Tags

Related Posts

Share This

2. Calea cartii

HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI”

În prefaţa cărţii cu mireasmă filocalică: “ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ”, avându-l ca autor pe Dl. prof. Mihai Rădulescu, spuneam că “Sensul adevăratei paternităţi duhovniceşti e mai degrabă acela de a da viaţă”. În cazul Părintelui Nicodim, “frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut prin ucenicii săi” confirmă calitatea părintelui spiritual de a fi: “şi tată şi mamă – stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi” - acum şi pururea.

“Liturghisitor al Cuvântului” asemenea “didascalilor” din zorii creştinismului, D-l PROFESOR, prin publicarea a încă două volume despre ilustrul duhovnic, revelează acustica personalităţii acestuia pentru posteritate şi ne cucereşte spre mai multă preţuire şi recunoştinţă.

Aceasta pentru că, în contextul oricărei ucenicii a vieţii lăuntrice – cultura duhovnicească ocupă un rol de seamă, căci credinciosul are nevoie să-şi îmbogăţească şi să-şi verifice propria sa experienţă cu ajutorul Părinţilor duhovniceşti a căror autoritate este recunoscută de Biserică.

În Ortodoxie cunoaştem atât cât trăim viaţa religioasă, cunoaşterea fiind prin participare la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor în virtutea“credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6) altoiţi fiind în trupul Bisericii, prin Sfintele Taine.

Tocmai de aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin “Raţiunile” Sfintei Scripturi şi scrierilor duhovniceşti reprezintă o “cale” alături de cea a “raţiunilor” făptuirii şi a celor revelate de Înomenirea Logosului divin, spre dobândirea mântuirii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: “Cuvântul lui Dumnezeu se face trup prin fiecare din cuvintele scrise… se află tainic în fiecare din poruncile Sale… Cuvântul este cale celor ce străbat bine ‘drumul virtuţii’ prin fapte… şi-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu” (“Capete despre cunoaştere”, II, 60, 68, 71).

Înţelegem că prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu devine străvezie prin natură şi Scriptură, urmată fiind de cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii prin care omul devine dumnezeu după har prin energiile necreate. “Liturghia Cuvântului” devine astfel liturghie a “Cuvântului Vieţii” (Ioan VI, 68) pornind de la pocăinţă la participare şi comuniune, transfigurând nu doar mintea ci omul întreg.

De la cunoaşterea Cuvântului din Scripturi şi scrierile duhovniceşti trebuie să se ajungă la părtăşia Cuvântului “făcut trup” (Ioan I, 14) în Euharistie. Căci “Euharistia nu este taina ce completează Cuvântul, ci Cuvântul devenit trup, Trupul înviat al Cuvântului” (I. Ziziculas, “Fiinţa eclesială”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 15-16).

O înţelegere adâncă a celor două cărţi orientează atent la adevărul că: “Oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelii (sau scrieri duhovniceşti n.n.)descoperirea Cuvântului duhovnicesc ar fi incompletă fără săvârşirea Tainei euharistice…. Liturghia Cuvântului se împlineşte astfel ÎN şi PRIN Liturghia Euharistică, Taină a tainelor care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa sa dumnezeiască” prin Sfintele Taine ale Bisericii (J. Breck “Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare”; EIBM – BOR, 1999, p.16).

Din această cauză viaţa ucenicilor Părintelui Nicodim ce alcătuieşte conţinutul celor două cărţi este “un prilej de dobândire a Duhului Sfânt” după expresia Sfântului Serafim de Sarov şi din acest motiv Duhovnicul luminează viaţa tuturor celor care îi citesc şi împlinesc cuvântul scris.

În această lumină se cuvine să înţelegem şi “mântuirea prin citit” şi “mântuirea prin scris” (titlul prefeţelor d-lui Dan Verona) ca trepte în urcuşul duhovnicesc spre mântuire la care se adaugă prin “metanoia” şi altele prin transfigurarea totală a omului (suflet şi trup).

Nădăjduim că acest “Jurnal al fericirii” în două volume (parafrazându-l pe N. Steinhardt) prin care autorul aduce în actualitate persoana şi lucrarea Duhovnicului Nicodim – ce trăieşte şi acum prin ucenicii săi – va procura “rod însutit” în sufletele multor creştini “membre ale trupului lui Hristos”.

Suntem încredinţaţi că printr-o astfel de “liturghie a Cuvântului” celebrată de venerabilul sacerdot al “preoţiei universale” cum este înţeleasă ea în Ortodoxie – Dl. prof. Mihai Rădulescu – inimile multor creştini pot deveni “cămări de nuntă pentru Cuvântul lui Dumnezeu”.

Aşadar apreciem osteneala autorului ca o lucrare de “didascalie” şi acordăm binecuvântatea noastră cu convingerea că: “didascalii au fost cu harul şi cu ştiinţa lor organ de propovăduire, de tălmăcire şi de întemeiere a acestui cuvânt. Ei au colaborat la opera de luminare şi înălţare a lumii prin Evanghelie şi au fost modeşti dar merituoşi înaintaşi ai ştiinţei care a încoronat cu timpul pe celelalte” (“Teologia”; Prof. T. M. Popescu, în “Biserica şi cultura”, EIBM – BOR, Buc. 1996, p. 181).

Cu arhiereşti binecuvântări,

? GALACTION

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

21 ianuarie 2001

La Preamărirea Sf. Maxim Mărturisitorul

 

MÂNTUIREA PRIN CITIT

De multă vreme Dl. Profesor Mihai Rădulescu este în căutarea Învăţătorului ideal, a Duhovnicului, cel care în tradiţia ortodoxă răsăriteană nu este numai un maestru spiritual, ci, pentru totdeauna, până la plecarea spre “patria de sus”, şi tată şi mamă, stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi, şi frate şi pedagog şi îngrijorat păstor pentru cel rătăcit.

Nenumărate sunt motivele care l-au determinat pe autor să aleagă această temă, dacă nu cumva Tema l-a ales pe el, printr-o ascunsă “iconomie de sus” (Spunem temă mai mult dintr-un patetism de ordin literar pentru că, altfel, realitatea pe care încearcă s-o “administreze” este copleşitoare).

Nu putem trece peste prima experienţă a autorului, cea din adolescenţă: întâlnirea de o clipă cu primul învăţător-duhovnic, părintele Daniel (întâlnire dezvăluită în volumul “Rugul Aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud”).

Nu ştim cum s-ar fi împlinit această primă relaţie: ucenic-duhovnic. Ea a fost întreruptă de “marele şi tragicul post” prin care a trecut societatea românească după cel de-al doilea război mondial, atunci când ucenicilor li s-au luat Învăţătorii. Părintele Daniel (poetul Sandu Tudor) a fost luat şi el şi s-a sfârşit în temniţă. Autorul, la maturitate, descoperă uimit că s-a hrănit din această Absenţă, că întâlnirea de o clipă din adolescenţă a lucrat lăuntric prin Sfânta Taină a Spovedaniei: lucrare întemeietoare.

Este lesne de înţeles că nostalgia Duhovnicului Absent l-a deschis spre marile experienţe ale altor duhovnici pe ucenicul “pus în legătură cu Dumnezeu” într-un mod atât de neaşteptat şi apoi, la fel de neaşteptat, lăsat de izbelişte: el însuşi ajungând în cele din urmă în temniţă.

Aici participă la o altă experienţă, teribilă – experienţă paradoxală: temniţa devine loc unde Dumnezeu coboară să se nască în inima celui prigonit, în deznădejde (subiect al volumului “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”). Este martor al acestei revelaţii, martor al unei decisive, uluitoare răsturnări: osânditul devine liber, adevăraţii întemniţaţi sunt paznicii lui.

În felul acesta putem înţelege de ce atâtea mărturii ale celor trecuţi prin universul concentraţionar sunt adevărate tratate de fericire. Cu Dumnezeu în inimă, omul nu poate fi zdrobit. Duhovnicii răpiţi lumii de dincolo de ziduri îşi continuă şi aici misiunea: ei sunt adevăratele călăuze care citesc urmele lăsate de Dumnezeu în mijlocul suferinţei, ei deschid inima celor în deznădejde, făcând-o cămară de nuntă pentru Cuvântul lui Dumnezeu, asemeni marilor Părinţi din primele veacuri creştine, trăitori sub împăraţii persecutori.

Aşadar Dl. Mihai Rădulescu, ucenic căruia i s-a luat Duhovnicul, cunoscând temniţa cea dătătoare de sens, apoi, ca Învăţător (a predat şi predă limbile moderne la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti) încercând să pună stavilă dezordinii spirituale, nu avea cum să rămână străin, ca autor, acestei uriaşe Teme: a Duhovnicului, înţeles în spiritul răsăritean, aşa cum am arătat la începutul acestui cuvânt.

Deşi rămâne legat, prin propria experienţă, de toţi cei care au cunoscut universul concentraţionar, Dl. Profesor pune accent pe tema Duhovnicului, constrâns şi de noua realitate răsăriteană, la fel de ostilă sufletului, în care ne-am trezit cu toţii rătăcind ca în pustiul Sinai după trecerea Mării Roşii.

Căci în Răsăritul nostru imprevizibil Fiara nu a ostenit niciodată să-şi facă simţită prezenţa, fiind la fel de primejdioasă şi în momentele ei de somnolenţă. Cu toţii suntem atinşi de boala numită Răsărit, ducându-ne viaţa între sfinţi şi satrapi, în acest imens spital care pare să nu aibă sfârşit. Dar, după cum spun Fericiţii Părinţi, acolo unde se manifestă Fiara, acolo se accentuează şi prezenţa lui Dumnezeu.

Pentru aceasta avem nevoie de părinţi-duhovnici, care să distrugă, la fel ca marii duhovnici de odinioară, coerenţa Fiarei; căci nenumărate sunt mijloacele ei de corupere: sub masca îngerului de lumină, profitând şi de slăbiciunile libertăţii, îşi poate vinde în voie dulcile fructe otrăvite.

Numai părinţii-duhovnici ne mai pot apăra să nu cădem din Dumnezeu – pentru că lor li s-a dat darul discernământului, lor li s-a dat puterea de a ne regăsi sănătatea spirituală prin Taina Sfântă a Spovedaniei şi prin Marea, Sfânta şi Înfricoşătoarea Taină a Euharistiei.

Pentru aceasta nu-i de mirare bucuria autorului atunci când află despre faptele de mireasmă cerească ale vreunui părinte-duhovnic, demn de acest nume (păstori exemplari ale unor mici comunităţi, trăind liturgic în prezentul veşnic al realităţii lui Dumnezeu, aşa cum este preotul din Argeş, cel descris în volumul “Bucuriile şi Mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni”).

Trebuie să ne imaginăm cum a “săltat” inima scriitorului când a avut revelaţia Marelui Duhovnic în persoana părintelui Nicodim Măndiţă, a Protosinghelului, care, deşi acum este vieţuitor al “patriei cereşti”, încă trăieşte cu adevărat aici, în “cerul de jos”, prin cărţile sale şi prin ucenicii săi.

Desigur Dl. Profesor Mihai Rădulescu avea cunoştinţă de existenţa părintelui Nicodim, duhovnicul-cărturar, dar încă nu sosise clipa providenţială, cea care dă vedere şi înţelegere, pe care orice scriitor o aşteaptă, care face din orice scriitor un autor fericit.

O primă carte dintr-un ciclu dedicat celui care a rămas în amintirea ucenicilor citind cărţi “cât uşa de mari” a şi apărut. Ea poartă titlul: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”.

Urmează un număr de cărţi, încă neprecizat, care încearcă reconstituirea chipului filocalic al Duhovnicului prin ucenicii săi mărturisitori – cărţi prezentându-se ca o treaptă, cum însuşi autorul arată, “necesară conceperii unei scrieri întregite” cuprinzând “într-un fel nou personalitatea copleşitoare a Protosinghelului”.

Cartea de faţă, primul volum “al ucenicilor”, un roman constituit din mai multe povestiri din viaţa Părintelui Nicodim, este de fapt un vast poem în mai multe cânturi, după numărul ucenicilor care depun mărturie, o epopee a Răsăritului Ortodox privind relaţia dintre duhovnic şi ucenicii săi într-o perioadă de vicleană relaxare a Fiarei.

Este marele merit al autorului de a surprinde în cartea de faţă caracterul aparte al acestei perioade – perioada anilor ’64 când, pe de o parte se deschid porţile de închisoare, într-un entuziasm general, iar pe de altă parte se pregătesc celulele pentru alţi osândiţi. Dar persecuţia acestora trece aproape neobservată: bucuria zgomotoasă a deschiderii este prea puternică, prea mare, ca să se mai poată auzi din nou zăvoarele închiderii.

Aceasta este perioada părintelui Nicodim şi a ucenicilor săi prigoniţi pentru credinţă.

Existenţe diverse, chipuri diverse, dureri mai mari sau mai mici, o lume cu inima ca un seismograf tresărind la orice zgomot de uşă izbită de pereţii Răsăritului: măicuţe, monahi, ţărani, mici meseriaşi, tineri, bătrâni, uneori intelectuali – aceştia sunt ucenicii, bătând pulberea Răsăritului din toate direcţiile, alergând la duhovnic, la Marele Duhovnic, cu singura grijă de a nu-şi pierde sufletul: mulţi dintre ei abia silabisind litera cărţii, alţii în totală neştiinţă de carte.

Iar Duhovnicul? Primindu-i la spovedanie şi dându-le drept canon: citirea de cărţi, iar unora şi copierea de texte sfinte.

Pentru unii acest canon era mai greu decât căratul butucilor, însă Duhovnicul, deşi original de felul său, nu contrazicea spiritul vechilor Părinţi. Iată ce zicea Sfântul Antonie cel Mare: “Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească”. Iar Evagrie Ponticul susţinea, în veacul al IV-lea: “mintea care hoinăreşte, o statorniceşte citirea”. “Două ore să citeşti, două să te rogi” , preciza, în veacul al X-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog.

Părintele Nicodim concepea cititul ca pe o pavăză împotriva dezordinii minţii, o cale sigură spre mântuire. El voia să ofere lui Dumnezeu, prin mărturisire, inimi curate, dar nu oarbe: oameni liberi, în stare să intre în vorbire cu Dumnezeu, nu robi înfricoşaţi, lipsiţi de discernământ în cântărirea păcatului, care nu este altceva decât pierderea libertăţii.

El şi-a pregătit ucenicii pentru o viaţă interioară bogată, prin ascultare, mângâiere şi speranţă; o relaţie întemeiată pe deschidere reciprocă, pe credinţă, nădejde şi dragoste; ucenici în comuniune cu Duhovnicul lor, suspinând pentru sufletul căzut în păcat şi împreună bucurându-se de fiecare naştere a lui Dumnezeu în inimă.

Din mărturisirile ucenicilor, Duhovnicul apare ca o pavăză iubitoare, suferind pentru poticnirile unora, îndulcindu-şi asprimea în faţa râvnei altora, îndemnând chiar în vremuri ostile ca omul să nu-şi piardă starea de rugăciune, comportându-se ca şi cum pe lume nu ar fi decât el şi Dumnezeu.

Dl. Profesor Mihai Rădulescu a scris acestă carte ca un scriitor fericit, cu o bucurie neascunsă. Şi ea se citeşte cu aceeaşi bucurie şi curiozitate.

A scris fiecare capitol alergând după personajele sale, la mari distanţe unele de altele, uneori lăsându-le timp de meditaţie, alteori trezindu-le din somn, noaptea târziu, punându-le microfonul în faţă fără prea multe explicaţii – iar personajele sale nu l-au dezamăgit. S-au comportat la fel de imprevizibil, adeseori au luat naraţiunea pe cont propriu, surprinzându-l pe autorul rămas fără replică, determinându-l, mai târziu, la copierea benzilor, să intervină cu unele necesare comentarii, cu subtile analize de situaţii, folosind chiar procese verbale de interogatoriu sau înregistrări ale unor ucenici plecaţi dintre noi, devenind el însuşi personaj, lăsându-se uneori în voia unor neaşteptate gesturi de tandreţe sau retrăgându-se cuminte într-o “fericită întristare” , la fel de neaşteptată.

Un limbaj memorabil, de o dulceaţă nesfârşită, transcris de autor de pe benzile de magnetofon cu o fidelitate arzătoare, dă acestei cărţi măsura unui adevărat Pateric.

Lăsăm cititorului să descopere el însuşi bogăţia acestei cărţi şi frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut de ucenicii săi, cu nostalgia că nu am apucat să primim de la marele Părinte-cărturar binecuvântatul său canon, încât să putem spune şi noi cu aceeaşi convingere: citesc şi mă mântuiesc.

DAN VERONA

 

PREDOSLOVIE

Nu acum, nici aici nu este potrivit a cuprinde întreaga epopee a nicodimismului, ‘şcoala’ de învăţătură creştină cu ajutorul cărţilor redactate de Protosinghelul Nicodim Măndiţă şi răspândite de ucenicii săi. Totuşi, cu volumul de faţă, după publicarea celei dintâi ediţii a scrierii: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”, a doua se intitulează: “Calea Cărţii”)continui a face cât de cât lumină în istoria curentului acestuia de învigorare, de împrospătare a vieţuirii ortodoxe în rândurile celor mai obijduiţi dintre fraţii noştri, aceia lipsiţi de comoara lecturii, dacă nu cumva chiar lipsiţi de ştiinţa de carte.

Aduc în faţa cititorului această primă culegere de istorisiri ale întâlnirii cu unii dintre ucenicii Părintelui, ca omagiu pentru suferinţa lor – a acelora care au fost aruncaţi în temniţele comuniste datorită credinţei lor în Dumnezeu şi a ascultării lor de duhovnic. Alegerea convorbitorilor mei şi ordonarea lor aşa cum apare în paginile ce urmează nu ascunde nici o tainică preţuire mai mare pentru unii decât pentru ceilalţi, ci este datorată unei aplecări scriitoriceşti pentru o temă de discuţie sau alta în momentul conceperii povestirilor.

Am convingerea că suita aceasta de consemnări ale mărturisirilor ucenicilor, privitoare la viaţa şi învăţăturile Părintelui Nicodim, constituie o treaptă necesară conceperii viitoare a unei scrieri întregite încercând a cuprinde într-un fel nou personalitatea copleşitoare a Proto-singhelului, scriere pe care nădăjduiesc a o tocmi în cele din urmă.

Faptul că aceşti oameni cuminţi, doritori de învăţătură, de pace, de bună înţelegere, de răspândire a luminii adusă de cărţi, au fost arestaţi constituie o nenorocire destul de mare pentru a mă încuraja să adast alături de ei şi să le ascult povestirile: nu toată lumea a avut prilejul să guste dragostea lui Dumnezeu sub forma apropierii de mucenicie, precum aceşti ucenici ai Părintelui Nicodim. Prin asta şi-au pierdut ani buni din viaţă (în cazul Părintelui însuşi, ei erau mult mai preţioşi decât ai tuturora, deoarece constituiau ani ai bătrâneţii atât de grabnic trecătoare…); şi-au pierdut puterea de creaţie, sănătatea – câtă mai aveau! -, ba chiar – ceea ce este tragic – sănătatea mentală în anumite cazuri; li s-au zădărnicit planurile de cârpeală a existenţei materiale, a lor şi, mai cu seamă, a familiei lor; li s-a oprit desăvârşirea personală la care lucrau prin lecturi zilnice şi copiat de cărţi, sub îndrumarea duhovnicului lor; li s-a răpit o brumă de avere particulară ce moşteniseră, prin confiscare – ceea ce, în majoritatea situaţiilor, se rezuma la câte o vacă sau trei oi, necesare hrănirii zilnice a vlăstarelor familiei.

Împrejurările când au fost zvârliţi sub betoanele închisorilor de anchetă şi execuţie, în hrubele subpământene ale Jilavei, în halele locurilor de muncă, reprezintă o a doua nenorocire, cu o culoare sentimentală menită să conducă victimile la disperare. Pentru moment, privitor la aceasta, voi menţiona doar că au fost arestaţi în anul 1964, an însemnat ca nici unul altul, se va vedea îndată de ce.

Cititorul se cuvine să reţină că detenţia politică în România comunistă s-a desfăşurat în trei etape distincte din anumite puncte de vedere. Privite din exterior, adică din ţările occidentale care, cât izbuteau să controleze măsura libertăţilor cetăţeneşti şi aplicarea drepturilor omului dincoace de cortina de fier, control efectuat mai ales cu mijloacele economice ale căror frâie se aflau în mâinile lor, lucrurile păreau a se găsi într-o îmbunătăţire continuă. Astfel, ele au impus eliberarea tuturor deţinuţilor politici de orice fel din temniţele românilor, în anul 1964 abia pomenit. Iar în anul 1977, aparent a dispărut vina politică, ea fiind înghiţită de vina de drept comun, pe când închisoarea pentru politici a fost înlocuită – culmea ororii…! – de spitalele psihiatrice unde erau aruncaţi, pe timp nelimitat, oameni sănătoşi care nu ‘preţuiau’ regimul criminalului Nicolae Ceauşescu, aruncaţi în vederea pierderii minţilor şi a urmei sociale. A treia etapă a aceleiaşi pedepse politice în ţara noastră, începe odată cu declanşarea procesului de eliberare a ţării de sub comunism, din decembrie 1989; ea se manifestă prin crime comise în plină stradă, de aceeaşi veche Securitate, ca şi de fosta Miliţie transformată de ochii lumii în Poliţie, omucideri urmând unor torturi la lumina soarelui, urmărite de toţi trecătorii şi filmate, pasă-mi-te săvârşite de ‘mineri’ – care efectiv au participat la toate acele evenimente sub conducerea celor numiţi. Ele au fost urmate de împroşcarea cu noroi a tuturor oponenţilor comunismului, mai cu seamă a foştilor deţinuţi politici, astfel dându-se lovitura de graţie ultimei tentative de luptă a generaţiilor pe cale de a îmbătrâni şi a ieşi din joc definitiv. Cenzura economică, însă, a constituit şi constituie factorul cel mai de seamă în distrugerea raţiunii în România, câtă raţiune a mai rămas, păzindu-şi flacăra pâlpâită în ascuns de pumnul zdrobitor al totalitarismului; mai întâi, acea cenzură s-a manifestat prin scumpirea hârtiei la fiecare trei luni, pe parcursul primilor doi ani ai regimului pseudodemocratic instaurat (de fapt, unul de tristă strădanie de revenire la comunism); hârtia constituie mijlocul de răspândire a adevărului cu ajutorul cărţilor, a publicaţiilor lunare, săptămânale şi zilnice. Apoi pe calea scumpirii vieţii în general, ea devenind aproape de netrăit, un coşmar ce preocupă minţile tuturora până la a sufoca orice alt gând – deşi doar folosirea raţiunii ne poate salva din mlaştina unde am fost cufundaţi cu bună ştiinţă şi intenţionat.

Va să zică, ucenicii Părintelui Nicodim, avându-şi păstorul în frunte, au căzut victime ale Securităţii după eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele româneşti, în anul 1964.

Cititorul se va convinge pe dată că este corectă calea pe care am adoptat-o, de a cerceta mai întâi opiniile şi amintirile ucenicilor Părintelui Nicodim, în vederea apropierii de adevărul vieţii şi cugetării Protosinghelului.

Parcurgând cu mare repeziciune schiţele de portret moral ce urmează, ne vom opri asupra esenţialei trăsături ce contribuie la cunoaşterea duhovnicului tuturora.

“Fie şi numai pentru asta şi îmi place aici: ne revedem cu toţii o dată pe an; altfel… (…) nu ne ducem niciodată unul pe la celălalt. Dacă n-ar fi parastasul acesta, nici nu am şti dacă mai trăim…!” , exclamă unul dintre personajele evocării “Parastasul de la Agapia”. Desigur, este vorba despre parastasul anual al Părintelui Nicodim Măndiţă, iar cel ce vorbeşte se referă la ucenicii rămaşi în viaţă ai acestuia. Conform părerii lui – deosebit de impresionantă în confirmarea ei la faţa locului de către mulţimea fără număr adunată cu acel prilej – rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este de magnet, dar şi de liant al tuturor sufletelor acelora care l-au iubit şi îl iubesc nu prin meritul lor ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche.

Maica Mitrodora, în istorisirea ce o numeşte în titlu, aduce mărturia că Părintele Nicodim a fost socotit de către călugăriţele de la Văratec ca “şel mai iscusit” dintre îndrumătorii duhovniceşti de găsit în aşezământul lor. Ea îşi motivează afirmaţia cu: “atunşi când predica, parcă auzeai cum curja din şer cuvântul lui, aşa de frumos vorbé” . Va să zică nu numai că este adusă în prim plan calitatea sa de orator bisericesc, ci ea e exaltată până la preschimbarea în organ al Înaltului prin care îi erau insuflate predicile.

Privitor la canonul prescris de el după spovedanie, aflăm că a solicitat, într-un caz, lectura de cinci ori a “Noului Testament” şi copierea “Vămilor văzduhului” în mai multe rânduri. Nu trebuie să se înţeleagă că numărul lecturilor repetate avea greutate deosebită prin el însuşi. Nu, înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu fie nerodnică, datorită unei pătrunderi parţiale în text; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai mare luminare a cititorului.

Copierea “Vămilor…” presupunea şi ea o apropiere tot mai intimă de învăţăturile cuprinse în scriere, ceea ce conducea la asimilarea lor mai completă, asimilare oferind şansele unei trăiri din ce în ce mai curate pe viitor.

Seriozitatea cu care Părintele săvârşea spovedirea făcea că “tot timpul nu mai încăpea lumea la mărturisit” , cum confirmă aceeaşi monahíe. Îngăduirea împărtăşirii atârna de ducerea până la capăt a canonului de lecturi. Solicitanţii se lămureau curând asupra rigorii acestei cereri şi nu-l mai socoteau aspru: “Mi-era drag să şitesc” , explică măicuţa înclinarea sădită în ea pentru carte, rămasă şi după repauzarea Protosinghelului, ca la toţi ceilalţi ucenici.

Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii acestor copii.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” - “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”) , îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, dintr-o smerită dorinţă de a-i imita viaţa înclinată literaturii pioase. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de personaj când pomeneşte copierea “Vămilor…”: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Naratoarea ilustrează precauţia cu care trata confesorul păcatele cele grave, ce l-ar fi putut conduce la disperare pe săvârşitorul lor, dacă ar fi fost judecat fără milă de către familie: “ştia cum să le ieie pi astea cu păcatele. Nu s-omora niminea în urma lui”.

Totuşi chibzuinţa sfaturilor sale nu a fost totdeauna primită după merit. Ea i-a fost întoarsă sub forma mai multor încercări de otrăvire. În urma lor, Părintele se obişnuise să nu mai mănânce gătit decât de sora sa după sânge, Maica Maria.

Legat tot de existenţa fizică, trebuie semnalată nevoia lui permanentă de aer proaspăt – nevoie firească la un om al cărui creier se cerea necontenit oxigenat, din pricina marelui efort depus în cursul zilei în cadrul activităţii lui febrile. Verile scria şi mărturisea în grădină; pe vreme rea lucra într-un cerdac descoperit; iar iarna continua a spovedi în aer liber, îngenuncherile săvârşindu-se pe un ştergător de picioare depus pe zăpadă; scrisul îl săvârşea în anotimpul rece în chilia ale cărei ferestre le ţinea permanent deschise.

Voi semnala şi obiceiul său de a merge în picioarele goale prin iarbă şi rouă.

În mai toate naraţiunile din acest volum se aminteşte că pentru spovedanie te pregăteai punându-ţi pe hârtie păcatele, sub îndrumarea unuia dintre ucenicii mai înaintaţi în duhovnicie; acesta recurgea la lămuririle cuprinse într-o carte despre spovedanie şi explica celor atunci iniţiaţi păcatele. Rolul său se mărginea la atâta, adică el nu profita de prilej pentru a se strecura în viaţa intimă a celui pregătit de el.

Gheorghe Albu, personajul principal din “”Ca să te deosebeşti de femei…”” a primit canon să citescă 70 cărţi. Mărturiseşte amuzat că în întreaga-i existenţă de până atunci nu parcursese atât de multe. El ne înlesneşte a lua cunoştinţă cu metoda Părintelui de a scădea din cerinţele sale atunci când împrejurările obiective ale vieţii sociale se opuneau punerii lor în practică, cum ar fi lăsarea bărbii mari la tânărul care era dator să primească o slujbă la stat, aiurea neexistând posibilitatea unei lefi.

Este impresionantă recurgerea duhovnicului la un mijloc pedagogic capital în cazul acestui ucenic: scăldarea sa într-un mediu spiritual al dedicării totale către Dumnezeu, aşa cum o făceau fraţii ipodiaconi sălăşluind laolaltă în Bucureşti, Poeţelea şi Măgirescu. Această lecţie de convieţuire creştină constituia o răscruce definitivă în opţiunea tânărului şi o ocazie ca neofitul să aibă posibilitatea unei ‘deşteptări’ din somnul de obşte, la o trezvie creştină definitivă.

Din “Furnizorul de cărţi al regimentului: Vasile Asaftei” aflăm că, prin simpla impunere a palmei pe creştetul bolnavului, duhovnicul putea tămădui; iar din “O proorocire a Părintelui Nicodim” deducem că Protosinghelul avea darul vederii înainte.

Părintele Nicodim Mandiţă era caracterizat de dreapta măsură (“Preotul şi cartea”) astfel aplicată încât îndreptarea creştinului să nu cumva să fie atât de aspră ca să-l conducă la rătăcire sau la îndepărtarea de duhovnic.

Dacă Părintele simţea că se aştepta de la el o dezvăluire a viitorului, precum în “Canonul unui copil de nouă ani sau Adela”, el se grăbea a atrage atenţia sufletului cu pricina că singurul ce răspunde de viitor este Dumnezeu, iar Creatorul are grijă de binele nostru; cu alte cuvinte, a cunoaşte din timp ce urma să ne întâmpine nu era cu putinţă şi nici nu dovedea deplină încredere în Făcătorul nostru, ceea ce era semn de mare slăbiciune.

Personajul principal din schiţa “Cum a învăţat carte Maica Veronica” ne îndeamnă şi el într-o zonă unde pot fi cunoscuţi duhovnicul şi canoanele sale. Pentru a fi în stare să le apreciem cum se cuvine pe cele din urmă, se cade să ştim mai multe despre tânăra de şaisprezece ani fugită de la părinţi pentru a-l cunoaşte pe ieromonah (fără a fi sigur că ei s-ar fi opus la asta…). Ea afirmă: “Şi când am venit la Părintele şi m-am mărturisit, sigur că eu nu ştiam prea bine ce înseamnă păcat, aşa de tare. Am mărturisit şe am ştiut şi eu, şe am putut şi am ştiut păcatul meu.”

Preţuindu-i nevinovăţia fără greş, duhovnicul i-a cerut să citească numai douăzeci şi patru de cărţi, nu de pedeapsă, ci pentru învăţ: “Câte o carte de Vamă” , adică pentru a deprinde fata ce pericole o pândeau şi cum să se ferească de ele. Când îi veni timpul, avu de copiat şi scrierea lui despre Vămi. Orice tânăr conştient de slăbiciunea sa (dumneaei nu urmase şcoală, aşa că puţinul cât se descurca a citi era dobândit după ureche) şi mai spărios, ar fi protestat, ascunzându-se în spatele recunoaşterii adevărului asupra situaţiei sale, dar nu Veronica era aceea care să o facă… Ea hotărî să-şi înfrângă neputinţele.

Iar dacă maica la care şedea interveni în favoarea ei, măcar să fie iertată de scris, oferindu-se dânsa a copia în locul ei – cu scrierea împăcându-se fata cel mai puţin -, duhovnicul aproape că dădu în vileag caracterul de exerciţiu ‘şcolăresc’, ortografic, pe care-l avea, în cazul dumneaei, canonul:“Nu se poate! Trebuie să scrie ea, canonul să şi-l facă”. Sublinierea grafică la care am recurs vădeşte insistenţa duhovnicului ca fata să se obişnuiască a se exprima în scris.

Trecerea la faptă şi ascultarea îi erau urmărite îndeaproape de duhovnic. “Şi Părintele s-a bucurat foarte mult. A zis măicuţei să aibă răbdare şi cu mine, că trebuie să am răbdare şi eu”. Astfel ajutorul ortografic se preschimba într-unul ziditor din punct de vedere al caracterului, ceea ce o pregătea pe Veronica pentru greutăţile monahismului şi ale câştigării mântuirii.

Nuvela “Băiatul în cămaşă cu carouri. De vorbă cu Gheorghe Gavriliu” – cea mai complexă, dar şi cea mai bogată din culegerea de faţă – lămureşte una dintre cererile mai puţin uzuale ce le făcea Părintele Nicodim acelora care îi solicitau ajutorul, anume să nu batjocorească semnul crucii, purtându-l desenat sau brodat pe veşminte. Ba, într-altă parte (“La Maica Mitrodora, în umbra Arhiereului”), descoperim că ieromonahul le învăţa pe călugăriţe cum “să faşem cruşea, cum să ne rugăm” , toate învăţături dintre cele mai elementare. Maica Silvestra, în altă naraţiune, aminteşte: “Nu-l ascultau maişile la cusutul semnului Sfintei Cruşi deloc” . Îl necăjeau, că aşterneau covoare pe jos cu semnul crucii urzit pe ele, pe care, apoi, îl călcau sub tălpi.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE” . Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE” .

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să săvârşească educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citească, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze (atunci când banii lipsesc). Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării intelectuale, nu numai duhovniceşti, a concetăţenilor noştri.

Lămurirea însemnătăţii cititului o aflăm din amintirile altei călugăriţe, în “Măicuţa Silvestra şi “călugăria albă””: “Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi” . Aceasta precizează spusa aceleiaşi Maici Mitrodora, abia revenită în aceste pagini: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Cât priveşte preţul pus de Părintele Nicodim Mandiţă pe scrisul lămurit şi citeţ, îl aflăm de la Maica Silvestra, când ne istoriseşte cazul bătrânei care-şi scrisese păcatele astfel încât duhovnicul nu le putea nici măcar descifra, drept pentru care refuză a o spovedi. Indirect o mustră pentru lipsa ei de respect faţă de scriere, vârstnica făcându-şi notele pe o hârtie atât de veche încât se gălbejise.

La fel de categoric este ieromonahul în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate cum o făcea careva: “Nu te iert, că nu-i mulţumirea sufletească. Trebuie să şitiţi de la olaltă cartea” .

Insistenţele sale duc – ni se spune în acelaşi loc – la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar.

Căzând peste bieţii monahi şi peste bietele monahíi năprazna Decretului de alungare din mănăstire, Duhovnicul fu categoric favorabil “călugăriei albe”: “faci parte din mănăstire şi eşti ca şi-n mănăstire, oriunde ai vieţui. Asta se numeşte “călugăr alb”” .

Părintele Nicodim Măndiţă avea mare încredere în mijloacele naturale de tratare a bolilor şi, după cum dovedeşte istorisirea Maicii Silvestra – cunoştea bine plantele de leac.

Personajul citat este categoric în favoarea Părintelui Nicodim: “Nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit să mai fi fost un alt luminător de suflete ca el, prin scriere de cărţi şi prin îndemnul către oameni ca să şitească, să înveţe…” . Şi repetă, după el: “Şitiţi şi vă luminaţi! Acolo veţi găsi toată mângâierea!”

În sfârşit, în “Canonul canonit. De vorbă cu Mihai Turcu” avem revelaţia fineţii cu care îl descosea, asupra dificultăţilor muncii sale şi ale programului de servici, Părintele pe acela care se spovedea, ca nu cumva să-i dea canon ce să-i depăşească puterile şi posibilităţile. Comentând aceasta, ieromonahul îi explică personajului: “Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră” . Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

Ajungând la sfârşitul cuvântului acesta de început, socotesc că mă însoţeşte şi pe mai departe bună voinţa cititorului, acum convins că pe dreptate îl caut pe Duhovnic în fiii şi în fiicele sale; şi cu ajutorul acestora, treptat, mă voi apropia într-o carte finală şi de personalitatea sa atât de complexă şi de neasemenea celorlalte personalităţi ale duhovnicilor noştri de ieri şi de astăzi.

Mihai Rădulescu

 

Parastas la Agapia

Anul trecut, adică sâmbătă 1 iulie 2000, eram prevenit asupra mulţimii înfometate de duhovnicie ce se adună în cimitirul Mănăstirii Agapia, cu prilejul parastasului slujit pentru Părintele Nicodim. Făcusem experienţa acelei fojgăieli a oamenilor în căutarea înduhovnicirii, cu un an înainte, când sosisem pentru lansarea scrierii mele: ” Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii”, o istorisire publicată sub formă de ziar de către părintele Nicolae Tănase.

Un sfârşit de mileniu m-a prins în cimitirul Mănăstirii Agapia, în dreptul mormântului unde odihneşte Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă, la parastasul său. De acolo am început a-mi lua rămas bun de la ultimul veac al celui de al doilea mileniu, acolo m-am obişnuit cu ideea celui dintâi secol al mileniului al treilea, în care pătrundem acum, în acea circumscriere atât de bogată în semnificaţii, în acel ungher unde, spre deosebire de majoritatea locurilor de pe pământ, se petrece ceva. Nu sunt înclinat spre eresuri, dar mă trece un fior la gândul că am dat cotul mileniilor, în doi timpi, sub cerul uns de rugile măicuţelor de la Agapia şi priveghiat de statura urieşească a Părintelui Nicodim Măndiţă.

Am scris că acolo se petrece ceva; se petrece măcar ceea ce-mi încredinţa prietenul Gheorghe Albu – personaj al acestei cărţi -, strângând la piept, în semn de bucurie a regăsirii, un bătrânel (după osteneală, privirea cercetătoare, dar aburită de istovire, şi nu după culoarea părului cumplit de des, nu numai acoperindu-i creştetul şi faţa, ci aburcându-i-se pe golul de obicei chelb, dintre pomeţi, genele de jos şi rădăcina nasului, păr care, în loc să fie alb, era ruginiu închis, cu fir gros, încreţit şi sălbatic). Va să zică, îl oploşea la pieptul său ocrotitor (am folosit acest epitet pentru că domnul Albu era mai înalt decât cei mai mulţi bărbaţi de faţă atunci), zicându-mi: – “Vedeţi, domnule profesor, fie şi numai pentru asta şi îmi place aici: ne revedem cu toţii o dată pe an; altfel… Iată, pe mine şi pe dumnealui ne despart numai patruzeci de kilometri, dar nu ne ducem niciodată unul pe la celălalt. Dacă n-ar fi parastasul acesta, nici nu am şti dacă mai trăim…!”

