistent, imi facea semn sa m-ased. Ma lasam in pulbere langa el. Intrebandu-ma cum de fusesem intr-atata de ametit de truda incat niciodata nu avusesem intentia macar sa ma prabusesc in tarana de dragul de a o face, ma incantam de noul imbold si-i purtam aceluia care mi-l dadea o recunostinta atat de mare incat parca mi-ar fi deschis usile unei nave spatiale, invitandu-ma sa urc pentru cateva saptamani in luna, alaturi de el.

Ma naravisem la tacerea pe care mi-o daruia.

            Cat era ziulica de lunga, sporovaiam cu ceilalti. Nu-mi era posibila o clipa de adancire in taina, decat daca scriam versuri in minte. Colegii, alaturi de care sapam, umpleam roaba cu pamant sau o caram pe panta inclinata a dulapului pana-n varful digului, invatasera, fara sa le atrag atentia, ca acele minute se cuveneau respectate, amutirii lor urmandu-i delectarea dedusa din momentul cand decideam ca poezia era suficient de elaborata pentru a le-o recita. Schimbul neincetat de replici constituia un fel de paza de spaima confruntarii cu vrajmasii in uniforma. Conversatiile, oricat de stupide, te ameteau, te impiedicau sa iei contact cu realitatea dura, fara nuante.

            Catre intalnirile cu el ma atragea tocmai dreptul neformulat de a nu ma mai apara de nimica. Devenisem ucenicul sau intru negraire si nefrica. Era ceva complet nou: schimbam cele mai inalte idei prin mijlocirea tacerii. Ma invata o virtute patericana, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminarii stanse a amurgului.

Aveam norocul unei inalte scoli a netulburarii. Era o cufundare in putul racoros al puterilor neincepute.  Fara a sti nimica despre el, parutu-mi-s-a ca il cunosteam de o lume si o viata. Sosi si seara cand avui indrazneala de a-mi da pe fata cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteti calugar?” Nu stiu cum imi venise ideea. Doar ca se insumase in pieptul lui prea mare indrazneala ca sa fi avut alta asezare duhovniceasca, o forta ce se transmitea de ca si cum as fi fost victima aruncarii asupra-mi a unei plase de prins pestele, din borangic, atat era de usoara si blanda la atingerea prin cadere.

            Confirma. La iscodirea asupra manastirii de unde provenea, mi-a raspuns ca fusese ridicat din Slatina.

            Nimic n-am vorbit altceva cu el pana ce, intr-o buna zi, furam despartiti prin aruncarea fiecaruia dintre noi intr-o alta colonie, la o pritocire generala, cum se obisnuia cand si cand. Atat imi fusese scris in iconomia divina sa primesc drept hrana duhovniceasca atunci. Atat, mai mult daunand pesemne incepatorului intru cautare ce eram. Ma chemase Dumnezeu sa fiu si eu ucenic la calugarie o scurta bucata de timp…

            Niciodata nu am mai avut prilejul sa resimt cu atata vigoare si certitudine faptul ca un monah reprezinta altceva decat oricare dintre noi, chiar si cand tace sau mai ales atunci. El constituie intruparea unei chemari cu neputinta de inlaturat: este hotarul dintre lumea noastra si cealalta, acolo unde exista o fisura prin care dulceata raiului se prelinge spre noi.

            Acum, de m-ar intreba careva: ‘Ce este un calugar?, as sti sa raspund. El m-a invatat, fara sa cracneasca: ‘Monahul este tacere intrupata’.

35

A TRECUT UN SFANT

            Amintirile din temnite nu constituie ogorul preferat pentru rodirea si cresterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu inseamna ca atunci cand forta de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivul domeniu, i s-ar putea opune o similara forta de rejectie. Dovada a adevarului celor spuse stau insesi istorisirile si comentariile adunate de subsemnatul sub titlul: “Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste”.

            Totusi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am facut din cartile cu tema literaturii romane de detentie nu mi s-a parut atat de semnificativa, din punctul de vedere enuntat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii lui Aurel Visovan (pretentios adaugandu-se sub numele autorului: “cu concursul lui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoasteti, nu are nici un sens in lumea literelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai parasit? “Eli, Eli lama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Pitesti); Napoca Star, Cluj (1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce si azi ma pune pe ganduri”. El nu poate fi inteles in extinderea sa metafizica decat daca este corelat cu precedentul: “Prin infirmerie si prin spital”.

            In imprejurarile mentionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnav dintre detinutii internati in respectiva perioada: Leonea Lupascu, feciorul unui preot basarabean, o pilda de rabdare si de credinta crestineasca. Intr-o buna zi, medicul isi vesti bucuros pacientii ca a putut face rost pentru cel numit de un medicament nou, adevarata binecuvantare, botezat: aureomicina.

            Aparuse printre dansii de curand un pacient si mai grav lovit de tbc, ale carui oase erau sustinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorul pe noptiera, “Sebastian Danila a facut niste ochi mari si ingandurati” (p.84). Fara cuvinte, suferea ca nu avea si el acces la o tamada laudata ca miraculoasa. Primitorul, fara sa aiba nevoie sa i se talmaceasca suferinta colegului, a grait cu un ton categoric, vestind ca nu primea medicamentul decat daca il impartea cu Sebastian Danila. Dealtfel, curand, s-a stins. Iar celalalt la trei luni dupa el.

            La inceputul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezita autorul, fiind scosi la plimbare spitalizatii, “un macedonean (…) striga brusc: – Priviti, un sfant! / Pe cer, deasupra inchisorii trecea un obiect foarte luminos, de marimea unui om care statea vertical. / Sa fi durat cel mult o jumatate de minut – aceasta aratare –  cat a strabatut toata portiunea de cer vizibila de noi. / N-am stiut ce sa spunem. S-a dat parerea ca ar fi un O.Z.N. / Cind ne-am intors in salon, inginerul Leonea murise” (p.85).

            Frumusetea constructiei textului este ca lipseste orice comentariu suplimentar, desi amintirea n-a parasit cugetul naratorului nici peste ani si ani, cum singur a marturisit-o.

            Inainte de a incerca eu insumi sa ma apropriu de vreo concluzie, cer ingaduinta cititorului de a-l incunostinta asupra unui amanunt al istoriei literaturii universale, recte o patanie din viata prozatorului britanic Somerset Maugham, deoarece ea aduce o lumina suplimentara intru descifrarea neobisnuitei intamplari in discutie.

            Pregatindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tais de brici), cunoscutul romancier se deplasa in India, sa ia contact personal cu viata intr-un ashram, inaintea eroului la destimul caruia medita.

            La insailarea celor de mai jos au contribuit urmatoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham si evocarea “The Saint” (Sfantul), din volumul “Points of View” (Puncte de vedere) de acelasi, precum si: “A Sadhu’s Reminiscences of Ramana Maharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A. W. Chadwick.

            Vizita avu loc la sfarsitul anilor ‘30 din veacul trecut.

            In luna martie sosi la manastirea hindusa scriitorul insotit de un grup de amici. Era ora pranzului. Precauti, vizitatorii isi adusesera bucatele cu dansii. Nu voiau sa deranjeze, asa ca nu solicitara decat un loc linistit unde sa se adune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mana dreapta a lui Ramana Maharshi, le indica o veranda deschizandu-se in fata unei chilii alaturate odaii sale. La capatul dejunului, autorul “Robiilor” isi pierdu cunostinta. Opinia fostului ofiter era ca prozatorului, sezand in plin soare cat durase masa, i se facuse rau din aceasta pricina, ceea ce il dusese pana la lesin. Tot el raporteaza “povestile absurde” ce au fost puse in circulatie cu privire la o inexistenta intalnire anterioara cu Bhagavan (‘Domnul’, denumire acordata lui Ramana), in urma careia se instalase in englez o stare de Samadhi. Somerset Maugham, in propriile-i explicatii, a citat numeroase lesinuri identice suferite de cand se nascuse.

            Intalnirea preconizata cu Invatatorul nu a fost ratata din pricina neasteptatei reactii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute si l-a rugat sa faca o vizita scriitorului care nu mai era in stare sa vina in sala mare unde salasluia in vazul tuturora Maharshi si se desfasurau si audientele. Propunerea fu acceptata. Numai ca la orele 14, fixate pentru rendez-vous, Chadwick il intalni pe Maugham pe drum, pornit catre larga incapere pomenita. Il readuse la chilie, unde era asteptat. Cele petrecute intre personajele de varf merita cunoscute.

            “Bhagavan si Somerset Maugham sezura unul in fata celuilalt timp de jumatate de ceas, fara sa scoata o vorba. Cand se scursera cele treizeci de minute, Somerset Maugham isi muta nervos privirile in directia mea si spuse: ‘Sa fie oare nevoie sa zic ceva?’ ‘Nu,’ replica Bhagavan, ‘Tacerea este mai buna. Tacerea ea insasi este convorbire.’ Dupa un alt ragaz, Bhagavan se intoarse catre mine si spuse in felul sau copilaresc, ‘Socotesc ca ar fi mai bine sa mergem: or sa ma caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, 1961, trad. ne apartine; p. 37). Englezii ce-l intovarasisera pe romancier ramasera sa ia ceaiul cu el. Dupa aceea, el dori sa vada sala unde vietuia Invatatorul. Alan Chadwick l-a condus catre fereastra de apus a acesteia de unde-l observa cu interes o bucata de timp, desi, ulterior, a scris ca a intrat si el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buze nu se potriveau de fel lui Ramana, opineaza fostul ofiter.

            Si iata ca ne regasim acolo de unde am plecat. Anume intre recunoasterea minunii si refuzarea ei. Cea din urma atitudine inglobeaza o cantitate impresionanta de cinism. Pentru Aurel Visovan (macar de ochii lumii) – si poate Si pentru alti colegi de detentie – nu trecuse un sfant, ci un O.Z.N. Ca si cand existenta ozeneurilor nu ar vadi si ea taramul minunilor… Ca ce altceva sa fie contactul cu alte civilizatii decat accesul la o alta lume, una ascunsa in cerurile strabatute odinioara de Apostol, in rapirea sa?… Pentru Somerset Maugham insusi, lesinul sau, desi cu origini misterioase (ii aparea de cand se nascuse), nu continea nici un aspect metafizic, pe cand pentru multi altii el reprezenta dovada certa a apropierii de un sfant!…

            Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia in care toate-s terne, spalacite, bolnave de lingoare, lipsite de inradacinare in dumnezeire, fara o perspectiva a continuarii vietii prin moarte… Prefer ca Leonea Lupascu, murind cu gandul la aproapele sau, sa fi strabAtut pentru ultima oara cerul colegilor din temnita, binecuvantandu-i, preschimbat in lumina, dupa cum prefer ca niciunul dintre credinciosii nostri (fostii detinuti politici) sa nu indrazneasca a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer sa traiesc intr-o lume in care sa rasune Chemarea lui Dumnezeu, decat intr-una unde Creatorul sa nu aiba locul de a se intinde la vremea odihnei.