I-a zdrobit încă o dată coşul pieptului de coastele sale, cu dragoste, după care i-a dat drumul. Iar cel scund şi lat în spete, nemaifiind reţinut, nu mai ştia ce se aştepta de la el, părea uşor nedumerit, ameţit, ca o găină alergată, prinsă şi, când nu mai nădăjduia nimic de la viaţă, slobozită. Nepărăsindu-l de tot zâmbetul stârnit de bucuria revederii unui prieten vechi, nu-i venea să abandoneze ringul pseudotrântei dovedindu-le amiciţia; dar îşi şi dădea seama că nu mai constituia ţinta sinchiselii celuilalt, ca până mai adineaori. Simţitorul păros ce era căuta o ieşire onorabilă din scenă, pe când privirile încântate ale lui Gheorghe Albu scormoneau apropierile şi depărtările, uitându-l în faţă-i. Înghesuiala de pretutindeni era temeiul fără tăgadă al spusei lui privitoare la faptul că doar acolo se revedeau luptătorii de ieri, de sub buzduganul croit din flacără spirituală al Părintelui…

Nu. M-am lăsat dus de val şi naraţiunea îmi este deslânată. Amestec cele două parastase, acela din 1999 şi cu cel din 2000, astfel încât cititorul nu mai pricepe nimic. Posibil să nu fie rău că le împletesc, mă gândesc, totuşi. Poate că nu este rău, deoarece am arătat că ele numai împreună alcătuiesc răscrucea mileniilor, pentru mine. Mai mult, cea dintâi înfăţişare a mea acolo a constituit mai curând un fel de precuvântare la un anume soi de trăire cu care nu eram obişnuit şi pentru obişnuirea cu care am avut desigur nevoie şi de a doua.

Oricum, de aci înainte, mă voi strădui să despart limpede cele două întâmplări una de cealaltă, aşa cum se şi cuvine.

Pe 1 iulie 1999, după amiaza, părintele Nicolae Tănase a sunat la uşa mea. Oricât de drag îmi era, oricât stăruiam, atunci când izbuteam să vorbesc cu el la telefon, să-mi fixeze zilele când să-l aştept pentru a mai afla ştiri despre el, pentru a mă mai încânta şi mira, pentru a-mi stârni admiraţia cu bătăliile pe care şi le chibzuieşte ieşite din obişnuit, pentru a mă mai umple cu energie din prea plinul său, nu dobândeam niciodată mai mult decât nişte foarte rare încălcări ale pragului, pentru o clipă (cu adevărat trecătoare!), cu scopuri pragmatice, la prima cercare lipsite de legătură cu simţămintele. Răstimpul când mă căuta pentru a prelua o carte tipărită de editura mea, s-o răspândească, ori pentru a convorbi asupra vreunei scrieri de-a mele viitoare, ori ca să-i înmânez manuscrisul unei cărţi al cărei drum la tipar urma să-l supravegheze personal, pentru a-mi ajuta editura prea săracă şi condeiul părăsit de toţi, în care s-ar fi spus că se încredea tot mai mult, acel răstimp trecuse demult.

Acum îmi făcuse prima sa comandă. Şi oricât de trudnică ne fusese această colaborare – din aceleaşi pricini ale tot mai anevoioaselor întâlniri cu el -, se apropia fulgerător momentul apariţiei paginilor concepute de mine.

De data aceasta avea la el scrierea mea: “Părintele Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” (în Predoslovia căreia povestesc cum s-a ajuns la îndemnul lui de a o scrie). Urma să iasă de sub teasc nu peste mult timp, deoarece îl grăbea micşorarea perioadei ce-l despărţea de parastasul personajului ei principal, eveniment când fostul meu student voia să scoată la iveală evocarea ce o făcusem a celui numit, s-o împartă participanţilor la slujba din cimitirul Mănăstirii Agapia.

Intrând ca o vijelie, cum îi stă în obicei, atacă subiectul ce-l aducea la mine. Chipul său, după lecţia bine învăţată de la duhovnicul Nicodim – deşi îmi pare că nu l-a cunoscut personal – este sută la sută călugăresc, cu o barbă cât cuprinde, neagră precum negru îi este şi veşmântul mereu ponosit de drumuri, de înghesuiala dinapoia volanului, de pachetele cu cărţi ce le cară în braţe, ba chiar şi de sacii cu făină sau grâne primiţi să-şi hrănească oastea de copii adunaţi de pretutindeni ce-i creşte.

– “Domnule profesor (asta i-am fost la Facultatea de Teologie), cartea va fi gata marţi. Numai că eu am nevoie de ea sâmbătă, la parastasul de la Agapia, adică poimâine.”

Mă albesc: cele de mai sus mi le spune, cum se vede, în joia dinainte de sâmbăta cu pricina. Mă aştept să adauge că, din moment ce “Calea Cărţii” nu ascultă de planul calendaristic cu neputinţă de evitat, scoaterea ei pe piaţă va întârzia, fără să se mai fixeze o dată precisă de apariţie.

Susţinătorul ei în rasă întunecoasă mereu fluturătoare, dimpotrivă:

– “Aşa că trebuie să încercăm altceva, să o avem gata vineri, adică mâine.”

De un astfel de plan editorial n-am mai auzit! Cum să tipăreşti o carte într-o zi?!

– “La ce v-aţi gândit?”, mă prefac a-l asculta cu băgare de seamă, deşi pentru nimic în lume n-aş crede că cele pomenite sunt cu putinţă.

– “M-am gândit eu la ceva, dar mai întâi trebuie să-mi spuneţi dacă mai aveţi textul în computer.”

– “Chiar dacă nu mai e, îl am pe dischetă. Da’ multă încredere trebuie că aveţi în cuminţenia profesorului Sfinţiei Voastre” – fac un ocol ironic-moralizator, cum îi şade bine unui fost dascăl, îl fac să scad o ţâră din încordarea strecurată în inima mea -, “multă încredere trebuie să aveţi, dacă nu vreţi niciodată să folosiţi telefonul în relaţiile noastre, ci mereu veniţi aci de-a dreptul, cu convingerea că o să mă şi găsiţi în faţa computerului deschis…”, am dat drumul beştelelii ce-mi stă pe buze de când l-am descoperit în faţa uşii, vesel şi nerăbdător, de ca şi când ultima oară ne-am fi văzut în urmă doar cu câteva ceasuri… N-o fac cu răutate, însă prea se bizuie că …Dumnezeu mă va reţine acasă, pentru prilejul venirii sale neaşteptate…!

– “Tocmai pentru că este deschis computerul”, mi-o taie grăbit, neavând timp de glume, deoarece este omul acţiunii, “să vedem ce putem face!”

Ne mutăm în bucătărie – biroul meu – şi căutăm: textul este într-adevăr depozitat pe o dischetă. Îmi cere să-l copiez pe loc. Cum nădăjduieşte să utilizeze copia nu mă dumiresc. Părintele Tănase nu-ţi va încredinţa asupra celor ce plănuieşte nimic mai mult decât voieşte, chiar şi de l-ai tăia bucăţele şi pune la sare. Tactica nu şi-o dezvoltă cu glas tare în întregime, orice mijloace a-i folosi pentru a-l trage de limbă. Doar în vederea dobândirii informaţiilor ce-i sunt necesare te provoacă astfel încât din răspunsurile tale să poată gândi mai departe. Cititorul meu va recunoaşte că este neplăcut să suferi o atare îndepărtare a ta dintre gratiile cu care se înconjoară; este umilitor. Însă altfel nu se poate lucra cu acest om în acelaşi timp atât de atrăgător prin aceea că orice face pune tot sufletul la bătaie!

Am dedus nedesluşit, din jumătăţile de cuvinte ce le-a lăsat să-i scape, că părintele Nicolae Tănase se oprise asupra hotărârii de a scoate cât ai bate din palme o altă ediţie a textului meu, una în format de ziar (sau de revistă, cum vreţi s-o luaţi, un format A3), o ediţie luând-o înaintea aceleia urmând a apărea marţi, cea în format de carte (A5). De ce socotea că formula avea să-l ajute a grăbi tipărirea povestirii mele mi-era cu neputinţă s-o ghicesc, neavând acces la planul tăinuit între tâmplele sale. Eu vedeam lucrurile dimpotrivă: acest nou demers constituia o întârziere a editării. Dar cum i-aş fi putut eu opune argumentele mele, când lor le era împiedicată formularea prin aceea că ignoram adevăratul gând al fostului meu student?

Deşi nu-i pricepeam zbaterea, eram totuşi fericit: mi-a împărtăşit că fraţii de la editura Agapis, ucenicii părintelui Nicodim Măndiţă, ce-şi închinau viaţa, după pilda Protosinghelului, promovării credinţei cu ajutorul cărţilor, agreaseră scrierea mea, o găsiseră potrivită cugetării marelui adormit care depusese atâtea strădanii pentru răspândirea culturii teologice la sate.

– “Ba, cel cu care am vorbit mi-a spus că a plâns, citind-o…”

Învinsesem pe un teren rămas încă necunoscut mie. Mă mişca încuviinţarea – fără să ne fi cunoscut încă – a celor pe care îi bănuiam aspri paznici ai cuvântului părintelui Măndiţă, apărători de temut, anevoie de înfruntat. Or, ei înlăturaseră posibilitatea unei confruntări; recurseseră, în loc de aceasta, la iubirea atotînţelegătoare – şi eventual iertătoare… – şi mă acceptaseră să le fiu purtător de cuvânt în acel caz. Părintele Nicolae Tănase mă întări în această convingere, expunându-mi situaţia cu zgârcenia ce-l caracterizează când este să încalce discreţia. Mă întări, asigurându-mă că exclamaseră, privitor la “Calea Cărţii”, că reprezenta numai o parte din expunerea activităţii Protosinghelului care mă preocupa şi că îmi ţineau la dispoziţie toate informaţiile de cari aş fi putut avea nevoie în vederea remedierii acestei lipse şi a redactării viitoare a celorlalte tomuri trebuincioase pentru mai buna cunoaştere a duhovnicului. Exultam asemeni tuturor acelora ce descoperă pe neaşteptate că munca lor îşi găseşte preţuitorul.

Ne-am despărţit, răpindu-l aceeaşi furtună ce-l adusese şi ce zăbovise, mai mult ca sigur, pe undeva prin preajma blocului şi etajului unde locuiesc, în vederea apropiatei folosiri a ei de către preot drept vehicol zburător.

Va să zică, părintele Nicolae pieri răpit de Necunoscut; eu rămăsei, răpit de bucurie.

Nu voi ascunde că, la plecarea lui, m-am socotit norocos, deoarece mă îndemnase să mă amestec în munca acelei atât de fine unelte ce este computerul, în atâtea feluri şi atât de puţin ortodoxe, încât în mai multe rânduri mă trecuseră sudorile de spaimă că mecanismul lui nu mai suporta repeziciunea în care-l goneam din urmă şi că avea să mă lase în drum până să fi plecat de la mine părintele Nicolae…

Totuşi, la volatilizarea celui numit, deşi nu înţelegeam mai nimic din ce mi se întâmpla, eram în chip absurd fericit.

A doua zi dimineaţa, adică vineri, părintele sună iarăşi la uşa mea şi năvăli viforos în cuhnia ce ne găzduise în cursul după amiezii precedente.

Toate strădaniile, ce se dovediseră împotriva firii computerului, au fost reluate, până la ceasurile douăsprezece, când oaspetele meu se ridică, îşi îndreptă şalele (îl ţinusem pe un scaun fără spetează, din pricina locului îngust unde îl vârâsem) şi-mi zise:

– “Gata! Să mergem.”

– “Unde?”

Fără a-mi da răspunsul aşteptat, nu uită să mă sfătuiască:

– “Luaţi cu dumneavoastră toate dischetele pe care le-am făcut.”

Ajunşi pe trotuarul din faţa blocului, iarăşi l-am iscodit:

– “Încotro ne îndreptăm?”

Răspunsul parcă l-ar fi adresat unui copil:

– “O să vedeţi.” Apoi: “Niţel mai încolo.”

Intr-adevăr, doar la vreo sută de paşi mai departe, am intrat într-o instituţie cu mai multe nivele, am urcat la etaj, ne-am pomenit într-o hală gemând de calculatoare, foarte răcoroasă, datorită mai multe guri de aer condiţionat. Părintele s-a apropiat, în sala următoare, de un tânăr pe care se părea că-l cunoştea bine, a făcut grăbit prezentările, mi-a cerut din fugă: – “Dischetele!”. Le-am scos din buzunar, operatorul întinse mâna, i le-am depus în palmă, le-a înşfăcat, s-a aşezat, poftindu-ne şi pe noi să luăm loc. Părintele şi cu mine îl mărgineam de-o parte şi de alta, ca două lumânări pe mort (sau ca îngerul, Părintele, şi cu dracul, subsemnatul), aşa încât eu unul nu auzeam limpede ce-i cerea la ailaltă ureche, ca sfârâiala feştilei, ce-i cerea omul lui Dumnezeu să facă. Doar cu ochii uimiţi contemplam cele ce se aburcau din discheta mea pe ecran. Aparatul constituia cea mai recentă realizare în domeniu şi era dotat cu programe atât de performante încât nici nu puteam bănui a fi fost născocite. Eu, cu bietul meu computer îmbătrânit rămăsesem cu un veac în urma progresului tehnic.

Fără a insista asupra smeririi mele resimţită alături de tehnoredactor, ale cărui degete zburau pe tastatură precum picioarele balerinelor, voi grăbi lucrurile arătând că, exact peste o oră, urcându-ne, la isprăvirea muncii, în maşina părintelui, ce ne aştepta cuminte jos, unde o lăsase când venise la mine, suindu-ne în ea, după ce m-a expediat şi acasă, să-mi înhaţ geanta de voiaj pregătită, înghesuindu-ne, exact peste o oră, spuneam, în automobil, ne-am şi aflat, cât mi-aş fi întins o dată mădularele bine, după atâta tulburare, în dreptul uşii de intrare într-o tipografie situată la o margine a Bucureştilor.

Între timp, ne înmulţisem şi cu cei doi membri ai familiei ing. Ion Dragason – nu numai oameni cu inimă deosebit de gingaşă, ci şi tovarăşi de drum de nădejde şi încredere, poate că cele mai apropiate suflete de lucrarea preotului de la Valea Plopului.

La tipografie, părintele Nicolae s-a retras cu directorul pentru a i se sămălui oareşicari socoteli privitoare la preţul tipăririi dorite. Mai târziu, m-a chemat să admir şi eu maşinăriile ultramoderne duduind înăuntru. Altcineva i-a făcut preţ nou, deoarece abia acum şi-a dat seama clericul că îşi putea îngădui un tiraj mai mare decât prevăzuse pentru ziarul-carte.

Ce rost are să insist asupra caracterului improvizat al întregii aventuri editoriale? Într-această caracteristică stă semnul că lucrurile nu se compuneau, decât aparent, la nivelul nostru; în schimb, ele erau hotărâte aiurea, Dincolo, şi apoi insuflate, sprijinitorul meu nefăcând alta decât să prindă din zbor anumite iluminări ale traseului de urmat de către faptă.

Uite, cu astfel de gânduri intuind o ocrotire mai înaltă decât a fostului meu student, m-am pomenit că, la un ceas de când sosisem, tirajul de cinci mii de exemplare era gata; ba chiar tras la două culori!

Încărcarea portbagajului, aşezarea tuturora pe locurile noastre şi… direcţia: mănăstirea Agapia!

Erau ceasurile cincisprezece!

Nimeni nu se simţea mai mândru ca mine: după lansări de carte la Facultatea de Teologie, la sediul central P.N.Ţ.C.D., în biserici, în librării, în şcoli, în muzee, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România şi unde nu, acuma se profila lansarea altei scrieri a mele la o mănăstire, lansare străjuită de un mormânt celebru… Vorba ardeleanului: mă pestreceam!

Timpul trecea într-o goană nesimţită, astfel încât cerul se întunecă fără ca noi să ne fi dat seama. Şi, când nu mai aveam mult până la destinaţie, deodată poliţia ne schimbă traseul: podul peste Trotuş, din Adjud, era în reparaţii. S-o apucăm la dreapta, iar unde vom găsi cale, să îndreptăm încă o dată vehicolul către stânga, pentru a reintra în făgaşul căutat.

Şi a început o pribegire atât de lungă, atât de lungă, fără hărţi, fără a cunoaşte careva zona, fără a mai putea, în cursul nopţii, citi lesne şi sigur indicatoarele sau întreba pe careva, încât abia la patru dimineaţa parcarăm în dreptul zidurilor exterioare ale mănăstirii, linse de umezeala unei ploi mocăneşti, ceţoase şi reci.

N-au trecut decât alte vreo trei ore şi slujba de parastas se porni. Un ajutor al părintelui Tănase se aşezase la începutul aleii suitoare către cimitir, pe un gard scund sau cam aşa ceva, cu o stivă din “Viaţa Părintelui Nicodim Măndiţă sau Calea Cărţii” a mea în poală. Rasa îi era neagră; pe genunchi i se lăbărţa pata albă a ziarelor unul peste altul, stropită şi cu o cerneală albastră; pielea chipului îi bătea într-un abur de cărămiziu palid – gama coloristică a portretului său nu aveam s-o mai uit niciodată, cu atât mai mult cu cât din când în când îi auzeam glasul limpede, puternic şi convingător, îndemnând: – “Cumpăraţi “Viaţa Părintelui Nicodim”, pentru a ajuta copiii de la Valea Plopului!…”. Ne înconjurau munţii acoperiţi cu păduri de brazi de vârfurile cărora se agăţaseră scamele norilor peregrini. Temperatura era încă scăzută, până să se ridice cu îndrăzneală reînnoită soarele, stăpânul vieţii făpturilor de carne sfioasă şi trecătoare.

Dar vipia mea lăuntrică se încinsese: simţeam că cerneala tipografică, abia uscată pe foaia albă, mi se şi preschimba în pâine, sub oblăduirea duhovnicului iubit de Moldova toată… Voiesc a spune că bucuria prezenţei mele la acel parastas cu caracter naţional îmi devenise hrănitoare, duhovniceşte vorbind. Nu mă găseam acolo, ca până atunci în multe rânduri, turist cu înclinaţii religioase, ci participam – aşa cum nu-mi dădusem seama la masa de scris, în Bucureşti, că o făceam, pe când redactasem “Calea Cărţii” -, participam, ziceam, cu însăşi viaţa mea, la prelungirea vieţii acelui călugăr străin de mine, care, deşi abordându-i intim existenţa în cursul ultimelor opt-nouă luni, îmi rămăsese profund necunoscut.

Şi nu era totul că, fiind de faţă, îmi vădeam admiraţia pentru existenţa sa trecută, ci mai ales că îmi arătam frăţietatea cu mulţimile acelea colorate, sosite din multe părţi ale Moldovei, dar şi ale judeţelor învecinate Ilfovului, din Ardeal sau din Capitală, înfrăţirea întru a elogia viaţa lui trecută, cu închinarea unei zile – ba mai multe… – din scurtimea vieţii mele: astfel se adăugau la zilele sale zilele noastre, ale tuturora celor de faţă, zilele noastre zemuind de energie, de entuziasm, de pioşenie, de fervoare…

Suma indivizilor înghesuindu-se unul în celălalt alcătuia o inimă unică şi imensă, ce bătea cu dragoste, evocând cu răbufnirile ei sunetele numelui drag nouă: NI-CO-DIM… NI-CO-DIM…, aşa cum amintesc ghizii despre clopotele de la Voroneţ că-l cheamă pe Ştefan Vodă.

Dacă mi-a venit rândul să cuvântez celor înghesuiţi în jurul altarului exterior bisericii, unde se slujise, mi-am odihnit privirile pe un chip ce strălucea de o pătrundere a căutăturilor răsărind din el şi străpungând în adâncul sufletului meu – aşa îi înţelegeam scrutarea blândă ce nu se depărta nici o clipită de pe faţa mea. Împrej-muiţi de părul alb şi lung ce-i acoperea capul şi de barba şi musteţile la fel de bătute de zăpezile trecute, obrajii săi radiau de căldură interioară. De cum i-am zărit uitătura mi-am zis că acela era ucenicul Părintelui Nicodim, despre care părintele Nicolae Tănase îmi pomenise că plânsese citindu-mi cartea. Câtă nevoie aveam de o astfel de tresărire la incertitudinile actului concentrării în vederea dezgropării trecutului… Nu este vorba de răsplata închipuită de acele lacrimi, ci de confirmarea cu tărie a unei activităţi duse pe marginea prăpastiei: scap cu viaţă şi din această încercare sau mă prăbuşesc?… Prin asta treci când voieşti să naşti ceva nemaiscris înaintea ta…

După îmbucarea în însăşi casa surorii după sânge a Părintelui Nicodim, unde o încăpere a fost ocupată de Sfinţia Sa, wartburgul părintelui Nicolae ne-a primit iarăşi pe aceiaşi vechi ocupanţi. Noua destinaţie ne era Valea Plopului, de unde socoteam a doua zi să ajung la schitul Crasna – deoarece scriam atunci: “Bucuriile şi mâhnirile Părintelui Sisoe din Boteni”, sponsorizată de Fundaţia “Dosoftei”, unde mai multe capitole tratau despre acea aşezare monahală şi mi-ar fi prins bine să culeg de la faţa locului câteva impresii.

Pentru evitarea podului de la Adjud, ce ne abătuse din cale la venire, am hotărât să străbatem de-a curmezişul unei părţi mici a Transilvaniei. Astfel, am ajuns pe la ceasurile două din noapte în Braşov.

Ca un făcut, aici ne aşteptau trei semne, o încercare, cum ar descrie întreita noastră oprire un om obişnuit a călca pragul bisericii şi a-şi interpreta viaţa din penumbra – sau, dacă vreţi, lumina – lui. Adică în trei rânduri ne-a fost zăbovită înaintarea – cea dintâi stopare fiind însoţită chiar şi de o amendă dată de către poliţişti! -, de parcă ne ieşeau în cale ca un avertisment că n-ar fi trebuit să continuăm a goni în acea direcţie. Nepricepând dezvăluirile celor ce urmau să se petreacă, ori, altfel spus, strădaniile de a ne ţine departe de acea primejdie, ne-am angajat, la Săcele, către Babarunca, pe şoseaua ce trece peste Muntele Roşu spre Cheia, pe care o leagă de Văleni.

Pe când ne apropiam de punctul cel mai înalt al uneia dintre creste, motorul s-a blocat, iar automobilul a început să dea singur înapoi spre a-şi confirma numele. Fără să fie nevoie să privesc în urmă, înregistrasem că pe acest nou cot al serpentinelor parcursesem abia vreo şapte-opt metri, după străbaterea de-a-ndărătul a cărora, în linie dreaptă, se înscria numai prăpastia, unica noastră certitudine. Maşina se opintise într-un mal de noroi uscat, nu mai înalt de doi centimetri jumătate. La fiecare nouă încercare de contact, în loc să se audă ambreiajul, roţile, nemaisusţinute într-o poziţie fermă de către frână, se mai roteau niţel în aval, trase de propria masă a vehicolului. Nu eram conştienţi de cele ce se petreceau decât inginerul Dragason, conducător al volanului, şi cu mine, aşezat alături de el (noi eram şi martorii opririlor-semn). Soţia lui şi cu părintele Nicolae – care şofase până în burgul de sub poalele Tâmpei -, erau prăbuşiţi în somn, pe bancheta din spate.

La o a treia strădanie, încercată orbeşte – cine poate şti cum intenţionează un motor să reacţioneze la manevrarea cheii în contact? -, se auzi, renăscut, în sfârşit, zgomotul ritmic, hârâit, tresăltat şi impur, al pornirii. Niciodată nu l-am ascultat cu mai mari satisfacţii: parcă s-ar fi intonat cele dintâi note ale imnului naţional pe stadionul olimpiadei de la Sidney!… Roţile înaintară, autoturismul prinse viteza în care nu mai speram, iar după răsărit ajunserăm în parohia părintelui.

Seria semnelor nu se încheiase. După-amiază, la cererea mea, inginerul Dragason apucă încă o dată volanul în mâini, să mă conducă la schitul Crasna, ca pe urmă familia sa să revină în capitală, preotul Tănase urmând a-şi recupera turismul din faţa casei lor.

Ei bine, când am ajuns în Văleni, loc de cotitură în noua direcţie, ruperea de nori umpluse cu un râu vijelios caldarâmul din trotuar în trotuar, de fapt din zidurile de pe o parte a străzilor la zidurile de pe cealaltă parte. Nu se mai putu înainta. Nu se întrevedea nici o nădejde de istovire a prăbuşirii de ape din înalturi. Am fost dator să mă predau în faţa vrăjmăşiei naturii raportată la aspiraţia mea. Inginerul a întors botul turismului, cu destinaţia: Bucureşti. Doar că, la primul pod, necuvântătoarea de metal refuză să mai înainteze; şi era o neputinţă definitivă a ceea ce fusese cândva un patruped pe roţi.

Am revenit acasă cu o ‘ocazie’, ca ‘autostopişti’, după ce am vestit telefonic prezvitera asupra localizării maldărului de fiare vechi cu chip de caroserie, ba chiar inginerul a dat o fugă la locuinţa dânsei, să-i înmâneze cheile.

Acum se părea că încercarea se lămurise: nu cu Valea Plopului aveau ce aveau semnele ce ni se făcuseră, ci cu schitul Crasna, iar mai sigur: nu cu schitul, ci cu prezenţa mea acolo.

Pentru a reveni de unde am plecat, înţelesul acestei interdicţii privitoare la cartea mea abia menţionată, interdicţie amănunţită mai sus şi provenind, bănuiam, de la anumite forţe depăşindu-mi raţiunea (dacă nu erau ispitiri), înţelesul, ziceam, nu l-am dibuit nici până astăzi. Dar nu pentru descifrarea lui am început a scrie acest cuvânt, nici pentru a-mi manifesta primitiva aplecare către superstiţie.

Nu; am început a consemna pentru a reţine o privire, pe hârtie, o privire cu necuprinsul ei de dragoste creştină, dezvăluit atunci când am cuvântat, la parastas, privirea acelui bănuit cititor al meu de a cărui încurajare mută aveam atâta nevoie.

Erau căutăturile unui bărbat înveşmântat cu un trenci alburiu ca untul, cu plete, barbă şi musteţi argintii, deşi, după pielea obrajilor, câtă ieşea la vedere, şi după tăria căutăturii, era om tânăr şi era şi luptător, cum nu se potriveşte bătrâneţii, vestită în chip înşelător de decolorarea în timp a părului său. Cât am cuvântat în spatele Altarului, în aer liber, cum am menţionat-o, cred, aţintirea sa nu m-a părăsit. Asta nu înseamnă că m-ar fi măsurat din cap până în picioare sau că ar fi încercat să mă străpungă împotriva tuturor opreliştilor. Dimpotrivă, o simţeam odihnindu-se pe întipărirea pe faţa mea a vorbelor ce le rosteam.

Mi-am zis în sinea mea, va să zică: “Omul în trenci alb este cititorul meu cel sensibil!…”. Şi cum aflasem că acelaşi personaj intenţiona să-mi pună la dispoziţie xeroxurile proceselor verbale de anchetă ale grupului de difuzori de carte arestaţi şi condamnaţi pe timpul comuniştilor, avându-l în frunte pe bătrânul scriitor bisericesc, Protosinghelul Nicodim Măndiţă, în vederea redactării de către mine a unei cărţi mai complete decât textul scos atunci la iveală, de cum am revenit în Bucureşti, am început a-l căuta la telefon. O boală a sa m-a împiedicat îndelung timp să-i vorbesc.

În cele din urmă, discuţia a avut loc. În semn de încredere şi frăţietate, am fost invitat la parastasul anual pentru cei dintâi ucenici ai Părintelui Nicodim care s-au aşezat în Bucureşti, să-i slujească scopurilor cu mai mare eficienţă atât în privinţa tipăririi cărţilor sale, cât şi a difuzării lor, părinţii ipodiaconi Vasile Poeţelea, Ion şi Constantin Măgirescu. Impresionat şi aici de numărul deosebit de mare de participanţi, încă o dată mi-am dat seama de însemnătatea curentului de opinii creat în jurul personalităţii Protosinghelului, puterea sa de schimbare a firilor şi de influenţare a lor în bine, la distanţe atât de mari, ca şi de evlavia şi dragostea stârnite la un sfert de veac de la repauzare, de ca şi când viu ar fi fost şi de faţă.

Am crezut a distinge o altă intervenţie a puterilor necunoscute în faptul că munca mea şi închinarea tuturor forţelor ţelului de evocare a ilustrului monah Nicodim şi a iubitorilor săi ucenici erau binecuvântate prin această participare neaşteptată la parastasul lor înşile.

Cum distanţa despărţindu-mi locuinţa de sălaşul unde asudau fraţii aceştia este foarte mare, într-o bună zi, bărbatul acela a venit într-un trabant, să mă conducă acolo. În curtea muncită, cu roşii, viţă de vie, zarzavaturi şi, pe lângă una dintre casele scunde şi bătrâne, flori, în liniştea pipăibilă, aidoma celei ce o găseşti prin mănăstiri în zilele de lucru, ne-am retras într-o chilie să ne aruncăm privirile asupra cantităţii mari de cópii dobândite din arhivele tribunalului militar. Mi s-a revelat un univers al ororii anchetelor, asupra căruia nu voi cuvânta, deoarece îl voi dezvălui treptat în cărţile ce urmează a le publica, începând cu aceasta.

Până să mă obişnuiesc cu prea marea cantitate de informaţii în care m-am cufundat pe neaşteptatelea, mi-a trebuit timp, mi-au fost necesare disponibilitatea sufletească, dibăcia de a-mi părăsi preocupările de până atunci, nu formal, ci uitând chiar de rădăcinile lor, înfipte în miezul inimii mele. Mi s-a părut o cale excelentă de obişnuire a mea cu cugetarea Părintelui Nicodim să încep alcătuirea unei culegeri de aforisme din opera sa, pe care s-o împart în mai multe volume, pe măsură ce parcurgeam mai multe cărţi, o atare colecţie fiind şi deosebit de utilă cititorului, atunci când nu are prea mult timp să se adâncească în opuri de mare amplitudine, ci, la drum, de pildă, în autobuz sau tren, ori într-o pauză de muncă, sau chiar mergând pe jos, când accidentele potecii nu-i îngăduie o concentrare de lungă durată asupra paginilor tipărite, însă voieşte să cuprindă, totuşi, o ţâră de adevăr, deşi treburile îl gonesc din urmă.

Zilele şi săptămânile treceau; înaintarea mea în mistuirea documentelor mergea anevoios. Nu-mi puteam întrerupe complet celelalte ocupaţii şi cel mai grav era că nu-mi puteam opri mintea de a întârzia asupra temelor ce o frământaseră până atunci şi la care mai avea de adus contribuţiuni de înţelegere şi explicitare. Munca mi s-a împotrivit cu încăpăţânare piedicilor, fiind în schimb recompensată de descoperirea unui univers neîntinat de slăbiciunile omeneşti ce ne întâmpină oriunde ne-am opri cugetul o clipă.

Aveam de-a face cu un sculptor al sufletelor lipsit de orice altă şcoală decât aceea a autodidactului îndrumat în înaintarea sa de-a dreptul de Dumnezeul care-l chemase să-I slujească. Un băietan, nepot de preot rural şi fiu al unor agricultori, care îşi părăsea judeţul Argeş pentru a veni până în Bucureşti în căutare de cărţi de citit, la Schitul Darvari, unde atrăsese atenţia stareţului Simeon Ciumandra prin râvna cu care se dedica lecturii repezi şi la faţa locului. Parcurgea flăcăul cu doar şapte clase primare reviste, ziare, broşuri, cărţi, tot ce i se dădea cu împrumut, luând note, copiind fragmente, menţionând totdeauna sursele de unde îşi scotea citatul. Pleca înapoi doar când îşi epuiza banii sau îi era tolba cu minunăţii prea plină.

Ostaş, a unit patima pentru înaintarea spirituală cu iubirea de neam şi Patrie, rămânând acelaşi scormonitor dedicat al Adevărului, ca şi un frecventator asiduu al bisericilor şi un trăitor creştin deosebit de râvnitor. După participarea la Războiul de Întregire, cu pieptul doldora de decoraţii, s-a retras la Schitul Măgura, legat de înşişi eroii acestui război, prin monumentul învecinat, s-a retras cu morţii lui de pe front, să-şi închine, în sfârşit, viaţa Dreptăţii şi Dragostei de oameni.

A început o epopee a învăţării semenilor săi, din Uşile Împărăteşti, dar şi, mai ales, cu condeiul. A scris nu câteva cărţi esenţiale, ci o bibliotecă întreagă, dintre care, din păcate, cea mai de seamă operă a fost topită de Securitate, încă netipărită, deşi avusese autorul grijă să o dea la copiat în mai multe exemplare ce să fie ascunse cu precauţie.

Prin scrierile sale şi prin seriozitatea cu care avea grijă de cei care veneau să se mărturisească la el – prin asta înţeleg îndemnurile lui şi opreliştile drămuite astfel încât să aplece toată mintea din preajmă-i asupra cărţilor de evlavie – a creat cititori cu duiumul, mai cu osebire ridicaţi din rândurile ţăranilor moldoveni. Neştiutori de carte s-au pus pe învăţatul azbuchiilor. Alţii plăteau pentru a li se citi, acesta fiind canonul primit pentru dezlegarea păcatelor. Iar ştiutorii de carte copiau scrieri fundamentale pentru a le dărui acelora care n-aveau bani să le cumpere, ori pentru a le face cunoscute, prin împrumuturi repetate, înainte de tipărire. Toţi ucenicii au fost sfătuiţi să devină combatanţi activi pe tărâmul îmbunătăţirii morale obşteşti, ceea ce se realiza mai ales prin împrăştierea volumelor pioase ca pomană pentru sufletele morţilor.

Încă o dată, nu voiesc să amănunţesc aici materia ce va fi dezvoltată mai departe în cartea de faţă, ca şi în următoarele, mai priincios fiind sufletului doritor de ştiinţă să se obişnuiscă treptat cu hrana deseori crudă ce i-o pregătesc în povestirile mele.

Când fu tipărită: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă” şi lansată în acelaşi cimitir al Mănăstirii Agapia, după încheierea parastasului şi a tradiţionalului pelerinaj la Schitul Sihla, continuat la Mănăstirea Sihăstria, de unde m-am despărţit de credincioşii abia cunoscuţi şi admiraţi cum nu mi se mai întâmplase în viaţă să ? preţuiesc cititori – deoarece aveam greşita convingere că a iubi cartea este la îndemâna oricui -, m-am despărţit de ei cu simţământul că m-am îmbogăţit nespus luând cu împrumut din inimile lor curăţie, credinţă, voioşie, încredere şi nădejde. Una dintre dubiţele Editurii Agapis, de difuzare a cărţii, condusă de un tânăr plin de atenţie faţă de slăbiciunea în care m-a aruncat delăsarea de vechea mea patimă a fumatului, sub privegherea – de ce nu? – a noilor mele preocupări, îndreptată conform unui plan stabilit înainte de Editură pentru ca să aflu cât mai multe informaţii folositoare cu privire la amintirea lăsată de Părintele Nicodim, m-a condus prin vârfuri de munte, pe dealuri şi la şes, să-mi înlesnească întâlnirea ucenicilor acelui mare îndrumător de suflete, pedagog fără egal în cultura română, isvoditor de metode şi tehnici noi de apropiere de universul cărţii a necunoscătorilor, de dobândire de încredere în pagina tipărită, de luare a scrierilor drept învăţător pentru mai departe.

Am imprimat pe casete convorbirile cu diverşi păstrători ai amintirii Duhovnicului. Pe măsură ce-i iscodeam, învăţam ce trebuia să-i întreb; astfel, de la unii lipsesc ştiri de bază, deoarece încă nu ajunsesem a le preţui când discutasem cu dânşii. Destule dintre casetele acelea m-au trădat, fiind defecte din fabrică. Câteodată m-au ‘trădat’ convorbitorii înşişi, datorită unei rostiri prea repezite, prea molfăite, prea neţinută în chingi pentru a mai putea fi înţeleasă ulterior, la examinarea celor spuse. Dar acestea au fost cazuri extrem de rare. În majoritate, m-a uimit concentrarea noilor mei prieteni asupra celor mai însemnate amintiri, acelea ce puteau cu adevărat să dezvăluie personalitatea Părintelui. Aveau o mare capacitate de a ajunge degrabă la esenţă şi, mai mult, de a o alege ei înşisi, ca pentru un străin de cauză cum eram, deci necunoscător al punctelor de foc ce luminau ori le înfierbântaseră existenţa lor sau a Părintelui Nicodim Măndiţă.

Vara anului 2000 a fost cumplită prin arşiţa ei. După isprăvirea acestui turneu, mi-a fost cu neputinţă să mă concentrez asupra descifrării casetelor, transcrierii şi comentării lor pe computer, în bucătăria mea – cunoscută cititorului, de la vizita părintelui Nicolae Tănase – de la etajul 6 al blocului, unde năvălea soarele de la ceasurile unsprezece a.m. şi nu o părăsea până după amiaza pe la orele optsprezece. A fost destul să mă plâng de această neputinţă, ca fraţii din Bucureşti să-mi propună să fiu iarăşi deplasat la Comăneşti, în apartamentul nefolosit al aceluiaşi îndatoritor conducător al dubiţei, apartament ale cărui ferestre se aflau la vreo douăzeci de metri de apa Trotuşului şi la mai puţin de cincizeci de munte (“Goanţă” parcă-i zice). Aici m-am împrietenit cu familia unor şoimi, cu nenumărate păsărele maronii, asemănătoare vrăbiilor, şi cu altele, umblătoare, ţanţoşe, scăldate în alb şi negru şi purtând pe creştet un coif ascuţit, de un soi necunoscut mie, cu nişte câini, cu două pisici birmaneze – tată şi fiu – , şi mi-am putut desfăşura în condiţiile cele mai de râvnit activitatea de povestire a confruntării cu aceşti oameni minunaţi care l-au cunoscut şi iubit pe Părintele Nicodim şi-i poartă memoria peste decenii.

Am fost dator să expun aceste deambulări, împotriviri faţă de neajunsurile vremii şi ajutorări ce mi-au fost acordate, pentru a demonstra ce soi de oameni a creat Părintele Nicodim, cum funcţionează la dumnealor dragostea de semeni, poate pentru întâia oară până acum întâlnită de mine. Aceste afirmaţii rămân adevărate şi pentru toţi cei vizitaţi, în căutarea umbrei Marelui Duhovnic, nu numai pentru cei care mi-au înlesnit cunoaşterea celor dintâi şi care mi-au vădit cum se cuvine să prevezi, ca editor, nevoile autorilor Editurii.

  

LA MAICA MITRODORA, ÎN UMBRA ARHIEREULUI

I. ÎN CĂUTAREA PĂRINTELUI NICODIM

  1. LA VĂRATEC

Sosim la Văratec. Din piaţeta deschizându-se în faţa incintei mănăstirii – dacă poate fi vorba despre aşa ceva aici, unde ne aflăm la o mănăstire de sine, deci structura aşezării este aceea a unui sat de munte, am luat-o pe o uliţă urcând la stânga noastră.

“Încotro mergem?”, l-am întrebat pe Dumitru Plugaru, prietenul care a avut ideea să mă conducă pe urmele Părintelui Nicodim, drum făcut de el însuşi în numeroase rânduri în tinereţea sa, apoi – după intrarea în tăcere şi tăinuire a activităţii ucenicilor Duhovnicului şi ieşirea de sub acoperire, odată cu Revoluţia din ’89 -, drum refăcut de el pentru a dobândi mărturii de la aceia care l-au cunoscut pe Părintele Măndiţă, mărturii ce avea intenţia să le păstreze pentru viitorime.

Acum mă conducea, să mă ademenească la cauza în jugul căreia plecase el însuşi grumajii odată pentru totdeauna, să mă cucerească punându-mă faţă-n faţă cu realitatea locală, a sătenilor care-l cunoscuseră pe Duhovnic, să văd cu ochii schimbările de mentalitate şi de statut intelectual ce i se datorau aceluia al cărui parastas trebuia să se săvârşească ziua următoare.

E drept că eu însumi îmi doream tare mult această confruntare cu ceea ce am denumit cu un clişeu verbal obişnuit, “realităţile locale”, şi, mai mult decât atâta, cu Realitatea a ceva nepipăibil: urma eterică a Înţelepciunii rămasă Vie a celui care a luminat Moldova: scriitorul, editorul şi difuzorul de carte Nicodim Măndiţă.

Mă apropiasem de personalitatea lui cu un an în urmă, în 1999, când scrisesem: “Părintele Nicodim Măndiţă sau CALEA CĂRŢII”.

O a doua etapă de obişnuire a sufletului meu cu gândirea sa era recentă. Acelaşi Dumitru Plugaru îmi comandase, în calitate de editor: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă”, o culegere de aforisme, datorită căreia coborâsem în anumite profunzimi ale cugetării religioase, cât fusesem în stare să o fac eu, cel nepregătit pentru atari adâncimi ale raţiunii. Era firesc să-mi doresc a-i observa pe cei care-l cunoscuseră pe Acela, răpitorul (sau: câştigătorul?) a doi ani din existenţa mea. Sunt nedrept cu amintirea lui Nicodim Măndiţă – de fapt, eu eram cel care îi dăruise, neobligat de nimeni, cei doi ani pomeniţi….

Uliţa pe care am pornit-o-n sus şi la stânga îşi aburcă drum cotit şi de ocol printre casele maicilor. Biserica Sfântul Ioan ne iese-n cale. Îţi vine să te adăposteşti la pieptul ei bogat – gândesc ca un om suferind de respiraţie scurtă (mi-o aud gâfâind pe caseta din reportofonul strâns în mână atunci şi folosit pentru a reţine cele mai proaspete impresii, nădăjduind ca printre ele să se numere şi aceea unică, de nemăsluit). Termenul: “adăpost” este cel mai potrivit pentru ea. Oare mulţi creştini au putut folosi bisericile drept adăpost în faţa furiei păgânilor, ori a coreligionarilor îndrăciţi, furibunzi şi vindicativi? Înainte de arestarea mea, ce a avut loc când aveam douăzeci de ani, înainte de naiva mea ridicare împotriva comuniştilor atoatedistrugători, a dictaturii filosovietice, bănuiam că reprezenta un adevăr faptul că bisericile constituiau un atare “adăpost” şi chiar învăţasem şi pe alţii să-l folosească, în cazul că răzvrătirea ni s-ar fi întors împotrivă şi să se ascundă la Mănăstirea Pasărea, de lângă Capitală, de pildă. Nu ştiam atunci că şi din rândurile slujitorilor Bisericii atâţia cedaseră şi deveniseră uneltele beznei şi ale vărsării de sânge

Oricum, la pieptul bisericilor adăpost şi-au găsit mulţi; mă refer la păcătoşi. Ei şi-au aflat odihna şi paza de ei înşişi şi de vrăjmaş.

În preajma bisericii Sfântul Ioan se află şi mormântul Veronicăi Micle; îl vom vizita după ce isprăvim cu cercetările ce ne-au chemat aici.

Uliţa se îngustează, nemaiîngăduind mai mult decât unei persoane să o calce. Mi-amintesc – oare la Sibiu era? – de o stradă botezată: “a Sforii”, pentru că, lată de 60 de cm., se strecura printre clădirile ce o strângeau de gât

Ajungem la casa unde Părintelui îi plăcea să lucreze. Ferestre lungi, tăiate în zidăria exterioară. Gardul coşcovit poartă pe creştet un acoperiş cu două versante abrupte; la fel şi poarta, aripile coperişului ei fiind lungi şi mai adânc plecate către vizitator.

 

2. GAZDA NOASTRĂ, MAICA MITRODORA.

In sfârşit, am intrat.

Gazdă ne este Maica Mitrodora Cojocaru, pe vremuri ucenică în această casă, astăzi rămasă proprietăreasă, în locul “Maicii Bătrâne”, pe care a îngrijit-o până ce s-a stins, după cum îngrijită a fost ea însăşi din tinereţe de Maica dusă, pe nume: Istratia Manea. Maica este numai nerv, activitate, blândeţe şi voie bună. Măicuţa Mitrodora este dăruită cu un cap mic, pe măsura trupului mărunt, e slabă, dar zâmbeşte necontenit. Vorbeşte de plecarea ei apropiată, totuşi pare extrem de tânără: ai zice că este o femeie de cincizeci şi ceva de ani, uşor trecută. Are, însă, peste şaptezeci. Cred c-a fost o fiinţă foarte iute şi bună, blajină de asemenea.

Aceleaşi trăsături le descopăr cu plăcere şi la ucenicile ei, numai viaţă şi bucurie.

Din vorbă în vorbă aflu câteva amănunte despre casă; singurul mai semnificativ pentru imaginaţie e: cerdacul a fost închis; pe timpuri nu era astfel.

Mai aflu că Maica Mitrodora a stat la altă maică, iniţial. Când s-a tras la Maica Istratia, Părintele Nicodim folosea de mult timp această gazdă. Dealtfel, Părintele îi devenise duhovnic încă de pe când ucenicea dincolo, “de la bun început”, mă lămureşte.

În nădejdea că va contura personalitatea lui cu vreo vorbă mai precis colorată, nu din cele de laudă obişnuite, o întreb:

“Ce v-a plăcut atâta la el, că mai erau doar duhovnici pe aici pe la Văratec?!”, zic repezit, urcând tonul cam mirat, prefăcându-mă că nu pricepeam bine atracţia ce o exercita bărbatul lui Dumnezeu.

“Mai erau, dar dacă maişile l-au găsit ca şel mai iscusit”, se referă sfinţia sa, cu domesticire moldovenească a consoanelor şi vocalelor, la maicile de care depindea, nu la toate cele din mănăstire.

Nu mă las nici eu, deşi mi s-a scos înainte ‘bateria tunurilor cele grele’, voiesc a numi incontestabila autoritate a “Maicii” care te-a crescut; iar în cazul Mitrodorei erau chiar două! Drept pentru care revin la atac:

“Şi de ce li se părea a fi cel mai iscusit?”

“De şe? Pentru că atunşi când predica, parcă auzeai cum curja din şer cuvântul lui, aşa de frumos vorbé şî mie mi-o plăcut cum ne învăţa să faşem cruşea, cum să ne rugăm, cum să”

 

3. CANONUL
“Am auzit că vă cam punea să citiţi mult”, încerc a fi şiret, pentru că toată lumea cunoaşte această caracteristică a Părintelui, iar, personal, am scris o carte despre ea, după cum am spus-o mai sus.

“Ei, am şitit”, recunoaşte cu oarecare indiferenţă, ceea ce e o trimitere la aceia care bârfesc pe tema asta, încercând a-l apăsa pe Părinte pentru canoanele ‘originale’ pe care le da.

Continuă:

“Mi-a dat să şitesc de şinci ori “Noul Testament” ş-apăi să mă-mpărtăşesc. Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată.”

“Câtă carte aveaţi de puteaţi citi atât de mult fără a obosi?”

Cum nu mă exprimasem limpede, nu sunt înţeles. Reiau.

Aflu:

“Am avut de acasă vreo şapte ani şi am învăţat şi aişi şase ani.”

“Deci ştiaţi carte multă! Cei şase ani de aici ce reprezentau?”

“Trei ani ‘monahală’ şi restul ‘cântările’.”

Se referă la şcoala monahală de cântăreţi bisericeşti şi la Seminarul monahal.

“După asta v-a mai pus să mai citiţi ceva?”, mă întorc la lecturile impuse din “Noul Testament”, atunci, la început.

“Mi-a dat să scriu “Vămile””

“Să copiaţi “Vămile””, reiau, să fiu sigur că înţeleg corect; cunosc obiceiul şi de la alţi convorbitori.

Am avut dreptate să insist, căci adaugă:

“Le-am copiat de mai multe ori.”

“De câte ori v-a dat să le copiaţi?”

“Aaaa de câte ori le-am scris! Şi de la mine au mai mers şi în alte părţi!”, vrea să spună că împrumuta textele copiate, să le citească şi alţii.

“Asta era canon? Sau de plăcere le copiaţi?”

“Da, era şi un fel de canon.”

“Da?”

“Când m-am dus cu Decretul, eu n-am stat dejeaba acolo!”, e bucuroasă a-mi arăta copierea ce impact mare avea în viaţa ei, chiar şi când a fost dată afară din mănăstire, prin aplicarea Decretului din 1959, ce a despopulat mănăstirile de monáhii şi monahíile rămaşi şi rămase sub vârsta pensiei în slujba Domnului.

“Mi-o zîs că să nu mai şitesc prea mult la “Psaltire” şi la alte cărţi”, îşi aminteşte dânsa despre îndemnurile părintelui Nicodim, “ci să scriu la “Vămi”. Mă aproviziona di caiete, di tuş, peniţî, tot şe-mi trebuia, cum era pe atunşi: cu peniţî, cu creion, cu tocuri şî scriam “Vămile” la munte, cât am stat cu Decretu’. Aşei trei ani, tot timpul, în fiecare zi, scriam măcar două-trei foi pe zi.”

” “La munte” ce înseamnă? Acasă, la părinţi?”

“Acasă la părinţi, unde am stat.”

“În ce sat?”

“În Hangu.”

“Unde-i şi mănăstirea?” – parcă-mi amintesc vag de un aşezământ călugăresc cu acest nume.

“Unde-i mănăstirea. Satul unde-am fost născută. Mai dădeam şî la alţii să scrie”, reia istoria începută. “Şi Maica Xenia le-a scris toate şî ea, uşenica mea. Le-am mai dat şî la un părinte. Era cam în secret, ştii atunşi: părintele Costel Olariu Le-o scris toate el. Şî de-acolo se orienta foarte bine la toate predicile”, gazda noastră vrea să spună că părintele se inspira din textul nicodimian. “Aşa de frumos predica! Şî cunoşteam că era din cărţile părintelui foarte mult. Era un predicator tare bun. Se inspira din cărţile părintelui”, insistă. “Cred c-aţi auzît de el, care a fost la Sfântu’ Munte, care a făcut două biserici la Paşcani… A fost om mare la noi aişia! Cântăreţ bun, predicator bun, slujitor bun”

“Părintele a sfătuit-o pe maică să reducă lecturile din “Psaltire” pentru a copia la “Vămi””, i-am repetat mai târziu fratelui Dumitru, când am rămas singuri, într-o chilie de la Sihăstria. Am făcut-o insinuant, poate chiar voind a-i găsi pricină de scandal Părintelui Nicodim. “Auzind asta”, insistai, “m-am întrebat pe dată: “Este copiatul o îndeletnicire monahală mai importantă decât rugăciunea?””

Fratele Dumitru mi-a răspuns că la o astfel de nedumerire îşi găseşte aplicaţia o pildă aflată într-una dintre lucrările Părintelui Nicodim. E vorba despre un sat ce arde în vale, pe când oamenii stau pe munte şi privesc. Nu s-ar cădea ca ei să alerge pentru a salva inşii din casele măcinate de foc? Cei de pe înălţime, rămaşi neimplicaţi, pot fi asimilaţi stării de rugăciune, iar săritul în ajutorul acelora care ard trebuie asimilat copierii de texte religioase şi răspândirii lor pentru învăţătura creştinilor.

“Oricât de în afara lucrurilor este un mirean nepriceput ca mine, lui i se pare că rugăciunea poate ţine locul grabei de a salva vieţile celor bătuţi de necaz, adică ea ar reprezenta – aş zice – chemarea lui Dumnezeu pentru salvarea celor obijduiţi, ceea ce face ajutorarea celor din urmă mai sigură, deoarece ea nu se săvârşeşte prin noi, ci prin Cel Atotmilostiv însuşi.

“În definitiv, dacă indivizii care sar să stingă focul suntem noi, este foarte cu putinţă să ardem şi noi dimpreună cu dânşii. Nu asta ne-ar opri s-o facem, însă este posibil ca, nepricepuţi la o astfel de treabă, să dărâmăm drugi în flăcări peste copii, să prăbuşim peste ei tavane aprinse, pe când Domnul ar şti să-i ajute fără ca ei să fie ameninţaţi în vreun fel

“Socotesc”, am adăugat cu un ton cam profesoral, oricum de reproş, “revenind la indicaţia de a se mai scădea citirea la “Psaltire”, că fiece om duhovnicesc ar tresări de neplăcere la auzul slobozirii la micşorarea timpului de rugăciune, pentru că cea mai adâncă îndrăzneală a sufletului omenesc stă în această relaţie directă cu Dumnezeu, numită: rugăciunea.”

“Nu este vorba de o reducere totală a rugăciunii”, accentuează Dumitru Plugaru, “ci de o lăsare de o parte a unei câtimi din ea, pentru a dobândi şi timpul necesar scrisului.”

Un alt argument al său, întăritor şi demn de toată stima este şi faptul că dacă oamenii se roagă, neîncetând a trăi ca până atunci, adică în rele, la ce bun rugăciunea lor? Pe când copiatul, cititul de cărţi de învăţătură, te ajută să discerni cele ce sunt rele în viaţa ta, deci te ajută să nu mai săvârşeşti păcate. Va să zică, împletirea dintre rugăciune şi dobândirea de cunoştinţe folositoare Mântuirii este esenţială. De aceea se cuvine a se socoti că indivizii sărind să dea ajutor celor cuprinşi de flăcările mistuitoare sunt aceia care răspândesc cunoştinţele privitoare la cum să trăim: ei îi scot pe cei păcătoşi din flăcările ucigaşe.

După o mică pauză de adunare a gândurilor, Dumitru Plugaru adaugă că Părintele este printre puţinii duhovnici (oare nu singurul?) care i-a îndemnat pe mireni să spună zilnic cele şapte Laude, aidoma călugărilor.

“Deci nu se poate afirma că Părintele Nicodim îi răpea pe oameni de la rugăciune. Dimpotrivă, îi conducea către o rugăciune de foarte lungă durată şi de mare profunzime, dar cu măsură efectuată, astfel încât să nu fie în viaţa noastră numai rugăciune, ci să fie şi învăţătură”, îşi încheie el strădania de a-mi alunga îndoiala, şi a izbutit s-o facă.

 

II. DUHOVNICUL.

 

1. DUHOVNICUL ÎNTRE UCENICI
Măicuţă”, încerc să revin la cele ce m-au adus în această casă, “cum arăta părintele Nicodim ? L-am văzut eu în poză, dar”

“Hai să vă spun cum arăta”, se repede, nimerind eu un subiect ce o incită. Numai că, după cum se va vedea imediat mai departe, dânsa nu poate despărţi figura Părintelui de ale acelora ce se îngrămădeau în jurul său ; îl revede proiectat asupra ucenicilor, ceea ce mi se pare foarte conform cu adevărul.

“Tot timpul nu mai încăpea lumea la mărturisit. A avut necazuri”, glasul îi scade, se adumbreşte, se îngroaşă, “că venea Securitatea” Cât este de semnificativ : dacă e datoare să-l evoce pe Părintele Nicodim Măndiţă, cea dintâi imagine ce-i vine bătrânicii în minte este aceea a arestării lui. Comunismul a făcut din noi toţi nişte oameni politici, nu mai putem exista în afara cântăririi nedreptăţilor la care a fost supus neamul nostru.

“Ş-apoi Maica Bătrână se ţinea băţos, îl apăra, cum spunea ea. Pe mine au vrut să mă puie să stau cu faţa la perete, ca să nu vorbesc nimic. Da’, Maica : “Di şi să staie fata cu faţa la părete ?! Las’ să vorbească!” Şî eu mi-am ascuns cărţile în lemne, că am ştiut c-am să am un control. Le-am zidit unde aveam lemne şî nu le-o găsit. Iar o carte din astea cu fotografia părintelui parcă erau chiori ! Tot o învârteau ! Şî ei nu l-au văzut pe părintele pi carti”

“Măicuţă, asta când s-a întâmplat? Când a venit Securitatea?”

“Cu Decretu’, a venit Securitatea la noi.”

as ă zică n-are nimic de-a face cu ancheta şi arestarea ucenicilor şi a Părintelui.

“Să vă spun cum era” – revine la străduinţa de a face portretul Părintelui, după cum o rugasem, înainte de această lungă paranteză. “Mărturisea, însă nu prea dădea voie la împărtăşit că trebuia să şiteşti canonul. Mă trimitea Maica : “Du-te şi te mărturiseşte şi te împărtăşeşte, Soro !” Iar el : “Cum te simţi ? Dacă n-ai gătat cărţile, încă nu te împărtăşi.””

“Dar lumea nu era nemulţumită că trebuia să citească atâta ?”

“Ah, nu. Nu erau nemulţumiţi că, dacă aveau păcate grele, trebuia să şitească, na

“Când veneau fete din astea”, încearcă să-mi exemplifice, “aveau vreo ispită, vrun necaz Cât de tare le întăreaUna zîşea că se omoară Făcuse o poznă, nu ştiu şe, şî n-o luat-o şine trebuia s-o ieie Şî Părintele atât de mult o întărit-o pe fata şeea că o spus aşa : “Sî te duşi acasă.” Şî i-a spus la mamă-sa : “Să nu cumva s-o baţi ! Să nu-i faşi nimica !” Şi-o avut un noroc fata aşeea c-o luat pe unu’ foarte bun, pe urmă. Copilu’ l-o crescut mamă-sa. Ştia cum să le ieie pi astea cu păcatele. Nu s-omora niminea în urma lui. Pentru că el ştia cum să le ieie.”

“Dar se spune că era foarte aspru”, afirm, vrând de fapt să iscodesc.

“Eu nu l-am găsit prea aspru. L-am găsit aşa că”

Apoi brusc, vine cu explicaţia general valabilă :

“Şiteam! Mi-era drag să şitesc.”

Mă ia părtaş la un gând intim de-al ei, din tinereţe :

“Doar dacă era aspru, nu mă mai mărturiseam la el !”, răspunde dintr-o suflare, cu onestitate şi fără ruşine.

“Spuneţi-mi, dar cinstit de tot : de când a murit Părintele, citiţi cu aceeaşi râvnă ?”

“Şitesc şî acum cărţi !”, se repede să confirme. “Mi-a dat domnul Bocancea, din Bălţăteşti, mi-o dat şî “Vămile”, cărţile pe care eu le-am scris toate în caiete, mi-a dat două cărţi, două volume mari”

“Publicate de fratele Dumitru !”, îl arăt pe prietenul meu cu o mişcare a capului, pe când el se sfieşte, preferând a nu fi adus în conversaţie, după tipicul modestiei sale.

“Măicuţă, ce vârstă aveţi acum ?”, o îndemn să spună, pentru a scoate în evidenţă longevitatea deprinderii cu lectura, impusă de duhovnicul de odinioară.

“Acuma-s bătrână ! Când am venit aişi aveam nu ştiu câţi ani. Acuma am şaptezeci şi (după o lungă ezitare, completează) şi şase de ani !”

“Mulţi înainte ! Vedeţi bine ? Puteţi să citiţi cu uşurinţă ?”

“Şî scriu şî şitesc.”

“Dar pe ucenice le învăţaţi să citească şi ele ?”

“Cum să nu le-nvăţ ?!”

“Şi le obligaţi să copieze şi ele ? Să scrie şi ele ?”

“Nu v-am spus de Xenia că a copiat şî ea la “Vămi” ?! Acuma nu prea au timp să copie, pentru că ele au mult tare cărţi de şitit. Au atâtea cărţi Au fost prin mănăstirile din Kiev şi au adus atâtea cărţi de şitit ! Au “Vieţile Sfinţilor” la atâţia sfinţi”

“Cum ?! Stiu ele ruseşte ?”

“Nu ştiu ruseşte ! Dar după ce au fost pe acolo, au colindat toată ţara şî au adus de la toţi sfinţii, de la Sfântul Decapolitul tot au adus cărţi de acolo. Şî orişe carte apărea, chiar şî cu Părintele Nicodim, ele o cumpăra. O şitit şî “Vămile” Le-o şî scris toate ! Din capăt în capăt – fata aşeea mai mare”

“Va să zică şi fetele astea citesc foarte mult”

“Şitesc, şitesc cărţi Eu le mai opresc, că mai avem câteodată şî treabă doar ! Să ai cu şe să trăieşti !”

“Această râvnă spre citit, apare la toate maicile care s-au spovedit la Părintele ? Sau unele au mai părăsit obiceiul ?”

“Nu prea ştiu eu de altele ; eu ştiu de noi, din casă, că fetelor le-am dat să şitească, le-o fost şî drag să şitească. Şî eu le spuneam totdeauna de Părintele Măndiţă…”

 

2. CĂLUGĂRUL SCRIITOR
Pentru că veni vorba despre el din nou, mă îndeamnă să-i văd camera unde a stat.

“Aişi era camera Sfinţiei Sale. Am făcut alte sobe. Am schimbat treaba. Uite am fotografia lui şî eu. O păstrez cu foarte mult drag. Uite-o şî pe Măicuţa Bătrână, care i-o avut grija mult timp”

Chilia este înaltă de vreo doi metri, iar lungimea de vreo patru metri, pe trei lăţime.

“Aişia scria!”, se grăbeşte măicuţa să-mi arate.

“Aicia scria”, repet, stupid, doar aş izbuti să reînviu atmosfera. Noroc că Maica vine cu o completare parcă anume făcută să coloreze totul:

“Avea o carte cât uşa de mare! “Pidalionul” îi spunea.”

Ediţiile vechi erau într-adevăr impresionante ca dimensiune. Poate nu întocmai cât uşa; totuşi, destul de masive

“”Da’ şe faşi Părinte cu cartea aşeasta?””, îşi aminteşte că-l întreba.

“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi.”

Aceasta-i explicaţia metaforică a faptului că-şi ‘înflorea’ (sau: îndulcea) textele cu citate de prin alte cărţi, în cazul de faţă: “Pidalionul”.

“El îmi dădea cărţi şi mie să le scriu şi dădea şi maicii din deal.”

În conformitate cu experienţa dobândită stând de vorbă cu unul şi cu altul, aceasta vrea să spună că Părintele Nicodim dădea la copiat anumite extrase din diverse cărţi parcurse de el, pentru ca ulterior acele extrase să le introducă în scrierile sale, ca citate.

“Mai am caiete de-aşelea, dar nu mă mai folosesc prea mult de caiete, pentru că am cărţi acum, tipărite bine. Uite aşestea două cărţi domnu’ Bocanşea mi le-a dat, de pomană; Ion, aşa l-am pus şi la pomelnic.”

E vorba despre pomana oferită de Ion Bocancea pentru iertarea păcatelor.

“Şi Părintelui Măndiţă atât de mult i-am făcut parastase, că şi azi a fost pomenit: şî la biserica mare şî la biserica mică. În fiecare zi am făcut parastas pentru Maica Bătrână, de când o murit. Şî Părintele n-a lipsit nişiodată de la pomelnicul nostru: Părintele Nicodim şi Prea Sfinţitul Arhiereul Evghenie. ”

3. UN PREA SFINŢIT DE VEGHE

De la o pomenire la alta, de la un parastas la altul, de la un repauzat la altul, a ajuns la a scormoni istoria bisericească, fără să ne dăm seama:

“Căsuţa-aşeea, uite-aşeea, a fost a Prea Sfinţitului. Aişi o stat un Prea Sfinţit; Episcop. Episcopul aista erea la Bucureşti. Şi el o murit la Turnu, o murit la un cutremur. Dar el aişi a stat în casa asta, Prea Sfinţitul Evghenie. Şi Părintele Nicodim când o venit aişi să caute cameră, aişi când o venit la maica, maica era simplişoară, nu era cu carte multă, n-avea decât două-trei clase, dar scria aşelaşi rând cu mine Scriam şî eu, şî ea! După şe-o venit. Dar aişia dacă n-o fost stat Prea Sfinţitul, poate nu stătea Părintele Nicodim. Dar fiindc-o stat Prea Sfinţitu’ aişea, o vrut să vie să steie aişi. Prea Sfinţitul o stat în camera aşeea şi Părintelui noi i-am dat camera aşeasta.”

“În acelaşi timp cât a fost părintele Arhimandrit?”, se miră însoţitorul meu, el cunoscând mult mai bine ca subsemnatul fiece pas făcut de Părintele Nicodim în viaţă şi fiind mereu cu urechea trează să nu cumva să se strecoare vreo greşeală printre cele ce le aflu: doar câte toate pe care le-aş putea scrie constituie ctitoria sa, nu? Ideea de a mă antrena în această aventură spirituală îi aparţine, el este acela care-mi pune cărţi, casete, copii xerox şi alte tipuri de documente la dispoziţie, el a organizat această săptămână de documentare începută odată cu vizita la maica Mitrofora Cojocaru, unde ne aflăm după o noapte petrecută pe drum, într-una dintre dubele de difuzare a cărţii, expediate prin ţară de Editura Agapis. Mă păzeşte ca pe o comoară a lui, iar mie îmi place să-l simt supraveghiind înaintarea mea, cu grijă, cu duioşie chiar, cu precauţiile pe care le-ai lua pentru un copil, în anii şcolarizării, când încă nu se ştie orienta singur în dedalul ştiinţei bune şi rele

Va să zică, Dumitru Plugaru, Mecena şi Nestor nicodimian al meu, insistă, să înţeleagă Maica unde s-a depărtat de adevăr, din nebăgare de seamă:

“În acelaşi timp cât a fost Părintele era şi Prea Sfinţitul?”

“Nuuu!”, îl contrazice dumneaei puţin dispreţuitor, ca la auzul unei gafe. “Prea Sfinţitul era şi mort. Dar o auzit că aişia o stat un Arhiereu. Prea Sfinţitul ista era la Bucureşti. Vicar, nu ştiu şe era că încă nu era înscăunat. Îl avem aişia, fotografiat. Aista era Prea Sfinţitul. Şi-aişa e Prea Sfinţitul Gheorghian care e Prea Sfinţitul nostru. Vezi că e mort pe scaun! Nu era atunşa Patriarhie. Gheorghian ăsta era Mitropolit la Bucureşti, da’ nu era Patriarhia încă. Prea Sfinţitul nostru ăsta este. Şi asta-i Maica mea.”

“Atunci când mai trăia Părintele Nicodim” – revin eu la atac, amintindu-mi că mi-a rămas ceva nelămurit – “nu citeaţi decât cărţile lui sau şi alte cărţi bisericeşti?”

“Mai şiteam şi la “Psaltire”, şî la biserică nu trebuia să lipsim de la Sfânta Liturghie, făşeam de rând.. Părintele mi-a spus că să mai întrerup “Psaltirea” şi ăistelalte, ca să pot să şitesc un pic. Mi-erau dragi învăţăturili. Din fiecare viaţă a sfântului alegeam. Doar nu erau numai “Vămi”, ca să zîc aşa, în cărţîle lui! Erau toate vieţile sfinţilor pe scurt.”

Cât mă bucură formularea aleasă de măicuţa! “Toate vieţile sfinţilor pe scurt”! Cartea pe care am adus-o s-o lansez mâine la mormânt se numeşte: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă, culeasă de Mihai Rădulescu”. Nu am avut pace până acum dacă făcusem bine să reduc la esenţial, la aforistic, scrierile Părintelui El altfel le concepuse! Aveam eu dreptul – mai ales eu, care nu-l cunoscusem, nu-l observasem, nu-l cântărisem în felul în care judeca şi-şi preţuia propria gândire, eu care nu-i fusesem ucenic şi nu eram ucenicul nici al vreunuia dintre ucenicii săi – aveam eu dreptul să înfig foarfecele raţiunii în valul întruna mişcător al gândurilor sale, pentru a tăia aici şi dincolo, o neîncetare s-o preschimb în ceva oprit în drum, gata de explozie?! Nu-i aplicam eu oare un tipar posibil de aplicat altor cugetători, însă nepotrivit lui, fiindcă Părintele nu gândea de la el, ci de la Dumnezeu, cum fac toţi trăitorii creştini?

Şi de ce, mă rog, să nu cauţi esenţialul în raţiunea lui Dumnezeu?! Trăirea creştină nu înseamnă, oare, o dibuire după esenţe?

Ei bine, nu greşeam în acea reducere la “pe scurt” a gândirii Părintelui Măndiţă: mi-o şoptea, fără a şti ce făcea, Maica Mitrodora. Ea mă lumina că istorisirea “pe scurt” intra şi în tehnicile narative folosite de scriitorul bisericesc Nicodim Măndiţă, ceea ce eu nu-mi dădusem seama la timpul cuvenit. Iar numărându-se între tehnicile adoptate şi de el, eu nu îl trădam; dimpotrivă, mă aliniam în continuarea metodei sale de expunere. Îi eram mai fidel decât aş fi crezut-o!

“Era frumos, şe să spun!”, îşi aminteşte Maica de perioada când se îndeletnicea cu copiatul de cărţi. “De-abia aşteptam să mai scriu o foaie să văd despre şe mai spunea!”

“Am înţeles bine, de la şaisprezece ani l-aţi cunoscut, da?”, nu mă îndur să nu mă asigur că am păstrat corect pe bandă fiece răspuns.

“Nu. Când l-am cunoscut aveam douăzeci-douăzeci şi unu de ani. Dar eu am mai stat zeşe ani la o maică; ş-apoi am venit aişia.”

“Măicuţă, înaintea dânsului aţi mai avut şi alţi duhovnici, după ce s-a dus dumnealui aţi mai avut iar alţi duhovnici. Care v-a plăcut mai mult dintre toţi aceştia?”

“Toţi au fost buni, ca să zîc aşa. Toţi au fost buni preoţi. Părintele Calinic a fost un preot foarte bun. Şine nu-l ştie pe părintele Calinic? După şe s-o dus Părintele Nicodim de-aişea la Agapia, nu prea aveam voie să umblăm din loc în loc. Tot m-am mai dus o dată şî m-am mărturisit la Părintele! Dar mă duşeam la Părintele Calinic, după plecarea Părintelui de-aişi. Bun duhovnic o fost şî părintele Calinic. Bun o fost şî Părintele Nicodim. Nu-mi dădea voie să mă-mpărtăşesc aşa des, dar mai bine era, că făşeam şi canoanele pe care le aveam”

“Mai aveţi ceva ce vă stă la suflet a spune despre Părintele Nicodim?”, mă agăţ de hazardul cugetului ei, eu nemaiştiind ce s-o întreb. Răspunde cu o glumă ce readuce lumina între noi, ambii osteniţi de discuţia în pas de marş forţat:

“Ei, n-am aşa, de rău, nimica; numai de bine!”

Şi pufneşte în râs, dimpreună cu toţi cei de faţă.

III. ISTORIE BISERICEASCĂ

1. TENTATIVE DE OMOR

Maică Mitrodoră, ştii şeva? Eu am uitat să mănânc astăzi până acum.” Şî era zece ora! Noaptea! Eu îi încălzeam mâncare totdeauna; eu îi încălzeam mâncarea.”

Se poate să fie aşa. Totuşi, nu există om care să afirme că Părintele ar fi lăsat pe cineva, în afara sorei sale de sânge, a umbla cu merindea lui. Pricina acestei prudenţe se va afla îndată.

“Venea sora lui şi-i aduşea mâncare gătită. El o fost otrăvit de două ori. O dată otrăvit la Măgura; nu! otrăvit la Războieni. Asta o ştiu sigur: mi-a spus Părintele. Chiar în Sfântul Potir i-a pus nişte sectari di ăştia Şi n-a murit încă pentru că s-a dus repede şî a luat tot sfinţenie, şi-o scăpat. Iar la Măgura i-o dat mâncare, tot de ăştia, sectari de ăştia, ca-n sarmale să fie vârfuri de ac. Şi nu mânca de la nimeni. (Iată că repetă ea însăşi ceea ce ştiam de la toţi.) Nici la praznice nu se ducea. Se temea să se ducă pentru că ştia ce o păţit. Otrăvit o fost. Cu ace hrănit o fost!”

Îmi închipui sarmalele în orezul sau tocătura cărora s-au lăsat să plouă vârfurile înţepătoare de oţel ale unor ace de cusut, ori ale unor bolduri, tăiate cu foarfeca de sârmă sau cum? Doar că ucigaşa, ucigaşul, nu-i cunoşteau Părintelui ponderea fiecărui gest, liniştea cu care făptuia, veghea asupra a tot ce făcea, absenţa totală a lăcomiei ce se presupunea că l-ar fi îndemnat să înghită hăltic-hăltic! până la fund, cu pleopele strânse şi mintea pierdută în gustul mustos al verzii.

Dar nu este vorba despre sectari, măicuţă! Mata ştii prea bine. Din păcate e vorba despre alţii, mai apropiaţi de noi!

“A fost şi la Văratec vreo încercare de otrăvire?”

“Aişia nuuu! Maişile s-or purtat bine cu el aişia. Aişia foarte bine s-or purtat maişile! Decât că nu prea se ducea la Sfântul Maslu, pe la de eastea, mărunţişuri de-astea, că n-avea timp! Dacă tătă zîua scria? O lună de zile pe an se duşea la Bucureşti şî şe scria pentru un an de zile, luna octombrie totdeauna o făşea în Bucureşti. Da, o lună de zile pe an. Ş-atunşea sigur că nu corespundea nişi cu săptămâna la biserică, nişi”

“I se întâmpla deseori să uite să mănânce toată ziua?”

“Apoi de câte ori!

“Eu eram mulţumită cu el.

“Când cumpăra cireşe ne dădea şi nouă. Când cumpăra fragi ne dădea şi nouă totdeauna. Era aşa milostiv”

Cugetul povestitoarei face repede relaţia dintre acele tentative de omor şi cea de mai târziu, a aşa-zisei legi:

“Şi aişea când o venit Securitatea, aişi a fost cam greu că ne-a chinuit şî pe noi o lecuţă atunşia că să spunem despre dânsul Dar n-aveam şe să spunem. Eu le-am spus minşiuni, n-am spus adevărul nimica! Chiar de vinia oamenii, eu le-am spus că vinia?! “Vinia şineva?” Eu le-am spus că nu vinia! “Eu n-am văzut aişia decât unu-doi. Dacă vinia, nu dormea, nu stătea aişia.” N-am vrut să spun: că de venit mai veneau oamenii aişia.”

2. SPOVEDANII
Veneau cu droaia, veneau să se mărturisească. Dar în casă nu-i mărturisea! Pe zăpadă, cu genunchii în zăpadă, aşa-i mărturisea! Adică nu chiar aşa… Avea nişte scânduri sprijinite în pişioare, de copaci. Pa aistea le punea-n zăpadă, peste ele trântea nişte potnoage de papură-mpletită, aduse din casă, şi, cu astea, omul era păzit!…

“Şi aş vrea să v-arăt o leacă unde şi-a pus el masa şi unde scria. În fundul grădinii, pe şerdacul din dos. E înfundat acuma.

“Mescioara la care scria la “Vămi”, în fundul grădinii, în smeuruş. Tot aici mărturisea, în zăpadă, în frig”

Urmează o aglomerare de amintiri legate de dragul Părintelui pentru frig şi aer curat:

“Când venea de la pădure, avea sloi la barbă până aişea. Iar el ţinea uşîle şi ferestrili deschise tot timpul. Măicuţa toată ziua îi închidea uşili: “Părinte, am închis uşa. De şe tot leşi uşile deschise şi jeamurile pe jerurile aistea?”! Erau jeruri mari, friguri “N-am aer”, zîşea. Şî Măicuţa i le închidea.

“Uite, aişi era masa, în mijlocul smeuruşului. Aişia stătea şî scria.

“În casă nu mărturisea nişiodată. Şi fraţii care veneau, aişi veneau.”

“Era brumă şi frig”, adaugă fratele Dumitru. “Şi se îmbrăca în reverendă şi desculţ pornea prin rouă.”

“Nu era lucru bun, nu era lucru bun, că era frig tare”, se caină măicuţa. “O răcit. S-au înnegrit pişoarele.”

3. CUFUNDAREA ÎN ISTORIE

Deoarece ne-am apropiat iarăşi de casa Arhiereului, lăsată îndărăt când ne-am îndreptat către locul unde Părintele îşi ţinea verile masa de scris, Maica reînnoadă:

“Mama Prea Sfinţitului venise la mănăstire”, ne povesteşte cam fără să ne atragă atenţia că i se mută firul naraţiunii asupra unui alt subiect Apoi pricep: ne tot arată clădirea nu prea făţoasă, pe lângă care am trecut adâncindu-ne în grădină. “Or fost şinşi surori în casa asta. Fete de preot. Din Humuleşti. Şi-or stat ele, toate şinşi surorile iestea şî din tăti o luat maica de-atunşi o copilă mai mică, de şinşisprezeşe ani, s-o crească. Şi aşeleia nu i-o plăcut la mănăstire, până la urmă: s-a dus şî s-a căsătorit cu un preot din Târgu-Neamţ, ca la un an şî şeva să-i moară preotu’. Şi-o venit la mănăstire, cu copil cu tot. Şi-o crescut copilul aişea, pe iesta, pe Prea Sfinţitul. L-a crescut până era mai mărişor el, ş-apoi îl îmbrăca cum îi îmbracă pe băieţi în stihar şi-l duşea la biserică.

“Şî l-o văzut Prea Sfinţitul Gheorghian. Zîşe: “Şe-i cu băietul ista?”

“I-a spus povestea. Că o fost şinşi surori şi aşeea mai mică s-o dus ca preoteasă. Dar n-o sta’ mult măritată. O venit aişea şi s-o făcut maică, Maica Veniamina o chema. Şi el, pe băiat, l-o luat Prea Sfinţitul Gheorghian şî l-o purtat pe la Seminarul Nifon, aşa îi zişea, în Bucureşti. Şî aşa de bine învăţa, c-o ajuns până şe l-o făcut Arhiereu.”

“A trăit şi Prea Sfinţitul Gheorghian aici?”, voiesc să mă dumiresc.

“Nu, el venea numai la biserica mare. Venea şi slujea. Şi el era mititel. El o făcut foarte multe cântări: scria, compunea cântări.”