36

SCURTIMEA VIETII DEVINE CHEMARE

             Nu in aceste randuri se va desfasura pletora de cazne de neimaginat la care au fost supusi studentii in temnita Pitestilor, in timpul puterii lui Turcanu. Insa o marturie a lui Aurel Visovan este extrem de binevenita pentru a ne face sa credem o afirmatie ce se repeta de la o carte de memorialistica cu privire la reeducari la alta, fara a fi vreodata insotita de ilustrarea faptica necesara: “Ganduri negre ce trebuiau exprimate imi bateau in cap ca niste ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca sa le spun si sa pot scapa de ele, in timp ce acestia ma batjocoreau vazandu-ma in pragul nebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?” “Eli, Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canonitii, carora nu li se ingaduia nici o clipa de ragaz de la marturisirea intregului adevar al vietii lor (pentru inceput; fiindca, ulterior, au ajuns sa confeseze – de groaza pedepselor – numai minciuni – si dintre cele mai marsave – cu privire la propria persoana si la rudele de sange!) ajunsesera a nu mai suporta sa pastreze pentru sine nici cel mai trecator gand, deoarece li se crease, prin bataie, nevoia de a-si pune cenusa-n cap necontenit. Astfel asistam la urgenta ispita de deversare a continutului mintii, in cazul de mai sus. Este firesc ca victima unei atari depersonalizari sa nu se mai poata ruga, aceasta aspiratie trebuind pe data autodenuntata, va sa zica sa ajunga a-si curma pana si cea mai firava legatura cu Dumnezeu. “Si ultimul refugiu, de a ma scufunda in rugaciune, mi-a fost luat” (ibidem).

            Situatie mai rara, tocmai gandirea logica este aceea care-i reda autorului sansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arata a fi vesnice, dar (…) eu nu sunt vesnic. (…) Am o limita. (…Iar) acest dar de la Dumnezeu, ca omul sa aiba o viata limitata, va opera si pentru mine” (idem). Pentru a se convinge de soliditatea judecatii sale, el continua sa investigheze cele descoperite: “Deci, chiar daca ar tine aceste chinuri ani la rand, chiar daca as ajunge sa traiesc varsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depasit varsta de 100 de ani), dar sa fi trait cineva varsta de 200 de ani n-am auzit! Ei bine, peste 200 de ani voi scapa” (idem).

            Dupa cum se constata, intr-aceasta revelatie a aparut unica sa speranta si consolare. Reasezandu-se intr-un echilibru oricat de fragil, Aurel Visovan si-a putut iarasi inalta cugetul catre Cel de Sus: “I-am multumit lui Dumnezeu ca n-a facut omul vesnic. / Acest gand a fost sprijinul meu atunci… si de atunci de-a lungul anilor mei tristi” (ibidem).

            Ca un semn al receptarii noii lui atitudini de catre Dumnezeu, acesta il ‘deleaga’ taman pe un caraliu sa fie purtatorul pe mai departe al Chemarii adresate acelora care stiau s-o auda. Primul gardian, numitul Ciobanu, operand deschiderea celulei, se adresa detinutilor cu: “La multi ani!” Aceasta il intari pe autorul memoriilor sa treaca de la comunicarea cu colegul Silviu Murgu, savarsita pana atunci exclusiv prin clipire si incarcatura privirii, la adresarea salutului crestinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Visovan parea definitiv castigat de Chemare. S-ar fi spus ca se invinsese, cu toate slabiciunile sale omenesti, si trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: invata “Psalmul 50” de la un nou sot de celula si relua obiceiul de a rosti rugaciunile noapte de noapte, trezindu-se anume pentru aceasta implinire duhovniceasca.

            Dar, luata ca atare, ar fi o tamaduire sufleteasca prea simpla…

            De Sfantul Niculae 1950, o aparitie intempestiva a lui Turcanu il va marca pe memorialist pe tot restul vietii. Este vorba de amenintarea: “Pentru tine, Visovane, am ceva deosebit” (p.43). Daca era intr-adevar pregatita o cazna speciala, nu se poate sti, pentru ca amenintatul nu a identificat-o vreodata. Sa fi uitat Turcanu ca-i pregatea ceva iesit din comun si ce-i pregatea? Sa nu fi avut timp s-o puna-n practica? Sa fi renuntat? La ce bun sa ne framantam cu aceasta cand cel mai spectaculos rezultat a si fost atins: “Nu mai stiu cand au incetat bataile. Nu mai stiu ce comitet s-a format… Am simtit doar ca mi se prabusise[ra] mintea si sufletul, iar incercarea de a spune “Tatal nostru” in gand mi s-a blocat la “Fie voia Ta” si n-am mai putut sa continui” (ibidem).

            Scriitorul gaseste o formula rascolitoare pentru a-si explica trairea. Il obseda propozitia biblica: “Doamne, de ce m-ai parasit?” Iata cat de dramatic comenteaza starea sa: “Era intrebarea mea pe care o simteam hauind spre infinit, de unde nu primeam nici un raspuns” (p.44).

            Aurel Visovan coboara iarasi in prapastia de unde abia se aburcase. “Cea mai grea lovitura o simteam in faptul ca nu mai puteam sa ma rog. Incercasem de vreo doua ori, dar ma speriasem de mine insumi. / De cate ori am incercat – dimineata ma duceam la comitet sa-i spun ca m-am rugat” (p.46)

            Nici lui, cand isi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi cele expuse. Insista – si socotim ca amanuntirea este necesara pentru apropierea cititorului de experienta sa dezastruoasa. “Nu reuseam sa ma gandesc la absolut nimic. Mai bine zis nu indrazneam sa aduc in memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gand banditesc. / Grozavia consta in faptul ca eram constient de toate aceste neputinte ale mele ce mi le reprobam. (…) Eu insumi imi cream tragedia” (idem). Dupa cum constata (privitor la cazurile autodenuntarilor unor fapte imorale nesavarsite, dintre cele mai odioase, la care asista, izbutind sa se sustraga si acestei noi decaderi), “trebuia sa ajungi ca tie insuti sa-ti fie scarba de tine” (ibidem).

            Nu voi povesti intreaga carte, chiar daca aceasta imi este util cladirii unor argumente convingatoare intru sustinerea tezei mele ca Dumnezeu ne trimite cu perseverenta Chemari, pentru a ne aminti ca suntem ai Sai si nu parasiti intr-o lume straina si rece. Ci, eludand alte si alte pierderi ale statutului de fiu al Domnului, ma voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Cele narate se desfasoara in cursul Saptamanii Mari din 1952. O boala foarte grava il doborase pe Aurel Visovan: hepatita evolutiva febrila, ca urmare a nevoii de a-si denunta un nou camarad de temnita, pe d-nul Vasile Bouaru (care mi-a incredintat, cu mult timp inainte de a citi aceste memorii, ca erau intr-un fel si rude). Isi refuza impulsul satanic, adancindu-se in maladie. La nivelul subconstientului, prefera sa moara, decat sa mai faca un pas josnic.

            Bolnav, din nou striga la Dumnezeu. Desi o facea numai in deplina tacere, avu impresia ca gandul “a strabatut genunea pana la marginea universului. (…) Deasupra usii de la intrare a aparut o cruce in flacari care ardea cum ardeam si eu” (p.65). Cititorul va intelege ca Puterea de Sus isi asuma suferinta lui, prin aceasta ardere preluata. Bolnavul simti ca era iarasi dezlegat la rugaciune. Spuse “Tatal nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept raspuns, il inunda un val de “sfanta bucurie”. Se simtea vindecat si plin de vigoare. Se ridica innoit. Ii pierise atat boala cat si frica. Chemarea lui Dumnezeu fusese, in sfarsit, urmata.

37

DACA MA-MPUSCATI…

            Batrana Elisabeta Rizea, din comuna Nucsoara, in doua randuri condamnata pentru a fi ajutat cu alimente si imbracaminte pe cei fugiti in munti alaturi de Toma Arnautoiu, istoriseste cum i s-a preschimbat condamnarea la moarte. Glasul ii este imprimat pe o caseta video, realizata de un grup de membri P.n.t.c.d., condus de deputatul Barbu Pitigoi. In continuare, preluam intocmai textul din cartea noastra: “Sange pe Raul Doamnei – Pana cand atata suferinta?”

            – “(…) Can’ a venit, eu am crezut ca ma-mpusca. Ramanesem cu un soc, domnule: faceam din umarul asta asa.”

            Ridica in mai multe randuri umarul stang.

            – “Stii c-aici e inima. Si-mi trage-n inima. Si am ramas c-un…”

            Explica originea ticului: teama de a fi impuscata in cord.

            – “Doi ani de zile am facut asa uite. Rusine imi era. Da’ de frica aia ca ma-mpusca, mde, ca asa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, ca n-o impusca]. “Cand ma duce si ma scoate de acolo: – ‘Da’ de ce es’ dumneata asa?’ [adica atat de speriata] – ‘Caci daca ma-mpuscati, dati-mi prin spate, nu ma-mpuscati prin fata!’ – ii spun eu la ala. Da’ el: – ‘Da’ nu te-mpusca nimenea – zice – te duc in alta parte. Nu te-mpusca nimeni’, mi-a spus, sa-i dea Dumnezeu sanatate. Da’ eram pe duca. Cand intru acolo, domnule, era plin d’-astia mari. Da’ a vinit Dumnezeu cu mini, ca am cunoscut grefieru’, cunoscut grefiera’ de la judecata. Si a-nceput sa-mi citeasca: – ‘Dumneata ai fost condamnata la moarte. Si noi ne-am gandit, am fost oameni buni si ne-am gandit sa mutam pedeapsa la douazeci si cinci de ani munca silnica. Si degradare civica. Asa. Cu drept de recurs.’ Da’ eu, cu mainile-n jos, cu capu’ sus” [ia pozitie de ‘drepti’, fara sa se miste de pe marginea patului], “‘bine ca nu m-a-mpuscat’, in gandu’ meu. Da’ eu cand m-am dus, eu nu am stat sa nu-mi fac cruce cu limba-n gura. De un’ m-a luat si pan’-acolo, limba mea in gura numa’ Sfanta Cruce a facut, sa nu ma vada. Asa. Si imi spune asa, dom’le: – ‘Si ne-am gandit sa-ti dam asa – zice –, cu drept de recurs.’ Da’ eu am stat: – ‘Sa traiti, Onorata Instanta si Dom’ Presedinte, Dom’le Colonel, sunt multumita de pedeapsa care mi-ati dat-o. Adica nu mai fac recurs.’ Eram multumita de douas’cinci de ani, decat sa ma-mpuste… Stiam numa’ ca mor.’”

            Si astazi, cand relateaza, adreseaza un gand de bine aceluia care i-a hotarat sa nu i se ia viata:

            – “Sa traiasca ala care mi-a dat drumu’! Sanatate sa-i dea Dumnezeu! Si am plecat. Ei au vazut cum sunt si mi-au facut o ijectie. Mi-au facut o ijectie. A venit unu’-mbracat in alb, un sanitar, si mi-a facut o ijectie.” [S-a ciupit de pulovarul negru, la incheietura] “Asa, si p-orma am vazut ca-ncepe, stii, parca mai imi veneam o tara” [ticaie mana]. “Si m-a luat, dom’le, si m-a dus afara si m-a pus cu piciorul drept intai pe un trunchiulet asa, cu un de ala de mi-a taiat nitu’ – ca au fost nituite…”

            – “Erati in lanturi?” intreaba careva dintre cei de fata.

            – “In laaaanturi, domnule, in lanturi!… La Jilava. Si unde?! Unde-i condamnatu’ de moarte, nu va mint!…”

            – “Langa Reduit” explica vorbitorul anterior, sa stie cei de fata cat de bine cunoaste topografia temnitei respective.

            – “Vai, domnule, sa nu mai intalnesti ce este pe unde am stat, ca pe-acolo, vai, domnule, ca nu-i parete, nu-i nimic. Auzi, da’ pe domnu’ Petrica imi pare ca atunci l-au”… [vrea sa spuna: executat; se refera la luptatorul Petre Arnautoiu, fratele eroului de la Nucsoara, locotenentul Toma Arnautoiu, care Petre a cazut o data cu fratele sau mai mare]. “Si pe urma, nu i-am mai auzit vocea. Si pe domnu’…, ca…

            – “E vorba de domnul Petrica Arnautoiu…”

            – “Da. Si pe domnu’ Tomita.”

            – “Pe domnul Tomita. Erau in celula langa dumneavoastra?”

            – “’ai di mini! Ce oameni au fost… Pai, acolo au fost bagati, saracii, si ei! Da’ ce, puteam lua legatura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnati la moarte, daaa… Asa. Si m-a scos de acolo, dom’le, si m-a dus si mi-a luat si de la piciorul alalalt. Si cand mi-au dat drumu’, uite aici am simtit, domnule, aicia-n cap. Asa a plecat sangele. Ca cum oi fi fost eu de mi le-a strans asa de trecuse umflatura prin fiarele alea…?”

            Revine la momentul cand fusesera batute lanturile adineaori scoase:

            – “Erau gramezile-n Jilava” [este vorba despre gramezile de lanturi dotate cu cate un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fan. Si a spus unu’ comandant d-ala – asa sa-i spuie si lui! – ‘Alege-le care sunt mai groase!’ sa mi le puie de picioare. Si m-a pus, dom’le, asa, pe spate” [se lungeste de-a-ndaratelea], “dom’le, pa aia si mi l-a nituit si p-orma mi-a pus si p-astalalt” [intinsa, a inaltat picioarele pe rand.] “Si mi l-a nituit si pe ala. – ‘Scoal’-te!’ Acu’, legata de picioare si-asa, n-am putut. Ce ma fac? M-am dat intr-o parte, dom’le, m-am dat asa, cate-o tar’, cate-o tar’, m-am dat intr-o parte. Si m-am ridicat. Si pe urma am pus mana pe caldaram, in curte, cate o leaca, cate o leaca. M-am pus pe picioarele mele.” Toate miscarile le-a executat inca o data, ca Atunci, in ziua cutremuratoare.

            Ascult intruna acest fragment al casetei. Nu ma pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trantita pe spate, pe ciment, incercand sa se conformeze ordinului zvarlit, neizbutind sa-si gaseasca echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, sa-si propteasca palmele si coatele, genunchii. Apoi o vad in celula umeda, cu smocuri de par cazute la picioare, cu maselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflata de-i atarna peste inelele groase ale lantului. Ma intreb: cititoarele mele, cititorii mei, isi pot imagina ce se petrecea in sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta sa-si atinga telul: sa dispara tortura bestiala din inchisorile pamantului… Pot ele, pot ei oare?

             – “Si a venit o scarba de militianca si mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lasat nimica pe mine. Si cu fota si carpa din cap, tot, si acolo m-am nenorocit. Ca acolo era umezeala aia. Sa nu moara pan’ n-o sta acolo! Asa. Si am stat, dom’le, acolo. Cand ma baga, dau de Maria Plop” [este vorba de luptatoarea cu acest nume, mama “Padurii” sau “Florii de Colt”, cum i se zicea Ioanei Arnautoiu, nascuta in codru si devenita, peste ani si ani, violonista la Filarmonica bucuresteana si profesoara la Conservator, cunoscuta sub numele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o in alta camera. Si m-a tinut acolo, pan’ a venit de m-a scos. Ce am facut? M-a scos; dupa aia m-a bagat si pe mine-ntre femei. Si era o fata, domnule, ca dumneavoastra sunteti din Bucuresti. Dac-ati auzit de un Stupcaru nu-mai-stiu-ce. A avut o fata. Si era-n Jilava. Facuse un cadou la unu’ din ambasada. Asa, si i-a facut cadou’ si au arestat-o. Si cand m-a dus din lanturi, fata aia a stat de a plecat militianca, m-a spalat, m-a spalat fata lu’ generalu’ Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cat oi trai. Erau de ministri acolo, erau de tot felu’ de femei; d’-aia mai indrazneata fata! N-am vrut sa primesc mancare, dom’le! – ‘Nu mananc!’ Ca sa mor, sa termin.  – ‘N-o luat mancarea! Ii dau eu cu lingura pe gat.’ Ca daca am stat asa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca sa mor. Si fata aia nu bea surogatul ala de cafea. Si mi-l turna mie pe gat si mancare ce era. Zic:  – ‘Mancati care vrea; luati mancarea, ca eu nu mananc.’ O saptamana, doua, dupa aia-mi da fata. Cand sa ne scoata cu paturile, colo-sa, domnule, eu am cazut jos. Ca n-am mai putut sa duc nici paturica, ca n-am mai fost in stare sa mai duc. Asa. Militianca mi-a dat, asa, cu piciorul. Asa. Si fata aia mi-a luat-o ea. Asa. Nu ma scotea din ‘bandita’” [se refera ea la militianca]. “Ne-a bagat. Am stat in Jilava, acolo.”

            Cine mai are nevoie sa i se spuna ca Elisabeta Rizea, prin simpla sa infatisare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru acea bucuresteanca, fiica de general, care pe data a trecut la a o ingriji, ca o buna samariteana?

38

SUFERINTELE APROAPELUI

            “E mai cumplit sa privesti caznele celui de alaturi decat sa induri propriile cazne” (Mihai Buracu, “Tablitele de sapun de la Itsep-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.32). Iata o afirmatie ce revine destul de des in memorialistica de detentie a romanilor, iar in cartea din care am extras-o, cu atat mai frecvent. Socotesc ca este dovada spiritului crestin ce razbate prin cenusa tuturor suferintelor indurate, precum ghioceii prin zapada, sa depuna marturie asupra vitalitatii semintelor credintei curate, adevarate, incoruptibile, semanate in sufletele noastre de Biserica Ortodoxa Romana in ani.

            Deseori aud critici la adresa celei din urma, ba chiar cunosc insi care, in cautarea unei Biserici nepangarite de colaborationismul nu rareori criminal, au fugit in bratele catolicismului, ori si-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din prea slaba judecata, faptul ca slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricarei institutii, s-au despartit sub comunism in doua: aceia ramasi fideli urmasi lui Hristos si urmasii lui Iuda, tradatorii de Dumnezeu si Neam. Aceasta nu constituie o slabiciune a Duhului Sfant (socotindu-se, pasa-mi-te, ca nu si-ar sustine preotii care-L poarta, n-ar avea puterea de a-i impiedica sa cada, cum i-am auzit argumentand pe unii), ci numai dreptul implinit al libertatii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda intre ei, a nega existenta celor dintai (a urmasilor lui Hristos), inseamna a palmui iara si iara obrazul monahilor, monahiilor si preotilor, a mai mare parte dintre dansii putrezind sub pamant in morminte necunoscute, dupa ce s-au cuminecat cu gloantele vrajmasului, au sorbit otrava picurata cu generozitate in paharul lor de catre trimisul partidului, dupa ce au cazut sub loviturile de bata, de cizma, de ranga, de vana de bou, sub socurile curentului electric, injurati, umiliti, sorbindu-si propriul sange, al copiilor si presviterelor lor, fratilor si parintilor. Cu sangele lui Iisus imbracandu-se-n lumina, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre si i-au sfintit inca o data pe fratii ailalti ce se inghesuie si dansii pe prea stramta poarta a Domnului, cazuti sub povara propriilor pacate si nu rareori provocand caderea.

            Biserica noastra cu cei dintai se numara si suntem mandri de Ea, prin ei, si cu Ea ne indreptam catre Mantuire, agatati ca niste tanci de poalele Sale.

            Dar nu despre Biserica Ortodoxa Romana este vorba. De Ea are grija Dumnezeu, atat in sensul propriu, cat si in cel figurat ironic.

            Este vorba despre suferinta starnita de suferinta aproapelui. Daca aceasta lipseste, mila secatuieste. Mila lipsind, renuntarea in favoarea semenului nu mai pogoara asupra noastra. Renuntarea parasindu-ne, generozitatea ne secatuieste. Generozitatea pierind, bunatatea ni se stafideste. Si asa, din virtute cu virtute ramanand tot mai saraci, ajungem a nu mai semana cu oamenii, pentru ca nu mai semanam cu Dumnezeu.

            Daca, insa, la auzul caznelor unui frate intru Domnul, ni se chirceste inima de spaima pentru el, e semn ca inca facem parte din aceeasi specie. Si cainele face parte tot dintr-o specie cu cainele din cartierul alaturat, calcat de tramvai, dar parca nici nu i-ar vedea sangele scurs. Suferinta noastra, de care vorbeam, inalta specia umana la rangul fratietatii universale a cinului ingeresc si devine Chemare la jertfa de sine.

            Ah, cati sunt vrednici de ea si pe cati ii innobileaza Dumnezeu cu taria de a da cu adevarat ascultare acestei Chemari. Nu sa-ti intorci si obrazul celalalt, ci sa-ti intinzi obrazul in locul celui de alaturi… Ce usor este sa o gandesti, asa cum o fac eu acum, dar cat de…

            Sa fim toti cei care nu am intins obrazul pentru celalalt iertati…

39

FATA ZAMBITOARE

            Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase) este un carturar profund mistic. De aceea in memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (Editura Metafora, 2004), abunda citate, in limba latina, din felurite rugaciuni ale Bisericii Romano-Catolice, comemorarea a diversi sfinti, stradania de a descifra o relatie metafizica intre cauza si efect, la distanta mare in timp, ca si darea de seama frecventa asupra viselor. Cele din urma cate au fost retinute pentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxa nu incurajeaza analizarea viselor in scopul citirii viitorului, chiar daca analistul se declara a fi bun crestin. Poate ca Biserica Romano-Catolica, la care s-a convertit memorialistul, este mai putin riguroasa in aceasta privinta. Dar nu acest amanunt ne va impiedica sa ne oprim asupra lor, personal interesandu-ne selectia de vise retinute de un scriitor sau altul, pentru a incerca o mai limpede patrundere in psihologia autorilor.

            Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Nastase (pe numele sau de bastina, lipsit de romantismele elino-americanesti adoptate tardiv, dupa mutarea in SUA), coroborat cu implinirea prevestirii discernabile in el, il socotesc potrivit sa ilustreze un aspect al Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste. Un aspect chiar deosebit de raspandit, daca tinem seama ca pentru cel mai mare numar de detinuti politici din acea perioada, in absenta oricarei lecturi, a oricarei alte activitati intelectuale, impusa de un regulament al temnitelor ce urmarea idiotizarea condamnatilor, acestia nu aveau de ales decat sa socoteasca visele de noapte ca pe niste spectacole demne de retinut, de patruns, de discutat, de cercetat, tot asa cum ar fi facut-o cu o capodopera cinematografica, o drama teatrala sau, respectiv, o scriere profunda, chiar esentiala.

            Dealtfel, intre paranteze, atragem atentia asupra caracterului natural (va sa zica opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintai spectacol oferit mintii noastre, dupa acela al realitatii inconjuratoare, fiind constituit de scenele visate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (si nu numai uman!) de a se infrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrana obligatorie. Dar acestea merita dezvoltate intr-o teorie a nasterii spectacolului si nu aici. Sa revenim la visul cu pricina al lui Puiu Nastase.

            La 3 mai 1960, povestitorul urma sa fie judecat a doua oara. El consemneaza: “Nimic important in acea primavara. Doar un vis a carui semnificatie se va implini numai tarziu.” Remarcam pozitia privilegiata a visului, in propria-i viata, pe care i-o confera naratorul.

            “Se facea ca stateam singur intr-o celula mohorata de inchisoare, cand, pasa-mi-te, usa se deschide si un grup de fete brunete si indoliate imi intra in celula. In fruntea lor, insa, era o fata blonda ca o raza de soare (un inger, desigur) care se apopie de mine cu un zambet ceresc si imi spune: ‘Saruta-ma si iti voi da ceva!’ ” Starea sa angelica nu este deductibila din cele infatisate de vis pana aici, ci este o concluzie urmand analizei lui ulterioare. “Evident, nu am stat pe ganduri si am sarutat-o, dar sarutul meu nu a intalnit fragezimea asteptata a buzelor, ci un fel de aer parfumat si racoros ca o briza de primavara intr-o gradina de flori inmiresmate.” Eventual din aceasta mireasma ‘de rai’ i-ar fi putut Nastase decripta originea. “Apoi fata inger mi-a pus in mana un caiet. L-am deschis. Pe prima pagina un desen cu o jumatate de soare galben (rasarind sau apunand) si doua cuvinte: August, Aiud.

            “Si m-am trezit. Asupra mea si in jurul meu plutea inca o mireasma de cer. M-am gandit atunci sa interpretez visul.

            “1. Prima solutie: voi ajunge la Aiud in luna August, unde ma asteapta ani grei de inchisoare (fetele in doliu). Dar de ce era bucuroasa fata inger? Pentru ca voi face ani lungi de inchisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

            “2. Solutia secunda: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum apaream in toate actele de acuzare, chiar daca nu aveam diploma) si acolo, dupa ani lungi de inchisoare (fetele in doliu), voi vedea rasarind soarele, intr-o zi de august.” Desemnarea deductiei ‘logice’, cum o indica naratorul, tocmai ca incurca lucrurile. Paranteza pare interpusa pentru a marca noua sa pozitie sociala, aceea de profesor; pentru ca nimic din vis nu s-ar spune ca-l indrituieste sa faca precizarea. Sau se incearca o explicare a prezentei caietului in mana angelica si el il conduce pe analist la autoetichetarea sa ca ‘profesor’? “Ce inseamna acest “rasarit de soare”? Desigur, eliberarea si fata inger era bucuroasa sa-mi spuna prin asta ca nu voi muri in inchisoare” (p.329-330).

            Daca respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anuntata din timp, dupa cum am vazut, nu ar merita mai multa atentie decat ca un indicator, printre altele, al inclinarii spre superstitie a autorului.

            Dar continuarea textului schimba radical perspectiva.

            In ziua de 31 iulie 1964 urma sa fie pus in libertate. Cel putin asta scria pe biletul sau de liberare, primit in ziua aceea.

            “M-am gandit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie si nu in august, cum visasem. Dar ziua a trecut si am asteptat in zadar spre a fi strigat pentru transportarea la Teius. Toti ceilalti care primisera bilete de liberare cu data 31 iulie plecasera, eu nu.

            “A doua zi, sambata 1 august, spre seara, imi aud strigat numele, deci visul fusese adevarat si ii dadusem interpretarea buna, cu o singura greseala, soarele de pe caiet apunea si ma uitam la el acum cum asfinteste, pe cand camionul gonea spre gara Teius. Acum imaginea din vis era completa: cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de inchisoare, iar fata blonda, un inger care vroia sa-mi arate ca cel de-al cincilea an imi va da libertatea” (p.424-425).

            Iarasi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez)”, ce creaza oarecare neincredere in fidelitatea punerii lui pe hartie…

            Cu toate acestea, visul e vrednic sa intre in categoria Chemarilor lui Dumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un inceput de drum atat de anevoios…

40

TANDARA

            “– Domnule Aurel Obreja, am inteles din discutiile noastre ca nici unul dintre cei cinci care ati fost torturati de-a valma n-a batut la randul sau, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevarul?”

            Fragmentul ce urmeaza, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplanse. Martor al acuzarii in procesul reeducatorilor”, se refera la caznirea in temnita Gherlei a cinci fosti elevi. Tortionari erau alti detinuti, momiti de Securitate sa-si chinuiasca colegii de detentie in vederea preschimbarii lor in unelte ale Ministerului de Interne, provocatori, turnatori, depasitori de norma, slugi robotizate ale vointei partidului bolsevic ce pusese stapanire pe neamul nostru si pe tara, chiar si criminali. Acea cumplita perioada s-a numit “reeducarea”, a debutat la Suceava, a inflorit pe deplin la Pitesti , s-a extins la Gherla, la Canalul Dunare – Marea Neagra si in alte parti.

            “– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am aceasta satisfactie. Nu ca am fost erou – sau ca am fost noi eroi. Nu pentru asta. Daca mai continua in ritmul ala, ca la Pitesti sau cum a fost la inceput si pentru noi, nu stiu ce se-ntampla. Probabil ca gaseau o metoda de schingiuire pentru a ne impune sa batem la randul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Pitesti. Le studiasera. Fiecare om are o sensibilitate; la stransul degetelor pana ti le striveau; la picioare; ma rog, batut la gat; batut cu cantul scandurii pe cap; la talpi. Undeva trebuia sa-ti prinda o slabiciune.

            – Este posibil ca prin bataia in cap sa fie distrus acel centru al inhibitiei aflat pe scoarta cerebrala si, odata distrus acela, oamenii sa devina niste animale care nu mai judeca, niste bestii?

            – Cred. Pentru ca unii innebuneau. S-a intamplat si cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu si-a revenit. Un baiat extraordinar de bun. A fost internat si in timpul lui Antonescu: in lagar in Transnistria, langa un lagar de evrei. Fiind batut la cap, a avut un soc din asta. Ne-au imbracat intr-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat si de la altii. Ne-au pus sa tragem pe noi cate trei-patru perechi de pantaloni, cojoace si nu mai stiu cate. Faceam ‘manejul’, adica ne roteam in jurul camerei asa. „Hai, gata! Pregatiti-va sa plecati la Pitesti!” – ne-au spus. Umblam unul dupa altul. Transpiraseram de nu mai puteam. Si nu mai eram in stare sa mergem. Ei, cu parii in jurul nostru. Da-i, si da-i! Si acest Titi Stoica a avut o criza nervoasa. A inceput sa rada; si-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zambeste…” M-a impresionat atat de mult aceasta iesire de nebunie a colegului meu… Si am strigat: „Bestiilor, il omorati! Uitati-va, a innebunit!” – „Dumnezeu’ ma-ti!” – zic aia. „Ii iei apararea camaradului tau?! Lasa, ca-ti scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” Dupa aceasta criza, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, sa se linisteasca. Dar bataile n-au incetat. Ne-am intalnit cu totii dupa aia. Si-n fabrica. Ramasese cu aceasta… – stiu eu cum sa-i spun?… Probabil ca i-a atins vreun centru nervos, ca altfel nu se explica. Si dupa eliberare, tot timpul se simtea urmarit. Am auzit despre el ca cerseste la Iasi. E speriat ca-l duce cineva sa-l bata. Nu si-a facut nici actele. Intinde mana sa primeasca pomana; pe unde gaseste cate ceva, mananca. Asa am auzit…

            – Dar n-a ajuns sa bata pe altii… – constat interogativ si abia mai indraznind sa nadajduiesc in conservarea omeniei acelui bantuit de halucinatii datorate neputintei de a mai rabda.

            Dar halucinatii sa fi fost? Imi amintesc ca naratorul mi-a aratat intr-una dintre aceste zile de cand il frecventez, o bucata de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aschie gasita prin ruinele bisericii Sfanta Vineri, demolata de Ceausescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la locul dezastrului, in cautare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, sa ai o farama din ce a fost sfintit de slujbe, iar acum de inversunarea distrugatoare a necredintei…” Amfitrionul meu a tinut-o catva timp. Intr-o buna zi, ce s-a gandit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolata si cu mainile impreunate-n rugaciune, cu cearcane adanci ca doua orbite pustiite de organele vederii.

            – M-am gandit sa nu tin tandara asa, ci sa-i dau o valoare. Si atunci, am sculptat-o.

            De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva si Maica Domnului isi va fi spus, pe cand privea la Titi Stoica: „M-am gandit sa nu las tandara asta de om asa, ci sa dau suferintei sale o valoare…” Si i s-a sculptat in inima pe totdeauna… Si de asta Titi Stoica nu mai poate reveni intre cei asemenea lui.