Nu mi-am dat seama că “cel mititel” nu mai era Mitropolitul, ci altcineva, căci, întretimp, subiectul propoziţiilor s-a mutat de la Gheorghian la Evghenie. O bucată de vreme, mi-a venit a crede că Mitropolitul se îndeletnicea şi cu compunerea muzicii. Apoi am priceput că era invers.

“Evghenie Humulescu, îi zişea, că nu era încă înscăunat şi era din Humuleşti. O avut şî pământ acolo el: patruzeşi de prăjini de pământ.”

“De ce n-a mai fost înscăunat?”

“Era Prea Sfinţitul Gheorghian pe vremea aşeea.”

Adică, insinuează că ţinea scaunul ocupat? Asta să intenţioneze a spune?

“Apoi a fost un cutremur. Şi Arhiereul Evghenie a murit.”

Nu mă aşteptam să regăsesc aici fragmente ale istoriei noastre bisericeşti ce să nu-mi fie străine. Deşi, oricine calcă pragul unei mănăstiri de odinioară, în istorie se scaldă oriunde şi-ar întoarce paşii.

Dar nici nu mă pregăteam să văd spânzurată pe peretele unei chilii din casa maicii fotografia Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian (botezat: Ioan). Născut la 29 august 1829 la Botoşani, într-o familie de preot, cine să-şi fi închipuit, oricât a urmat el cursurile şcolii de la “Trei Ierarhi”, renumită pentru buna pregătire acordată elevilor, şi ale Academiei Mihăilene, că avea să frecventeze Sorbona – deşi nu există dovezi a-şi fi susţinut şi licenţa acolo? Oricum, cel tuns în monahism în 1846, ajuns diacon la capela românească de la Paris, în 1857-1858, a fost uns episcop la Huşi în 1865, apoi al Dunării de Jos, în 1879. Cu atât mai puţin era de imaginat că la 22 noiembrie 1886 a fost ales Mitropolit Primat şi reales, în acelaşi scaun, la 6 decembrie 1896 şi că a ajuns şi membru de onoare al Academiei Române!

Iar cel mai puţin de aşteptat este poziţia sa în cultura noastră, ca traducător de cărţi franţuzeşti, ruseşti (tot prin mijlocirea limbii fraţilor gali), dar şi din Sfinţii Părinţi. El a purtat o corespondenţă cu Vladimir Guettée, al cărui traducător a fost, pe care acum regret că n-am parcurs-o. Dar nu e timpul pierdut…

Însă nu el este actorul principal al evocării la care suntem supuşi, fratele Dumitru şi cu mine, transpuşi de măicuţa într-o lume pe care nici măcar sfinţia sa nu a cunoscut-o, ci ne-o aduce în suflete, poveste din poveste, de la maicile bătrâne, istorisire necesară pentru ca noi să înţelegem ce anume l-a atras către această casă pe Părintele Nicodim, anume faptul că era o vatră de spiritualitate, unde se zidise duh peste duh, în aşteptarea mărturisirilor binecuvântate pe care Părintele Măndiţă urma să le asculte în grădină, în zmeuruş

Actorul principal este Dimitrie Humulescu, pruncul acelei femei abia pomenită, care s-a călugărit cu numele: Veniamina.

Naratoarea se pare că a amestecat puţin lucrurile. Ierarhul care l-a remarcat pe copil, la o lectură a “Apostolului” în timpul Sfintei Liturghii, nu a fost Mitropolitul Iosif, ci Calinic Miclescu, care a recomandat să-i fie trimis la Bucureşti, după absolvirea claselor primare, pentru a se îngriji personal de pregătirea celui mic. Acesta merita interesul Mitropolitului căci, îndrumat spre Seminarul Nifon, fu primit cel dintâi la examenul de admitere, rămânând şef de promoţie până la absolvire. La 19 ani, fu tuns în monahism, cu numele Evghenie. În 1898 şi-a susţinut teza de licenţă la Facultatea de Teologie din Bucureşti. La 24 ani, arhidiaconul Evghenie fu numit predicator la Mitropolie. Pare-se că într-atât de mult l-a preţuit Mitropolitul Iosif Gheorghian, urmaşul pe tron al precedentului, încât pe el îl desemna să slujească ori de câte ori era vizitat de înalţi prelaţi sosiţi din străinătate. În 1910, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar, cu titlul: Piteşteanul.

Arhiereul Evghenie s-a arătat cântăreţ atât de sclipitor şi un compozitor de muzică psaltică atât de bun încât fostul său profesor, cântăreţul bisericesc Ştefanache Popescu i-a dedicat o cântare: “Cu sfinţii fă odihnă Hristoase”.

În afara compunerilor sale liturgice, Evghenie a publicat şi un volum de predici: “Păşune duhovnicească”.

A răposat la 19 martie 1931, mormântul găsinduşi-l la Mănăstirea Turnu, cum ştie şi măicuţa.

Va să zică, în ograda aceasta a coborât bunăvoinţa Domnului o perioadă lungă de timp, har dăruit cu prisosinţă, ca pentru un viitor arhiereu. De revărsarea aceasta de belşug duhovnicesc se apropia Părintele Nicodim, când le cerea mărturisitorilor săi să-l urmeze în grădina ce-i ţinea în preajma casei unde sălăşluise şi se rugase Prea Sfinţitul Evghenie, în grădina unde izvorul credinţei lui urcătoare spre ceruri mai zăbovea printre ramuri şi lujeri, în aer, în lumină, în nădejdea plutind deasupra gliei.

Am întrebat-o pe Maica Mitrodora câte ucenice are. Mi-a spus:

“Patru şi cu mine şinci.” Mi le-a prezentat: “Ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună, şi ea e cea mai bună.” Toate sunt cele mai bune, nici una nu este cea mai rea.

După chipurile fetelor, în casă domneşte veselia. Rumene, fără excepţie, cu o înfăţişare sănătoasă, cu figură de intelectuale, mai ales una dintre ele, şi, după câte mi-a povestit maica, mari cititoare!

Intrarea în această casă, unde de altfel se găseau turişti elveţieni, reprezintă o primenire a vieţii.

Bineînţeles, la nouă dimineaţa, când am încheiat convorbirea, a urmat o masă copioasă de prânz, un borş cu legume şi soia şi sarmale de orez, de post, astăzi nefiind zi de dulce. Totul servit cu insistenţe mari, în cea mai mare grabă şi cu cel mai bun gust.

Revenim prin curtea bisericii pe lângă care am trecut la sosire.

Pe mormântul Veronicăi Micle există o placă de marmură pe care scrie:

” Si pulberea
Ţărână din tine se alege
Căci asta-i a lumii nestrămutată lege
Nimicul te aduce, nimicul te reia
Nimic din tine nu va rămânea.”

Veronica Micle

4 VIII-a 1889.”

 

“CA SĂ TE DEOSEBEŞTI DE FEMEI…”

Convorbire cu GHEORGHE ALBU

Pe domnul Gheorghe Albu l-am căutat pentru întâia oară într-o după-amiază. Lipsea de acasă. Un vecin ne-a spus că era dus la coasă. Nu mai ştiu bine, dar cred că de la dânsul am făcut un drum lung la mănăstirea Buda (nădăjduiesc să nu încurc lucrurile, deşi prea mare importanţă nu are). Am revenit aproape de unsprezece noaptea. Se întorsese şi dumnealui. Dormea, sărmanul, ca după muncă. Nerăspunzând strigătelor noastre, prietenul meu Gheorghe, un tânăr care nu renunţă cu una cu două când ştie că are o sarcină de dus la capăt, zdup!, a sărit gardul, cu o uşurinţă pe care nu i-o bănuiam. Apoi l-am văzut depărtându-se prin întunericul tot mai îndesat pe măsură ce se pierdea solul în ogradă. Rămăsesem în maşină, cu portiera deschisă datorită caniculei îndurate toată ziua.

Un timbru de lumină gălbejită, fără vlagă, s-a afişat pe un fundal negru ce-l înghiţise pe Gheorghe. “L-a trezit!” , am constatat. Apoi am zărit profilată şters şi silueta gazdei chinuite de noi. În cursul desfăşurării şuşotitului, ce mi s-a părut a fi durat o veşnicie, în răstimpul unei clipite, am tras şi eu un pui de somn, aşa, şezând pe banchetă şi cu ochii zgâiţi după ei. M-am deşteptat speriat, cu o şoaptă mormăindu-mi pe dinăuntru: “E portiera deschisă; o să pic în drum”. Târziu, mi s-a părut, a reapărut Gheorghe: “Poftiţi; preferă să discutaţi cu dânsul acum, că mâine are treabă iar.” Am abdicat de la ţelul meu: nu aş fi izbutit să mă concentrez ca să-i formulez nici măcar o întrebare.

Mă rog să amânăm. Tovarăşul meu reia drumul tratativelor (doar suntem în secolul XXI!); revine. Nici măcar nu mă mai interesează la ce înţelegere au ajuns: ce a făcut a făcut cu siguranţă bine, cum le plineşte pe toate.

L-am căutat pe domnul Gheorghe Albu şi în după-amiaza următoare. Tot nimic.

Dar, iată că, vizitându-i sora şi rugând-o să încerce un telefon la domnul fratele ei, mai norocoasă, l-a găsit acasă şi, curând, ni s-a alipit şi dumnealui.

Şi-a aşteptat cuminte rândul la microfonul cu care-i imprim pe conlocutori, înconjurat de unii dintre frumoşii nepoţi şi nepoate, numai vioiciune, sticlire inteligentă a pupilelor, eleganţa împrumutată de anii fragezi mădularelor, doritori de învăţătură şi neobişnuit de plini de bunăvoinţă.

Rândul i-a venit şi îi pun prima întrebare:

“La ce vârstă l-aţi cunoscut pe Părintele Nicodim?”

“În ’63.”

“Cam ce vârstă aveaţi?”, sunt dator să insist; a cunoaşte vârsta omului într-o împrejurare atât de importantă îţi certifică impresiile lui de atunci, adică ele fiind ale vârstei sale, ştii cum să le cântăreşti şi să le cataloghezi.

“Păi, aveam douăzeci şi vreo doi de ani.”

“La vârsta lui eram de vreo doi ani în puşcărie” , îmi scapă, nebun, un gând ce reia formularea conlocutorului meu. De câte ori se menţionează în preajma mea împlinirea cuiva a două decenii, mintea îmi revine la arestarea mea de la acea vârstă.

“Cine v-a dus la el?”, continui.

“Părinţii mei. Părinţii mergeau mai demult acolo Eu am fost în armată şi, în timpul ăsta, părinţii l-au cunoscut pe Părintele Nicodim; se mărturisiseră la el.”

“Eraţi un tânăr credincios şi v-a fost drag când aţi auzit că veţi fi dus la el?”

“Nu eram prea credincios, să zic aşa. Dar eram crescut de părinţi bine. Aşa, şi în armată, m-am îmbolnăvit. Am socotit pe urmă, după ce am văzut ce mi s-a pregătit, am socotit că Dumnezeu mi-a dat o boală şi m-a pregătit pentru a mă duce la Părintele Nicodim, că dacă reveneam sănătos şi zburdalnic, nu primeam poate cuvântul Părintelui.”

“Dânşii v-au dus la dumnealui anume pentru această boală?”, întreb, cu gândul la părinţi.

“Nu. M-au dus spunându-mi că au găsit un Părinte aşa şi aşa şi să merg la mărturisire. Eu, fiind şi bolnav, s-a prins îndemnul lor de mine.”

“Era lume multă când aţi ajuns acolo?”

“Păi, a venit un frate şi ne-a pregătit de mărturisire, Ionescu: ne-a pregătit pe vreo şapte inşi!”

“Doar eraţi venit din armată Nu vi s-a părut ciudat că trebuia să vină alt individ pentru a vă pregăti? Să trag concluzia că nu ştiaţi să vă spovediţi?”

“Nu. Ne-a explicat păcatele toate şi noi am scris ceea ce am socotit că am făcut. Şi am mers la Părintele şi ne-am mărturisit.

“Mi-a plăcut foarte mult prezenţa Părintelui, blândeţea Părintelui Mi-a dat un canon care nu prea înţelegeam eu pe vreme aia ce este: şaptezeci de cărţi de citit – nu citisem în viaţa mea atâtea cărţi! Până atunci puţine cărţi citisem

“Am avut baftă că în armată a existat o şcoală. Fiind socotită ‘specialitate’, numa’ am scris şi am citit. La armată am dat şi un examen de ‘militar de frunte’, doream să dau examenul de ‘prieten al cărţii’, dar eram departe de aşa ceva, departe”

“Pentru canon, v-a dat şi de scris la “Vămi”?”, revin la Părintele Nicodim.

“Mi-a dat şi un rând de “Vămi” de scris. N-am reuşit să-l scriu tot. Până când a apărut tipăritura. Şi atuncia am citit cartea.”

Va să zică lectura mergea cum mergea, dar cu scrisul – de unde să iei atâta răbdare, că doar nu se vindea pe piaţă

“Aşadar v-aţi pus pe citit. Între timp, vă mai spovedeaţi?”

“Asta a fost pe 15 august, când m-am mărturisit prima dată, a doua oară a vrut nenea Jorj să ne ducem într-o vizită prin Ardeal, pe la Năsăud; avea nişte fraţi credincioşi pe-acolo. Cu ocazia asta am mers de am cerut blagoslovenie de la Părintele, să-mi dea voie să-l însoţesc şi eu. Am profitat şi m-am mărturisit a doua oară.

“Şi când m-am mărturisit a doua oară, eu iar am trecut păcatul: “m-am bărbierit” . Când am ajuns la păcatul ăsta, am zis: “Părinte, da’ cu ăsta cum îi?”

Vorbitorul îmi este drag nu numai pentru făloşenia chipului şi staturii sale, nu numai pentru că are simţul umorului, o figură deschisă şi o ţinută de om harnic şi care nu se-ncurcă dacă o porneşte la muncă, ci şi deoarece atunci când ne-am cunoscut, după ce am prezentat cartea mea: “Învăţătura pe scurt a Părintelui Nicodim Măndiţă”, m-a şi ‘atacat’, cu fulgerarea surâsului la colţurile ochilor, luându-mă în derâdere pentru absenţa bărbii de pe faţa mea. Acum recunosc cum se pregăteşte de o nouă ofensivă, pe acelaşi front

“”Eu mă mărturisesc şi mă duc acasă şi iar îl fac””, l-a încunoştinţat pe duhovnicul în faţa căruia se afla îngenunchiat, legat de păcatul rasului. “Şi atunci Părintele a stat un moment şi a zis: “Dacă eşti bărbat”, aşa, cam apăsat a zis Părintele, “să porţi barbă.” A văzut că am cerut eu o lămurire, că voiam ceva”, de aceea, probabil, ar adăuga: m-a încurajat cu aceasta. Continuă: “Dar eu, după ce mi-a spus Părintele aşa – ceea ce nu mă aşteptam să-mi zică -, am început să mă codesc: “Părinte, dar am venit acu’ din armată, dacă las barbă” Era pe timpul comuniştilor. “Nu mă primeşte nici în servici. Nu mă E grea treaba.” Atunci Părintele Am văzut cât era de fin Părintele! A înţeles că m-am speriat oarecum să las barbă la douăzeci şi trei de ani, în timpurile acelea grele. Şi a zis atunci: “În cazul ăsta, lasă baremi mustaţă”” [urmează ‘finul’ salt înainte, asupra mea, cu baioneta la armă şi cu o destindere blândă a obrajilor, ce ascunde suficientă şiretenie], “ceea ce vă rugam şi pe dumneavoastră “ca să te deosebeşti de femei! Că omul care poartă mustaţă este jumate de bărbat”. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Părintelui, am lăsat mustaţă din ceasul acela.”

Iar eu n-am de lucru şi încep să mă întreb în ce măsură el, cu mustaţa lui, este mai viril la chip decât mine. Apoi chiar mă adresez lui, simţindu-mă de-a dreptul agresat (bineînţeles că glumesc…):

“Înţeleg unde bateţi, domnule Albu. V-aţi pus în minte să mai faceţi un bărbat din mine la cei şaizeci şi patru de ani ai mei?!”

“Asta a fost prin septembrie”, râde el ce râde, fără a-mi răspunde, şi reia de unde mă lăsase: “iar prin ianuarie, februarie am fost la ‘părinţi’ la Bucureşti şi am stat la ei vreo trei săptămâni” Este vorba despre ‘părinţii’ Poeţelea şi Măgirescu.

“Îi cunoscuserăţi de la Părintele Măndiţă?”

“Nu-i cunoscusem.”

“V-a dat adresa, Părintele, vrun bilet?”

“M-am dus tot cu Ionescu la Sfinţia Sa. Şi m-am dus şi am stat la ‘părinţi’ vreo trei săptămâni. Pentru”

Are un zâmbet pe care nu-l pot defini, dar mai are şi ceva pehlivan ce-i aleargă în tăcere peste trăsături. Mă îmboldeşte la glumă, cum mi se întâmplă mereu când stau de vorbă cu dânsul:

“Pentru aer curat?”

“Nuuu Nimica. Pentru a mă îmbogăţi sufleteşte!”

Sunt luat prin surprindere, deşi cam tot aşa ceva bănuiam şi eu despre mutarea lui în cuptorul duhovnicesc din Colentina. Însă formularea pare atât de subtilă, atât de savantă chiar, încât nu eram pregătit pentru ea.

“De ce aveaţi credinţa că cei din Bucureşti vă pot îmbogăţi sufleteşte?”

“Pentru că erau ucenici de-ai Părintelui Nicodim – de aproape, oameni pregătiţi; eu fiind şi cam suferind atunci, mi-au dat voie tata şi mama şi am stat la ‘părinţi’.

“Am stat trei săptămâni.

“În timpul ăsta am învăţat să fac rugăciunea de seară şi de dimineaţă şi să fac Cele şapte Laude.

“În prima săptămână atât reuşeam: să-mi fac rugăciunea şi să stau la masă. Şi seara ne mai ţinea părintele Vasile puţin ‘cuvânt'” [această expresie din urmă desemnează o mică adresare moral-duhovnicească susţinută de către unul dintre ‘părinţi’ în faţa unui auditoriu restrâns, fără a fi legat de vreo sărbătoare anume sau vreo zi cu însemnătate creştină deosebită].

“Iar în a doua săptămână şi într-a treia am avansat, s-a dat limba pe tipic. La rugăciune se citeşte o leacă mai greu ca la alte cărţi. Şi am reuşit şi am scris şi vreo treisprezece “Vămi”, de la 1 până la 13, de pe manuscrisele ‘părinţilor’, pe care le aveau. Deşi aproape la tot cuvântul pe care nu-l înţelegeam, îl întrebam pe părintele Vasile, care era la o altă masă – masa mea era aşa şi a lui în curmeziş -, îl întrebam: “Părinte Vasile, dar asta ce e? ăsta cum îi? ” Şi-mi ţinea Părintele cinci minute o discuţie. Şi pe urmă eu treceam mai departe la scris şi iar găseam ceva şi iar îl întrebam. Şi asta a fost, cum să zic eu?, o catehizare pentru mine. Dar nu m-am folosit atât de mult de părintele Vasile, cât am stat la el trei săptămâni, pe cât m-am folosit când am plecat de la el.

“La ora unsprezece noaptea – mi se pare că aveam eu tren la unsprezece sau la unşpe şi nu ştiu cât şi în loc să trimită pe fratele Dumitru, care era de o vârstă cu mine Să vă mai spun şi de acolo ceva Când stăteam cu fratele de vorbă, venea părintele în cameră la noi, el şedea în altă cameră, era o sală la mijloc şi dincolo era altă cameră, unde locuia părintele Vasile – când mi-a dat de scris “Vămile”, stăteam cu părintele Vasile într-o cameră -, venea părintele Vasile şi ne ţinea şi ne spunea, şi ne învăţa, şi ne învăţa. Când pleca părintele Vasile, mă lua fratele Dumitru. Nu ştiam pe care să-l ascult, care vorbeşte mai frumos. Aproape nu-i puteai deosebi unul de altul. Şi pe fratele Dumitru îl puteam întreba, l-am întrebat, măi, de nişte păcate pe care nu le înţelegeam, eu nu mă pregătisem şi nici nu întrebasem, eram mai mulţi acolo, mi-a fost oarecum jenă şi am întrebat ce înseamnă” [se referă la spovedaniile ce avuseseră loc, când nu pricepuse toate câte fusese întrebat]. “Şi-mi spunea. Deci, când venea părintele Vasile, intra el în cameră, tăcea fratele Dumitru. Şi vorbea părintele Vasile. Când pleca el, începea ăstălaltul. Era exact permanent o predică la mine.

“Iar când am plecat, v-am spus” – oftează adânc, la amintirea acelor zile fără egal, demult apuse, când s-a străduit să se depăşească pe sine şi a fost intens ajutat de alţii, care de ani destui trecuseră prin chinurile facerii duhovniceşti -, “nu a fost trimis fratele Dumitru cu mine. A venit părintele Vasile.”

I-a scăzut glasul până la aproape de neauzit, atât pare să fie de profundă taina trăită de el cu acel prilej, încât nici nu se cuvine s-o lase a luneca spre urechile altcuiva

“La ora aia adâncă de noapte, nu mai era nimeni în vagon, vă spun domn’ profesor, atâta m-am simţit cucerit de părintele Vasile, că a avut el dorinţa aceea şi a mers pe scaun lângă mine, unde-s două scaune alăturea în tramvai, şi mereu mi-a vorbit şi m-a învăţat până la gară. Şi a stat cu mine până m-am urcat în tren.

“Ei, drumul ăsta pe care l-a făcut el până la gară cu mine, cum am socotit că s-a coborât oarecum la nivelul meu… Şi nu meritam eu să meargă părintele Vasile cu mine până la El, de şaptezeci, ştiu eu, şaizeci-şaptezeci de ani era şi a mers cu mine până la gară!

“Atât m-am zidit sufleteşte! Şi ceea ce mi-a mai spus, aşa ca la terminare, ca la despărţire Foarte mult m-am folosit”

Între noi s-a lăsat vălul unei păci ce ne cuprinde pe toţi care am ascultat această mărturisire, ne cuprinde într-o luminiscenţă continuă, binecuvântată, ca un cuib unde ni s-ar cădea să creştem sub privegherea acelui înalt înduhovnicit Vasile până am da semne că ne-am făcut, în sfârşit, mari şi noi, precum fratele Gheorghe Albu, fostul ostaş ştiutor de nici unele dintr-ale duhului şi încăput pe mâna celui mai dibaci mânuitor de suflete, Părintele Nicodim.

“Un om blââând, buuun şi dreeept”, îşi prelungeşte acatistul şoptit bărbatul ce ne-a prins în mrejele glasului său tihnit şi plin de dulceaţa iubirii de altcândva, acum reînviată pentru un răgaz de câteva minute

“Sunt foarte emoţionat, domnule Gheorghe Albu, de cele istorisite de domnia voastră”, spun cam gâtuit – şi altfel nici că s-ar putea în aceste condiţii -, “şi mă lămuresc foarte bine asupra acestei şcoli duhovniceşti fără de recreaţie. Întrebarea mea este dacă toţi, ori măcar mulţi dintre tinerii care se adresau Părintelui Nicodim treceau prin aşa ceva. E pentru prima oară că aud despre o vizită în Bucureşti cu scopul şcolirii, catehizării. Ştiţi şi alte cazuri când Părintele Nicodim îşi supunea viitorii ucenici la ceva similar?”

“Mai treceau şi alţii prin asta. Ştiu şi despre alţii.”

“Şi înainte de a pleca, v-a chemat cumva Părintele Nicodim să vă pregătească asupra a ce aveaţi să experimentaţi pe pielea dumneavoastră?”

“Nu. Nu. Am cerut blagoslovenie să merg şi eu la Bucureşti. Am auzit de grupul ce vieţuia acolo.”

“Este atât de eficient sistemul de învăţare despre care mi-aţi povestit”

“Nu m-am gândit de prima dată Pe parcurs am văzut ce”

“Dar eraţi de pe atunci învăţăcelul lui Jorj Ionescu, îl cunoşteaţi bine, aveaţi totală încredere duhovnicească în el, de ce nu v-aţi dus la dumnealui să staţi pe lângă dânsul trei săptămâni?”

“N-am stat la el pentru că el nu prea şedea pe acasă. Mă mai duceam şi la el. Ştiţi cum mă duceam la el, mai ales după ce a venit din puşcărie? Pentru că imediat după ce am mers eu la Părintele i-au arestat. Deci eu am ajuns pe 15 august, am mai fost în septembrie şi, nu ştiu, prin octombrie sau nu ştiu când, i-au arestat.

“Deci şi boala mea din armată am văzut că de la Dumnezeu a fost: am răcit, am stat în spital, am avut apă la plămâni şi m-au trimis acasă: inapt serviciu militar. Ca eu să pot veni acasă, să apuc să-l prind pe Părintele. Că dacă nu-l prindeam pe Părintele, mâine intra în puşcărie trei ani de zile, cât a stat, eu mă căsătoream, cine ştie pe cine luam, nu-l mai cunoşteam”

“După cât timp v-aţi reîntors la ‘părinţii’ din Bucureşti? pentru că am înţeles de la sora dumneavoastră că vă aflaţi acolo când au fost arestaţi şi doar plecaseţi cu fratele Dumitru în oraş, iar revenind aţi văzut că era miliţia Ei, la cât timp se petrecea asta, după ce i-aţi vizitat prima oară?”

“Ştiu eu? Că am fost de două ori. Nu ştiu precis când am fost o dată şi când am fost a doua”

De aici înainte Gheorghe Albu începe un joc ciudat, după cum va constata cititorul; e jocul pierderii memoriei. Bănuiala mea este că vechea strădanie de a convinge anchetatorii că nu ştia nimic, că uitase tot, îl urmăreşte şi acum şi-l va urmări până la moarte, căci toţi cei care am trecut prin anchetă am rămas cu sechele măcar psihologice.

“Dar nu vă amintiţi de ce v-aţi reîntors în Bucureşti?”

“Îmi plăcea foarte mult. Aş fi rămas acolo.” Adică în Colentina, la Vasile Poeţelea şi ceilalţi. Am şi eu o vagă bănuială că binecuvântându-i plecarea în Bucureşti, Părintele Nicodim întrevăzuse această sete de mântuire la tânărul inapt de oaste şi îşi închipuise ce impact urma să aibă calitatea celor din Bucureşti asupra lui. Poate nădăjduia ca Gheorghe să ceară, într-o bună zi, binecuvântarea să vieţuiască şi el în Bulevardul Republicii, să le rămână ajutor, iar mai târziu, cine ştie… să le continue munca Nu-i imposibil.

“Când aţi văzut că au fost arestaţi, v-aţi spus oare: mă aşteptam la aşa ceva?”

“Nu mă aşteptam. Că n-am ştiut.”

“Ce efect a avut asupra dumneavoastră arestarea lor?”

“Păi, cât mai reţin eu, mi-au spus să plec acasă că sunt urmăriţi. Şi cum am ieşit eu, a intrat Securitatea. Am stat după un pom şi am privit cum au intrat acolo. Eu ieşisem în stradă!”

“Va să zică atunci când aţi plecat de acolo eraţi avertizat”

“Eram. Deci eu am plecat şi în urmă i-a arestat. I-a percheziţionat, i-a luat”

“Ce s-a întâmplat în sufletul dumneavostră? De ce aţi crezut că au fost arestaţi?”

“Ei, pentru credinţă. Am văzut îndată. Am văzut că nici o vină nu aveau. Decât că era oprită credinţa”

“V-aţi gândit că o să fiţi şi dumneavoastră arestat?”

“Nu. Nu m-am gândit. Şi nici nu m-aş fi speriat dacă m-ar fi arestat.”

“Ce aţi făcut în continuare?”

“Am venit acasă.”

“Şi după asta?”

“Ei, după aia am fost chemat la Securitate”

“N-aţi discutat cu nimeni de acasă despre ce se întâmplase?”

“Ba da. Ba da. Cu părinţii, cu – ştiu eu – fratele Jorj, nu ştiu dacă a fost prins atunci sau mai pe urmă. Nu mai ţin minte ordinea”

“Probabil că a picat în Bucureşti după ce aţi plecat dumneavoastră, că de acolo l-au luat şi pe dânsul.”

“Tot de acolo l-au luat şi pe el, da Eu am plecat.”

“Îl trimisese Părintele Nicodim să-i avertizeze că vor fi percheziţionaţi şi poate chiar mai mult.”

“Deci Părintele o ştiut înainte. Aflase tot prin Jorj Ionescu ceva”

“Va să zică v-au chemat în anchetă cam la cât timp?”

“Nu ştiu.”

“Unde aţi fost anchetat?”

“Nu mai ţin minte.”

“Nici nu ţineţi minte cum a decurs ancheta?”

“Nu. E demult. N-am mai povestit la nimenea. Nu mai ţin minte.”

“Şi la proces cum a fost? Aţi venit în Bucureşti, aşa, de bunăvoie?”

“Nu. Nu. Nu. Mi-au dat ei bilet de voie sau foaie de drum”

“Şi?”

“Şi-ncolo nu mai ţin minte cum ne-a întrebat, cum ne-a băgat pe fiecare”

“Dar nu v-a trecut prin minte: Dom’le, se poate ca ăştia să mă oprească pe aici!?”

“Nu m-am gândit. Nu. Nu. M-am gândit că oricum să nu vorbim pe Părintele de rău. Ei se aşteptau să aruncăm vina asupra Părintelui. Noi nu ne-am gândit niciodată la asta. Deci am fost şi percheziţionat şi m-au băgat la arest pe urmă, m-au chemat pe urmă, atunci au găsit hârtia asupra mea, la percheziţie, s-au uitat pe hârtie, au citit-o şi pe urmă mi-au dat-o înapoi. Era o ciornă pe care mi-o făcuse cineva care m-a-ndemnat: ‘Uite aşa să zici, aşa să faci, aşa să dregi, un frate de credinţă care nu prea’ Şi când mi-au dat hârtia înapoi, mi-am zis că e de rău şi m-am dus la closet şi am scăpat de ea.”

“Şi aţi depus mărturia şi după aceea v-au spus: puteţi pleca acasă?”

“Nu. De unde! M-au ţinut la arest acolo! Până s-a terminat! Am stat toată seara într-o cameră acolo, cu ofiţeri, cu!”

“Cum aţi aflat ce pedepse au luat?”

“Pe urmă, de la ceilalţi.”

“Între timp, vi s-a făcut vreo percheziţie acasă, în căutare de cărţi?”

“Mi s-a făcut de multe ori. Nu mai ştiu când: şi înainte şi după.”

“Au găsit cărţi?”

“Au găsit şi cărţi şi icoane. Le-au luat, le-au confiscat.”

“Nu s-a întâmplat nimic altceva din pricina lor?”

“Nu. Numai că le-au luat.”

“Aţi aflat şi de procesul de la Târgu Neamţ?”

“Păi, am fost invitat acolo. Dar au greşit ei, că au vrut să mă cheme pe mine şi au greşit în adresă şi l-au chemat pe tata. Când l-au văzut pe tata: “Măăă, da’ nu pe ăsta-l căutam!””

“De ce v-au chemat la procesul Părintelui Nicodim?”

“Nu ştiu. Nu ştiu.”

“Voiau oare să arate legătura lui cu grupul din Bucureşti?”

“Ştiu eu? Nu ştiu. Dacă nici n-am fost Pe tata nici nu l-au mai întrebat, dacă au văzut că-i el şi nu-s eu Cred că fiindcă eu am fost la Bucureşti şi v-am spus că am ieşit când ei au intrat şi le-a fost necaz. “Când aţi intrat dumneavoastră, eu eram după un copac şi aşa mă uitam!”, aşa le spuneam.”

“Când a ieşit Părintele Nicodim din închisoare, aţi luat legătura cu el?”

“Când a ieşit din puşcărie? Nu chiar atunci – nu mai ştiu. Sau am aflat că Părintele nu avea voie să ne primească, aşa ceva.”

“Mai târziu, când lucrurile s-au mai liniştit, aţi mers pe la dânsul?”

“Am mers. Da.”

“Aţi auzit că ar mai fi scris o carte după ieşirea din puşcărie?”

“Nu ştiu.”

Şi cu aceasta se încheie un nou capitol din romanul meu, poate capitolul cel mai de seamă pentru explicarea titlului său. Asta deoarece metoda de catehizare a lui Gheorghe Albu: cufundarea lui într-o mare de credinţă şi activitate închinată cărţilor, nu ar fi putut fi înlocuită de nici una alta. Exemplul trăirii celorlalţi vieţuitori din Bucureşti preschimba vacanţa sa într-o adevărată ucenicire. Cea mai bună dovadă că este astfel e că povestindu-mi despre Vasile Poeţelea, despre smerenia acestuia, despre dragostea cu care l-a învăţat şi despre propria sa nevrednicie, Gheorghe avea ochii plini de lacrimi.

Îmi amintesc că profesorul Tudor Vianu, atunci când l-am vizitat la vila sa de pe Zamora pentru prima oară, în urma invitaţiei sale, eu fiind student în anul întâi, pentru a-mi face evidentă importanţa amabilităţii pe care mi-o arăta, mi-a istorisit că, student fiind el însuşi, în Germania, s-a numărat printre puţinii dintre colegii săi ce erau invitaţi la masă de unul dintre profesorii lor, un savant de mare renume, erau invitaţi alături de câteva personalităţi ştiinţifice care, după isprăvirea dejunului, se antrenau în discuţii din domeniul care-i preocupa, convorbiri ce reprezentau pentru tineri o a doua universitate.

Ei, bine, voiesc să atrag atenţia că Gheorghe Albu ‘a convieţuit’ cu profesorii săi.

Şi, cum abia am spus că vizita mea la Poiana Ţapului avea tot un substrat pedagogic, la despărţire voi saluta în Gheorghe Albu un frate al meu, eu cel mai puţin norocos decât el.

FURNIZORUL DE CĂRŢI AL REGIMENTULUI, VASILE ASAFTEI

CHEMAREA DIN SOMN.

Unul dintre cei mai însufleţiţi ‘agenţi comerciali’ ai părintelui Nicodim, a fost bătrânul Vasile Asaftei. Folosesc pentru denumirea ocupaţiei sale un termen mai pe înţelesul omului contemporan copleşit de realitatea economico-financiară. Distanţa dintre ceea ce se înţelege prin ‘agent comercial’ şi ceea ce era de fapt Vasile Asaftei cască o prăpastie între denumire şi realitate. Dar nu potrivirea dintre ele ne interesează, cât pilda de trăire a acelui zănatic minunat pentru Dumnezeu.

Intâlnirea dintre Vasile Asaftei şi părintele Nicodim este ieşită din obişnuit.

Cu mult timp înainte de a se privi cei doi faţă în faţă, Vasile, credincios cât încăpea şi iubitor de cele sfinte, nu-şi găsea duhovnicul la care râvnea: blând şi înţelept, aspru şi adânc, necruţător cu păcatele şi darnic cu sfaturile clăditoare de suflet, îndreptător al vieţilor pentru fii şi acoperitor al lor în faţa diavolilor. Se ruga Domnului să-i îndrume paşii către pragul acelui vrednic preot necunoscut încă, învăţându-l unde să-l caute. Postea în nădejdea că-i va fi arătată calea. Milostivea pe cei sărmani după râşcăiala de pe fundul pungii sale, pentru a fi la rândul său îmbogăţit cu o atare bucurie duhovnicească.

Când se aştepta mai puţin, în miezul unei ierni aprige, în februarie 1925, noaptea, când nici câinii nu se mai prelingeau pe uliţe, când viscolul vânzolea mările de ace ale zăpezii până-n înaltul de plumb şi le rotocolea orbitor şi arzător de respiraţie, Vasile auzi cum îşi bocănea careva tălpile în dreptul intrării, scuturându-şi-le bătut pe prispă. După ce-şi privi soaţa mirat, se ridică într-o rână, apoi în şezut, şi, în cele din urmă, întredeschise uşa de un deget jumătate. Afară, un străin, la două ceasuri până-n zi.

Îi crăpă uşa mai larg, să se poată strecura mâţeşte înăuntru. Acela intră şi se prăbuşi pe un scaun. Era un ţăran din satul învecinat, cu care gazda nu se cunoştea. Îşi şterse obrajii, sprâncenele, fruntea, nasul, pomeţii, după care căscă gura să povestească.

Repet pentru cititorii mei cele ce am citit şi eu în altă carte despre acea istorisire de pomină:

“În noaptea aceasta, după ce m-am culcat şi am adormit, am simţit cum cineva a pus mâna pe mine şi mi-a zis cu glas poruncitor: – “”Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să meargă la Sfânta Mănăstire Georgeni, să se mărturisească la părintele Nicodim Măndiţă””. Am auzit limpede cum au fost spuse cu voce tare aceste cuvinte, dar n-am văzut pe nimeni. Mă duc şi scol femeia şi-i spun şi ei ce am auzit şi cum am fost trezit: – “”Fă-ţi cruce, bre, şi mergi de te culcă. Unde vrei să te duci acum, în puterea nopţii?!”” Îmi fac Sfânta Cruce şi, după ce rostesc Psalmul 50 şi Crezul, mai fac o Sfântă Cruce pe aşternut şi m-am şi culcat. N-am adormit de-a binelea când am simţit iarăşi o mână nevăzută că mă mişca, repetând aceleaşi cuvinte ca mai înainte. Mă scol iarăşi, îmi aprind candela care se stinsese, mă uit pe fereastră şi după aceea ies afară să văd cum mai arăta vremea. Ce-i drept era un viscol mare de umpluse toată prispa casei de zăpadă, iar gerul te pişca scârţâind zăpada sub picioare. N-am mai sculat femeia, ci după câteva socoteli, m-am hotărât ca atunci când va miji de ziuă să plec la Butnăreşti. Mi-am făcut iar Sfânta Cruce pe aşternut şi m-am culcat. Când am adormit din nou, mă văd deşteptat de aceeaşi mână nevăzută şi glasul acela repetându-se, îmi zice mai puternic: – “”Du-te acum la Butnăreşti şi spune-i lui Vasile Asaftei să meargă la Sfânta Mănăstire Georgeni ca să se mărturisească la părintele duhovnic Nicodim Măndiţă””. De data asta am sărit drept în picioare şi, speriat oarecum, m-am dus şi i-am spus soţiei că eu plec la Butnăreşti. Femeia încercă să mă oprescă, dar nu reuşi. Mi-am aprins felinarul şi am venit la dumneata cu multă greutate. Acum vezi ce faci, însă să ştii că nu-i de glumă. O fi vreun preot mare şi vestit, de mi s-a întâmplat mie aceasta.”

Cele de mai sus zicând, oaspetele nepoftit se-ntoarse pe acelaşi drum, iar gazda, fără să se tocmească-n sufletul ei, înhămă calul la sanie şi zbughi-o! patruzeci şi cinci de kilometri, dirept spre mănăstirea pomenită.