            De aceea n-a ajuns sa bata pe altii…

41

TOT RAUL SPRE BINE

            “Bajenie si surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituie memoriile unui om prin excelenta cuminte. Asa dupa cum se si potriveste unui baietan crescut printre straini si ajuns sarac peste noapte datorita politicii rusesti, hulpava in a ne jefui de pamant, avutii si suflete. Ma refer la acapararea incalificabila a tinutului Hertei, unde s-a nascut autorul scrierii, Pintilie Iacob, ca si la exilul permanent al fratelui sau, ramas surd de timpuriu si ale caror purtari ‘romanesti’ au displacut ocupantului bolsevic. Pintilie, praslea, a ascultat de parinti, a iubit cartea, a auzit si chemarea neamului (drept care a intrat in Fratiile de Cruce). Dupa cum este firesc, a luat calea temnitei. Iar din aceasta, fara a se opune niciodata disciplinii nedrepte a locului, fara a-si vadi dispretul si scarba starnite in mod natural de comportarea fratilor romani cu arma sau biciul in mana, ce-i vegheau moartea lenta, din inchisoare, spuneam, nu a mai apucat sa iasa pana la eliberarea tuturor detinutilor politici din ‘64, decat cu un singur prilej si pentru foarte scurta durata. (Sper ca nimeni nu are pretentia sa puna la socoteala si cei doi ani petrecuti in Baragan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate…) Dupa calculele sale aritmetice, a petrecut dupa gratii o treime din timpul cat s-a pestrecut regimul comunist calare pe starvurile noastre! Desi, initial, nu a faptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a incasat o condamnare maricica, printre copii, la Targsor, mai revoltatoare a fost a doua condamnare (pronuntata de un complet judecatoresc, fiindca a mai fost condamnat si administrativ doar de securitatea ce-si atribuia drepturi ilegale in dramuirea aspiratiei la libertate a cetatenilor patriei!) Revoltatoare, pentru ca a primit ani foarte grei de detentie in temeiul faptului ca a conlocuit cu colegii de D.O., adusi de soarta alaturi de el, cand li s-a repartizat o casa parasita, ceea ce, pentru nevoile anchetei de a stapani prin moarte vietile noastre insemna punerea la punct a unei ‘organizatii subversive’! Cum insa acesta a fost destinul majoritatii detinutilor politici in cursul celor 45 ani de groaznice samavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om intelept, a ramas ‘cuminte’ si a primit fara revolta cele menite de ursitoare inainte ca el sau parintii sai sa poata protesta.

            Dintre cei in urma citati, numai maica autorului i-a putut fi martora de-a lungul unei portiuni destul de extinse a experientei sale bicisnice, pentru ca ea insasi a fost rapita pe nevestitelea dintre condamnatii la viata ale acelei epoci crunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emotionante randuri ale autobiografiei sale, pe marginea acestei despartiri. Un prieten, Bursuc, intalnit dupa mult asteptata eliberare, ii istoriseste despre ultima boala a aceleia care i-a dat viata. “Mi-a zis ca el s-a ocupat de inmormantarea mamei mele, procurand cele necesare la asemenea imprejurari si ca mormantul este platit pentru sapte ani. ‘Sanda (prietena mea) stie unde este mormantul si ti-l va arata, fiindca si ea a participat la inmormantare si a fost la spital inainte de moartea ei.’

            Singura mea mahnire a fost aceea ca nu i-au spus mamei adevarul despre arestarea mea. Ei au incercat in felul acesta s-o menajeze de o veste socanta, spunandu-i ca am avut un accident cu bicicleta si sunt internat in spitalul din Bacau, dar ca nu-i o forma grava si cum ma fac sanatos voi veni acasa. Nu stiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar ma obsedeaza gandul ca s-ar putea sa fi banuit ca eu am abandonat-o. Totusi ea a vazut ca prietenii mei o vizitau. Pe Ghita Bursuc il cunostea de multi ani, fiindca am fost consateni intre cele doua arestari ale mele. Dar lucrul a ramas definitiv ireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constatati singuri, ‘cuminte’ este si expunerea aceasta limpede ca in clasicism, cu prilejul careia nu se fac concesii ingustimii de gandire si simtire a unor eventuali cititori ce resimt nevoia unor ample dezvoltari punandu-le la dispozitie ‘mura-n gura’ amanuntele naratiunii.

            Daca stilul autorului cuprinde si o naivitate (iar fara aceasta nu se poate, caci oameni suntem!), ea sta in pregatirea cititorului pentru cate o rara intentie umoristica, ceea ce rapeste celei din urma eventuala latura comica.

            Altfel, lectura cartii odihneste (in pofida dramatismului prezent pretutindeni in paginile ei), odihneste tocmai prin echilibrul impartasit de cumpanita inteligenta si modestie a memorialistului. Folosind o sintagma imprumutata din muzica, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorba despre un dramatism “bine temperat”.

            Iar acum sa ne apropiem de tema rubricii de fata.

            Elevii de la Targsor erau impartiti de renumitul Constantinescu, pe atunci adjunct al Directiei generale a penitenciarelor, in apti de munca (si dirijati catre Canal) si inapti (ce urmau sa ramana pe loc o bucata de timp, ca apoi s-o apuce pe drumul fara intoarcere al reeducarilor). Naratorul nu se grabea sa alerge cu entuziasm sa inhate o roaba pana nu i-o insfaca altul… Prefera necazul cu care se obisnuise. “Am spus ca sufar de dureri de piept si ca ma simt fara putere, lucru care parea ca l-a convins, fiiindca eram si slab la infatisare. Atunci a facut semn cu degetul la stanga, adica spre grupul celor care urmau sa ramana pe loc. N-am facut un pas si imediat a revenit indicandu-mi sa trec spre partea dreapta, deci bun pentru Canal, iar ofiterul de servici m-a trecut pe lista respectiva. In acel moment, fara voia mea, chiar impotriva vointei mele si cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-ma de incercari mai grele decat as fi putut sa le infrunt sau sa le rezist cand puterile fizice si morale te parasesc. Cand astern pe hartie aceste ganduri, imi dau seama ca sunt in viata situatii cand o nenorocire poate fi o salvare de la o alta nenorocire mai mare. Daca nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a inchisorii Pitesti si a demascarilor lui Turcanu si unde, supus torturilor si dezumanizarii, as fi devenit si eu la randul meu tortionar. Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ferit de asemenea grozavii, unice in universul concentrationar al lumii” (p.92-93). Doar ca nu “destinul” i-a fost favorabil, trimitandu-l la robota silnica, ci Dumnezeu de care nu a uitat niciodata, dupa cum singur marturiseste, si care l-a chemat si pe aceasta cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spre linistea sa viitoare.

42

CHEMAREA

PRIN GLASUL UNEI MAICI

            Tanarul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi intemnitari, atrage iarasi asupra-si fulgerele securitatii, fara s-o stie, fara s-o vrea. In jurul sau se tese un scenariu al carui scop este implicarea intr-un complot antistatal a unor personalitati politice de prim rang de peste hotare si din tara. Este vorba despre aruncarea crimelor savarsite in cadrul reeducarilor, cu girul si sub indrumarea Ministerului de Interne si, de buna seama, a secretarului general P.C.R., pe umerii unor insi complet nevinovati, acuzandu-i ca ar fi vrut sa pangareasca imaginea comunismului in ochii omenirii. Rolul ce-i incumba lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care sa faca legatura cu executantii. Iata ancheta la lucru, straduindu-se sa obtina recunoasterea unor fapte inexistente.

            “Dupa 7 luni de ancheta continua, intr-o seara fusesem trantit la podea si calcat cu cizmele de un colonel. (…) Fusesem asezat pe un scaun, in fata avand instalate 2 reflectoare, unul in stanga, altul in dreapta (…). Paznicii mei nu imi spuneau decat: Vorbeste! Hai, spune! Vorbeste! Spune! Totul a durat o zi si o noapte. In acest timp am lesinat de mai multe ori si pentru a-mi veni in fire eram udat cu apa. Neputand sa ma tin pe scaun am fost legat de el. Incercand sa ma feresc de lumina orbitoare, cautam sa stau cu capul in jos, insa eram inghiontit mereu pentru a deschide ochii. Ma usturau cumplit si eram convins ca voi orbi.” Scos si la ancheta de noapte, este supus unei cazne de alt tip, a carei descriere nu o citam pe de-a-ntregul, ea aparand la mai toti memorialistii din aceasta categorie; e vorba despre ceea ce se numeste “vartelnita” sau “morisca”. “Fiecare lovitura la talpi se transmitea prin sistemul osos pana la creier, acele vibratii dandu-ti senzatia ca vor sa sparga cutia craniana. Se lumina de ziua.” Excedat, ingrozit ca avea sa ramana schilod tot restul vietii, cel torturat ingaima impotriva sa insusi: “Am transmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea si diversiunea politica de stat”; Bucuresti; Scara; 2004; p.196-7).

            Aidoma lui Belu Silber (datorita caruia a fost impuscat Lucretiu Patrascanu, prietenul sau), “am reusit sa incropesc un simulacru de declaratie cu cateva din elementele mincinoase furnizate de ei si cu altele inventate de mine” (p.198).

            Experienta proceselor comuniste scoate in evidenta tehnica justitiei din acele timpuri de a condamna in temeiul tocmai al acuzatiilor ce si le aduc retinutii intre dansii, fara nici o alta proba, sau al autoacuzatiilor obtinute impotriva adevarului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugereaza’, propune minciuna, iar caznitul are perspectiva de a scapa de canon numai daca primeste sugestia si o dezvolta in spiritul asteptat de calai. Aceasta s-a petrecut si cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decat moartea, pe care o asteptam ca pe o binefacere. Mintea imi sarise peste pragul normalului (…). Ma plimbam prin celula cand razand, cand plangand, incercand sa incheg cate o rugaciune, din care insa ma intrerupeam cu toate eforturile mele de a continua. Ceva mai puternic decat dorinta si stradania mea ma oprea, smulgand parca din mine acele cateva crampeie de ruga in care invocam ajutorul divin. Simteam cum forte diavolesti se jucau cu sufletul si cu spiritul meu, multumite pare-se de vremelnica lor stapanire” (idem).

            In aceste conditii, prin usa celulei de alaturi, tanarul auzi un glas de femeie, vibrand precum cristalul sau un clopotel, ca struna unei harfe (sunt imaginile memorialistului insusi), parand mai curand decat voce omeneasca una de heruvim… Nu putu descifra nici un alt cuvant decat: Doamne si Maica Domnului. Dar era suficient pentru ca in el sa se petreaca o schimbare. Acele nume il umplura de dulceata, il incurajara atunci cand nu socotea ca se mai putea redresa. Un fior ii strabatu trupul. “M-am trezit pe loc facandu-mi cruce, automat, mana miscandu-mi-se ca provocata de un stimul de reflex conditionat” (p.199), se analizeaza memorialistul fara a-si farda trairea. La el nu ajunsese inca imbarbatarea divina. Desi “chemat” (in sensul urmarit de noi), i se destepta doar obiceiul deprins in copilarie de a-si insemna pieptul cu cele trei degete alaturate. Termenul comparatiei, reflexul conditionat, scris cu italice, dovedeste onestitatea scriitorului: nu vrea sa se laude cu ceea ce nu se petrecuse, ci reduce intamplarea la limitele ei de jos. Si, totusi… “Tremuram! De ce? De frica? De emotie? De noutatea glasului ceresc? Cred ca de toate la un loc. / M-am asezat pe marginea patului de beton si m-am trezit cu lacrimi odihnitoare in ochi” (idem).