Ajuns acolo, părintele Nicodim deloc nu fu bucuros auzind ce voia omul. Îl trimise înapoi, la parohul său, zicându-i că n-avea răgaz de el. Cum Vasile Asaftei nu se-ndura să plece îndărăpt, ci zăbovea închis în sineşi, cu trăsăturile pleoştite, asprimea părintelui Nicodim se muie, îi dădu o “Psaltire”, să se pregătească, îl îndrumă către o chilie neocupată şi-i făgădui că, dacă se ivea timpul slobod, avea să-i ia şi mărturisirea.

Revederea lor ne este raportată în aceleaşi pagini după cum urmează:

“Era pe la începutul săptămânii şi Vasile Asaftei stătu într-o chilie trei zile citind Sfânta Psaltire fără să-l mai întrebe cineva ceva. A patra zi merse părintele Nicodim la chilia lui, cu faţă veselă, şi-i zise: – “”Ei! cum te mai simţi aici la noi?!”” – “”Bine, Cuvioase Părinte! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”” – “”Ai mâncat ceva în aceste zile?”” – îi zise părintele Nicodim, privindu-l cu plăcere. – “”N-am mâncat nimic, Cuvioase Părinte”” – zise Vasile Asaftei ţinând privirile în jos. – “”Ai să mănânci numaidecât, dar mai întâi e bine să faci o mărturisire amănunţită, din copilărie, după Pravila Bisericii.”””

Şi, cu aceasta, căutarea lui Vasile Asaftei luă sfârşit şi timp de treizeci şi doi de ani, cât mai trăi, de alt duhovnic nu mai avu nevoie.

Aceeaşi întâmplare am transcris-o şi după o casetă conţinând relatarea Maicii Epraxia, o ucenică apropiată şi devotată a Părintelui Nicodim, călugăriţă la Mănăstirea Văratec. Dânsa a răspuns întrebărilor puse de Dumitru Plugaru. Pentru vioiciunea relatării, citez şi această altă variantă a naraţiunii, cu atât mai mult cu cât o confirmă pe precedenta, însuşi Moş Vasile Asaftei fiind închipuit de către maică a lua locul dânsei şi a povesti el, atunci când istorisirea devine prea fierbinte. Acest mijloc narativ, de întrupare a personajului naraţiunii, actualizează întâmplarea, deci are o valoare stilistică deosebit de convingătoare. Desigur că Maica Epraxia nu a recurs în mod conştient la respectiva tehnică narativă, ci îndemnată de propria-i trăire stârnită de rememorarea sufocantă.

“Şî o durat asta până o venit Părintele Nicodim la mănăstire, aişi la noi. Părintele o înşeput să ţie predici foarte frumoase. Eu am fost foarte bolnavă în copilărie, că am ţinut ghips doi ani la pişior şi stăteam greu la Sfânta Biserică; da’, când ţinea Părintele predică, eu nu mai simţeam că mă dureau pişioarele. Ţinea câte un şeas şi mai bine predică, dar eu nu mai simţeam nimic, nişi că aveam trup

“Ş-aşa mult îmi plăşé! Şi-auzeam că Părintele mărturisea după carte.

“Se-ntâmplase o dată că a venit la noi un om bătrân, foarte credinşios. Nu avea unde să găzduiască; şi noi având casă mare, am zîs să rămâie la noi noaptea aşeea, cu toate că nu era chiar aşa potrivit să doarmă parte bărbătească la noi. Da’, pentru că am văzut aşa la dânsul o mare sinşeritate către credinţă, l-am primit şi-o găzduit la noi. Şi din una-n alta ne-a povestit cum s-a mărturisit el la părintele.

“A spus că era foarte bolnav, încât nu putea să se ridişe nici de pe pat. Îşi vărsase un plămân şi mai rămăsese numa’ cu un plămân şi nu mai aştepta decât doar moartea.

- “Cum îi spunea bătrânului?” , o întrerupe Dumitru Plugaru, atent să realizeze un interview ca la carte.

- “Vasile Asaftei, de la Butnăreşti. S-o dus într-un şeas soţia afară şi a rămas singurel în casă şi s-o sculat din pat, aşa cum o putut el, foarte înşet, şi s-o aşezat înaintea Sfintelor Icoane, în jenunchi, şi s-o rugat cu multă credinţă: – “”Doamne, eu văd că sunt bolnav, că trebuie să mor; da’ nu-s pregătit de moarte. Învrednişeşte-mă, Doamne, stai să mă mărturisesc curat şi pe urmă să mor!””

“Şi atunci el, cu rugăşiunea asta în gând, s-o suit pe pat înapoi şi, când o venit soţia, nu i-a spus nimic din şeea şe o făcut el.

“A doua zi de dimineaţă, înainte de a se faşe ziuă, aude că se scutură cineva de zăpadă pe pişioare.

“Iase soţia afară. Îl poftéşte. Era un străin. Zîşe:

- “”Aişea stă Vasile Asaftei?””

“Soţia o răspuns:

- “”Aişia şede.””

“Şi l-o poftit în casă.”

Fără a zice păzea!, după cum am precizat, naratoarea trece la citarea integrală a celor ascultate odinioară de la Vasile Asaftei, va să zică adoptă în vorbire persoana întâi singular, ca şi cum ei i s-ar fi întâmplat cele cuvântate, ceea ce face mult mai vie istorisirea.

“Când m-o văzut pe mine bolnav în pat, m-a-ntrebat:

- “”Bre, Vasile, şe faşi?””

“Am răspuns:

- “”Tare bolnav Nu ştiu şe e. Cred că trebuie să mor.””

“”O zîs străinul:

- “”Eu când m-am culcat as’noapte, am auzît un glas zîcând: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim Măndiţă.” “”

“Străinul a zîs: – “”Eu am crezut că-i vis şi-am adormit din nou.

“”Cum am adormit, aşelaşi glas îmi zişe: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim Măndiţă.”

“”Şi aşa de multe ori s-a repetat aşelaşi glas şi atunci m-am gândit că trebuie să fie şeva de la Dumnezeu. Am încălicat pe cal şi am venit aişia, că eu n-am ştiut unde să viu, am întrebat de oameni unde stai şi am ajuns aişi şi-ţi spun că aşelaşi glas l-am auzit de mai multe ori zicând: – “Du-te la Butnăreşti, la Vasile Asaftei, şi spune-i să se mărturisească la Părintele Nicodim.” “”

“Eu auzind cuvântul străinului, care mi-o spus că să mă duc să mă mărturisesc la Părintele Nicodim Măndiţă, m-am gândit că s-o împlinit şererea mea pe care am făcut-o ieri înaintea Sfintelor Icoane, cu lacrămi.

“Atunşea, unde să-l găsesc pe părintele Nicodim, că nu ştiam unde?

“Tot eu am zîs către soţie:

- “”Pune caii la ham şi să merjem la Sfânta Episopie la Roman, să-ntrebăm unde stă Părintele Nicodim.””

“Aşa am făcut. M-a aşezat ca pe un bolnav foarte grav în sanie şi ne-am dus la Episcopie. La Episcopie mi-au zis:

- “”Părintele Nicodim este duhovnic la Mănăstirea Jurjeni.””

“Nu ne-am întors înapoi acasă, ci ne-am dus direct la Mănăstirea Jurjeni, nu ştiu cât e de departe” , se întreabă Maica Epraxia, uitând de rolul lui Vasile Asaftei, adoptat de bună bucată de vreme.

– “Douăzeci de kilometri de la Roman”, îi răspunde bărbatul care o îndeamnă să vorbească, pentru a o imprima. O lămureşte ca să n-o lase nedumirită, deşi până acum de multe ori va fi repetat ea petrecania lui moş Vasile şi de multe ori se va fi întrebat cu aceeaşi nevinovăţie pe unde va fi fost acea mănăstire de care n-auzise decât în legătură cu tinereţile Părintelui Nicodim.

– “Atâta-i?”

– “Atâta.”

- “””Ei, şi când l-am văzut pe Părintele””” , preia dânsa încă o dată persoana întâi a moşneagului, narator altcândva pentru uzul urechilor ei nepotolite când era vorba să afle vreo faptă ieşită din ţâţânile firescului, “””Părintele m-o văzut. I-am spus cum m-am rugat eu la Dumnezeu ca să-mi arăte să mă mărturisesc curat şi cum o venit străinul la mine şi mi-o zîs că o auzit un glas să mă duc să mă mărturisesc la Părintele Nicodim, – “şi acum am venit, Prea Cuvioase Părinte, vă rog, faceţi-vă milă cu mine că eu-s tare bolnav şi nu vreau să mor nemărturisit.”

“”Părintele:

- “Bine, frate Vasile, da’ trebuie să te pregăteşti de mărturisire. Eu te mărturisesc, da’ trebuie să te pregăteşti, c-aşa nepregăt’, nu se poate să te mărturiseşti bine…”

- “Da, Prea Cuvioase Părinte, că eu m-am mărturisit la mulţi preoţi şi la Episcopi m-am mărturisit de multe ori, dar nişiodată n-am avut mulţumire sufletească şi nu vreau ca să mor cu mărturisire de-aşeea, că nişiodată n-am avut conştiinţa că m-am mărturisit de toate păcatele!”

- “Ei, frate, o să ai răbdare şi o să te pregăteşti de mărturisire. Uite, îţi dau cartea asta şi şineva să te ajute să te pregăteşti de mărturisire.” “””

Poate că cititorul paginile mele n-a băgat încă de seamă că spovedaniile Părintele nu le primea decât dacă pocăitul se lăsa învăţat de către un credincios mai vechi, desemnat pentru acest scop de însuşi duhovnicul, se lăsa pregătit, vă avertizam, asupra pricipalelor păcate şi învăţat să şi le scrie pe scurt şi fără amănunte pitoreşti, pentru a le citi în faţa scaunului spovadei.

“””M-o ţinut Părintele acolo trei zile””” , reia Maica Epraxia naraţiunea lui Vasile Asaftei, de ca şi cum el ar fi de faţă. “””Eu m-am pregătit de mărturisire şi după şe am venit acasă, m-am simţit mai bine.

“””Au venit unii credincioşi la mine şi au făcut rugăşiune împreună cu mine şi cu ajutorul lui Dumnezeu m-am făcut aşa cum mă vedeţi că şi astăzi umblu mai zdravăn. După aşeea n-am vrut ca să mai ştiu eu treburile casei aşa de tare.

“””Am înşeput să fac şe m-a învăţat Părintele, canonul: cu multă dragoste, să-mpărţesc din avere pentru cărţi sfinte, şe am mai putut eu la salar, şi uite că am treizeşi de ani de când sunt în ascultarea Părintelui şi mă simt bine şi cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că vreau ca să fac ascultare până la moarte.””

“Eu auzind de la bătrân aşeste cuvinte” , îşi reintră Maica Epraxia în propria-i piele şi se pomeneşte pe sineşi, “m-au impresionat foarte mult, până la lacrimi.

“Aşa o sinşeritate de bătrân şi cum m-a-ndemnat şi el că numai asta-i mărturisire curată, m-am gândit că să mă mărturisesc şi eu la Părinte, cu toate că aveam duhovnic aişi în Mănăstire, doar eram de şaptesprezeşe ani în Mănăstire şi mă mărturiseam la care duhovnic era mai speşial în Mănăstire, la aşela mă duşeam, dar am păţit şi eu ca fratele Vasile, că nişiodată nu eram mulţumită cum mă mărturiseam! Cum am spus şi mai înainte: mereu controlam cărţile şi nu aveam păcate destule ca să zic eu că iaca acum îs cu conştiinţa curată. şi m-am mărturisit.”

PETRECEREA MOŞULUI VASILE ASAFTEI.

Până în 1948, când interveni cenzura asupra răspândirii de cunoştinţe religioase, Vasile Asaftei, se mulţumise cu câte se izbuteau, pentru slujirea lui Dumnezeu, de către alţii. Acum, Iconomia Divină organizând altfel revărsarea dragostei apostoliceşti în mijlocul împătimiţilor de lecturi pioase, şi Vasile Asaftei se strădui să-şi găsească un loc printre ceilalţi înflăcăraţi slujitori ai cuvântului tipărit.

Îl vizită pe părintele Nicodim şi, în cele din urmă, se învrednici a-i cere îngăduinţa să devină şi el difuzor al cărţilor redactate şi tipărite de monahul numit. Înarmat cu binecuvântarea duhovnicului şi apărat de rugăciunile citite asupra creştetului său pentru întărirea în această luptă nouă, Moş Vasile porni să împartă broşurile cu o dragoste şi o energie ce nu-l mai cuprinseseră nicicând.

- “”Ai grijă ce faci, Moş Vasile!”” , se povesteşte că era sfătuit de alţii, purtători ai unei experienţe mai mari în domeniu. “”Să nu dai de belele… Lucrează mai cu perdea!”” Iar el răspundea, cu mintea îndreptată spre mântuire şi nu către cele trecătoare: - “”Ei, dragii mei! Unde am eu parte să mor în vreo puşcărie pentru c-am dat la oameni hrană pentru suflet!””

Purtându-se astfel fără nici o grijă pentru zilele lui, în desfăşurarea unei activităţi complet aservită scopului de aducere a gândului la Dumnezeu până în pragul fiecăruia dintre aceia care aveau nevoie de flacăra iubirii Sale părinteşti, se orienta după busola ce-i indica mediile către cari străpungeau cele mai zgârcite şi mai rare veşti despre Voinţa Divină şi poruncile Ei adresate făpturii celei mai răspunzătoare din întreaga Creaţie: omul.

Se descurca bine Moş Vasile în alegerea nevoiaşilor de daruri de carte pioasă; de pildă, ajunse şi în cazarma regimentului din Sibiu. Că doar nimeni n-ar fi crezut că militarului în termen sau reangajat al Republicii Populare Române i-ar fi făcut politrucii şi educaţie religioasă… Nu-i făceau, de la sine înţeles! Aşa încât sărmanii copii chemaţi sub arme cădeau victime ale ateismului stăpânitor, riscând să-şi piardă mântuirea din necunoaştere şi îndrumare pe de-a-ndoaselea.

Lucrurile nu puteau rămâne astfel atâta timp cât Moş Vasile era viu şi în puteri. El îşi asumă rolul de pilot al tineretului cazon, să-i conducă sufletul către zorii creştinismului.

Cum? Simplu. Îşi încărcă la spinare traista cu cărţi de-ale părintelui Nicodim Măndiţă şi, după ce ocoli cu ochii-n şapte cazarma, găsi că cel mai potrivit pentru cine voia să pătrundă în interior, fără a fi fost băgat de seamă, era să intre pe poarta dindărăt. Zis şi făcut! Ajuns unde îşi propusese, îşi asigură spatele, trăgându-se mai într-o parte, deschise gura straiţei mari cât o zi de post şi, scoţând la iveală câteva exemplare din fiece titlu cărat cu sine, se puse pe lăudarea conţinutului tipăriturilor propuse curiozităţii uniformelor. Atâta se buluciră în juru-i acestea încât nici nu mai avu timp să ceară bani pe broşuri, căci buzunărirea personală, număratul şi scărmănatul după ultimile băncuţe i-ar fi întârziat răspândirea armamentului copertat, ci foarte curând nu mai vându, ci împărţi gratuit cuvântul lui Dumnezeu.

Era mai mare mirarea ca un bătrânel, după înfăţişarea sa ca din poveste, cum sta încălţat în opinci cu nojiţe, pierdut în cojocu-i a cărui blană era continuată de părul alb al bărbii şi mustăţilor lui ninse, scoţând la vedere doi obraji îmbujoraţi de veselia de a-l sluji pe Domnul, curaţi, sănătoşi, senini şi zâmbitori, să ţină sus flacăra educaţiei acelui tineret menit să ucidă, el, Vasile – despre care cu uşurinţă s-ar fi crezut că nici nu ştia carte -, să ţină sus torţa aceea, precum lancea vreunui sfânt militar răsădit în zugraveala de pe tencuiala bisericilor…

Apărând un ofiţer, îi atrase privirile înghesuiala provocată de bătrân; se apropie, pricepu cu ce se îndeletnicea solul lui Dumnezeu. Stătu o clipă în cumpănă cum să-l scape de caznele şi puşcăria ce l-ar fi mâncat dacă îl dădea pe mâna Securităţii, cum îi era datoria de rob în uniformă. După care, asumându-şi toate riscurile, decise să-l facă pierdut cât mai degrabă. Aşadar, îl alungă în stradă, departe de zidurile cu ochi şi urechi ale cazărmii, izbutind să făptuiască o facere de bine cu el şi libertatea lui închinată jertfei de sine.

Curatului curăţenia nu i se iartă de cel rău; şi astfel nici lui Vasile Asaftei. Va să zică, mergând el odată la duhovnicul său, fu ajuns de noapte din urmă în dreptul unei case la un capăt de sat. Ce îndemn i se năzări?:”Hai să mă rog de un loc în grajd, să-mi pun capul jos până-n zori!”

Zis şi făcut. Ciocăni la uşă. Îi deschise o muiere. Îi ascultă bănatul şi-l asigură că, având copii, deşi bărbatul nu-i era acasă, îl primea peste noapte în cameră, în pat cu cei mici. Cum afară se înteţise vântul şi răcoarea, iar Vasile Asaftei era slab de plămâni, el se-nvoi să asculte de femeie. Doar că, trecând oarece timp, o simţi cum i se băgă în aşternut, lângă pruncii ei, să-l ispitească. Temător de păcat, străinul nu ştiu cum să fugă departe de dânsa, că-l ardea inima şi i se usca gura de spaima dracului curviei.

Dragostea de ordine morală creştină a bătrânelului îl conducea uneori a se pune de-a curmezişul şi încălcărilor de îndatoriri săvârşite de unii dintre ceilalţi fii ai Bisericii, a se pune într-un chip ieşit din obişnuit de-a curmezişul lor, după cum se va vedea, ieşit din obişnuit, dar nu mai puţin rodnic.

Aşadar, îi ajunse la urechi că un bărbat în toată firea, cunoscut de-al lui din tinereţile amândurora, îşi părăsise femeia cu care vieţuia legiuit de o viaţă, pentru alta, căreia îi ridicase casă unde să-şi depene amândoi dragostea nouă şi neîngăduită.

Deoarece pleca Moş Vasile pe timp neştiut de lung, ca la război, îşi coapse câteva turte de făină de grâu şi-şi umplu şi o sticlă cu apă. Cum porni la drum, aşa şi ajunse în faţa ogrăzii celei noi a omului. Acolo însă nu prea ştiu ce să facă mai departe, că nu-i venea să dea buzna peste vieţuitori, să-i scoată dintre zidurile lor ca din vizuina vreunei sălbăticiuni şi să-i ruşineze în gura mare prin tot satul. Altfel vedea moşul încheindu-se pocinogul: cu diplomatichie, înţelegere şi dragoste creştinească!

Care va să zică, necunoscându-şi urmarea faptei, se aşeză în colb şi aşteptă o luminare alunecând în jos din ceruri. Zăbovi el ce zăbovi când, iată se petrecu ce n-ar fi crezut: ieşi pe poartă însuşi stăpânul ogrăzii. Cui să-i placă să găsească pe careva cuibărit pe glod drept în faţa proprietăţii sale?

- “”Ce cauţi dumneata în dreptul porţii mele?! Ai vreo treabă cu mine?”” , i se umflară nările a început de mânie. - “”Am venit să te rog să mă-nsoţeşti la părintele Nicodim Măndiţă”” , îi zise, bizuindu-se pe cele câteva zile postite în vederea acestei întâlniri şi a celor câteva “Psaltiri” citite cu acelaşi scop.- “”Da’ ce treabă ai dumneata cu păcatele mele?”” , se răţoi celălalt, mirat de îndrăzneala bătrânului de a i le pomeni fără ruşine. - “”Am!”” , se încurajă singur nepoftitul: ” “Amândoi facem parte din Trupul lui Hristos!””, se înfipse în el, cocoşeşte. - “”Lasă-mă-n pace cu chestiile astea: eu nu mai fac parte din Trupul lui Hristos!”” , zise enervat, gândind că păcatele-i prea mari îl excluseseră din obştea creştină. “”Fii bun”” , adăugă îmblânzit, deoarece pricepuse că cel din prag îi voia binele, oricât l-ar fi supărat pe el aceasta, “”fii bun”” , repetă, ” “şi lasă-mă-ntr-ale mele; pleacă de aici şi nu mă necăji… Înţeles?!”” – “”Plec, plec… Numai să mergi cu mine la Părintele, că te aşteaptă! Că dacă nu mergi, eu nu voi pleca de aci şi-mi vor putrezi oasele în faţa casei dumitale…””

“E nebun!…”, îşi spuse bărbatul şi dusu-s-a dus în drumul său.

Azi aşa, mâine aşa, de cum crăpa uşa casei de el dădea pe buza şanţului. O săptămână întreagă, zi şi noapte. Nici o vorbă din câte-i spuse nu folosi la nimic: era un îndărătnic cum nu se mai pomenise!… Iar încăpăţânatul îşi alesese cu cap ce să facă: deoarece satul întreg îi era martor împotriva gazdei, care-l lăsa să moară de foame în faţa casei lui…! Aşa reieşea, nu?! În cele din urmă, stăpânul locului nu mai avu ce face şi, în ultima zi a săptămânii, când apăru iar, era gata pregătit de drum, să pornească cu bătrânul ieşit din minţi către duhovnicul renumit.

Ajuns acolo, de cum se ivi Părintele Nicodim în depărtare, doborât de inima ce-l chinuise cu remuşcări încă de când începuse moşul Vasile Asaftei a lucra pentru mântuirea lui, de-a buşilea, precum fiarele, se îndreptă el către călugăr, spre fundul grădinii, întinzându-şi astfel umbletul ciudat o bucată de vreo cincisprezece-douăzeci de metri lungime. Şi gemea…! Gemea să frângă inima tuturor acelora care-l auzeau…!

Canonul său vizibil pentru toată lumea fu să părăsească acea casă nouă, ridicată de el pentru ibovnică, ridicată pentru femeia ce urma s-o lase-ndărăt, iar privirile înapoi să nu şi le mai întoarne vreodată, nici gândul să nu-i mai zăbovească, fie şi măcar asupra lucrurilor părăsite în ea. Făcând acestea, el trebui să revină la nevasta legiuită, nemaiamestecându-se cu ţiitoarea niciodată în preumblările sale.

Râvna lui Vasile Asaftei, el neprecupeţind efortul, timpul, nici libertatea, se explică printr-aceea că a şi avut parte de trăiri pe muchie de cuţit cu minunea, de nu erau cu adevărat semne de mai presus de fire în existenţa sa, fapt ce l-a întărit fără preget în credinţă.

Astfel, de pildă, se istoriseşte despre o boală cumplită a lui, când numai mila unei surori a sale de sânge şi a unor vecini l-a mai putut căra cu sania cu cai la părintele Nicodim, să fie spovedit şi împărtăşit pentru cea din urmă dată. Înfăţişarea lui, pieirea oricărei culori din obraji şi a oricărei lumini din priviri, slăbirea puterilor şi nesăturarea cu aerul din belşug ozonat al pădurilor moldovene, îl determinară pe duhovnic să nu întârzie a-i asculta mărturisirea şi a-i făgădui pe a doua zi Sfintele Taine.

Doar că nu este după cum vrea omul, ci după cum dă Domnul…

Ziua următoare, soborul de conducere al mănăstirii l-a chemat pe părinte la o întrunire şi nu i-a mai dat slobozire decât cu foarte mare întârziere. Se adunase mulţime de credincioşi în aşteptarea sa. Când se ivi părintele Nicodim, toţi se strânseră ciopor pe lângă el, precum puii aurii pe lângă cloşcă, numai Vasile nu se putu cârmi din loc, de bolnav ce era. Dar părintele i se adresă anume:

- “”Vino mai aproape, să-ţi spun o vorbă.”” Când fu mulţumit de ascultarea bolnavului, începu să le reamintească celor de faţă de o întâmplare cuprinsă printre istorisile din “Pateric”. Era vorba despre adâncirea în pustie a unui părinte însoţit de ucenicul său. Cel din urmă n-avea vlaga celui dintâi, deoarece era mult râvnitor întru postire şi tăierea somnului şi a oricărui fel de odihnă şi, irosindu-i-se puterile, nu-l ajuta, ca pe avva , îndârjirea rugăciunilor. Aşa încât nu numai că nu izbutea ţine pasul cu bătrânul, dar i se şi întâmplă să pice din picioare, de slăbit. Când cel care se cam depărtase de el îl văzu la pământ, se întoarse o ţâră şi-i zise: - “Fiule, vino de te apropie.” Strânse ucenicul din măsele, strânse de scrâşniră, şi izbuti a se trage mai pe lângă el, să facă ascultare. Şi cum se târa el, când judecă a fi fost la distanţă potrivită, se întinse cu braţul înainte şi cu degetele lungite cât putea. Aşa se învrednici să-i atingă laba piciorului. Deîndată i se umplu trupul de puteri tinereşti, însănătoşindu-se când nu se aştepta să mai ştie nici cum să treacă încă de o noapte cu ochii deschişi.

Încheindu-şi pilda, părintele Nicodim îi spuse celui pentru care anume povestise faptele de mai sus: - “”Aşa fă şi frăţia ta. Apropie-te de mine.”” Dacă bolnavul îi dădu ascultare, duhovnicul îi puse palma pe creştet. Iar Vasile Asaftei ţâşni drept în picioare, însănătoşit. Se frânse în trei închinăciuni, înturnându-se spre răsărit şi, atingând cu degetele pământul, zicând: - “”Slavă Ţie, Doamne, că m-am făcut sănătos şi nu mă mai doare nimic!”” Aci, se răsuci pe călcâie şi, aplecându-se din brâu, se năpusti şi-i sărută mâna părintelui care-l tămăduise. Acesta îi spuse: - “”Atunci ce mai aştepţi? Pleacă la lucru!””

Puţin mai departe, naratorul întâmplării ieşite din comun, ca şi al celor mai multe povestite aici, Gheoghe Ionescu, o comentează. El atrage atenţia:“Părintele nu l-a trimis la tăiat lemne sau la săpat în grădină, ci l-a trimis să ducă oamenilor cărţi sfinte sau să stea de vorbă cu ei, pentru a-i aduce la pocăinţă, la Dumnezeu” . După care îl caracterizează astfel încât Vasile Asaftei devine model pentru orice creştin începător: “om care în viaţa lui a citit mult şi a căutat ca ceea ce citea să traducă în fapte.”

Acel moş Vasile îşi susţinea lupta cu răul întemeindu-se pe legea creştină cu râvnă îndoită faţă de toţi ceilalţi. Astfel, mulţi ţin posturile după cum le arată calendarul bisericesc, însă bătrânul le înţelegea ca pe nişte adevărate băi de singurătate şi curăţire. De 1 august 1949, apăru la prietenul său prin care aflăm întâmplarea, pentru a dobândi sprijinul acestuia într-o retragere din lume pe timpul celor două săptămâni de post ce începeau. Retragerea, cum şi-o închipuise el, însemna să se afunde în pădure, în vreun loc ştiut numai de prieten; doar de aceea venise plin de nădejdi la el!

Îşi adusese aminte poate că, pe când nu fusese căsătorit, îl bântuise gândul să se călugărească la Muntele Athos, ceea ce era tot un fel de pustnicie. Ba chiar şi actele le pregătise pentru părăsirea ţării. Mai mult, ajunsese şi la Constanţa, să se îmbarce în vaporul care să-l ducă în Grecia. Numai că acolo, îl potopi frica de viitor. Coborî iarăşi pe ţărm, neştiind încotro să se întoarcă şi de la cine să ia sfat. Când îi era mai greu, îi ieşi în cale un preot. Îi ceru îngăduinţa de a-i povesti cele ce-l măcinau şi de a-i solicita un cuvânt de îndrumare. Omul lui Dumnezeu îi dădu ascultare, apoi cu blândeţe îl îndemnă pe calea cea largă a căsătoriei, de pe aceasta, dacă eşti înţelept şi cu frica de Dumnezeu, fiind mai greu a cădea prin şanţuri. Şi, astfel, Vasile rămăsese numai cu dorul sihăstririi…

Prietenul la care venise îl dezamăgi, lămurindu-l că lumea se schimbase atât de mult încât nici în pădure nu mai găseai petec de pământ necălcat mereu de cei îndatoraţi cu treburile lumeşti. Moşul ascultă cuminte; crezu tot ce i se spusese, dar între timp mintea sa lucra, străduindu-se să găsească altă dezlegare le cele plănuite.

- “”Cum să-mi pierd eu paşii şi numele, măcar pentru aste cincisprezece zile?…”” , căsca el ochii cu rugare smerită, nedezlipindu-i de pupilele amicului, de parcă acela era răspunzător de viaţa lui.

Şi, oarecum, răspunzător de ea devenise de când stăpânul ei i-o încredinţase s-o apere de ispite şi necazuri la vremea jertfei postului.

Pentru aceasta, adunându-şi gândurile, îi spuse:

- “”De voieşti să nu te vadă nimeni şi nime’ să nu-ţi turbure ceasurile rugăciunii, rămâi în odaia mea.””

- “”Da’ mă-ncui pe dinafară?”” , se lăcomi Moş Asaftei, arătându-şi şi niscai frică de sine însuşi trezit faţă-n faţă cu postul negru.

- “”Te!””

În cursul celei dintâi săptămâni, gazda îi vedea silueta pe geam cum bătea mătănii cât era ziulica de lunguţă, alternându-le cu închi-năciunile. Săptămâna următoare se lungise pe pat şi sta pierdut în filele cărţii de rugăciuni ori ale “Psaltirii”.

De 15 august, după cum se înţeleseseră, prietenul în a cărui odaie retrasă se ascunsese îi aduse o cană de ceai şi o turtă coaptă în ulei. După ce mâncă, se ridică şi porni spre casa-i proprie, cale de treizeci de kilometri, pe jos.

VASILE ASAFTEI, ÎNGERUL ŞI DIAVOLUL.

Nu doar întâlnirea părintelui Nicodim a stat sub semnul Nevăzutului, ci multe legate de lucrarea lui Vasile Asaftei pentru duhovnic s-au bucurat de un sprijin mai rar între cei cu credinţă puţintică.

Astfel se spune că umplându-şi Vasile Asaftei căruţa vârf cu cărţi editate de părintele Nicodim, atâtea că asemuiai căruţa cu cele pline de ştiuleţi cu care revin ţăranii de pe ogoarele daurii, ajungând el în dreptul unui pârâu, la ieşirea dintr-o pădure, tuspatru roţile i se înfundară în noroi de nici nu se mai vedeau. Lumina soarelui sfinţea, ţipenie nu se zărea. Moşului nu-i rămase alta decât să îngenunche a cere ajutor de la Cel Milostiv, că om să-l ajute nu se prea ghicea în zare.

Apăi, pe când se ruga, se pomeni că apăruse îndărătu-i un cioban tinerel, pierdut într-un cojoc mare şi miţos şi sprijinindu-şi trupul bine legat într-o bâtă lungă cât toate zilele.

- “”Ce faci moşneagule aici?” “, îi zise cu blândeţe şi vorbă trăgănată.

Lui Vasile Asaftei nici nu-i ieşiră cuvintele pe gură mestecate, de emoţionat ce era. Doar de putu să-şi ridice dreapta către căruţa plină şi apoi s-o coboare, să arate roţile înecate. Tot ciobanul fu acela care vorbi:

- “”Ia calul de căpăstru şi eu o să ridic căruţa; numaidecât ieşim cu bine.””

Zis şi făcut! Doar că, odată smuls din noroi, când să-i mulţumească străinului pentru fapta-i creştinească, Moş Asaftei nu mai găsi pe nimeni de faţă, cât era geana luminii de lungită şi de lăţită până la urechile zării. Acela pierise fără urmă, mulţumit că putuse să-l scoată din încurcătură.

Vasile Asaftei nu avu parte doar de îngeri în viaţa lui de strădanii şi căderi, cum îi şade bine a fi unei vieţi creştineşti.

Se strecurară pe lângă el şi felurite lighioaie. Desigur că nici ele nu-l năpăstuiau de capul lor, ci chemate de necugetarea lui însuşi.

Vasile tânjise toată viaţa să se călugărească, ba să se şi pustnicească, după cum s-a văzut niţel mai sus. Cum, însă, de trecut la fapte, după Pravilă, nu trecu, iar dorul îi usca inima, ce îşi spuse el? Mă voi pustnici chiar de sunt mirean. De ce nu? Aşa că-şi găsi şi ascunzişul neumblat de picior omenesc. Îşi ridică acolo colibă şi se porni pe osteneli, ba citind la “Psaltire”, ba bătând sute şi mii de metanii, ba postind negru, ba amânându-şi somnul.

Trecură câteva nopţi astfel, când, iaca şi ispita cea mare! Într-una din ele se auzi împrejmuit de mulţime de catâri ce tropăiau în jurul colibei sale de răsuna pământul de parcă ar fi fost găunos pe dinăuntru ca doba… Vasile pricepu că până aici îi fusese cu dracii – Ucigă-i Toaca erau, aţi înţeles… -, că mult nu-l mai răbdau ei în codru şi că atunci se alegea cu viaţa lui într-un fel. Aşa încât strigă să-şi sfarme baierele coastelor: - “”Nuuu!!! Nu sunt călugăr! Sunt om păcătooos! Daaa!!! Sunt om păcătooos! Nu sunt călugăr!”” , tot aşa ni se spune că striga, să-i facă pe încornoraţi să-l lase-n plata Domnului că se jucase cum se jucase de-a monahismului, om fără minte ce se afla…

Dacă trăi să vadă născându-se şi ziua – catârii ţinură socoteală la licărul ei că nu-i minţea, călugăr nu era, iar la post şi rugăciuni nu avea să se mai întoarne în desişul acela, să le strice lor negustoria – o luă la tălpăşiţa şi dus a fost cât văzu cu ochii, de mâncă pământul cu tălpile şi-i sfârâiră călcâiele tot până la mănăstire, la duhovnicul lui, părintele Nicodim. Acolo de-a dreptul în genunchi se pleoşti, înainte-i. Însă fără a-i povesti tărăşenia şi monahului.

- “”Iaca aşa!”” , zise cel din urmă, uitându-se la el, ” “Unii oameni fac asemenea puilor golaşi, fără pene, care încearcă să zboare din cuib mai înainte de vreme şi cad pradă altor jivine. Aşa şi frăţia ta! Ai lăsat casa şi te-ai ascuns în pădure să te joci de-a pustnicul, fără să fi urcat mai întâi primele trepte!””

Şi mult se miră omul de puterea văzului şi preştiinţei duhovnicului său.

Când îi veni osteneala de pe urmă, fu vizitat de acelaşi bun prieten de la care mai ştim una şi alta despre el. Moş Vasile îi încredinţă următoarele:

- “”Măi frate! Am să-ţi spun o taină pe care nu ai voie să o încredinţezi la nimeni până după trecerea mea din astă lume. Ai auzit că doctorii de la spital s-au grăbit să-mi facă ieşirea cât mai repede, nu cumva să mor acolo pe capul lor. Iar de atunci a trecut aproape un an şi jumătate şi eu încă n-am murit. Ba, mai mult, sunt şase zile de când n-am mâncat şi nici n-am băut ceva şi, după cum vezi, e luna lui iulie şi suport cu multă uşurinţă acest post. Aceasta e a opta săptămână de când mănânc o singură dată la şapte zile, adică duminica. Înseamnă că este la mijloc puterea lui Dumnezeu, Darul Lui. Căci eu n-aş putea face aşa ceva cu de la mine putere, deoarece sunt bătrân şi bolnav, având numai un singur plămân. Aşa că voi, care mai rămâneţi după mine, să puneţi toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, care pururea petrece cu noi şi va fi cu noi aşa cum s-a făgăduit, până la sfârşitul veacurilor.””

Dar, cu neascunderea slăbiciunilor şi a încercărilor ce nu ne părăsesc nici măcar în ultima clipă (sau mai ales atunci), adăugă:

- “”Mă vezi cât sunt de slăbit şi bătrân chiar, că am doar 78 de ani şi nici nu pot coborî din pat să-mi fac nevoia. Cu toate acestea, dracul spurcat al desfrânării stă mereu lângă mine şi mă îndeamnă la păcat cu gândul; iar eu îi spun adesea: – “Du-te de la mine duh necurat că doar vezi că nici a urina nu sunt în stare ca oamenii, şi mai îndrăzneşti a mă îndemna să mă îndulcesc cu gânduri spurcate!” O spun aceasta ca să nu vă descurajaţi şi voi când veţi vedea că nici la bătrâneţe, când trupul e slăbit, acest drac spurcat nu se depărtează de creştin ca măcar cu gândul să se îndulcească, să-şi piardă sufletul său. Aşa că e bine să fim cu luare aminte la ispitele diavolului, până la răsuflarea cea mai de pe urmă, ca să ne mântuim…””

Si aşa s-a dus întru odihnă şi Moş Vasile Asaftei.

O PROOROCIRE A PĂRINTELUI NICODIM

Convorbirea dintre Dumitru Plugaru şi Ştefan Marian, din Grigoreni, debutează cu un ritual al întâlnirii dintre doi săteni ortodocşi, un ritual de o rară frumuseţe datorită respectului faţă de celălalt exprimat indirect. Să-i ascultăm înfăţişându-şi unul altuia urări tradiţionale, ce conferă nobleţe patriarhală împrejurării:

“Frate Ştefan Marian, eu vă zic: ‘Hristos a-nviat!’ ”

“‘Hristos a-nviat!'”

“Şi bine v-am găsit sănătoşi!”, reia noul sosit.

“Bine aţi venit la noi!, i se răspunde.

“Ştiu că l-aţi cunoscut pe Părintele Nicodim. Vă rog frumos, povestiţi-ne cum l-aţi cunoscut şi momente mai importante din viaţa dumneavoastră personală.”

Odată expusă solicitarea, care este şi o explicaţie a vizitei neobişnuite, se depăşeşte partea introductivă a casetei pe care o ascult, trecându-se la conţinutul ei, anume la dezvoltarea temei pentru care a fost călcată bătătura lui Ştefan Marian.

Acesta, fără să se mişte prea mult pe scaunul de pe care nu s-a ridicat când a făcut schimbul de politeţuri văzut, îsi caută, totuşi, abia observat, o poziţie parcă ceva mai smerită, şi-şi încrucişează degetele celor două mâini, pe tăblia mesei, înainte-i. Spre mirarea observatorului, palmele nu îi sunt atât de bătucite cât te-ai aştepta la un vieţuitor într-un sat, nici pielea interioară a palmei nu-i e crăpată, străbătută de tăieturi înnegrite şi dublată de bătături lăbărţate. Dimpotrivă, ele îţi atrag atenţia prin ceea ce pare a sugera că ar fi îngrijite: o culoare neschimbată de soare, lăptoasă, dar şi trandafirie, ca la prunci. Aceasta fiindcă omul a trăit din foarfece şi ac.