            Necunoscand alfabetul morse, Traian Popescu improviza o conversatie prin perete ajutandu-se de atatea ciocanituri ale degetului cat era numarul literei in cadrul alfabetului. Se dumiri ca era vecin cu o maicuta: Teodosia, de la manastirea Vladimiresti. Primi de la dansa cateva stiri privind arestarea duhovnicului si a unora dintre surorile sale de juruinta. Dar mai ales primi staruitoarea incurajare de a se ruga. Alaturi de Psalmul 50, se obisnuise in detentie, inca din anul 1949, sa sopteasca rugaciunea inimii. “Acum nu o mai puteam rosti” (ibidem). Alese o cale aflata la polul opus vietii de rugaciune ce-i era recomandata. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesului tuberculozei.

            “Ma simteam cu totul descompus psihic, incapabil sa mai reactionez lucid, dar nici sa-mi insusesc tot ceea ce mi se cerea sa spun” de catre anchetatori (p.200). Intrerupsese comunicarea cu maica vecina. O relua. Aceeasi intrebare reveni cu perseverenta: anume daca se ruga. Afland ca nu izbutea s-o faca, maica Teodosia ii propuse sa isi inalte impreuna gandul  catre Dumnezeu. “Disperarea insa ma patrunsese in fiecare fibra a trupului facand sa vibreze sufletul torturat care parea a nu mai fi al meu” (idem). Picatura cu picatura, balta amaraciunii crestea si iarasi crestea in inima sa. “Stand in genunchi cu lacrimi ce imi curgeau siroaie, nu mai puteam invoca nimic in afara de MAMA. Simteam ca Dumnezeu m-a parasit intorcandu-si fata de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai apartinea, dar nu-i apartinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine sa ne oprim asupra acestui sentiment al omului pacatos care se crede parasit de Dumnezeu. Golul creat in sufletul sau nu pare a mai putea fi umplut niciodata. Am discutat in prefata cartii de fata mai pe larg despre aceasta cumplita disperare. A fi fara aparare, mai precis fara aparator, e tot ce poate fi mai ingrozitor. Crezandu-se ramas singur, Traian Popescu nu mai are curajul sa ceara sustinerea de Sus. De fapt, de teama ca a fost parasit, el este acela care paraseste. O vaga constienta a acestei culpe, bine ascunsa in subconstient, il rusineaza; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invoca pe Creator. Nu mai poate sa-si odihneasca inima decat cu gandul la maica sa parasita-n urma; o mama care e legata de maini, care oricat ar dori-o nu are cum sa-si ajute feciorul din robie. In acest pustiu spiritual se cuibareste diavolul. Acum este liber, in sfarsit, sa se hraneasca din faptele bune ale puscariasului, lasate sa pluteasca in deriva in amintirile lui moarte.

            Omul chinuit bate in perete de parca ar ingenunchia la picioarele Crucii: “Maicuta, rugati-va si pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfarsit!” (p.201).

            Aparitia calaului care-l batuse fara mila il sperie atat de tare incat isi face seama: “Am inghitit 80 de hidrazide, comprimate stranse cu grija, iar cu un ciob de sticla de la un bec spart gasit in WC cu cateva zile mai inainte, mi-am taiat venele!!” (idem).

            Regret din suflet ca marturisirea nu continua a ne lumina asupra celor petrecute dupa tentativa sa de a-si lua viata, anume cum a fost salvat.

            Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut sa ma elibereze din viata, salvandu-mi astfel sufletul care si-ar fi pierdut sansa mantuirii. Probabil ca El avea alta lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat al lui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresata lui Dumnezeu prosteste si cu pacat, dar nu mai putin o Chemare de jos in Sus. Acestei Chemari a omului, Dumnezeu i-a raspuns cu alta Chemare, pe care omul o recunoaste peste ani ca Indrumare catre o alta lucrare.

            Vom retine ca maica Teodosia nu era o modesta rugatoare anonima, ci poeta Zorica Latcu, eleva lui Lucian Blaga si colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gandirea”, raposata dupa Revolutia din ‘89, atunci cand revenise in monahism, tot la manastirea Vladimiresti.

43

DUMNEZEU NU SE LASA VAZUT CI ASCULTAT

            Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine intru completare pagina de titlu a cartii sale, pentru a-l sti recunoaste cititorii cu care si-a irosit junetile incatusate, minus dragostea de viata si umorul…) este un memorialist al detentiei care nu si-a pierdut tineretea, cel putin odata luand creionul in mana pentru a impartasi si altora pocinoagele si renghiurile pe care i le-a facut si jucat viata. Fara sa recurga la un titlu ‘cutremurator’, cum procedeaza majoritatea colegilor sai de intentie, cel asupra caruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc si romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii sai, dupa cum se constituie si naratiunea insasi: “Aur si noroi” (Constanta, Editura Metafora, 2004).

            Pentru a o scurta si a ma apropia de propria mea Chemare (aceea de a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresata victimelor din temnitele comuniste), voi coti pe nevestitelea catre o camera din inchisoarea Clujului, umpluta cu membrii unui lot de plozi maramureseni indesati in jurul prea iubitului lor dascal, cunoscutul (ulterior) Aurel Visovan. Dizenteria le storcea vlaga, la capatul unei lungi anchete si a traumei constituite de procesul abia incheiat. Dupa obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor si lagarelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legata de boala, a infirmeriei, fu sa sugereze comenduirii prajirea painii detinutilor. Daca nimeni dintre cei raspunzatori de existenta lor nu trecea la vreo masura eficienta de combatere a maladiei distrugatoare, Dumnezeu o initie pe una dintre victime intr-o modalitate de autoaparare. Chemarea Sa la jertfa fu bine auzita si pusa in practica pe data.

            “Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumatate din noi – sa li se cedeze jumatate din ratia de paine de catre noi, cei sanatosi, luandu-le in loc zeama [adica ‘mancarea’, N.n.], adica nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun ca nici in gand. Iar Dom’ profesor si-a refuzat hrana timp de trei zile, in ciuda protestelor noastre vehemente si oarecum surprinzatoare, deoarece nu aveam neobrazarea sa-l contrazicem decat rareori si niciodata vehement. Dar de data asta vedeam – si pe buna dreptate pericolul si pentru d-lui – ceea ce ne ingrijora peste masura, caci atasamentul nostru fata de acest OM era nelimitat. N-am avut nici un succes! (…) / Boala a cedat, baietii au inceput cate unul sa-si revina la ‘normal’ si desi daramati fizic si slabi ca, dupa cum afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fara ca aceasta sa necesite autopsii incomode si probabil costisitoare, eram victoriosi si chiar ne simteam ca atare. Victoria era dubla! Invingandu-ne pe noi, am invins si boala” (p.27-28).

             Acelora care imi vor atrage atentia ca in relatare nu se gaseste altceva decat dovada unei onorabile hotarari omenesti de jertfa colegiala intrand in morala uzuala a grupurilor bine sudate, ii voi atrage atentia la randu-mi asupra faptului ca morala insasi este nascuta datorita lectiunii crestine si ca, mai mult, pilda sacrificiului de sine in favoarea semenului ne-a fost data de Iisus. Parerea mea este ca anterior am asistat la o noua Chemare a lui Dumnezeu adresata omului (cum adun eu intruna din cartile citite, intru alcatuirea acestui Pateric al Chemarii de Sus). Se mai poate incerca sa se infirme parerea aceasta intr-un fel, daca nu s-ar gasi si in acest caz raspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune ca nimeni dintre cei de fata, atunci cand s-a recurs la aceasta tehnica de salvare a bolnavilor, nu a fost constient de soptirea divina ce intarea iubirea de aproape si indemna la jertfa pentru el. E drept. Dar de cate ori il auzim pe Dumnezeu cand ne indreapta drumul? Si, totusi, o face necontenit.

            Nici nu avem de ce sa ne intrebam daca am fost cu adevarat inspirati de Chemarea lui Dumnezeu, ci sa intelegem o data pentru totdeauna ca orice inclinatie catre bine, adevar, dreptate si frumos nu are alt izvor decat in Creatorul care, prin mijlocirea noastra, isi apara, extinde, intareste si imbogateste fara incetare Creatia, ca o stim sau nu. Nimic alta nu ni se cere decat sa alegem a da ascultare Chemarii.

44

OMUL LIBER SI PROASPATUL ELIBERAT

            Ioan Dunca, a carui carte, “Aur si noroi” (Constanta, Editura Metafora, 2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste, sesizeaza aceeasi Chemare si in conditiile mai mult sau mai putin provizorii ale libertatii.

            De data aceasta, ne vom opri alaturi de un grup mai curand buimac decat vesel, cum i s-ar fi cuvenit sa arate, cand membrii lui tocmai au fost liberati din lagar.

            Avand tinta de a prinde un tren spre Bucuresti, o pornisera catre gara cea mai apropiata, Medgidia. Dupa atatia ani de munca silnica, dupa atata nemancare si zdrobire a oaselor cata indurasera la Canal, dupa atata nesomn, dupa atata vlaguire, nu ii prea tineau picioarele la un drum nou, chit ca ii conducea catre familiile lor.

            De aceea aparitia unei basculante la orizont le surase ca revederea unei vechi cunostinte binevoitoare. Bagara de seama ca “la volanul […ei] trona, falos nevoie mare, un militar constructor. I-am facut semn si a oprit, dar nici nu a vrut sa stea de vorba cu noi, si-a dat seama ce hram purtam” (p.267).

            Prin mijlocirea proaspetilor sloboziti, Dumnezeu i-a adresat ostasului o Chemare la omenie. Raspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine. Dar nu intarzie nici incheierea lectiei Divine.

            “A plecat lasandu-ne cam sui si dezamagiti, dar nu a facut 50 metri, ca s-a proptit in drum cu motorul stins. Cand am ajuns in dreptul lui, se holba neputincios la motor, cu capota acestuia ridicata. Ploiesteanul nostru [e vorba despre unul dintre fostii detinuti, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierele mecanice (…) era as in materie de motoare. Parintii lui au avut un atelier de depanare auto si el crescuse, cum ziceau raii, cu benzina si ulei de motor in loc de lapte. L-a privit cu mila pe nefericitul sofer (…) si s-a uitat peste umarul lui (…:) – Ma lasi pe mine putin?” (idem).

            Nu trecura decat cateva secunde ca motorul incepu sa bazaie dupa nevoile lui, apoi sa duduie.

            Omul de la volan le facu semn sa urce, de data aceasta fericit ca-i intalnise. Insa ei il refuzara, dupa regulile fratietatii jignite.

            Individul isi primise lectia pana la capat. Dar lectia adresata noua, cititorilor, nu s-a ispravit odata cu plecarea lui.

            Abia de respirara usurati de a fi scapat de neplacuta intalnire ca se ivi un autocamion si soferul acestuia opri taman in dreptul lor, nerugat. Dupa cum pomeneste autorul: “e adevarat ca fapta buna tot isi primeste plata” (idem). Insul necunoscut se interesa unde aveau drum si, dupa ce afla, ii invita sa se tolaneasca pe incarcatura de criblura de piatra alba. Fura condusi cat mai aproape de gara.

            “Omul s-a scuzat ca nu ne duce mai departe (…) deoarece risca un control. I-am oferit plata pentru serviciul prestat in folosul nostru, dar omul a refuzat categoric: – Pastrati-va banii, baieti, veti avea nevoie de ei” (p.268). Fratietatea pomenita adineaori infloreste curata si stralucitoare de data aceasta. Conducatorul grai mai departe: “Aveti mare grija ce si cu cine vorbiti, ca lumea-i rea. Luati-o pe aici, pe poteca asta si ajungeti in gara. Dumnezeu sa va ajute!” (idem).

            Ne aflam la capatul lectiei despre omenie. Avem doua exemple la dispozitie. Intr-unul, Chemarea este savarsita in chip negativ; in celalalt, in chip pozitiv. Insa nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noi din cele doua.

45

NU EXISTA PAS FARA DUMNEZEU

            Scrierile despre detentie sunt elocvente cat priveste intensitatea credintei autorilor lor. Intr-unele dintre ele, Dumnezeu intra in preocuparile permanente ale marturisitorului. Ba chiar si opurile inchinate Cerului si Imparatiei Domnului. Intr-altele (care imi vin cu generozitate intr-ajutor, cand culeg povestiri cu tema Chemarii), din cand in cand, se pune chiar chestiunea interventiei Creatorului in existenta duhovniceasca, sociala sau fizica a naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneste pe Tata, nici pe Fiul, dar din paginile respective simti inaltandu-se neincetat buna mireasma a prezentei Lor tacite, calde, ocrotitoare si indrumatoare. Mai exista si celelalte naratiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei, frumoase ca stil, insa gaunoase cat priveste deschiderea metafizica.

            Astazi ma voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de mai sus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detentie si al eseului politic, pe care toti amatorii de atari marturii il urmarim cu interes de mult timp. Paginile sale se intituleaza: “Amintiri –  cu si despre Nicu Balanescu” si au aparut in revista “Memento” (Timisoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie 2004.

            Actiunea naratiunii incepe odata cu eliberarea din lagarul nazist de exterminare de la Buchenwald a legionarilor internati de Hitler.

            Filon Verca si cu Nicu Balanescu s-au numarat printre elevii radiotelegrafisti ce urmau sa fie trimisi in Patrie, alaturi de numerosi alti combatanti, pentru a organiza rezistenta impotriva invadatorului sovietic si a guvernului impus de rusi. Formarea micilor echipe se bizuia si pe afinitatile personale dintre viitorii membri. “Fara sa stiu cu cine voi face parte din echipa, m-am gandit la Balanescu, un caracter ferm, decis in hotararile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degraba, atitudinea pe care fiecare o manifesta in cei aproape doi ani in lagar, supusi la presiunea germana ‹fara succes› de a ne aservi national-socialismului german.” Se remarca de pe acum o atitudine a naratorului, ce depaseste planul rationalitatii pure. Optiunea facuta de el (de o grava importanta pentru insasi prezervarea vietii sale pe viitor si, oricum, in vederea incheierii cu succes a misiunii cu care aveau cei doi sa plece in tara) se bizuie pe o indelungata observare. Voi mentiona ca pe parcursul celor doi ani de convietuire intre sarmele ghimpate, aceasta observare nu s-a facut in mod continuu si, mai ales, nu cu un scop precis  – evident nu cu acela de a cantari caracterul celui observat in vederea alcatuirii unei echipe de lupta si cu riscul jertfei maxime. In acest caz, ce alt element a mai participat la inchegarea optiunii lui Verca? Rationalistul va raspunde: intuitia. Este un termen caruia psihologii nu i-au gasit o definitie. Nu e cunoscut motorul ce declanseaza acest proces, nici felul in care e garantata soapta lui. Pentru mine, cele resimtite de Filon Verca tin mai curand de domeniul mistic si as numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu cuvintele cu care l-am obisnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedea ulterior de ce investesc in acest termen atat de mult.

            Un sir de nepotriviri au condus misiunea incredintata lor la ratare. Au fost parasutati aiurea decat unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde nici unul dintre luptatori nu cunostea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizand pe o turla de biserica, au alertat jandarmeria de la bun inceputul actiunii. Ceilalti, au ratacit un numar de zile de trei ori mai mare decat le erau pregatite proviziile de hrana rece, dupa care, dibuiti, au fost opriti cu focuri de arma si arestati. Aceasta avea loc in luna august. In ajunul Craciunului, conform unor intelegeri politice, savarsite pe deasupra vointei lor, au fost eliberati.

            Filon Verca il invita pe Nicu Balanescu sa petreaca impreuna cu el sarbatorile Craciunului, ba chiar sa-si cladeasca o casa in satul sau. Numai ca acela sosi cu o zi dupa arestarea celui dintai. Ii fagadui mamei disperate sa-i afle urma.

            In perioada de tortura de negrait, cu camasa si indispensabilii muiate in sange, abia trezit dintr-un lesin prelung, Filon auzi comisarul de servici apostrofandu-l: “Verca! (…) Varul tau asteapta la poarta, daca ai schimburi de dat. Grabeste”. Si-i scutura prin fata nasului o traistuta, sa-si depuna in ea rufele murdare.

            Arestatul isi dadu seama ca aci se ascundea un semn ce lasa de inteles ca ai sai ii descoperisera ascunzatoarea nevoita. Pentru a le transmite ca se mai gasea in viata, trebuia sa le trimita ceva pe care sa-l recunoasca a-i apartine. Singurul obiect spalat de sange ii era batista.

            Cel din fata cladirii era Nicu Balanescu. Fagaduindu-i mamei lui Filon ca avea sa dibuie urmele feciorului, “a plecat sa ma caute. Mai intai la Securitatea din Caransebes, apoi la cea din Lugoj, si in urma, la Timisoara. El se prezenta intotdeauna la ora pranzului, cand toti erau plecati la masa, ramanand doar comisarul de servici, care nu cunostea dosarele. Cu toate ca era si el cautat, s-a intors la Petrosnita si a linistit-o pe mama, ducandu-i traista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

            Finalmente, a fost si el aruncat in celula alaturata chinurilor camaradului sau. “Cand mi-a povestit, mi-a scapat o lacrima. Ce l-a manat in gura lupului, stiind bine ce il astepta?”

            Raspunsul mi se pare limpede si usor de ghicit si-l voi da sub forma unei alte intrebari: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea poruncii dragostei dintre semeni?

            Aceasta Chemare se va face auzita si mai puternic, rascolind atat sufletele participantilor la urmatoarea evadare, cat si ale noastre, carora ne este incredintata relatarea ei.

            Filon Verca ocupa pozitia de furier pe langa un plutonier.

            “Seara, inainte ca plutonierul sa plece, mi-a dat voie sa aduc din inchisoare un electrician. In timp ce trupa era la masa, l-am luat pe Brindescu si l-am dus in curte in spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe care urcandu-se, a sarit zidul. Cu Nicu am facut la fel. Mai ramanea sa fac si eu la fel. La companie era un capitan, facut din soldat [sa fie iertate repetitiile necenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educatia politica’, care venea adesea in birou sa mai stea de vorba cu mine, intrucat ma ocupam si de alfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumatate de ora. Dupa plecarea lui, ma indrept spre zid, urc pe lemne si, deodata, aud un sasait de dincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gandul ca am fost descoperiti. Aud vocea lui Nicu si imi vin in fire: – Ce-i cu tine? ai innebunit, ti s-a urat cu binele? Nicu imi raspunde calm: – Vazand ca nu mai vii, m-am decis sa ma intorc. De ce sa platesti numai tu? Am vrut sa fiu cu tine… In clipa urmatoare, cadeam unul in bratele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinatia noastra.”

            Preocupat, ca si noi, sa rezolve enigma psihologica propusa de aventura de mai sus, autorul adauga: “Dupa cele intamplate, m-am intrebat: Ce forta leaga pe unii oameni ca nici primejduirea vietii nu-i desparte?… Prietenia, credinta in Dumnezeu sau constiinta misiunii? Poate ca in toate acestea rezida secretul daruirii de sine”. E posibil ca explicatia sa fie ceva mai simpla si sa nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste.

46

PORUMBELUL DIN PALARIE

            Cata nevoie are omul incoltit de vrajmasi de ajutorul lui Dumnezeu! Psaltirea toata se cutremura de strigatele lui. Cu cat mai mult se tem anonimii a fi fost uitati de Tatal… Uneori, biet semenul nostru nici nu e constient de interventia Celui de Sus, datorita careia cade tot in picioare, atunci cand nadejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e ca nici macar dupa ce a fost salvat, el nu e totdeauna constient cui datoreaza minunea. Or, ce este aceasta ridicare a noastra din nimicnicie, daca nu o Chemare a lui Dumnezeu? Si cate atari Chemari sa fie necesare pentru ca slabiciunea noastra sa recunoasca sprijinul primit?

            Lui Chirila Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanta, Metafora, 2004) i s-a comunicat ca in numele Maresalului Antonescu, seful Statului, se pregatea o inscenare ce sa motiveze anumite arestari pentru care nu exista o motivare juridica temeinica si clara. Se preconiza chiar regizarea unui atentat trucat, impotriva lui. Cei ce se temeau a cadea victime nevinovate au hotarat sa o ia inaintea dusmanilor, pregatindu-se a pastra o desavarsita neimplicare in viata tarii, pentru a nu da nimanui prilejul unor acuzatii mincinoase. Intru atingerea scopului ca aceasta decizie sa capete un caracter cat mai general, se alcatuira manifeste, urmand ca autorul memoriilor citite de noi sa le raspandeasca, depunandu-le in cutiile postale ale cetatenilor.

            Zis si facut! Chirila Ciuntu si-a umplut buzunarele cu micile stive bine ambalate si a pornit catre casa, unde intentiona sa depoziteze cea mai mare parte din fluturasi, in timp ce cu celelalte avea sa colinde Capitala, pentru a indeplini misiunea pe care si-o luase.

            Ca sa scape mai repede de pachetele incriminante, se urca in tramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregatea pentru Sf. Prohod, la care era asteptat Maresalul Antonescu. Piata era inconjurata de tancuri, armata si politie” (p.33).

            Spre stupoarea sa, in loc de a urma traseul obisnuit, tramvaiul coti si o lua pe alte linii, prin mijlocul pietii. Cu mintile tulburate de modificarea rutei, purtatorul manifestelor nu gasi altceva mai bun de facut decat sa atraga atentia asupra sa printr-aceea ca, zapacit, sari din vagon, acolo chiar. “Intr-o clipa ma trezesc inconjurat de agenti de politie.” Se napustira asupra-i cu o singura intrebare, muscata de toti ca-ntr-un glas. Il presau sa declare de ce nu-si continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod in gat. De neinlaturat. Mintea aburita ii oscila intre diverse raspunsuri posibile, care mai de care mai fistichiu si deloc potrivit sa-l scoata din situatia deosebit de incordata in care se gasea.