“Pe Părintele Nicodim l-am cunoscut din tinereţe, ca să zic aşa, de când eram copil, prima dată, aşa, când a venit aicia în sat, cu părintele Vasile Poeţelea, cu Părintele Ioan Măgirescu, parcă aşa îi zice, şi Părintele Constantin care este Mergeau cu maşina, cu filmul ăla religios, care se putea da atuncia”

I-a numit pe cei dintâi ucenici ai călugărului, porniţi de el în lume, să facă propagandă ortodoxă. I-a desemnat cu termenul de reverenţă “părinte”, deoarece erau ipodiaconi ai Mănăstirii Neamţ, tocmai ocupându-se cu vânzarea de obiecte şi cărţi bisericeşti. Spre deosebire de atâţia alţi credincioşi ce-şi aleseseră să se dedice colportajului bisericesc, îndrumaţi de Părintele Nicodim ei cumparaseră o dubă cu care circulau în mediul rural cu aparatul de proiecţie cinematografică achiziţionat pentru a prezenta câteva filme religioase.

“Cam prin ce an era?”, se interesează Dumitru Plugaru, acela care mi-a împrumutat caseta, pe care-l simţim atent mereu să provoace sublinieri şi clarificări necesare pentru ca eventualul ascultător al imprimării să fie corect, limpede şi complet informat. Lucrul era bine chibzuit, fiindcă una dintre metodele Părintelui Nicodim de a răspândi cunoştinţele religioase fusese, înainte de arestarea şi condamnarea politică suferită, şi crearea de benzi de magnetofon care, ascultate, să aducă sătenilor pioşi cântări, recitări religioase, chiar şi rugăciuni rostite de niscaiva suflete nevinovate de copii, cu glas tremurat şi speriat, în casele unde ucenicii săi nu pătrunseseră încă să-l aducă pe Dumnezeu.

“Prin 1941, cam aşa, cu aproximaţie cam aşa era”, ezită stăpânul casei. “şi eu atunci eram copil, numa’ că l-am văzut aşa, încă nu mă mărturiseam la dânsul”, ceea ce, reiese, ar fi garanţia unei cunoaşteri sigure şi de temei. “Dar, peste câţiva ani, după aceea, drept în 1949, am avut accidentul ăsta mare, cu piciorul. Mi s-a fracturat piciorul”, alege el să vorbească şi despre “un moment mai important din viaţa lui”, după cum a fost încurajat, căci acest moment avea să-i schimbe radical existenţa, împiedicându-l să se deplaseze ca toţi semenii şi obligându-l să-şi trăiasă zilele cu încetinitorul. Astfel se explică faptul că, la intrarea străinului, nu s-a mişcat din locul său de la masă; aceeaşi infirmitate răspunde şi de meseria cu acul, din care se hrăneşte.

“În ce împrejurări?”, întreabă Plugaru despre accident.

“Eram aici acasă, cu bunicii mei, cu părinţii. Construiam aici o casă, în curte aicia, şi am mers să fac nişte pământ, aici aproape, pe islazul ăsta al nostru”

Nu se va supăra nimeni pentru atari repeţiri ce trădează stilul oral al istorisirii. Insistenţa pe cuvântul “aici” are, totuşi, un sens ce impresionează – vorbitorul, retrăindu-şi copilăria, apasă pe ideea că se afla acasă, înconjurat şi apărat de întreaga familie şi, cu toate acestea, nimic nu l-a putut salva de nenorocire, nici măcar dragostea alor săi, care se învârteau pe lângă el precum o cloşcă în tot atâtea exemplare câţi erau pe acolo.

“Cam ce vârstă aveaţi atunci?”

Trebuie remarcat profesionalismul interview-verului, el însuşi unul dintre ucenicii părintelui Nicodim. Cu întrebări potrivite şi concise îl conduce pe cel vizitat să explice toate câte l-ar putea interesa pe viitorul beneficiar al convorbirii lor.

“Aveam cincisprezece ani şi jumătate, la ora aceea. Şi am mers să fac pământ acolo şi s-a rupt un mal aşa, dintr-o parte, şi mi-a prins piciorul aici, adică m-a prins până la mijloc, m-a trântit jos, însă nu mi-a ocupat decât până la mijloc picioarele, amândouă; însă unul s-a rupt complet. Şi gata. Am fost la spital, nu s-a putut face nimic ca să se remedieze. Întrucât nu erau maşini, m-am dus cu căruţa; şi am mers vreo patru ore cu căruţa până am ajuns la spital. S-a scurs mult sânge, s-a adunat mizerie acolo, s-a cangrenat, nu ştiu cum, c-au spus doctorii că nu se poate face nimica. Şi atuncia, dacă nu a rămas alt’, mi l-a tăiat. Şi m-am pomenit fără picior. Din 1949, incontinuu am mers aşa. Nici proteză n-am făcut la picior şi am mers cu un picior.”

“E foarte de sus”, se referă Dumitru Plugaru la tăietură, după ce i-a privit piciorul şi constată cât este de înalt operat.

“Da, a fost de sus şi n-am putut purta nici proteză.”

“Aţi mers cu cârje…”, se străduieşte Dumitru Plugaru să prevină orice ar putea rămâne neelucidat pentru ascultătorul lipsit de cântărirea din priviri a omului în cauză, cântărire de care beneficiază el. De pildă, faptul că gazda, care nu s-a deplasat niciodată de la intrarea sa, de pe scaunul unde o găsise, se foloseşte de atari unelte pentru a-şi uşura mutarea de ici-colo.

“Şi am mers aşa, în cârje, mulţi ani, până acum, continuu. Aşa m-am necăjit. Şi apoi, după asta, după accident, m-am făcut sănătos, am mers la Părintele Nicodim: m-am mărturisit, cum eram mărişor – şaisprezece ani şi ceva”

“Aţi fost cu părinţii, nu?”

La o astfel de întrebare, majoritatea celor puşi să vorbească în faţa microfonului de către Dumitru Plugaru, răspund că, dimpotrivă, au făcut-o fără ştirea genitorilor. În cazul de faţă, el nu voieşte să dobândească o relatare a fugii de acasă la mănăstire, ca la ceilalţi ci, simplu, nu-şi închipuie cum altfel ar fi putut ajunge la capătul unui astfel de pelerinaj un flăcăiaş susţinut subsuori de sprijinitoarele răşchirate pomenite.

“Am fost, da, prima dată cu părinţii, cu naşa Ileana, de-aicia… Nu ştiu care mai era. După aceea am mers cu alţii Pe urmă, mergeam de-acu’ periodic, mergeam regulat la mărturisire. Şi singur mă duceam, când nu aveam tovarăş. Când aveam tovarăşi, ne duceam mai mulţi, după împrejurări sau după timp, aşa.”

Urmează o încercare de portret sau de expunere a impresiilor personale provocate de subiectul convorbirii.

“Ş-apoi, pe Părintele Nicodim, eu l-am cunoscut ca un sfânt pe pământ aproape! Un prooroc şi nu ştiu cum să zic învăţăturile lui… – cine făcea, cum spune el aşa, ieşea din orice încurcătură; sau orice dilemă ar fi avut i se rezolva cu bine.

“Constatarea asta nu-i numai din sfânta chilie; este o constatare a faptelor

“Asta e! Să vedeţi că pe parcurs, vă spun, a fost chiar şi cu mine o întâmplare, aşa, o minune dumnezeiască care s-a săvârşit tot printr-însul, adică prin gura lui, prin proorocirea lui, care s-a întâmplat pe parcurs.

“Să vedeţi cum a fost.”

Înainte de aceasta, nu strică să aflăm esenţialul cu privire la viaţa celui care cuvântă. Ştefan Marian, cu toată infirmitatea sa, a întemeiat o familie numeroasă. “Am zece copii, născuţi, crescuţi şi jumătate dintr-înşii, vreo cinci, au apucat la salariu. Restul mai cu mila lui…”, cum spune singur. De întreţinut, şi-a întreţinut familia învăţând oarece croitorie. El zice, umil: “Cu harul lui Dumnezeu, am muncit şi eu cât am putut”

In sfârşit, iată, ciudata noapte a minunii – cum o caracterizează vorbitorul care nici astăzi nu poate înţelege altfel cele petrecute atunci.

“Cam prin 1958, aşa, cu aproximaţie, ştiu că m-am dus într-o vară la mărturisire, cum mergeam eu”, adică după obiceiul său. “Şi atunci m-am dus singur, că aşa a fost cazul: nu m-am putut duce când au fost mai mulţi sau nu ştiu cum şi am plecat aşa, în cârje, aşa cum mergeam, am plecat în beţe, în cârje de-aicia şi până la Bacău. ”

Insistenţa nu poate mira pe nimeni. După cum se vede imediat mai departe, drumul de parcurs constituia o adevărată odisee pentru un astfel de infirm chinuit. El însuşi, nedumerit cum de a putut străbate distanţa mare, insistă asupra faptului că se ajuta la mers de cârje. De fapt, i se impunea să le care şi pe ele, pas de pas.

“Ce distanţă este?”

“Vreo douăzeci şi doi de kilometri aveam! şi mai bine!”

“De aici, din Grigoreni şi până la Bacău”, rosteşte meditativ bărbatul care imprimă glasul handicapatului, încercând să refacă în imaginaţie traseul aceluia.

“Da!”

“Aşa în cârje!”, nu se poate abţine să exclame îndurerat omul cu reportofonul.

“Aşa în cârje m-am dus de-aici şi până la Bacău. Am plecat dimineaţa de acasă, am plecat acolo, am mers, am ajuns la gară, la ce oră am ajuns, am luat trenul. De la Piatra Neamţ, când am găsit cursă – că atuncia erau mai rare, nu circulau nici maşini aşa multe, nici curse de astea nu erau – însă când am găsit, m-am dus şi am mers până la Bălţăteşti, acolo am mers pe jos, iar trei-patru kilometri, cât or fi de la”

“De la ramificaţie”, îl completează celălalt, bun cunoscător al zonei.

“Da De acolo, din vale, cum îi zicea: la Coşeriu, la Bălţăteşti, acolo la câmp, am mers până la Părintele şi, în sfârşit, pe seară, aşa, aproape îndeseară am ajuns.”

“Dar cred că erai obosit taaare”

Tema ostenelii a fost enunţată. Cititorul este rugat să-i urmărească, în cele ce urmează, evoluţia, creşterea, disoluţia şi înlocuirea ei cu un entuziasm sănătos şi dătător de noi puteri, ea constituind prilejul “minunii” despre care va veni vorba, oricum motivul mişcării noastre afective.

“Am ajuns obosit! Frânt de obosit! Sigur că da, că aici mersesem douăzeci şi doi de kilometri! Păi, toată ziua am stat aşa, tot în sus, am mers ba prin autogări, prin gări, pe acolo pe la toate În picioare am sta’ până când De la Bălţăteşti, de acolo de la capătul drumului, iară am mers pe jos, până la Părintele În sfârşit, am ajuns: eram frânt de obosit!”

“Era firesc: cu un singur picior….”, nu îi este anevoios străinului să-şi închipuie prin ce blestemăţie de caznă trecuse naratorul.

“Da! Singur picior, în cârjă şi când am ajuns, pe Părintele l-am găsit bine dispus. M-a primit aşa zâmbitor, zâmbind”

“Cu dragoste”, se străduie Dumitru Plugaru să şi-l învie în închipuire pe duhovnic, aşa cum îl văzuse atunci Ştefan Marian.

“Cu dragoste multă, daaa! – “”Ai venit?””, şi-l rememorează povestitorul. – “”Am venit, Prea Cuvioase Părinte, pe aici, puţin, pentru mărturisire, dacă”” – “”Bine-bine””, zice, “”mergem să facem o leacă de rugăciune.”” El era gata de mers…”, este amuzat Ştefan de Părintele care nu se plictisea niciodată să-şi invite vizitatorii la rugăciune.

“Şi am mers acolo, în fundul grădinii, sub zmeură, acolo unde stătea Părintele, şi am mers acolo în fundul grădinii. Şi acolo după obicei, după pravilă, Părintele avea de făcut rugăciuni şi am stat şi eu în genunchi acolo şi am făcut rugăciunile. Ei, câteva ore cât a durat, până pe la zece şi jumătate, cam aşa, cu tot, şi spovedania, după ce a terminat cu rugăciunile, câteva ore aşa a fost După care mi-a făcut molifta de spovedanie, cum se obişnuieşte, după aceea m-a spovedit Părintele, şi după aceea m-am ridicat.”

Alte repetări contribuie la crearea sentimentului că noul venit aproape că plutea în osteneala ce-l dobora

– “Însă: – “”Prea Cuvioase Părinte””, întreb eu, “”unde-aş putea să rămân în seara asta, să dorm până dimineaţa? Pentru că trebuie să mă întorc acasă…””. L-am întrebat aşa pentru că ştiam că mai fusesem acolo un timp şi poate dorm la maica, la bucătărie, acolo dacă nu la deal”

Se referă, de bună seamă, la cealaltă maică, unde dormea şi Părintele, aici numai spovedind sau scriind Sfinţia Sa.

– “Părintele ce-mi spune? – “”Ai să dormi la frăţia ta acasă”” – “”Cuvioase””, zic – eu, când am auzit, am rămas aşa, fără grai pe moment; că mă gândeam: “Cum, frânt obosit… Cum e posibil aşa ceva? Şi cum de e posibil, dacă ora e în jur de zece şi jumătate! Şi eu unde mă aflu?! Acolo în grădină la părintele, la Văratec. Am de mers pe jos până de vale. După aceea, când găsesc eu maşină până la Piatra? Pe urmă până ajung…?”

“Cam cât trebuie să fie de la Văratec până aici?”, întrebă Dumitru Plugaru.

Răspunsul căzu ca o piatră pe faţa lacului:

“De la Văratec până aici sunt aproape o sută cincizeci, cam aşa ceva, calculez eu. Şi am rămas fără grai, cum spun, când am auzit! Însă, Părintele, zâmbind aşa, aproape râzând, tot el a dat cuvântul. Uimit, eu n-am mai zis nimic. Mă gândeam. Cică: – “”Da! Uite ce-i. Mergi încetul până de vale la Bălţăteşti. Aicia, la capătul comunei şi acolo la şosea””, cică, “”acolo iei o maşină şi mergi acasă. Şi-ai să dormi acasă la frăţia ta.””

“Când am auzit a doua oară vorba asta şi a zis aşa că: “”Iei maşina””, aşa, la precizie, odată aşa m-am schimbat. Şi din obosit ce eram, nu am mai simţit oboseala. Aşa am prins un curaj că parcă şi “Dacă a zis Părintele aşa, aşa fac. Înseamnă că aşa e bine.” Şi gataaa! No, m-am schimbat imediat!”

“Ca s-aveţi deplină încredere…”, îşi explică celălalt mişcările din sufletul său.

“Deplină încredere! Gata!”

Acest ultim termen îndeplineşte rolul de mobilizator; el reprezintă o cotitură radicală în atitudinea faţă de sine însuşi: “Gata! am isprăvit-o cu plânsul; sunt un om nou!” De aceea îl vedem folosit mereu.

“Şi Părintele mi-a mai spus ce mi-a mai spus acolo, eu mi-am luat blagoslovie, după obicei Părintele, zâmbind aşa, cu voie bună, mi-a zis: – “”Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi cu bine!”” Aşa ne-am despărţit, cu vorbă bună.

“Aaaa, eu parcă dacă auzeam aşa vorbele celea şi cum mă îndemna şi cum mă îndruma, şi cum mă întărea el aşa, gata eu, cu curaj am plecat de acolo, pe jos, aşa cum am venit. Nu ştiu când am ajuns la”

“Mă iertaţi că vreau să vă întrerup un pic: aşa-i că aţi simţit o bucurie interioară, aşa în suflet, care nu se poate povesti. Ca o mişcare”

Întrebarea este dificilă; ea pune problema unei senzaţii subtile, deosebit de rară, ca o prevestire a minunii… Nici conlocutorul nu are ce face decât să recurgă la veşnicul şi universalul valabil “aşa”. Ştefan Marian recunoaşte în iscodire ceva ce nu îi este străin, dar nici nu e capabil să numească, după cum nici când a simţit-o nu a ştiut despre ce era vorba. Rareori s-a încurcat el în cuvinte ca acuma!

“Aia e, din prima aceea, când a spus el: – “”Luând-o precis, tot aşa, mergi şi ajungi acasă”” – gata! – în sufletul meu aşa o schimbare oarecare, o bucurie, cum spun: dacă n-am mai simţit oboseală?! N-am mai simţit! Şi eram frânt de obosit, când am ajuns la rugăciune acolo şi am stat într-un genunchi cum stau eu!”

“Câteva ore!”, insistă convorbitorul său, pentru a scoate şi mai mult în evidenţă pricina de mirare: faptul că vorbea cu un purtător de cârje, după cum prea bine şi-aminteşte cititorul.

“Eram obosit, într-adevăr, eram tare [Nu este vorba despre forţa sa fizică, ci propoziţia urma să continue cu termenul: “obosit”, repetat]. Ei, după aceea eu nu mai simţeam oboseala! Şi cu o bucurie aşa nespusă, nici nu se mai putea! Şi nu ştiu când am ajuns, în bucuria aceea, aşa, nu ştiu când am ajuns devale!”

“La şosea? Târgu Neamţ la”

“Spre Piatra Neamţ Spre Piatra Neamţ, cu gând ca acolo să găsesc o maşină Cum a zis Părintele. Eu parcă aveam în inimă aşa că găsesc”

Băgăm de seamă că prin cele bâiguite în ultimile câteva replici, de când Dumitru Plugaru a pus problema “bucuriei” deosebite, Ştefan Marian pare să supraliciteze senzaţiile de atunci, ca şi când – dându-şi seama că aşa cum spunea celălalt ar fi fost firesc să se petreacă lucrurile, acum se străduia să se convingă că, într-adevăr, astfel s-a şi întâmplat. Nu voiesc să zic că lucrurile nu au stat precum le relatează, ci numai că în descrierea sentimenului şi senzaţiei sale a fost influenţat de interview-verul neprecaut care, dealtfel, continuă a-l împinge dindărăt, după cum se vede imediat mai departe:

“Cu siguranţă.”

“Cu siguranţă, însă, ca omul, aşa ceva-ceva parcă mă cârâia. La ora asta când am ajuns de vale m-am uitat la ceas. Aveam ceas de buzunar la mine; scot din buzunar ceasul, mă uit: unsprezece, ceasul. “Măi” , zic, “unsprezece ceasuri” Parcă puţin aşa mă-mă-mă”

Reacţia sa era cea naturală. Câte au fost expuse până acum constituie adevărul integral şi cu atât mai mare este minunea trăită de el, cu cât el tot Toma necredinciosul rămânea, la urma urmelor, ca tot omul…

“Si atunci m-am uitat spre Târgu Neamţ, cum şoseaua vine dinspre Târgu Neamţ, să văd: “Se mai vede ceva, vreo maşină?” Când m-am uitat: lumină de maşină cobora panta dinspre Târgu Neamţ înspre Piatra, cum stăteam eu în drum. Şi gata! Cum vine maşina, fac semn; şi gata, a oprit. Era un camion, maşină mare. Dar mergea repede. Am crezut că nici nu stă. Când am făcut semn, gata a încetinat [îmi place forma aceasta verbală populară: a încetinat]; îmi spune repede, cică: – “”Urcă sus.”” Nu m-o-ntrebat nimic “Unde mergi?” Unde merg, nici nimic. ‘ce: – “”Urcă sus!””, a zis, că n-avea loc în cabină, acolo, la dânsul: era ocupat de persoane. Şi avea loc sus, deasupra. Era o maşină mare şi avea în caroserie acolo, loc, un fel de bagaj, un fel de marfă, nu ştiu ce avea, aşa că Şi-avea locuri acolo de stat. Când a zis “”Urcă sus””, gata eu m-am urcat; atunci eram mai tânăr, m-am urcat repede sus în caroserie. Şi a plecat.” Bănuiesc că naratorul înţelege prin “caroserie” partea din spate a autocamionului.

Primul capitol al proorocirii (dacă despre asta era vorba) se împlinise. Dar oare cu o profeţie avem de-a face? Ori este altceva? O provocare a întâmplării, de pildă? O stârnire a forţelor ce determină acţiunea umană, pentru ca ele să slujească scopului dictat de mila monahului, anume de hotărârea sa de a-l ajuta pe infirm?

Greu de răspuns. Mai mult, nimeni nu ne va răspunde niciodată.

Naraţiunea convinge sută la sută. Dacă n-ar fi decât expedierea bietului om noaptea pe drumuri, şi tot se vădeşte că se ascundea îndărătul acestui îndemn o preştiinţă a celor ce urmau să aibă loc pe drumul său. Lămurirea etapelor înapoierii, ai cărui martori devenim prin relatarea directă a lui Ştefan Marian, rămâne imposibilă. Faptele sunt inexplicabile.

“De-acum m-am întrebat: “Cu siguranţă merge la Piatra Neamţ!” Pe parcurs, aud şoferul vorbind cu un om, unde a oprit, într-un loc. L-am auzit vorbind de Bacău. Când am auzit de Bacău, parcă m-a lovit aici. Doar că nu mergea la Bacău?! “Să-l întreb dacă…” N-am mai întrebat atunci. A plecat maşina, a plecat. Am rămas sus, da. “Şi de-acuma văd eu: în Piatra Neamţ mă dau jos.” Când colo văd că o ia prin altă parte şi nu mai apucă pe la Piatra Neamţ. Când mă uit eu, văd că vine spre Bacău. Am văzut: cunoşteam terenul, deşi era noapte. Dar cunoşteam, a luat-o pe la Gilău. “Măi” , zic eu, “cred că merge spre Bacău! Odată ce o zis Bacău, înseamnă că mergem pe acolo. Gata!” N-am zis nimic. A mers şi-o mers maşina şi îmi dau seama că am ajuns în Bacău. A mers repede, cum a mers. Când în Bacău, a oprit undeva. A avut treabă probabil el. Şi-atunci mă-ntreabă el, de jos: – “”Auzi, măi, unde cobori?”” Eram mai copil, mai tânăr, eu, atunci; nu eram Barba abia mijea atunci. Aveam o leacă de barbă: era mică. Mustaţa nici nu-mi dăduse încă. Mi-a dat mai târziu.”

Aşa explică el tutuirea l-a care l-a supus şoferul, de nu: bruftuluirea.

– “Şi mă-ntreabă: – “”Unde cobori?”” El o ajuns în Bacău. Zic: – “”Cobor aici undeva””, zic, “”eu mai am de mers, da’ cobor aici, dacă aţi venit până aici.”” – “”Da’ unde mergi?”” I-am spus, zic: – “”Eu merg până la Grigoreni.”” Dar el stă un pic şi-ntreabă: – “”Da’ unde vine Grigoreni?”” – “”Dom’le pe şoseaua care merge spre Moineşti.”” El atuncia zice: – “”Păi, dacă-i pe-acolo, stai acolo că””, ‘ce, “”trecem pe-acolo, că merg la Moineşti.””

Planul desfăşurării celei de a doua părţi a periplului a fost dezvăluit. Proorocirea îşi urma schiţarea iniţială fără abatere.

“Gata. a închis uşa şi a plecat. Atâta mi-a mai zis, cică: – “”Să baţi în cabină unde ai să te cobori.”” Ştii, să oprească, să mă dau jos. Şi-atuncia, gata! A rămas aşa. A plecat. La Grigoreni, gata!, când am ajuns, am bătut în cabină ca să oprească. A oprit. – “”Mă, aici e Grigoreni?”” Zic: – “”Aici.”” – “”Dă-te jos.”” M-am dat jos, m-am dus să-i plătesc. Zice: -“”Nuuu-ţi iau, mă, nici un ban, mă Du-te-acasă sănătos!””

– “Nu v-a luat nici bani!!!”, rămâne fără grai Dumitru Plugaru.

– “Nici nici bani nu mi-a luat!” A trântit uşa în cabină. A plecat. Eu am rămas jos şi am venit acasă.

“După ce ajung acasă, mă uit eu la ceas: era două şi ceva. Trecut de ora două noaptea. Într-adevăr am avut unde dormi: acasă.

“De la două şi până a doua zi am dormit normal.”

Asta a fost tot: proorocirea – s-o numim astfel – s-a împlinit în toate elementele ei. Trăitorul straniei călătorii simte nevoia, în continuare, să-şi lumineze acel moment din trecut, ce nu-l poate uita, pe bună dreptate.

– “Şi-atunci am văzut eu puterea lui Dumnezeu şi minunile făcute prin gura Părintelui Nicodim, aşa precis, aşa cum mi-a spus dânsul că o să ajung să merg să dorm acasă, atunci am văzut. Şi nici acasă când am ajuns nu mai simţeam aşa mare oboseală, cum am simţit când am ajuns acolo, când m-am dus încolo. Iar acuma, cum spun: am ajuns acasă înapoi.”

Îşi transcrie cu har împietrirea minţii, năucirea resimţită, ce-l copleşea la reintrarea în normal, neplăcerea de a vorbi pe şleau nevestei care nu putea pricepe cum de i se întorsese bărbatul atât de devreme:

“Soţia, când m-a văzut când am intrat, ea dormea. Când am deschis uşile, s-a trezit. Când m-a văzut, s-a uitat aşa. Zice: – “”Da’ ce s-a-ntâmplat? Nu te-ai mai dus?”” Ea ştia că plecasem la mănăstire. – “”Nu! Cum nu m-am dus?! Am fost.”” – “”Cum ai fost? Da’ cum? Când ai ajuns şi cum ai venit acuma? Cu ce ai venit la ora asta?”” – “”Păi””, zic, “”uite aşa, bine.””

În sfârşit, s-a obişnuit cu realitatea. Acum îşi poate dezlega baierele gurii, poate împărtăşi neaşteptatul ce-i fusese dăruit.

– “Şi după aceea i-am povestit şi ei cum a fost cazul. Uite aşa, aşa, aşa Şi Părintele Nicodim a zis că să dorm acasă la mine şi dacă a zis aşa, eu, gata!, am plecat şi aşa am făcut şi uite, minune dumnezeiască! Cum a zis Părintele, întocmai s-a făcut. Mi-a zis: – “”Iei o maşină şi te duci acasă.”” N-a zis: “Te duci până la un loc şi de-acolo te mai duci cu trenul sau ” “”Te duci acasă!”” Şi aşa a fost!”

Aventura sa nu a fost gratuită. Ea se însoţea cu o morală, pe care Ştefan Marian nu se satură s-o destăinuiască:

– “Şi atunci am văzut eu minunile care se-ntâmplă prin gura Părintelui Nicodim. Şi am zis: cine ascultă de cuvintele Părintelui Nicodim şi face întocmai, chiar dacă ar avea necazuri cât de grele – că şi eu destul de necăjit eram: aveam şi copii de-acum şi eram în cârje aşa, el îmi dădea sfaturi, de câte ori mă duceam, mă vedea mai trist aşa: – “”Ei, frate Ştefane, cum o mai duci? Ce mai faci?”” Îi spuneam: – “”Prea Cuvioase Părinte, binişor, eh, cam aşa mai greu, pe ici pe colea”” El îmi spunea: – “”Măi, nuuu Uite aşa rugăciune rugăciune”” El asta îmi recomanda şi am văzut, nu numai mie Am observat la dânsul marea recomandare: rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte! Astea zicea: – “”Să ne întrebuinţăm timpul liber la citirea cărţilor sfinte. Timpul să nu-l pierdeţi!”” Aşa zicea. – “”Să citim cărţi sfinte, să ne luminăm mintea.””

Cele ce survin în spusele lui Ştefan Marian rămân slăvire, fără voie, a marelui pedagog Nicodim Măndiţă. Pentru că îndulcirea la lectura menţionată mai departe este exclusiv roada îndemnurilor date de duhovnic. Să-l ascultăm cu atenţie pe croitoul olog, deoarece face o caldă şi exactă evaluare a bunătăţilor ce ne sunt aduse-n dar de lectură:

– “Şi am văzut, după aceea am văzut şi eu: citeam şi de ce citeam, de ce parcă aş mai fi citit. Când începeam o carte la citit, parcă nu mă puteam despărţi Greu ca să n-o termin cât mai repede, să văd ce spune în ea şi găseam lucruri diferite şi găseam şi mă mângâiam mult! De necazuri şi de greutăţi Mi se păreau mai uşoare, chiar dacă mai era ceva. Nu băgam în seamă. Şi am mers aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, după sfatul Părintelui Nicodim, foarte bine am dus-o şi până când dânsul de-acum a trecut din viaţa asta la veşnicie, până la ultimiii am fost la dânsul şi ceream sfat şi-mi dădea şi mult m-am folosit Asta-mi spunea: – “”Rugăciunea, În orice Împrejurare, la rugăciune! La rugăciune, că-ţi rezolvi. Dacă facem rugăciune, noi ţinem legătura cu Dumnezeu. Şi nu mai are vrăjmaşul puterea să ne bage beţe-n roate, cum zicem noi. Adică: greutăţi Să ne facă greutăţi mari. Da’ cum lăsăm rugăciunea, cum el are puterea”” Ş-apăi pe parcurs am văzut: cum mai răream cu rugăciunea, ba ne luam cu grija, ba cu alta şi mai răream, cum parcă greutăţile se înmulţeau şi vedeam eu că”

– “Ce rugăciune v-a recomandat?”, îi prilejuieşte Dumitru Plugaru să împărtăşească şi altora cele învăţate de la părintele Nicodim.

– “Rugăciunea dimineţii şi de seara erau obişnuite, dar Cele Şapte Laude, după Mica Prăvilioară. Şi zicea: – “”Duminica şi acatist, acatistul Sfântului care este în ziua respectivă, dacă se poate şi-l aveţi, Acatistul Mântuitorului, Duminica.”” Cele Şapte Laude erau la ordinea zilei.”

Cu înşirarea acestor alternări ale rugăciunilor se încheie, pe scurt, descoperirea minunii trăite de el.

Îl asculţi, îl asculţi, comentând gospodăreşte despre ce rugăciuni sunt recomandabile şi te tot întrebi: Cum mai poate omul acesta trăi în planul nostru comun, după ce s-a scăldat în Taină o noapte întreagă?

PREOTUL ŞI CARTEA

S-ar crede că ucenicii părintelui Nicodim se alegeau exclusiv dintre aceia care se spovedeau la Sfinţia Sa şi care aveau nevoie de îndrumarea lui pe calea mântuirii. Cazul părintelui Gheorghe Constantinescu, din Bordeienii Mari, jud. Prahova, contrazice această opinie, alături de acela al monahului Gavrilă Stoica şi al altor destui călugări ale căror nume sunt presărate în cronica încă nescrisă a războiului dus împotriva răutăţii de către părintele Măndiţă şi de ucenicii săi.

Părintele Gheorghe Constantinescu a resimţit dorinţa de a lupta alături de autorul “Vămilor”, după ce a a citit două dintre cărţile acestuia: “Lupta împotriva lui Satan” şi “Părăsiţi calea pierzării”. Situaţia lui este dintre cele mai grăitoare cât priveşte puterea de convingere a argumentelor şi a stilului părintelui Nicodim, când scria.

Găsind cele două broşuri la o bătrână enoriaşă, ele i-au trezit curiozitatea şi le-a luat cu împrumut, să le răsfoiască, mânat de acea nelinişte nerăbdătoare şi presimţind bucurii ale sufletului şi minţii, nelinişte ce ne furnică pe toţi când avem în faţa ochilor o tipăritură necunoscută până atunci, nelinişte ce nu ni se astâmpără până ce nu ne potolim dorinţa de a parcurge gândirea desfăşurată în paginile acelea urmându-se una alteia într-o ordine a înţelepciunii.

Parcă un alt glas al lui însuşi îi vorbea părintelui Gheorghe dintre coperţile acelea subţiri, despre lucruri întrevăzute ca prin ceaţa unor amintiri abia desluşite, deşteptate numai de lectură. Se înarmă cu îndrăzneală şi puse în practică cele recomandate de autor în scrierea sa. Apoi, plin de bucurie, apucă tocul şi se adresă în două epistole aceluia care îi dăduse nădejdea că putea fi un şi mai bun slujitor al lui Hristos decât fusese anterior.

Drept răspuns, el primi de la părintele Nicodim o sacoşă umplută vârf cu toate cărţile publicate de duhovnic, câte una din fiecare, şi câteva sfaturi privitoare la aplicarea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Astfel: să nu-i mai trimită la alt preot pentru cununie pe tinerii ce ţineau morţiş să facă nuntă cu lăutari şi nici să mai întoarne acasă femeile care veneau la liturghie cu pletele descoperite, drastică strădanie de a îşi supune parohia cu forţa, pentru binele membrilor ei, purtări mărturisite în scrisori. Ci de toţi aceştia să se ocupe cu mai multă râvnă, pentru a-i deprinde cu purtarea după cuviinţă.

În 1962, s-au cunoscut prin corespondenţa pomenită. Peste un an s-au întâlnit în casa părinţilor Poeţelea şi Măgirescu, în Bucureşti, Bulevardul Republicii, iar un an mai târziu toţi lucrătorii pe ogorul arat de părintele Nicodim fură arestaţi. Nici preotul Gheorghe Constantinescu n-a scăpat de furia ateilor, dar într-altfel. Nimic însă nu l-a putut despărţi de crezul său în folosul cărţilor şi al comorilor ascunse în ele.

CANONUL UNUI COPIL DE NOUĂ ANI sau: ADELA

S-a mărturisit la Părintele pentru întâia oară la nouă ani. Drept canon i-a fost dat să citească “Noul Testament”. A făcut rost de carte de la mătuşa sa.

Părinţii ei, Constantin şi Elena Savin, au aflat de Părinte de la nişte cunoştinţe recente din Moineşti, care le-au vorbit despre pregătirea pentru spovedanie solicitată de duhovnicul acesta deosebit. După ce au priceput bine cum era sistema, s-au dus amândoi să se mărturisească, după care, cu alt prilej, şi-au luat şi copiii cu dânşii.

La mirarea mea că Adela număra prea puţini ani pentru o lectură atât de însemnată şi, poate, dificilă, ea neagă faptul că s-ar fi putut să nu înţeleagă cele citite, aducând ca argument aceea că nu mai era copil: “Eram într-a treia!”

Este adevărat că un copil de la ţară este mai maturizat decât unul de la oraş, de aceeaşi vârstă, mijlocind numeroasele răspunderi ce i se încredinţează în gospodărie şi la felurite munci, ca şi prin participarea la viaţa comunei, prin surprinderea tuturor bârfelor schimbate între dânsele de adultele familiei şi vecine, din care şi copilul se-nfruptă mai cu voie, mai fără voie, şi mai ales fiind martor al existenţei animalelor, ambele experienţe oferindu-i o cunoaştere la care omologul său urban nici nu visează măcar (pentru a nu pomeni unele dezvăluiri ale intimităţilor petrecute între adulţi, pe care paharul nu-i uită totdeauna sobri şi decenţi). Fără s-o întreb, după cuvântul său drept, tăios de curat, e limpede că Adela nu a suferit nici una dintre aceste iniţieri forţate în maturitate.

Adela Donose apasă asupra trăsăturii familiei sale, insistând, prin repetarea afirmaţiei, cu tonul unei uşoare ofuscări:

“Nouă ne-o plăcut să citim! Ne-o plăcut să citim!”

Pe această cale pătrunde într-o lume a documentării asupra religiei şi a cercetării, căci deşi provin toţi aceşti ucenici ai Părintelui Nicodim din mediul rural şi din clasele elementare, el i-a deprins să facă autentice căutări pentru aflarea Ortodoxiei:

“Cu ajutorul lui Dumnezeu, au început să iasă sfintele cărţi, şi ne-a ajutat foarte mult că tata s-a dus la Văratec şi a adus cărţi de-acolo, de la Părintele Nicodim Măndiţă. Şi ne-au mai dat şi alte cunoştinţe: Ionescu Jorj, dacă îl cunoaşteţi, şi el ne-a adus cărţi, a fost prin casă la noi, ne-a învăţat Cele Şapte Laude, el fiind ucenicul Părintelui, ne învăţa şi pe noi.”

Este de remarcat – lucrul poate că a şi atras atenţia cititorului – că Părintele se elibera de o sumă de sarcini, lăsându-le rezolvarea în grija unor ucenici, mai cu seamă a celui numit – care nu se mai irosea pentru nici o altă treabă decât a se ocupa de atari solicitări. Am mai constatat că Părintele îşi conducea ‘şcoala duhovnicească’ folosindu-se de tehnici la care abia trecând sutele de ani a ajuns învăţământul universitar mondial a le folosi în organizare. Cum este cazul acestor ‘asistenţi’, mă refer la ucenicii utilizaţi pentru muncile banalizate, acţiuni ce să nu solicite creativitate, nici ştiinţă prea mare, nici vreo personalitate prea dezvoltată; e vorba despre activităţile rutiniere ale ‘învăţământului’ promovat de el, necesare, obligatorii, dar impunând pierderea a mult timp.

Vizitarea Părintelui, pentru aceşti oameni cumsecade, devenea un pelerinaj, nu numai ca atitudine interioară, ci şi ca efort efectiv, al trupului pus la canon: familia Adelei se deplasa, de la Paşcani la mănăstirea Văratec, patruzeci de kilometri, pe jos.

“O dată m-au trimis părinţii mei singură.

“Să vă spun şe-am făcut eu Mi-o zîs aşa: “Du-te la Părintele acuma, astăzi.” Aveam optăşpe ani. Să vedeţi cum m-am dus. M-am sculat dimineaţă, am făcut rugăşiunea dimineţii şi mi-a pus mama acolo făină de grâu, mi-a pus făină de porumb, mi-a dat nişte prosoape. Mi-a dat bani. Şi mi-o spus să mă duc pe jos. Şi m-am dus pe jos. Am ajuns la ora doişpe la Părintele. La Văratec. Pi drum, aveam optăsprezeşe ani, am auzît pe unele spunându-mi: “E bine să dai la mănăstire pentru viitorul căsătoriei”.

“Părinţii mi-au dat pomelnişele pentru răposaţi, dar eu şe socot? N-am făcut din răutate, am făcut din dragoste. N-am mai dat pomelnişele. Am făcut Părintelui plecăşiune; în plecăşiunea asta am zis: “Blagosloviţi, Părinte!” şi i-am spus Părintelui aşa: “M-au trimis părinţii mei aici, la Sfinţia Voastră. Şi eu ce v-am adus aişi vreau să dau pentru viitorul meu.” Şi Părintele aşa a zis: “Lasă c-are să-ţi dea Dumnezeu!” Am lăsat tot acolo, iar i-am făcut plecăşiune de plecare, mi-a dat blagoslovenie şi m-am întors înapoi, tot singură.”

“Deci aţi dat jertfa, care era pentru repauzaţi, aţi dat-o pentru viitor, pentru a vă lumina asupra dragostei; şi nici măcar n-aţi aflat nimic despre ea!”