            Si iata cum coboara niste aripi falfaind catre el, pe o boare ce-i sterge naduseala cotropindu-i fruntea… “In timp ce cautam raspunsul, deodata se desprinde un sergent-instructor de jandarmi din multime, se apropie de mine si ma ia cu o toropeala de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am mai vazut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Va dati seama cu ce inima s-a repezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arata binevoitor, repetand copilareste povestea (de fapt cum  statusera lucrurile si in realitate) tramvaiului ce-si parasise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechea ruta, cum s-a temut ca va fi dus aiurea si s-a gandit sa faca economie de timp si sa sara din mers, astfel putand s-o apuce pe jos catre casa… “M-a luat de mana zicandu-mi: ‘Hai, ca-ti arat eu pe unde sa treci ca sa ajungi la destinatie!’ Surprinsi de faptul ca sergentul m-a luat pe nume si in mod asa de prietenos, politistii au ramas cu gura cascata, in timp ce eu ma indepartam” (idem). Ajuns la adapost de orice pericol, strainul ii povesti ca-l stia din priviri, deoarece Chirila Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi impreuna cu un cunoscut preot, si ca se temuse sa nu aiba de suferit intr-o imprejurare ca aceea, cand politia in par cauta pricina oricui, vinovat au ba.

            Arestat, oamenii ordinii i-ar fi gasit in pachet manifestele si memorialistul nu ar mai fi avut nici o sansa de supravietuire. “M-am despartit de sergent, multumindu-i ca mi-a salvat viata si, facandu-mi apoi de zece ori cruce, i-am multumit lui Dumnezeu ca se mai fac si in zilele noastre minuni” (p.34). Asa vorbeste un om care a auzit Chemarea.

47

UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

            Rasarirea ajutorului lui Dumnezeu pe neasteptatelea, in existenta lui Chirila Ciuntu, atunci cand interventia miraculoasa era mai urgenta pentru a-l salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avu loc in doua ocazii asemanatoare, dintre care una am relatat-o in capitolul precedent, iar cealalalta urmeaza a fi expusa aici. Cand fac socoteala acestor interventii, ma bizui numai pe marturisirile din cartea sa de memorialistica: “Din Bucovina pe Oder” (Constanta, Metafora, 2004). Iar aceste interventii salvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind in clipe cand se juca viitorul sau dupa sistemul cap sau pajura.

            Iata intamplarea la care ma refer de data aceasta.

            Naratorul urma sa paraseasca Romania foarte curand. Il desparteau de acele momente doar cateva zile. Pentru a-si usura contactul cu cei care trebuiau sa-l treaca granita, decise sa elimine orice risc posibil. Drept care, aranja sa-si petreaca  ultima noapte inainte de marea aventura la un cunoscut binevoitor, comisarul de politie Bozdoc. Incarcat cu bagaje, se ferea de orice intalnire periculoasa, mai ales pentru ca, intr-un asemenea prilej, in eventualitatea unei perchezitii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori ale familiilor altor fugari, destinate celor din strainatate. Or, ele deveneau grav incriminatorii intr-o asemenea situatie.

            Il insotea un coleg pentru a-i usura transportarea geamantanelor.

            “Cand ne suim in tramvai, dam peste un sergent care ma intreaba unde ma duc la miezul noptii cu bagajele. I-am raspuns ca ma mut la o noua locuinta si ca in timpul zilei nu am avut timp sa fac acest lucru. Sergentul de strada nu a fost incantat de explicatia mea si mi-a atras atentia ca ne vom cobori la Patriarhie sau in Piata Natiunii si ca acolo voi da socoteala la circumscriptia de politie. Cand am vazut cum stau lucrurile, m-am hotarat s-o sterg in orice caz, profitand de intunericul ce se lasase peste oras si lasand la nevoie bagajele in plata Domnului.” (p.35).

            Noul plan nu mira pe nimeni: ce era sa faca bietul om in conditii atat de neprielnice? Exista, parca, o specie de soparle (daca nu cumva au aceasta caracteristica toate) care, daca le apuci de coada, ti-o leapada in mana pentru a scapa cu viata. Si de n-ar fi adevarata amintirea mea din viata naturii, tot este elocventa in situatia creata. In vederea plecarii peste hotare, in noile conditii merita ca Ciuntu sa lase tot si sa dispara cat mai curand, pentru a evita orice neajuns. La aceasta purcese. Ii sopti insotitorului sau schimbarea de plan si-l pregati sa fie gata pentru o disparitie neasteptata in noapte.

            “Ajunsi in piata cu pricina, politistul ne someaza sa coboram, pune fluieratoarea la buze si da semnalul gardianului de serviciu din regiune sa vie sa ne duca la circumscriptie. Intre timp incepeau sa cada picuri de ploaie, iar gardianul, care din intamplare nu era prin apropiere, nu se arata” (p.35-36).

            Desigur ca intarzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vadea a fi fost salvatoare inca. Pentru definitiva iesire din cumpana, era necesara o interventie mai puternica. Dupa cum nici ramanerea ascunsa a agentului nu parea datorata unor imprejurari omenesti legate de ceea ce se petrecea in acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succeda suieratului insistent si fara ecou nu parea a se datora vreunui factor uman implicat in povestea aceea.

            “In acest moment se apropie un civil care observase ca ceva nu era in ordine, deoarece noi vociferam cam tare, si ne intreaba ce s-a intamplat; zic: “Ce sa fie, domnule, trebuie sa ma mut acuma, pentru ca n-am avut timp ziua, si domnul sergent vrea sa ma aresteze fara nici un motiv.” “Ia-i, domnule sergent, adresa unde se muta si da-i drumul, caci lucrul acesta se poate intampla oricui!” La intrebarea sergentului, ii dau adresa (…). Cu aceasta am fost lasati sa ne continuam drumul. Nu stiu cine a fost civilul acela, dar trimis a fost dansul de Dumnezeu, ca sa se mai intample o minune cereasca” (p.36).

            Nu socotesc ca sunt necesare completari sau comentarii suplimentare pentru a se evidentia ca povestitorul nu era parasit de Dumnezeu, ca nu era lasat sa se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strangeau tot mai tare in jurul gatului sau. Dimpotriva, Parintele Ceresc ii trimite semne ca ii vegheaza pasii, prin aceasta chemandu-l catre El.

48

PRIN V. VOICULESCU

OMENIREA ESTE CHEMATA LA FAPTA CRESTINA

            Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit de catre un necunoscut ca tatal sau putea fi adus acasa din detentie, dupa ce obtinu ingaduinta sefilor sai de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi dimineata la dispensarul din Turda. Fu indrumat catre etaj. O camera plina de fosti puscariasi. Le cerceta pe rand figurile triste, impasibile. Isi descoperi tatal. Era altul decat il cunoscuse. Chipul nobil ii fusese zdrobit de pecetea mohorata a temnitei. Capul, chilug; fata, smochinita. Vorbea foarte incet si retinut: ii era frica sa nu traga careva cu urechea. A plans. L-a intrebat de surorile sale, de copii, de prietenii ramasi in libertate. Fiul glasuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod intre cei slobozi. Batranul se grabi sa-i faca semn sa scada intensitatea vocii, ii sopti ca o parte dintre cei de acolo erau hoti si turnatori periculosi. Extrem de prudent.

            Pe la amiaza, si-a facut aparitia directorul spitalului. Intocmirea formelor de externare. Feciorul si-a parasit parintele, sa gaseasca un mijloc de transport pana la gara din Campia Turzii, singura apropiata. A strabatut targul in dreapta, in stanga, uitand de masa, potopit de griji. Vlaguit.

            In sfarsit, i-a iesit in fata o volga, taxi. I-a facut semn. Opri. Doctorul trase adanc aer in piept. Se incuraja singur si se avanta cu: „Domnule, a iesit tata din inchisoare”.

            – “Am ramas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinta noastra”, imi marturiseste.

            – “Si pe mine ma impresioneaza”, repet dupa el, cu un nod in gat.

            Imi amintesc cu ce frica de oameni m-am eliberat eu insumi si ma acuz, ascultandu-l, pentru neincrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani si o revolutie s-o anihileze.

            Oare a pierit ea de tot?

            Nu.

            Deci soferul a acceptat pe data sa-l ajute pe poetul mai mult infirm decat pe picioarele proprii. A si cerut o suma modica pentru transport: optzeci de lei. A pus mana, alaturi de fiu, sa-l care pe brate pe varstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Il instalara cu bagare de seama pe canapeaua dindarat a automobilului.

Cand coborau scara, fostul intemnitat, incercand sa-si scuze lipsa de puteri si sa mai aline mahnirea baiatului sau, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Ma fac eu bine si o sa dea Dumnezeu sa traiesc pana la nouazeci de ani…” Nu-si dadea seama, desi medic – el, marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situatii: era plin de speranta.

Poetul suferea grav de tuberculoza. Un morb Pott, o carie osoasa a vertebrelor; doua erau distruse masiv.

            La Campia Turzii, fiul si-a asezat parintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul garii, pe peron, in asteptarea acceleratului. Il ingrozea faptul ca vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-si pusese iubita povara nemiscata. Iar trenul urma sa opreasca numai timp de doua minute!

            Intr-un grup, nu departe de ei doi, niste ceferisti sedeau pe laditele de lemn, cu felinarele alaturi.

            Se apropie de dansii: „Dom’le, l-am scos pe tata din inchisoare. Uitati-va in ce hal e! Trenul sta putin. Trebuie sa nimerim vagonul de dormit…” Urma pana la capat istoria ce-l tulbura; continua cu rugamintea de a fi ajutat. „N-ai grija, domnule! Se face!” Asa a fost. L-au luat pe sus si l-au suit fara dificultate. N-au vrut sa primeasca nici un ban. A fost nevoit sa le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnota.

            Insotitorul de vagon, cand a ascultat povestea reluata, le-a oferit sa ocupe compartimentul de langa usa, pe raspunderea lui. „Ma descurc eu, vedeti-va de treaba! Il bagam aicea, ca-i mai bine. Restu’, treaba mea!”

            – “Deci si el m-a ajutat”, adauga triumfator domnul doctor, cu o satisfactie izvorata din recunoasterea omeniei tuturora.

            Si ce bine-l inteleg! Cata nevoie avem toti sa redescoperim intruna purtarea omenoasa, intelegerea semenilor, sentimentul ca nu ne miscam printre stane de piatra, ci printre frati, ca in orice strain gasim un sprijin la nevoie, dupa cum noi insine suntem gata sa ne facem luntre si punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, impins din cale de catre egoism si rautate, gata sa se prabuseasca.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei impotriva unei doctrine antisociale, al superioritatii iubirii dintre oameni fata de ura si glacialitate. Este ca si cand mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, pana si atunci, sa ramana Om.

            Inainte de a fi parasit Turda, sprijinul propriului sau parinte luase legatura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucuresti, eliberat din inchisoare nu demult. Cu acesta se sfatuise asupra caii de apucat in aceasta cautare a parintelui disparut si el il imprumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul calatoriei de inapoiere, numarul vagonului cu care soseau.

            Acela i-a asteptat pe neobisnuitii calatori in Gara de Nord, cu un carucior de invalid. Si astfel odiseea lua sfarsit.