“Da. Părintele aşa mi-a zis: “Lasă c-are să-ţi dea Dumnezeu” Şi câţi ani au trecut? Zeşe ani de zile. Aşa a fost după cuvântul Părintelui şi mi s-a-mplinit după dorinţa mea.”

“Şi cum a fost îndeplinirea?”

“Păi, Dumnezeu mi-a rânduit un om credincios.” [Într-aceasta găseşte dânsa împlinirea proorociei că “are să-ţi dea Dumnezeu” : crede, bărbatul ei, în Dumnezeu!] “Soţul avea douăzeci şi nouă de ani, iar eu douăzeşi şi şinci. Am făcut nunta la Grigoreni, la Ionescu Jorj. Care veneau, îi refuzam, nu voiam să mă căsătoresc că mi-era frică că mă duc la păcate, că lumea asta îndeamnă numai la păcate şi nu la calea mântuirii şi noi fujeam de ăştia din lume şi nu ne plăşeau, nu ne plăşea lumea. Făşeam şe îmi spunea părintele Măndiţă şi şiteam. Foarte multe cărţi şiteam. Am scris şi la “Vămi”. Şi mi-a plăcut foarte mult învăţătura şi povaţa Părintelui. Ne primea acolo, ne spunea cuvânt de învăţătură, ne mărturisea, ne zişea cuvinte frumoase, să nu ne ducem la lume, să nu ne ducem la bal, să nu ne ducem la nuntă cu muzică; şi noi nu ne-am dus.”

“După ce v-a dat să citiţi “Noul Testament”, v-a mai dat canon să citiţi şi alte cărţi?”

“Nu. Când ne-am mai dus, ne-a dat să scriem la “Vămi”.” E vorba despre un plural al modestiei.

“Dar aţi mai citit şi alte cărţi?”

“Am şitit, cum nu!”

Urmează o listă lungă, lungă a cărţilor citite.

Această listă este aceea ce mă poartă din poartă în poartă, să înţeleg ce anume a putut reţine un copil de nouă ani lângă un călugăr cu barbă atât de mare şi cu pretenţii cum nu s-a mai arătat nimeni a avea.

Voi mai reţine câtva timp atenţia cititorului meu, pentru care a fi îndemnat să citeşti poate părea lucrul cel mai firesc de pe pământ: în definitiv, aceasta este lecţia Marelui Nicodim. Dar aş vrea să reamintesc tuturor celor mai vârstnici şi să comunic celor mai tineri că ieşim dintr-o lume – aceea a comunismului – în care a voi să înveţi era …o crimă – dacă nu erai omul potrivit; oricum, era o cinste de care nu se bucura oricine.

De aceea public, în continuare, paginile următoare.

DIPLOMELE

Poate că ar trebui să trag spuza pe turta mea şi să-mi fac din această istorisire prilej de împăunare, o cunună adăugată acelora cu care le place unora dintre foştii deţinuţi politici să-şi împodobească tâmplele în semn al suferinţelor trecute. Dar nu pot Mi se pare mult mai grăitoare morala ei ca atare decât dacă aş împleti-o cu mofturile mele plângăreţe privitoare la decepţiile ce m-au aşteptat când, luându-mă la trântă cu viaţa, în libertate, m-am pomenit jecmănit de mai toate drepturile ce mi se cuveneau. Aşa că, n-o să te superi cititorule: voi trece în goană peste chipul în care am fost amestecat în romanul acelor doi ‘zmei’ Da, ‘zmei’, întocmai ca-n limbajul golănesc, adică inşi sus-puşi ce pot zdrobi orice pigmeu răsărit în calea lor şi care, eventual, li se pare că le-ar fi stavilă în căţărarea lor ierarhică.

Totul a plecat de la încercarea mea de a deschide o carte, încercare ce avusese loc cu un an mai înainte. În sfârşit, izbutisem să am o slujbă: eram grădinar la Parcul Circului de Stat, în limba pretenţioasă a serviciului de personal: eram horticultor. Din moment ce mă liniştisem în această privinţă, adică a cheltuielilor mele zilnice pentru hrană, şi în aceea a integrării mele sociale, mă hotărâi să-mi încerc iarăşi sculele intelectualului. Se dovedi că se tociseră fără să-mi fi dat eu seama. Am deschis o carte, spuneam. După jumătate de ceas de strădanii să urmăresc rândurile tipărite şi înţelesul lor, m-am văzut dator să mă las păgubaş. M-a trăznit o puternică durere de cap şi m-a năpădit o ceaţă pe minte, ambele vădindu-mi că nu mai eram în stare să mă concentrez asupra unei lecturi. În două, trei zile am şi luat hotărârea în privinţa tămăduirii acestei scăderi a puterilor cerebrale: se cădea să reîncerc o revenire în universul culturii, pe o cale mai uşoară şi treptată. Eram dator s-o fac deoarece nu voiam să mă las învins: mai nădăjduiam să mă pot reîntoarce într-o bună zi în banca studentului, de unde mă smulsese arestarea. Drept pentru care am căutat o formă de şcolarizare elementară, potrivită incapacităţii mele momentane, speram.

Am ales să mă înfăţişez la examenul de admitere al şcolii Populare de Artă. A face teatru constituise, în celulă, unul dintre visele mele preferate cu ochii treji; acum aveam prilejul de a mă apropia de împlinirea lui.

Timp de un an de zile am urmat cursurile de regie ale maestrului Massim, fostul regizor al lui N.Iorga. Atât de mult m-am antrenat sufleteşte în noua mea preocupare încât uitasem pe deplin handicapul meu anterior: citeam, ba chiar scriam – după cum ne cerea profesorul – în vederea montării unor scenete alcătuite de noi înşine, dramatizări fără pretenţii, însă utile actului pedagogic.

Între timp am urmat şi nişte cursuri de mânuitori şi instructori de amatori pentru teatrul de păpuşi. La absolvirea lor, mi s-au încredinţat două echipe de păpuşari şi, curând, am participat cu ele la un concurs naţional şi am izbutit să culeg toate premiile ce s-ar fi putut câştiga.

Calea aleasă pentru o realizare cât de modestă promitea. Intenţionam să mă ţin de ţelul meu cu dinţii, pentru că nu aveam de gând să fac mulţi purici printre ţiganii analfabeţi cu care munceam în parc cot la cot.

La sfârşitul iernii, am aflat că teatrul sezonier din Parcul de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin, cum se numea pe atunci Herăstrăul, căuta mânuitori. De cum am luat contact cu directorul cultural al parcurilor şi spaţiilor verzi ale Capitalei, de care atârna posibila mea slujbă nouă, m-am simţit păşind în universul cu care eram obişnuit: era un bărbat pleşuv aproape pe de-a-ntregul, puţinul păr ce-i rămânea acoperindu-i doar calota dindărăt a ţestei. Nasul îi era coroiat şi agresiv, ascetic şi mintos – l-ai fi caracterizat, cu imaginaţie. Globii oculari – negri -, protuberanţi fără a fi fost dezagreabili privirii, trădau o veche strălucire inteligentă, din păcate ştearsă mai de tot în ani. Erau mai rareori străbătuţi de fiori pehlivani, cum bănuiai că le-ar fi stat pe vremuri în fire a fi fost cutreieraţi, fiori smulşi din încercările sale de ironie amorţită ce-i mai străbăteau masca vânătă, uscată, în general moartă, ce-i acoperea oasele faciale. Era limpede un om ostenit. Să fi fost şi bolnav? N-am putut-o şti niciodată. Buzele i se găseau într-o mişcare continuă, fie nervoasă – măcinând în gol -, fie în căutarea cine ştie cărei măsele pierdute nu de mult timp sau încă rămasă locului, dar dureroasă atunci când o întâlneai cu vârful limbii (un molar care devenea mereu altul), fie rumegând vorbe ce îi fuseseră spuse şi nu le mai putea uita sau le grăise şi le socotea capitale, reprezentative pentru personalitatea lui, ori ar fi trebuit să le arunce în obrazul cuiva şi nu avusese curajul, în care caz le tot repeta, să nu le uite, să le aibă la îndemână dacă prilejul eliberării de furie s-ar mai fi ivit vreodată. Nu-mi închipui – raportată la cantitatea bunişoară de experienţă a frecuşului cu oamenii, ce dobândisem în cei patru ani de închisoare şi lagăre – să mă fi impresionat chelia lui până la a-l fi decretat, sub influenţa ei, că ar fi avut figură de intelectual -, amăgire pe care o trăiam. Nici ochii lui basedovieni, recte holbaţi, nu cred că mi-au inclinat cumpăna judecăţii. Mai curând aş da vina pe vorbirea lui tăcută, dar neîntreruptă, abia pomenită; ea, da: lăsa a se crede că era un om al discursului public, chiar dacă acesta îi era cenzurat de o nemiloasă şi nămiloasă excludere a graiului dintre manifestările sale. Între paranteze, se cuvine adăugat că vorbitul de unul singur constituia trăsătura distinctivă a românului de rând, în acele timpuri ale terorii şi nu puteai ieşi din casă fără a fi izbit de numărul cumplit de mare al necunoscuţilor cu care te încrucişai pe străzi, care bolboroseau ceva ştiut numai de ei. Atât erau de supuşi viciului lor, ascuns de securişti, de a mormăi pentru sine, încât ziceai că nici nu-şi dădeau seama cu ce se ocupau în timp ce mergeau…

N-ar fi cazul să-l ridiculizez pe bietul om de la care am plecat: avea numai calităţi; cel puţin, defectele nu i le cunoşteam eu. Nu l-am auzit ridicând tonul niciodată. Dimpotrivă, glasul îi era mai scăzut decât firesc, ceea ce se potrivea aerului poetic pe care i-l conferea bascul (dintre acelea mari, denumite greşit: spaniole, deoarece numele lor însuşi le arăta provenienţa în ţinutul bascilor), purtat pieziş şi mult lăbărţat peste o ureche. Nu i-am surprins privirile scânteindu-i de mânie nicicând. Dacă nu reuşeam totdeauna să-i sesisez bunătatea bine tăinuită în ele, măcar rămâneau amorfe şi opace, oricum neotrăvite, nici otrăvitoare. Nu l-am văzut încordându-şi pumnii sau muşchii spinării şi ai cefei, gata să explodeze şi să nimicească. Nu l-am auzind debitând prostii, nici autoadulându-se, după tradiţia tuturor indivizilor plasaţi cât de cât sus pe scara puterii. Modestia lui răsărea mai viguros atunci când chipul i se lumina de o caldă camaraderie, dacă vorbea cu electricianul şef al parcurilor şi spaţiilor verzi ale Capitalei – un şmecher şi jumătate, cu mai multe aere faţă de ceilalţi decât îşi îngăduia propriu-i patron. Acesta-i fusese subordonat şi la Teatrul de Revistă, unde directorul nostru cultural fusesese angajat ca director administrativ, din care post îl ‘debarcase’ careva sau pe care-l părăsise la liberă alegere, pentru dobândirea unui salariu mai bun.

Mai ştiu că era părintele unei fiice cu oarece renume printre tinerii intelectuali de vârsta mea – mă numărasem între aceştia în timpuri mai fericite -, renumele că ar fi fost o jună cu gust artistic, o fiinţă cultă peste măsura de rând, dar care, din păcate, cădea mereu victimă pretenţiilor năzărite la membrii comisiiilor întrunite pentru examenele de admitere la facultate, rămânând cu obstinaţie pe dinafara Universităţii. Prin ea, directorul cultural se înnobilase, primind în casă, drept ginere, un june arheolog de strălucit viitor, descendent al unei familii boiereşti cu state în cronicile neamului, care întărise cu situaţia şi renumele său aplecarea către buna societate a socrului.

Directorul cultural, oricât o fi fost de bine văzut de conducerea de stat, nu semăna a comunist de rând. Cât am fost în subordinea sa, primi şi el răsplata primei ieşiri în afara hotarelor. Era limpede că nu era socotit cine ştie ce mare capacitate ideologică, prin aceea că nu l-au expediat decât la un simpozion în cadrul unui schimb de experienţă în domeniul culturii din şi prin parcurile publice, organizat, de şi pentru statele socialiste, la Varşovia. Dar cât de încântat de triumful său a revenit sărmanul om!

Ne-a adunat pe toţi salariaţii din domeniul asupra căruia avea putere, pentru a ne împărtăşi impresiile lui. Şi ce covârşitoare erau acestea! Şi cât transpira, în spatele lor, părerea excelentă pe care o avea despre civilizaţia poporului gazdă, frate întru socialism (în dauna, prin opoziţie, a civilizaţiei noastre naţionale) Şi cum duhnea din sufletul său opinia detestabilă pe care i-o stârnea mârlănia gunoaielor autohtone de pe străzile Bucureştilor… De bună seamă că, în urma dezvăluirii părerilor sale, ele devenind cunoscute ierarhiei de deasupra capului său rămas nud ca-n palmă de atâta originalitate asumată, n-a mai fost trimis niciodată să ne reprezinte ţara aiurea.

Va să zică, m-am înfăţişat şi la acest concurs – la Teatrul sezonier al Parcului de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin, adică Herăstrău sau Luna Bucureştilor, cum fusese cunoscut în copilăria mea – şi am reuşit şi de data aceasta. Acum dobândisem statut de artist profesionist, ceea ce-mi schimba radical poziţia faţă de lumea păpuşarilor amatori, printre care mă numărasem până atunci.

Eram foarte bucuros.

Un alt mare ‘Ştab’ al locului era bibliotecarul şef al Parcurilor şi Spaţiilor Verzi ale Capitalei: tov. Grangur. Acesta era şi preşedinte al sindicatului.

De la bun început m-a chemat să ne cunoaştem – adică eu pe el, că el pe mine mă puricase deja mijlocind dosarul de cadre pe care-l ţinea deschis înainte-i când mă primi în audienţă. Or, dosarul acela era unul cu bucluc.

Ar fi putut să conţină minciuni cu ghiotura, după obiceiul românaşilor aflaţi la ananghie, când era vorba să-şi vădească ‘originea sănătoasă’, fără de care nu prea puteai ocupa nici un servici mai de Doamne-ajută. Dar nu: în el scria adevărul gol-goluţ cu privire la peripeţiile mele şi ale familiei din care proveneam. De ce? Pentru că, voind să mă angajez la Parcul Circului de Stat, unde spuneam că am lucrat ca horticultor, a trebuit să trec pe la serviciul de cadre central. Şeful lui lipsea; ajutorul acestuia, de cum mă auzi ce solicitam, îmi trânti un zâmbet lătăreţ ce-i umplu de veselie întreaga faţă, de la o ureche la cealaltă.

– “Pe mine mă cunoşti?”, mă luă el la tutuit prieteneşte.

L-am examinat cu suficientă atenţie pentru a-mi deştepta eventualele amintiri uitate ce să-i fi satisfăcut pozitiv curiozitatea. Era scund; capul – fără gât – i se detaşa de-a dreptul dintr-un piept îngust, cu o ghebă la unul dintre umeri. Avea figura ovală (cu neregularităţi precum oul ochi) a unui haplea destul de simpatic, total necizelată, sigură pe ea, cu pielea ţigănoasă invadată de sânge înainte de timp, probabil datorită abuzului de şpriţuri, o mutră boantă, hăhăită. Nu-mi trezea nici o reminiscenţă.

Nu ştia să dezvolte dialogul luării prin surprindere, joacă obişnuită la cadriştii care voiau a-şi dovedi superioritatea prin replică. Aşa că, în loc să-şi acorde răgazul necesar uluirii celuilalt, îşi împinse înainte singura lui armă în conversaţia începută, spunând direct:

– “Nu ţii minte necunoscuţii care se strecurau printre voi când pregăteaţi manifestaţia, în 1956? Am fost şi eu unul dintre ei”, adaose cu mândrie. “M-au trimis de la fabrică să trag cu urechea la ce complotau studenţii. Voi, proşti: dacă ne vedeaţi de vârsta voastră, ziceaţi că eram colegi cu voi şi ni le serveaţi toate ca-n palmă. Aşa v-am prins. Şi acum, cauţi post tocmai la mine! Vezi că de noi tot nu scapi?!”

N-am putut să nu remarc distanţarea faţă de mine ce o adoptase cu alternarea acestor pronume personale. Va să zică, el era “NOI”, eu eram “VOI”. Între cele două, o distanţă ca de la cer la pământ, aceea dintre învingători şi zdrobiţi.

Am adoptat pe loc un aer smerit, admirativ faţă de înţelepciunea unei atari prevederi a Securităţii ce folosise un ins vădit superior, ca el, pentru prinderea unui ‘duşman de clasă’ hâd ca mine; el râse satisfăcut; îmi răsfoi absent dosarul şi-mi dădu liber afişând o ‘domnie’ mai rar întâlnită…

Acelaşi dosar, întregit cu părerea serviciului de cadre privitoare la vina mea de a exista şi cu lumina unor note informative sosite la ţanc, îl avea în faţă şi “Tov. Grangure”, când m-a chemat să mă cunoască, ceea ce nu-mi era câtuşi de puţin favorabil. Însă, spre fericirea mea, unui angajat sezonier nu i se creau prea multe dificultăţi.

Directorul bibliotecilor nu era un vorbăreţ. Cel puţin nu cu unul ca mine. Capul lui, sugrumat cu o menghine nevăzută la nivelul tâmplelor şi pornind iarăşi să obţină niţică libertate odată cu creşterea pomeţilor cucuiaţi, obrajii căzându-i pe urmă fleşcăiţi până sub falca de jos, acoperiţi cu o piele subţiratică şi străvezie, pe care citeai mirat cât de rar îi era părul ras, o piele cu venele aproape de suprafaţă, al căror traseu îl descifrai înscris în cerneală apoasă pe harta lor, se adunau în faţă, sub gura mică şi pungă, abia colorată, se adunau în dâmbuşoarele gemene ale unei bărbii găurite la mijloc, de ca şi când i-ar fi cusut împreună o mână neobişnuită cu acul. Deasupra acesteia, buzele, de câţiva milimetri înălţime, stăteau uşor depărtate una de cealaltă, lăsând să i se vadă dinţii gălbui şi cu pauze, lipsiţi de strălucire, văluriţi de nicotină, şi gingiile vinete.

Umerii emiteau un gât lung, ornat cu o protuberanţă grăitoare şi mişcătoare a mărului lui Adam şi se deşelau neacoperiţi de muşchi ori carne. Acest aspect al slăbănogului osos cu supliment, te impresiona la el mai ales când se ridica pe picioarele lungi foarte, dar arcuite în sens convex, cu labe dintre cele mai mari, căpătând, atunci când se opinteau a merge, expresivitatea neracordării la acel ceas lăuntric ce ne ajută să ne coordonăm mişcările. Dar nu atunci l-am văzut desfăşurându-se în măreţia-i băţoasă, pentru că eu eram acela ţinut în picioare, iar el, ca un stăpân, rămăsese până la capătul întrevederii aşezat.

Tot mai târziu m-a ajuns şi zvonul ce plutea prin parc, anume că era ofticos: un basarabean ofticos.

Basarabean era şi directorul cultural.

“Şi-au dat mâna să se ajute unul pe celălalt” , mi-am zis, “s-au avertizat că se putea mânca o pâine bună în lumea parcurilor şi, în numele patriotismului local, care, în cazul lor – Basarabia nemaifiind românească -, devenea o nevoie arzătoare a insului rătăcit prin ţara mumă, o nevoie de sprijin, de încurajare, de susţinere şi de propulsare. Primul l-a tras pe al doilea şi iată-i acum stăpâni absoluţi pe copaci şi pe vegetaţia umană crescând în umbra acestora…”.

Doar că, în timp, am sesizat şi o animozitate surdă ce otrăvea aerul dintre dumnealor. La şedinţele comune, atmosfera era brăzdată de săgeţi aluzive ce alergau de la unul la altul; de la directorul cultural veneau amuzant, ţintite cu fineţe; de la preşedintele sindical soseau muşcător, duşmănos; nici una, însă, nu izbutea să aducă în vârfu-i moartea prietenului. Ba chiar şi când nu erau întruniţi în aceeaşi încăpere, zâmbetele depreciative ale celui prezent îl desemnau cu maliţiozitate răutăcioasă pe celălalt. La care, desigur, noi, publicul câştigat totdeauna de cel dominându-ne de la masa conducerii, râdeam cu poftă şi elan.

Cu spectacolele zilnice de teatru de păpuşi, cu repetiţiile ce ne umpleau restul celor opt ore de servici, ca şi cu pictarea decorurilor şi capetelor de lemn ale micilor noştri interpreţi, ori cusutul hăinuţelor lor viu colorate, cu improvizatul muzicii fluierate în faţa unui acordeonist arămiu din cartier, care prindea după ureche cele ce le născoceam eu din vârful buzelor şi le traducea el în armonii scenice bune de imprimat pe magnetofon, cu bârfele, cu depănarea amintirilor din lumea teatrului de altădată (şefa colectivului era o fostă societară a Naţionalului, trecută şase ani prin reeducarea din închisorile politice pentru că trăise cu unul dintre şefii social-democraţilor, dar refuzase să urmeze trădarea acestuia, când se săltase el, cu căţel şi purcel, în tabăra comuniştilor, pentru care gest politic fusese răsplătit cu un post de ministru), ne fugea printre degete timpul cu spor, în aplauzele mărunţilor noştri spectatori şi mai ales ale mamelor lor care, personal, mi se păreau mult mai răsplătitoare.

Cum ne pregăteam de sfârşitul stagiunii estivale, m-am înfăţişat la ‘tov. Grangure” să-mi semneze o recomandare fără de care nu mă puteam reînscrie la şcoala Populară de Artă de care am pomenit mai sus.

Abia acum am avut prilejul să-l cunosc de-adevăratelea. M-a ascultat cu chipul lui de sfinx rămas impasibil. Apoi a tăcut. Pe urmă a deschis gura şi mi-a spus – poate nu destul de apăsat, socotind că nici nu eram vrednic de atâta efort – că nu-mi va acorda recomandarea:

- “Cu trecutul dumitale, nu meriţi să faci şcoală!”

- “Dar, tovarăşe Preşedinte, de fapt nici nu este şcoală” – am dat eu înapoi -: “nu-mi dă nici un drept la absolvire, cu atât mai puţin vreo repartiţie. La sfârşitul ei, tot de teatrul dumneavoastră de păpuşi sunt bun şi atâta tot…”

- “Nu este chiar aşa. De ce ţii neapărat să fii şcolarizat acolo, dacă nu ţi-e util?”

- “Util îmi este, pentru că îmi place să învăţ. Vreau să ştiu mai multe despre arta spectacolului. Dacă frecventez cursurile Şcolii Populare, voi fi un mânuitor mai îndemânatic la anul pe vremea asta şi voi participa altfel la ridicarea nivelului teatrului nostru”, am recurs la clişeele verbale la modă, ştiind că altfel va reacţiona conlocutorul meu la auzul limbajului de lemn, singurul la care avea acces.

- “Am treabă, tovarăşe. Îmi pierd timpul de pomană cu dumneata! De la mine nu primeşti nici o recomandare. NU MERIŢI SĂ ÎNVEŢI!”

O audienţă la directorul şcolii rezolvă chestiunea: am fost înscris la cursuri fără recomandarea de la locul de muncă.

Când am revenit, la sfârşitul iernii, să-mi reînnoiesc angajamentul la teatrul de păpuşi sezonier, am aflat că “tov. Grangure” se pensionase.

Şoaptele pe marginea acestui eveniment ar fi fost normal să mă bucure, lămurindu-mi îndârjirea lui în a nu mă lăsa să urmez nici o formă de învăţământ: în preajma împlinirii vârstei de scoatere la pensie, directorul cultural avea gata întocmit un dosar din care reieşea că Preşedintele sindicatului nu-şi terminase liceul (dacă-l începuse vreodată…), că încasase fraudulos salariul de bacalaureat, folosindu-se de acte false în decursul unei vieţi întregi. Cu ajutorul dovezilor strânse cu râvnă, acribie şi abnegaţie, de către director, vrăjmaşului meu nu-i rămase decât să-şi treacă bătrâneţile întemeindu-se numai pe pensia de salariat necalificat, mai mică decât a celui de pe urmă culegător de gunoaie din spaţiile verzi, care – vorba ceea – era “horticultor”, adică avea o nobilă calificare, spre deosebire de el.

Va să zică, refuzul de a-mi semna recomandarea solicitată avea o motivare personală: abia-alfabetizatul îi ura pe cei cărora le plăcea şcoala.

Au mai trecut anii cum au mai trecut. Tocmai îmi susţinusem teza de licenţă la aceeaşi facultate de unde fusesem arestat – deci exmatriculat odinioară pentru “absenţe nemotivate” şi, la cursurile căreia, mă reînscrisesem -, când am întâlnit una dintre păpuşăresele cu care fusesem coleg la Parcul de Cultură şi Odihnă I.V.Stalin. Cu câtă bucurie ne-am sărutat, ne-am măsurat din priviri şi am constatat că anii nu ne însemnaseră nici chipurile, nici trupurile, cu câtă dragoste ne-am aşezat la taclale! Cum am trecut în revistă toţi foştii soţi de muncă, cum i-am încondeiat cu haz sau le-am deplâns înduioşaţi necazurile! Ne distram de minune adâncaţi într-o stare de euforie stârnită de evocări. Deodată, epuizând pe toţi cei dragi din starea noastră umilă, ne-am adus aminte de grotescul situaţiei lui Grangur. Atunci doamna mă plezni cu palma peste genunchi, entuziasmată:

- “Ştii cum a fost cu pensionarea directorului cultural?…”

- “Nu. Ce să ştiu?”

- “Eh, adevărat doliu naţional, dragă!”

- “Adică? Despre ce vorbeşti?”

- ” Grangur i-a cercetat şi el trecutul. Şi ce crezi c-a descoperit?”

- “De unde vrei să…?”

- “A probat cu martori că nici ăsta nu urmase decât primele clase de liceu. Mănâncă amândoi aceeaşi pâine: a falsificatorilor de acte. Partidul i-a iertat de puşcărie pentru că erau prea mari şi aduseseră suficiente servicii regimului. Dar, când e vorba să dea bani bătrânilor, statul nostru se cam zgârceşte, ştii cum e…! Doi necalificaţi, asta erau… Apoi, dacă-i purici cum trebuie şi pe ăi de i-au iertat, au acelaşi soi de diplome şi ei, nu? Hai, mai bine să vorbim de lucruri serioase!…”

Şi uite, pe drumul ăsta am ajuns la învăţătura Părintelui Nicodim – care, la nouă ani, obliga copilul să citească “Noul Testament”, ca să nu mai vorbim de faptul că nu primea nici măcar la spovedanie pe cel care nu apuca de coarnele plugului lecturilor pe tot restul vieţii…

Dacă există careva dintre cititorii mei să aibă o părere proastă despre şcoală, mai ales că ‘ar strica’ mintea şi sufletul copilului, reproş pe care l-am mai auzit eu cârtind din umbră, dobândindu-şi această opinie dintr-un exces de zel şi din greşită înţelegere, apoi se cade să mai cugete că nu şcoala, ci prieteşugurile rău alese pot fi dăunătoare. Şi că rostul părinţilor aici iese la lumină: tatăl şi mama să vegheze – fără a deveni o pacoste pentru libertatea plodului -, ca cel mic să-şi culegă cu grijă cuminţenia drept tovarăşă de joacă şi nu obrăznicia. Asta deoarece nevârstnicii anevoie ştiu osebi ce este bine de ce e rău. Iar discernământul adultului şi celui înţelept, aici îşi găsesc folosinţa.

Discutând acestea cu Dumitru Plugaru – amărât, cum eram, amintindu-mi opreliştile ce mi se puseseră la continuarea şcolii începute, el se strădui să-mi îndepărteze gândul de răutatea acelui promotor al inculturii, aducând în prim plan, încă o dată, pe Părintele iubitor de carte, despre care vorbim întruna.

“Părintele Nicodim a avut o atitudine foarte înţeleaptă şi echilibrată, ca să nu spun mai mult, faţă de şcoală. Oare v-am dat volumul lui: “Crucea spirituală în viaţa Domnului nostru Iisus Hristos”?”

Am încuviinţat. M-am ridicat de la masă, m-am aplecat peste o stivă de scrieri editate de Agapis, aflată într-o creştere necontrolată şi periculoasă, înălţată pe un scaun din colţul odăii. Cu băgare de seamă, susţinând cu vârfurile degetelor cărţile de deasupra şi săltându-le binişor, să pot ajunge cu privirea la cele de mai jos, să le descifrez titlurile, am izbutit să dau şi de tomul cerut şi să-l extrag din maldărul în echilibru precar. I l-am întins vizitatorului meu. Cu siguranţă de expert, îl deschise la pagina 232. Începu să-mi citească. Interesant este că tonul său, în convorbirile uzuale atât de potolit, căpătă, pe neaşteptate, o siguranţă de sine la care nu mă aşteptam. De fapt nu era a lui, ci o împrumuta din certitudinea că, citând din scrierile Părintelui, nu putea greşi.

“”Românul învie când îşi îndrăgeşte Biserica şi Şcoala” - şcoala este ortografiat cu Ş majuscul; nu strică să vă spun că titlul fragmentului este: “Învierea românului” -, “când năzuieşte” , citi el mai depate, “după învăţăturile din Sf. Evanghelie şi după acelea ale românilor luminaţi cu învăţături cu adevărat creştineşti.”

Avântul ce străbătea scrierea mă cuceri şi pe mine, făcându-mă să uit pe dată murdăria sindicalistului odios de odinioară şi a conjudeţeanului său, nu mai puţin dator cinstei. Contactul sufletesc cu patriotismul Părintelui Nicodim Măndiţă, cu condeiul său romantic, mă înfiorară, puse faţă în faţă cu imaginea pleoştită a concetăţenilor noştri de astăzi, lipsiţi de orice tresărire a iubirii de neam.

“Românul învie atunci când îşi trimite copiii la şcoală să înveţe carte şi cele ale legii creştineşti; iar în Duminici şi în Sărbători îi ia cu sine la Casa lui Dumnezeu, ca să se roage şi să asculte învăţăturile tălmăcite prin graiul Sfintei Biserici.

“Românul învie atunci când se sileşte să dea pe unul din copiii săi la şcoli mai mari, mai înalte; iar pe alţii la meserii şi neguţătorii.

“Românul învie atunci când în toată viaţa sa năzuieşte ca, după moarte, să nu lase copiilor numai moşie pământească şi pieritoare; ci şi avere sufletească şi veşnică, adică: învăţătura creştinească, înţelepciune, putere, suflet mare şi inimă bună, care sunt podoaba şi fericirea omului în această şi în cealaltă lume.”

Privirile lui Dumitru Plugaru rămaseră în ezitare, plutitoare peste pagina tipărită. Se ridicară încet către mine, pe deasupra ramei ochelarilor. Adăugă:

“În faţa unor cuvinte atât de înţelepte, de calde şi pline de cel mai curat şi echilibrat patriotism, cade, se surpă orice bănuială că Părintele Nicodim (pentru faptul că nu a avut studii superioare) ar fi cultivat obscurantismul şi ignoranţa, fiind stăpânit de o râvnă degenerată în fanatism, cum li se întâmplă adeseori inşilor rămaşi cu şcoală cam puţintică. Dintre aceştia cred că se număra şi Grangure al dumneavoastră.”

Dumitru Plugaru, pe nesimţite, m-a extras din zona de umbră unde mă aruncase evocarea mea. Acum mă puteam reîntoarce cu drag la Adela, fetiţa de nouă ani care citea, la îndemnul duhovnicului ei, “Noul Testament”, şi încă de trei ori.

Dacă stau să mă gândesc bine, şi eu îmi luasem un fel de canon, ducându-mă la şcoala aceea: nu socoteam că făptura lui Dumnezeu – fie că eu eram cel ce o reprezentam în cazul în speţă – se potrivea să rămână, de ce aş ocoli cuvântul?, proastă, cum voia statul comunist s-o aibă: simplă mână de lucru, necugetătoare şi înfricoşată, că tare-i era frică de logica sărmanilor de noi.

CUM A ÎNVĂŢAT CARTE MAICA VERONICA

Buhul Părintelui Nicodim detunase-n şapte văi şi peste şapte culmi; şi încă-i puţin spus, că dăduse ocol Moldovei, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Zvonul unui călugăr nemaipomenit se lărgise, dus din om în om, că până şi copiii tot de Sfinţia Sa vorbeau.

Maica Veronica, cea de vieţuieşte cu Maica Epraxia şi cu Maica Agafia, la mănăstirea Văratec, unde Părintele Nicodim a trudit pentru mântuirea sa şi a tuturora, ne amănunţeşte pe-ndelete aceasta.

– “Eu am vrut foarte mult să-l cunosc pe Părintele Nicodim, dar nu aveam de unde. Pentru că părinţii mei erau credinşioşi, dar prea mult credinţa nu o cunoşteau.

“Ducându-mă odată cu nişte surori de credinţă, uşenişe de-ale Părintelui Nicodim, la o moară, acolo le-am văzut pe ele că stăteau de vorbă una cu alta şî vorbeau de situaţia cu Părintele: şe le-a zis de post, le-a zis de rugăşiuni, despre viaţa creştină, pe care eu n-o cunoşteam. Atunci aveau o carte în mână. Se chema: “Dumnezeu Atotfăcătorul”, o carte foarte importantă şi frumoasă. Le-am întrebat: – “”Şe şitiţi acolo?”” Ele mi-au zis: – “”Şitim şi noi într-o carte aişi.”” Da’ eu zic: – “”Despre şe e vorba?”” ‘şe: – “”Avem un duhovnic foarte bun la Mănăstirea Văratec.”””

Nu consemnează dânsa întocmai dialogul de atunci, sărind de la carte la duhovnic, însă poate că aici stă şi unul dintre farmecele istorisirii ei. Ceea ce mă turbură, pe de altă parte, este faptul că, întocmai precum bila de sticlă strălucitoare, frământată în pumn de către un băieţaş, atrage privirile curioase şi nestăpânite ale celorlalţi care-l zăresc jucându-se cu ea, la fel, la vederea unei cărţi de la subsoara altei fete, cea în cauză se lasă furată şi moare să ştie despre ce este vorba în volum.

“Ele ştiau carte… Că eu n-am învăţat carte”, mărturiseşte, “că nu m-au dat părinţii la şcoală. Totuşi descifram câte puţin, că mi-era foarte dragă cartea, dar ei nedându-mă la şcoală, nu ştiam”, repetă întruna, de ca şi cum aceasta ar limpezi înţelesul. “Dar aveam dorul să şitesc cuvântul lui Dumnezeu. Când eram copil acasă, aveam mai mulţi fraţi. Sâmbătă seara, unul dintre ei iubea foarte mult cuvântul lui Dumnezeu şi şitea “Epistolia”, care era scrisă şi pe literă nouă. Şi atuncia eu, descifrând literă cu literă, că mi-era aşa de drag, ardeam de dorul lui Dumnezeu, şi am înşeput să şitesc şi eu câte şeva, să desşifrez.” Iată un cuvânt pe care, învăţându-l Maica Veronica, nu s-a mai putut despărţi de el, acest termen – ‘a descifra’ – descriind atât de bine pătrunderea sa, cu eforturi greu de bănuit, în misterul slovelor…

“…În cele din urmă, puteam literele şelea să le alcătuiesc una cu alta în cuvinte, iar cuvintele să le descifrez; dar foarte puţin. Însă nu puteam să văd şe înseamnă C şi E sau C şi I; sau aşa mai departe. Atunci le-am întrebat pe prietenele istea să-mi dea şi mie să şitesc din cartea aşeea. Da’, zişe: – “”Şe? Poţi să şiteşti?!”” Iar eu am zis: – “”Numa’ puţin să mă uit printr-însa!””

“Şi văzând eu acolo: “Faşerea Lumii”, cum e Dumnezeu Atotcreatorul, cu Părintele Nicodim de faţă, le-am întrebat: – “”Dar unde se află Părintele aşesta?”””

De bună seamă, spunând: “cu Părintele Nicodim de faţă”, se referă la faptul că în carte reproducerea portretului fotografic al autorului – Protosinghelul Nicodim Măndiţă – se afla, poate, pe pagina opusă reproducerii vreunei gravuri înfăţişând Facerea Lumii. De aici expresia aceasta naivă şi încântătoare: “Şi văzând eu acolo: “Faşerea Lumii”, cum e Dumnezeu Atotcreatorul, cu Părintele Nicodim de faţă” 

Naratoarea continuă, referindu-se la stăpâna cărţii:

“Zişe: – “”Se află în Mănăstirea Văratec. Vrei să-l cunoşti?”” – “”Vai, şe mult aş vrea! Dar cum să fac eu să fug de-acasă ca să-l cunosc?”” ‘şe: – “”Ştii şe? Mergi cu noi.””

“Şi-atunşia eu am fixat o zi cu ele. Era la Moşii de vară. Era în anul 1953, dar eu le cunoşteam pe ele mai demult”, simte vorbitoarea nevoia să arate că fuga de acasă nu s-a făcut din zăpăceala vârstei, din nechibzuiala momentului şi din neascultare. Dimpotrivă, menţionând mai vechea prietenie dintre copile şi preocupările lor creştineşti, ea susţine maturitatea gestului său, prin aceea că se putea încrede în amicele sale – ceea ce, dealtfel, după gustul meu, timpul avea să contrazică parţial.

Să mă grăbesc a reveni alături de ea, pentru că îşi continuă relatarea:

“Că ziua mă duşeam la ele de făşeam rugăşiune şi părinţii ştiau că m-am dus în altă parte, că mă trimiteau să mă duc la scrânşiob, cu copiii. Eu auzeam că-i păcat, despre scrânşiob, despre jocuri, despre cânteşe lumeşti. Am înşeput să le urăsc cu desăvârşire.

“Şi mă duşeam acolo, şiteam cu ele, mă rugam, plângeam cu ele, şi zic: – “”Ia-mă şi pe mine o dată, să-l cunosc şi eu pe Părintele”””

– “Câţi ani aveaţi?”

– “Şaisprezeşe ani. Şi ele zic: – “”Ei, o să te luăm noi cândva, dar să nu ştie taică-tu şi cu maică-ta, că pe urmă ne fac greutăţi.””

“Atunşia eu am fixat o zi şi am fujit de-acasă, am sărit pe jeam, în grajd chiar. Aveam vreo şapte vite acolo. Şi eu m-am aşezat în iesle, unde au fost vitele acolo. Aveam un taur. A înşeput să buncălăiască.

“Eu eram doar cu capul gol, într-o filea pe cap. Şi cu nişte ghetuţe într-o traistă. Nişte plăşinte, să dau la săraşi …că n-veam grijă să mănânc eu!

“Şi am fujit pe jeam în grajd. Maică-mea prăşea în grădină. Taică-meu era dus cu gunoi, pe la ţarină. Fetele şelelalte, surorile, mi-erau duse cu Moşii, că era în ziua de Moşi. Am făcut tot şe am putut să mă duc undeva, prin apropiere, cu Moşii, şi am luat-o pe fugă.”

Este posibil ca staţiunea în grajd să fi constituit cu adevărat una necesară ascunderii de privirile materne sau ale altcuiva. Oricum, simbolic, ea recapitulează naşterea Domnului în viaţa Veronicăi şi, alături de savoare, conferă momentului şi o culoare a purificării.

“Pe jeam am sărit, ca să mă întâlnesc cu surorile şelea care merjeau la Părintele Nicodim. Era Duminica Mare. Şi eu dacă am sărit pe jeam, mi-era frică să nu cumva să mă prindă vreunul dintr-înşii. Şi am rupt-o de fugă spre Târgu Neamţ, cu chip să le găsesc pe ele. Dar pe ele nu le-am mai găsit. Aşteptau tocmai în Pădurea de Arjint, la Văratec.”

Este a doua încercare prin care trece tânăra, în basmul călătoriei sale iniţiatice.

“Şi-atunşia am înşeput eu să-ntreb pe unii şi pe alţii: – “”Este aişia un Părinte Nicodim, la Văratec?”” ‘şe: – “”D-apoi tu ştii despre Părintele Nicodim?! Eşti un năpârstoc!””

“Şi am înşeput să le caut pe dânsele. Stând ele acolo de popas, în Pădurea de Arjint, le-am găsit şi eu. Da’ câtă fugă am tras, că eu nu ştiam nişiunde. Şi când le-am ajuns, bucuria lor!

“Şi am venit la Văratec. Aici la Văratec, am dat de măicuţa Epraxia, o ştiau bine, că ele o cunoşteau demult: uşenica Părintelui Nicodim!”

Odată cu această vizită, se va oficializa fuga sa de acasă, deşi nu l-a zărit încă pe duhovnicul la a cărui întâlnire râvnea. Pentru psihologia momentului, mi se pare curios că nici un gând nu o rechema, cu mâhnirea despărţirii, acasă, deşi – din foarte puţinul menţionat despre ei – părinţii o iubeau şi-i voiau binele, după priceperea lor blândă şi înţelegătoare: o trimiteau la joaca potrivită vârstei ei, nu se numărau printre aceia care să-i secătuiască puterile, doborându-i zilele fiicei cu munca în gospodărie, nu. Totuşi, nici un regret, nici o spaimă de despărţire, nu şi le aminteşte, cum s-a întâmplat cu Anica Ţupu, numărată şi dânsa printre ucenicii Părintelui Nicodim, când i s-a oferit a rămâne în mănăstire şi a împiedicat-o s-o facă dorul de părinţi, actualizat chiar înainte de realizarea adoptării în casa vreunei călugăriţe.

Această însemnare nu are scopul de a-i găsi vină maicii Veronica pentru indiferenţa sa faţă de ruperea definitivă de familie… Doresc doar să atrag atenţia asupra puterii covârşitoare ce o are hotărârea de a ne schimba viaţa, survenind alături de chemarea în monahism: ea şterge cu buretele orice simţământ străin ei, deşi firesc, adică după natură şi chiar poruncit de Dumnezeu. Iar această determinare lăuntrică miră (cu atât mai evident în cazul de faţă, al unui copil), fiindcă nu pare a se bizui pe nimic cunoscut prin experienţa anterioară; ba se împotriveşte acesteia.

Va să zică, de parcă dintotdeauna ar fi fost menită existenţei călugăreşti, uitând complet de aceea de care se rupea, fetiţa intră în ritmul noii sale aşezări.

“Şi atunşia măicuţa m-a întrebat cum am venit la Mănăstire. Şi i-am spus că am fujit de-acasă şi am venit cu dânsele. Şi atunşia am stat câteva zile: m-am pregătit de mărturisire. Dar eu nu-i spusesem măicuţei nici că n-am învăţat carte, nici nimica

“Şică: – “”Pregăteşte-te de mărturisire!”” Dar eu am înşeput să mă pregătesc. Totuşi, câte şeva aşa, mai ştiam eu să desşifrez.

“Şi m-am dus la biserica Sfântul Ioan; acolo era Părintele cu săptămâna” [cu alte cuvinte, îi intra în datorie să slujească acolo o săptămână întreagă, fără a fi fost schimbat de vrun alt ieromonah] “şi o soră – aia mică – era pe acolo şi ea.

“Şi zişe sorei ăleia mişi: – “”Ia fata asta şi-o du la Maica Epraxia.”” Sora mică m-a luat. Era seara, aşa târziu. Şi m-a adus aişia, la măicuţă.

“Măicuţei nu i-am zis că nu am ştiut carte. Nici n-avea de unde să ştie.

Să nu mire insistenţa vorbitoarei asupra acestei deficienţe din formarea sa. Nu este vorba – cum ne-am putea închipui – de oarece complex de inferioritate, ci de faptul că în mănăstire i se cereau multe activităţi, după cum se va vedea, ce depindeau de ştiinţa de carte. Mai mult, cum Maica Epraxia o pregătea pentru spovedanie la Părintele Nicodim, se va remarca de către cititor că asta presupunea chiar o familiarizare cu lectura.

“Vedea că şitesc eu rău, nu descifram bine, dar ea, în şele din urmă, când m-a pus la şitit la rugăşiune, zic: – “”Măicuţă, da’ C şi I nu-i aşa că înseamnă: CI?”” Şi măicuţa: – “”Da. Da’ nu ai învăţat carte?”” – “”Ei””, zic, “”am învăţat eu. Dar nu prea mult.”” N-am vrut să-i spun că eu n-am învăţat carte că, zic, n-o să mă mai primească la mănăstire.”

Asta, fără a ţine seama că era o minciună rostită în imediata apropiere a confesiunii…, vom zâmbi de curăţia aprigei sale dorinţe de a ajunge iar în faţa duhovnicului.

“Şi atunşia, m-am pregătit eu de mărturisire; mi-a mai spus măicuţa, şi m-am mărturisit la Părintele Nicodim, şeea şe doream eu de ani de zile; tot doream să ajung pe Părintele, să-l văd şi eu!

“Şi apoi Dumnezeu a rânduit aşa cum a ştiut el că am dat de Părintele Nicodim, ca de Mântuitorul”

Nici un profesionist al condeiului nu ar fi găsit o mai puternică şi explozivă comparaţie pentru sugerarea acelei întâlniri unice.

“Şi când am venit la Părintele şi m-am mărturisit, sigur că eu nu ştiam prea bine şe înseamnă păcat, aşa de tare. Am mărturisit şe am ştiut şi eu, şe am putut, şe am ştiut păcatul meu.

“Şi după câţiva ani de zile, după aceea mi-am dat eu seama şe înseamnă păcat, şe înseamnă aşa.

“Şi atunşia Părintele m-a mărturisit şi mi-a dat cărţi, mi-a dat douăzeci şi patru de cărţi: câte o carte de Vamă.”

Este o referire la cele douăzeci şi patru de vămi prin care, conform unei tradiţii, trece sufletul la ieşirea din trup şi unde – la fiecare – ar putea fi oprit să mai urce. Veronica vrea să spună că fiecare dintre acele cărţi, recomandate ei spre lectură, urma s-o înveţe cum să ocolească penalizările ce o aşteptau la ‘vămi’.

Pe de altă parte, abia acum întrevede cititorul meu ce însemnătate avea ca fata să fi fost şcolită: Părintele Nicodim nu admitea să dezlege pe careva de păcate dacă acesta nu purcedea pe totdeauna la lectură

“Dar eu i-am spus măicuţei: – “”Părintele mi-a dat douăzeşi şi patru de cărţi să şitesc.”” Da’ măicuţa zişe: – “”Da’ cum ai să şi- teşti, când nişi nu ştii cum se şiteşte, nişi nimica.”” Şi eu am zis: – “”Am să le şitesc aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum am să pot.””

“Părintele a venit pe la deal, aişia la noi şi i-a spus măicuţei că să şitesc douăzeşi şi patru de cărţi şi-n şele din urmă să scriu şi “Vămile”, adică să le copieze de mâna ei. “Da’ măicuţa, când a auzit că să scriu eu douăzeşi şi patru de “Vămi”, ‘şe: – “”Auoleo, Prea Cuvioase, da’ cum are să scrie ea douăzeşi şi patru de “Vămi”, când ea nici nu ştie să scrie baremi!”” Dar Părintele zişe: – “”Nu-i nimic! Să descifreze literă cu literă, să scrie baremi câte o faţă pe zi.”” Dar măicuţa zişe: – ? “”Ştiţi şe?! Eu îi dau să facă treabă şi scriu eu în locul ei.”” Da’ Părintele zişe: – “”Nu se poate! Trebuie să scrie ea, canonul să şi-l facă.””

Iubirea măicuţei Epraxia înţelegea greşit care era rolul ce-i revenea: nu cruţând pe cei mici de corvezile învăţăturii îi ajutăm. Ca un bun pedagog, aceasta o ştia părintele Nicodim. De aceea, în faţa cerinţelor lui neschimbate, s-a plecat şi dânsa, găsindu-şi o altă modalitate de manifestare a dragostei: ajutorarea neştiutoarei de a învăţa după cum i se cerea.

“Şi atunşia măicuţa, săraca, a înşeput să-mi descifreze literă cu literă, să-mi aşeze scrisul pe hârtie, să-mi spună care-i punct şi care-i virgulă, şe înseamnă una şi şe înseamnă alta. Şi aşa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, am înşeput şi am scris Şele Douăzeşi şi Patru de “Vămi”, slavă Domnului Dumnezeu

“Şi Părintele s-a bucurat foarte mult. A zis măicuţei să aibă răbdare şi cu mine, că trebuie să am răbdare şi eu.”

Aceasta este povestea rămânerii în mănăstire a Maicii Veronica.

BĂIATUL ÎN CĂMAŞĂ CU CAROURI
De vorbă cu Gheorghe GAVRILIU

Lipsa de organizare a vorbirii prietenului Gheorghe Gavriliu constituie o enigmă pe care cititorul o va dezlega abia în ultimile rânduri transcrise aici de mine din cele ce a cuvântat. El îşi va dezvălui taina, cu vehemenţă, conştient că îi voi face public acel secret. Nu m-a întrebat nimic în legătură cu aceasta. Nici măcar nu a reţinut că îl imprim în vederea scrierii unei cărţi, ci a socotit că acea casetă, pe care constata că îi reţineam cuvintele, urma să fie ascultată de mulţi inşi. Nu ştiu cum gândea că avea să se petreacă aceasta: la radiodifuziune sau în ce fel? Orice va fi fost în cugetul său, important este că ştia despre cele ce mi le încredinţa că nu vor fi ascunse de mine; dimpotrivă. Mai mult, cred că dorea să ajungă la urechile tuturora ruşinea pe care şi-o striga cu glas tare. Aşa încât rog cititorul să-i descifreze încâlcelile, şi ezitările, şi încurcăturile, pentru că satisfacţiile sale emotive şi intelectuale vor fi pe măsura efortului depus pentru accesul la sensul deosebit de elevat al spuselor lui.

Comentatorul se cuvine să tacă – aşa cum se va vedea că-şi recomandă însuşi conlocutorul meu sieşi – pentru ca ceilalţi să nu-şi dea seama cât de lipsit de adâncime este.

Eu îl cunosc pe Părintele Nicodim, din 1959, de două persoane din satul Tărâţa, de o fată cu mama ei, şi una, şi alta numindu-se Maria, şi chiar în ziua de Sfânta Treime m-au dus la Părintele Nicodim ca să mă mărturisesc. Dar ele nu mi-au spus condiţiile Părintelui Nicodim. Şi nişi eu nu le-am întrebat, pentru că nu mi-am dat seama că trebuia s-o fac. Eram, deci, tot aişişa cu tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte.”

V-aţi lămurit le ce mă refeream: prepoziţii ciudate, cum ar fi: ” de o fată cu mama ei” – folosită cu un cuprins mai larg; hai să încercăm înţelesul: prezentat de o fată şi cu mama ei… O mamă cu fiica sa împărtăşindu-se din acelaşi nume de botez! Există un duhovnic care pune păcătoşilor anumite condiţii misterioase! Evenimentul are loc într-o zi ieşită din comun: e ziua lui Dumnezeu însuşi, ceea ce face să se amplifice straniul! Pentru ca, în cele din urmă, cititorul să afle că, de fapt, naratorul se găsea încă alături de tatăl său…

“Zîc: “Tată, eu vreau să plec la mănăstire cu Maria lui Stoican şi cu mama ei.” “Măi, băiete, dar cum să pleci tu chiar aşa, măi, băiete, dar îţi trebuie şi ţie, măi, o leacă să te speli, o haină curată, îţi trebuie şi ţie un ban acolo, ca să ai în buzunar.” Eu nefiind salariat, tata nişi atâta, zîc: “Tată, cu şe se duc ele, merg şî eu”.

Recunoaşteţi sfătuirea feciorului de împărat cu tatăl său încoronat, înainte de a încăleca pe calu-i înaripat căruia va învăţa că se cuvine să-i pună sub bot un făraş de jăratic cât mai viu.

“Ş-am plecat sâmbătă, să zîc aşa, pe la vreo ora trei, am plecat pe-aişaşa prin pădure, codrul Blăjeşti, şi am intrat în oraşul Buhuşi. Acolea, când am ajuns la gară, aşa, nu era ca acuma autobuz din oră-n oră. Şi nişi eu, nefiind pus aşa în temă, neştiind mersul lucrurilor, îmi spune Maria, fata: “Frate Gheorghe, ştiţi şe, trebuie să mai stăm până pe la ora doişpe, că la unşpe iasă munşitorii din fabrică şi merjem cu trenul până la Piatra Neamţ”.

“Am mai stat acolo în gară, ne-am suit în tren şi ne-a dus o cursă locală în afară de Piatra Neamţ, la o distanţă de vreo şinşi kilometri, dar până am ieşit din gară: vorbă, discuţii, mă rog, vorbe feluri şi felurite şi-mi zîşe mama şi cu fata: “Frate Gheorghe, hai să merjem de-aişaşa ia.”

Urnirea lor nu le zmulge un mare efort că, iată, somnul a şi dat peste ei, ca şi cum cele plănuite le-ar fi fost interzise:

“Am mers pe jos în afară din gară vreo trei kilometri, am mers şi am dormit la o intersecţie. Pe atunşia se numeau “Bufeturi”. Şi la “Bufetul” şela am stat pi prispă şi-am mai moţăit noi acolo vreo oră, o oră jumătate, până o venit un autobuz, pe la şe oră nu pot să-mi dau seama, da-m plecat cu autobuzul şela şi ne-o scos în afara oraşului, la o distanţă să spun aşa… Cum îi spune acolo la intersecţie?”

E singura oară când recurge la memoria nevestei sale. Localitatea rurală avea o oarece însemnătate: cei trei păreau o trupă mică de cavaleri din Evul Mijlociu, rătăcind în căutarea Mântuirii. Soţia lui îi răspunde şi el reia:

“Bodeşti. Şi acolo la Bodeşti am coborât. Era soarele cam sus. Era aşa cam vreo opt, să zic eu. Şi femeia aşeea şi cu fata au zîs aşa: “Marie, noi trebuie să mergem la Sfânta Liturghie”, că era chiar în ziua de Sfânta Treime, când se punea tei la poartă. Şi ne-am dus la primul sat, cu denumirea Bodeşti, şi am intrat acolo la sfânta biserică şi am stat la Sfânta Liturghie, eu, fata care m-a adus şi cu mama, trei persoane, am stat acolo. După Sfânta Liturghie, ne-am dus de am luat Sfânta Anafură, ne-o dat şi nouă câte-o crenguţă di tei şi am plecat în drumul nostru înspre mănăstirea Văratec. Că acolea era Părintele Nicodim în 1959.”

Nu-mi iese din minte că grupul lor era alcătuit din trei persoane, semănând cu cei trei Magi, trei păcătoşi ce aspirau să ajungă la Părintele şi nu mai izbuteau: mereu li se ridicau înainte oprelişti şi necazuri, pe această cale a străpungerii printre interdicţii. E ca un drum al iniţierii. Ba chiar asta şi era pentru Gheorghe!…

Dar fiindcă nişi ele nu mi-au spus mie şi nişi eu nu le-am întrebat, fiindcă nu mi-am dat seama despre şe este vorba, cine este persoana Părintelui Nicodim, am mers pe drum. Şi am plecat după Sfânta Liturghie, să zişem aşa, pe la unşpe jumatate, doişpe aşa, şi am mers de la Bodeşti până în mănăstirea Varatecul pi jos.

“Când am ajuns la mănăstirea Varatecul, hopa c-o ieşit Părintele Nicodim di la vişernie: terminase. Eu, necunoscându-l, persoanele astea două cunoscându-l, zîşe una din două: “Blagosloviţi Prea Cuvioase Părinte!””

“Dacă am văzut că şi fata şi mama au făcut aşest jest, m-am dus şi eu după ele şi şe-au făcut ele am făcut şi eu. Ca Părintele Nicodim, Dumnezeu să-l ierte, să-mi spună, adica spun fetele: “Prea Cuvioase, am venit şi noi şi vrem să ne mărturisim.” Şi când mă priveşte Părintele Nicodim pe mine în speşial, o făcut un jest aşa, poate că nu mi-am dat seama că am zis eu în mintea mea că-mi este neplăcut, după mintea mea de atunşia. Da’ acuma dacă mă mai întrebaţi, aş spune că este corect. Şi-o făcut aşa: “Da, vă mărturisesc. Da’ pe tânărul” şi m-o luat de gulerul cămeşii: “nu-l mărturisesc.” “Da’ di şe?” Fiindcă aveam o cămaşe în carouri. Fiindcă mama nu ştia despre şe este vorba; eu nişi atâta, fiind mai mic aşa.”

Nu mă pot abţine să fac o mărturisire jenantă despre o faptă de-a mea, ca profesor, ce-mi pune un nod în gât de câte ori îmi revine în minte. O faptă, dacă vreţi, asemănătoare excluderii tânărului Gheorghe de la spovedanie cu acel prilej. Dar mai bine să recunosc despre ce e vorba.

Eram lector la Institutul Teologic de Grad Universitar, cum se numea pe atunci, astăzi Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, eram un lector, ziceam, care abia îşi începuse activitatea de vreo două luni. Impresia ce nu mi se tocise încă era că urma să predau limbile engleză şi franceză… în rai! La ea contribuiau armoniile glasurilor tinere ce se exercitau în cadrul orelor de muzică bisericească sau corală, ajungându-mă şi pătrunzând după mine în orice sală de curs m-aş fi aflat; rugăciunea rostită la începutul fiecărei dimineţi; sâmbetele seara când, după vecernie, îmi revenea, din când în când, să mă adresez studenţilor, din faţa altarului, şi multe alte obiceiuri mă îndemnau să uit în ce lume trăiam, mai ales din ce lume odioasă proveneam atunci când intram în clădirea institutului. Dimpotrivă, mă lăsam amăgit, cum ziceam, că aş fi trăit angelic.

Cât de greu mi-a venit, ridicându-mi privirile, într-o bună zi, să constat că unul dintre studenţii aflaţi înaintea mea, în loc să aţintească foile albe depuse pe pupitrul său, ori catedra, îşi cobora cu dragoste ochii către pantalonii de pe sine, pe care-i măsura de parcă nu i-ar fi văzut până atunci. Ba am şi surprins nişte zâmbete de conivenţă – mi s-a părut – schimbate cu colegul de bancă, cu trimitere specială la aceeaşi piesă de îmbrăcăminte.

Acela, constatând că îi prinsesem în culpă de neatenţie, ştiindu-mă om cumsecade şi care înţelege de glumă, m-a întrebat: “Vă plac pantalonii lui?”, numindu-şi prietenul. “Azi i-a cumpărat”, adăugă, să-i facă o plăcere. “Va să zică, n-am greşit: aproape că nu i-a mai văzut” , am fost încântat să constat. Dar nu asta avea importanţă în acele clipe solemne.

Mi-am coborât pupilele asupra ‘corpului delict’ şi am constatat că era o pereche de blugi, pe atunci o piesă rară, căutată mai ales de o specie de juni ce nu prea aveau multe în comun cu Biserica, mai golănoşi, dacă-mi este îngăduită calificarea aspră. (Astăzi greu izbuteşte soţia să mă facă a mă despărţi de blugii, întretimp, deveniţi piesa mea de îmbrăcăminte cea mai îndrăgită…)

Nu este exclus ca unii dintre tinerii aceia să fi avut în comun cu Biserica mai multe decât mine – aşa cum se dovedea în cazul în speţă, însă eu să nu-mi fi dat seama. Cert este că blugii nu mi se păreau a se potrivi statutului de ‘înger’, nefiind universal recunoscuţi ca dotaţi cu aripi. Nici nu-i închipuiam asortându-se cu succes pe sub straiele liturghisitorului. Drept care, uitând că mă aflam în grădina Edenului, l-am scărmănat cum mă pricepeam pe bietul copil, întrebându-l dacă nu-şi putea cumpăra o pereche de nădragi normali şi nu unii dintr-aceia de şmecher.

Îl ridicasem în picioare, îl cam făceam de două parale, neîncetând a-i aminti că, după chip, n-aş fi crezut să fi fost în stare tocmai el de una ca asta – adică recunoscând că mă convinsese demult că era un tânăr ponderat şi cuminte.

El nu se amesteca în vorbă în nici un fel. Doar roşea, să arate şi el că-mi era partener de discuţie şi că nu mă lăsa să monologez, ceea ce ar fi fost ruşinos. Apăram cu înverşunare moralitatea preotului, ţinuta lui sobră, îi acuzam pe încălcătorii lor de fuga ortodocşilor la sectanţi. De aş fi avut dreptate, mă întreb dacă eram eu omul potrivit să iau de urechi, într-un chip figurat, nişte flăcăuandrii care-şi jertfeau cei mai frumoşi ani şi, în continuare, vieţile, de dragul tocmai al Ortodoxiei, eu rămânând în afara sacrificiului, un biet belfer predând limbi moderne.

Când am istovit, l-am invitat să ia loc.

Curând a sunat clopoţelul să vestească recreaţia; unul dintre colegii victimei mele mă urmă pe coridor.

“Domnule profesor, îmi permiteţi: X nu este un băiat rău. Dacă a cumpărat blugi, n-a făcut-o pentru a se făli cu ei, dar sunt mai convenabili, nu numai ca preţ, dar şi mult mai rezistenţi; ba, cred că sunt şi mai călduroşi, având ţesătura atât de strânsă; şi el e băiat sărac.”

Pe dată mi-am dat seama că vorbitorului îi fusese milă de mine şi nu voise să mă lase în greşeală, căci, probabil, mă preţuia pentru cine ştie ce motiv.

După cum eu îl judecasem pe celălalt ca să-i deschid ochii – şi o făcusem cu grosolănie: în faţa tuturor colegilor, să nu mai pomenesc că îl muştruluisem în numele unui neadevăr -, acum mă îndrepta el pe mine, cu delicateţă, doar faţă către faţă, arătându-mi cu blândeţe unde greşeam.

Gheorghe Gavriliu, astăzi, l-a înţeles pe Părintele Nicodim, care cerea ucenicilor săi a nu alerga să se ţină în pas cu moda – ceea ce băiatul, personal, nu ştia atunci că ar fi intrat în pretenţiile duhovnicului. Maica lui intenţionase să-i facă o plăcere şi prin capul nici unuia dintre dânşii nu trecuse ideea de a-l pune pe Gheorghe, cumpărându-i-se o cămaşă cadrilată, în pas cu moda! Nădăjduiesc ca şi acel student al meu, al cărui nume nici măcar nu-l reţin, să fie la fel de înţelept şi să mă ‘înţeleagă’ Am nevoie de asta.

Dar e posibil ca alta să fi fost explicaţia atitudinii duhovnicului: imprimeul să fi desenat ‘cruci'; a te înveşmânta în ‘cruci’ echivala cu a lua în derâdere Răstignirea.

“In fine, o trecut atunşia.”

Gheorghe Gavriliu rezumă în cinci cuvinte o noapte de nesomn. Din aceasta nu vreau să reţină cititorul zvârcolirea omului care nu se lasă pradă amorţirii minţii nici mort, deoarece tânărul s-a simţit adânc jignit, ci vreau ca cititorul să reţină înseninarea insului ce, la sfârşitul întrebărilor puse sieşi şi lui Dumnezeu, în câte ceasuri s-au depănat de când a încercat a închide pleoapele, a priceput că nu el, ci duhovnicul necunoscut avea dreptate sau măcar că, de nu înţelegea pe dată unde pâlpâia adevărul, merita să aştepte să i se lumineze conturul acestuia.

“Am dormit atuncia la Maica Epraxia, că ea era pe vremea aşeea care primea. Asta o fost duminică seara. Luni dimineaţa, eu n-am ştiut să mă pregătesc după carte, că nu mi s-o spus să mă pregătesc, nişi fata, nişi mamă-sa.”

Va să zică, totuşi, Părintele a acceptat să-l primească la spovadă…

“Când m-am dus acolo, am spus ba c-am furat, c-am fumat, am înjurat, am lovit, am înşalat, m-am retras de la munşi grele, şe-am ştiut şi eu atunşia şi şe m-a mai întrebat Părintele Nicodim. Şi a fost o mărturisire atunşia nu prea după carte, ca să mă înţelejeţi. Şe-mi aduc aminte sigur e că mi-a spus că e păcat să porţi cămăşi din felu’ ăsta. Aşa.”

Acum îl cunoaştem bine, cred, pe Gheorghe Gavriliu. Ştim ce poate şi ce nu poate. Să încercăm să ne închipuim că noi am fi acela care dădea canoanele. Nu vă întreb la ce concluzie aţi ajuns. În schimb, pentru a vă cunoaşte mai bine pe dumneavoastră şi a-l dibui mai sigur pe Părintele Nicodim, să-i dăm iarăşi cuvântul lui Gheorghe:

“Am plecat de acolo. Mi-o dat de şitit. Aşa. Douăzeşi şi patru de cărţi. Eu nu le-am ştiut denumirea. Şi viind spre casă, îmi spune sora Maria asta, Stoican, Dumnezeu s-o ierte, c-o murit:

“”Soră, unde găsesc eu, tanti Maria, cărţile astea ca să le şitesc?” ‘ce: “Nişi eu nu ştiu, dar să te duşi la unu’ ‘Fratele Jorj’ de la Grigoreni.””

Înainte de a porni cu Gheorghe în căutarea sursei de care avea nevoie, vom constata că greu canon a primit… şi vom mai afirma că Părintele Nicodim Măndiţă a fost sigur că rezolvarea problemei puse sta în puterea pocăitului.

“Tot ele m-au dus la prezentul socru.” [Gheorghe Gavriliu urma să se căsătorească în familia acestuia, luând-o de nevastă pe fiica adoptivă a lui Jorj Ionescu.] “Că eu n-am ştiut unde este Ionescu Jorj ăla; m-au dus ele. Chiar în ziua de Buna Vestire m-au dus acolo.

“Am văzut mai multe persoane, fete, tineret, flăcăi, oameni tineri cu barbă, aşa.

“La urmă spune fata asta: “‘Frate Jorj’, am fost la mărturisire cu băietu’ ista şi i-a dat Părintele Nicodim douăzeşi şi patru de cărţi de şitit. Care-s aşelea cărţi?” Ş-apăi, socrul respectiv ne-a spus: cutare, cutare, cutare şi aşa mai departe, până s-a completat douăzeşi şi patru. Aşa.”

Şi cu asta s-a încheiat o nouă etapă din ascensiunea duhovnicească a povestitorului. A devenit ‘fiul’ Părintelui Nicodim. Urmează canonirea cu canonul.

Pentru orice eventualitate, dacă or fi şi ucenici care nu au înţeles cum se cuvenea luată învăţătura duhovnicului lor, doresc să adăstăm numai o clipă pentru a reţine că, deşi era împotriva ‘cămăşilor în carouri’ şi a oricărui element de îmbrăcăminte ce putea fi bănuit că trăgea în pas cu moda şi, mai ales, urmărea atragerea privirilor sexului opus, ori, luând lucrurile altfel, ducea, din neştiinţă, la batjocorirea semnului Crucii, dedus din desen, Părintele Nicodim, după ce a declarat că nu-l va spovedi pe tânărul ce călcase, fără s-o ştie, alături de recomandările sale, cu toate astea a făcut-o, pentru că în el triumfau iertarea, înţelegerea şi bunătatea. Dacă înţeleg bine morala ce se poate extrage din întâmplare: pentru Părintele Nicodim, mântuirea atârna mult mai greu decât pedeapsa.

Ei, pi parcurs, le-am şitit; m-am mai dus; nu le-am şitit pe toate; m-am mai dus şi-a doua, şi-a treia oară; şi Părintele m-a mai tatonat, am mai stat de vorbă cu el. Aveam o listă cu cărţile; şi care-o şitém, mai făşeam o cruşe, care-o şitém mai făşeam o cruşe. Când mă mai duşeam la el, la spovedit, îmi mai dădea câte o carte. Scriam acolo: “Poarta Raiului”, “Hristoitia”, “Noul Testament”.

Este nespus de interesant să bagi de seamă că există nişte legi nescrise ale naraţiunii, de care ascultă câţi le studiază prin şcoli, dar şi aceia ce nu le studiază, ci le deprind din exemplul altora sau se nasc cu ele înscrise în cuget, în conglomeratul spiritual dăruit nouă la naştere şi purtând numele: talentul povestitorului.

Mai adineaori m-am împiedicat de una dintre acele legi, dar n-am voit să-l tulbur pe cititor şi să-l scot din transa istoriei ascultate. Acum pot menţiona despre ce era vorba, că tot l-am depărtat de firul băsmuitorului; este vorba despre gradaţia logică a elementelor ce compun creşterea unei acţiuni semnificative din cadrul aventurii eroului.

Sosirea la locul ce se identifica ţelului călătoriei de iniţiere a lui Gheorghe e descompusă în trei momente: a) neputinţa lui de a-şi atinge scopul, pentru că nu ştia unde se găsea acel ciudat purtător al titlurilor de cărţi, numitul ‘Jorj'; b) dezvăluirea călăuzelor sale şi c) numirea zilei faste, acea dată calendaristică deosebită urmând să-l ajute a-şi dezlega greutăţile ce se cuvenea să le învingă – o sărbătoare însemnată ortodoxă revărsându-şi plinătatea harului şi asupra lui, Buna Vestire, că o bună vestire a iertării păcatelor săvârşite de el avea să afle: cum să-şi săvârşească, sărmanul, canonul, va să zică.

Urmează împlinirea în continuare a acestei legi a naraţiunii gradate: a) a ajuns la capătul călătoriei sale de cunoaştere; b) ce a văzut acolo, adică pătrunderea indirectă într-un mister, pe care încă nu-l putea înţelege (mulţimea a tot soiul de oameni în aşteptare, cărora urma să li se asocieze, care-l intrigau: mai ales cei cu barbă) şi c) simplitatea rezolvării tainei ce-l adusese acolo: denumirea celor douăzeci şi patru de titluri.

O altă lege ce tutelează istorisirea lui Gheorghe este încheierea naraţiunii în acelaşi punct de unde a pornit ea (ziua Sfintei Treimi, cu alte cuvinte conducerea paşilor de către Dumnezeu însuşi, cu întreaga sa putere), ceea ce conferă o mare unitate întregului.

“Şi uite eu d-atunşia îl cunosc pe Părintele Nicodim, din ’59, chiar în ziua de Sfânta Treime. Aşa.

“Şi, cum eram atunşia necăsătorit, mă duşeam la el şi de şinşi-şase ori pe an M-am mai dus şi pe la alte mănăstiri, la Sihăstria.

“Ca duhovnic, mi-o fost din ’59, din ziua de Sfânta Treime, până-n ziua când o deşedat, în ’75. În Postul Mare m-am mărturisit ultima dată; şi Părintele parcă o înşetat din viaţă prin iulie; cam aşa şeva. Nu-mi amintesc data preşisă aşa. L-am avut duhovnic.”

Intre timp, însă, au avut loc evenimente dramatice ce au schimbat cursul vieţii tuturora, inclusiv a lui Gheorghe Gavriliu.

“Şi după aşeea, pierzând punctul prinşipal de sprijin: duhovnicul, m-am dus la Părintele Cleopa. Da’ de şe m-am dus la Părintele Cleopa? Tot datorită faptulu’ lu’ socru’ Ionescu Jorje. Că luându-mă la discuţie cu el – că nu ştiu şe discutam noi la o masă, şi a venit vorba despre Părintele Cleopa -, îmi spune socru': “Băi, Gheorghe, Părintele Ilie Cleopa e un preot şe nu există în întreaga Moldovă.”

“Da’ el nu l-a cunoscut ca persoană. După şe-o deşedat Părintele Nicodim.”

Trebuie să înţelegem că l-a cunoscut personal abia după decesul Părintelui Nicodim. În cele ce urmează, povestitorul revine le evenimentul ce l-a îndemnat să-l caute pe părintele Cleopa: cumplita dezorientare adusă de arestarea Părintelui Nicodim, în urma căreia se aştepta să fie la rândul său ridicat de acasă de Securitate, anchetat, torturat şi determinat să profere acuzaţii împotriva tuturor celor respectaţi şi îndrăgiţi şi, mai ales, a duhovnicului fără de care nu mai făcea nici un pas în viaţă. Tocmai ultima caracteristică a rolului jucat în existenţa sa de Părintele Nicodim este aceea care îl face să se simtă îngrozitor de singur, fără învăţător, fără sprijin, fără lumină.

Şi iată-l căutând un alt îndrumător. Nu că Părintele Nicodim nu l-ar fi satisfăcut din acest punct de vedere, dar Părintele, aruncat după gratii, pierise pentru el. Iar omul nostru se îndulcise la a fi fost ghidat în viaţă de altul mai înţelept, devenise dependent de sfaturile unui duhovnic.

“În ’64 am fost să fac pârnaie [cu înţelesul: “era să fac”], deja că socru’ o făcut, Ionescu, Părintele Nicodim, Grigore Bălan, Poeţelea Vasile, Măjirescu Constantin, Palade Gheorghe şi mai e o fată: Ileana Popa, din Scorţeni, şi c-o fată de la Calu-Iapa, or făcut pârnaie! În ’64.

“Ne-or depistat atunşia că noi faşem nişte treburi.

” “Măi, şe să fac eu? Unde să mă duc eu să şer un cuvânt?! [unul de învăţătură] Şe să fac?”

“Auzindu-l tot pe socru’ meu că părintele Cleopa este o persoană de nota zeşe, m-am dus la el.

“Atunşia era la stupină şi era cam pe timpul fânului. Şi când m-am dus la Sihăstrie, am întâlnit pe un părinte şi i-am spus: “Eu vreau neapărat să vorbesc cu părintele Cleopa.” “Pe părintele Cleopa nu poţi să-l găseşti, că el vine pe la şinşi, la şase, ca să ţină cuvânt la persoane. Da’ la ora actuală e dus pe munte.” “Păi, cum să fac eu să-l depistez? Trebuie să mă duc pi munte acolo!”

“Eu eram îngrămădit că deja intrasem în piesă, cu declaraţii şi cu ameninţări, că cică: “Ce te-ai răţoit, băi? Ajungi să te tăvăleşti pe jos, băi! Tu ai înţeles?!” Şi mai spune unu’ o vorbă urâtă: “Băi”, zişe, “eu când te-oi strânge pi tine de un c” – de acolo de dedesubt – o spus o vorbă aşa ţigăneşte, “tu spui totu’!”

“Da’ eu n-am ştiu’ despre şe este vorba că părintele Constantin Măgirescu m-o dus la Curtea di Argiş, să fac o sobă acolo. Da’ părintele, când ne-o dus acolo, am avut şi nişte bagaje.

“Da’ şe rost avea să vă întreb eu, ca pe dumneavoastră: Domnu’, profesor, şe-aveţi dumneavoastră în bagaju’ ăsta? N-avea rost Da’ părintele avea cărţi acolo; şi-a dus acolo la Buneşti. Am rezolvat problema cu soba şi când m-or strâns ăştia işi-şa în chingă, n-am căutat să spui adevărul. “Băi, bărbosule, băi, ia ascultă, tu crezi că aişia paşti boboşi?! Tu ştii cu şine stai de vorbă?!” N-am putut să-mi dau seama cu şine stau eu de vorbă, că pur şi simplu era un şivil. Aşa. “Nu ştiu, domn’e. N-aveţi nişi o ţînută şivil, ca şi mine Nu poşi să-mi dau seama şine sunteţi” El mi-o arătat, aşa, galoane, caschetă, una-alta “Băi, tu recunoşti că pe data de ai fost la Buneşti cu Constantin Măjirescu şi c-o avut patru bagaje?” Eu, când am auzit aşa şeva, mi-am dat seama: “Bă” , zîc, “ăştia or răscolit şî sunt informaţi de adevăr. Şe să spun eu altşeva?” N-am zîs nişi da şi nişi nu. Dar el dacă a văzut că n-am zîs nişi într-un fel: “Bă, nu răspunzi la întrebarea asta?” N-am zîs nimica. Eu, totuşi, în felul meu, am fost ca să acopăr. “Aişi nu răspunzi, mă Bă, tu recunoşti că ai lucrat cu Gheorghe Palade” – acuma îl ştiţi pe Gheorghe Palade – “bă tu recunoşti că Gheorghe Palade te-o băgat la Sfântul Petru, la 37″ [este una dintre adresele unde locuiau fraţii din Bucureşti şi unde muncea Gheorghe Palade], “în beci, şi ai făcut cruşi acolo pi placaj, băi?”

“Avea o maşină acolo la care se tăiau cruşi din placaj, adusă de la ‘chieru, nişi nu ştiu cum îl mai cheamă, nişi dacă mai trăieşte. El o adus-o. Şi cruşile aşelea le-am făcut cu obligaţie, ca să deie Rachieru” [acum i-a revenit în minte numele] “nişte manuscrise vechi, nişte cărţi vechi, ca să poată Părintele Nicodim… – aşa am înţeles eu pe vremea aşeea – că n-am întrebat şe făşea Părintele. Aşa ca să iscodeşti? Şe am prins, am prins, n-am întrebat mai mult nimica. Şe mi-o spus să fac, aşeea am făcut. Cruşile aşelea, ştii cât am făcut? Trei mii de bucăţi. Trei mii de bucăţi am făcut! Şe ar fi făcut Palade cu ele, că le-o dat lui Rachieru, că Rachieru le-o luat şi o mai dat manuscrisele înapoi, nu pot să ştiu. Nu mai ştiu. Aşa.”

Deoarece a fost rostit un nume inedit pentru cititor, s-ar cuveni să adăstăm puţin pentru a ne lămuri despre cine este vorba.

Trebuie ştiut că aceşti prieteni şi admiratori ai părintelui Nicodim, de care mă ocup în acest volum şi următoarele, compuşi numai din ucenici ai lui, nu erau singurii ce străbăteau ţara în lung şi-n lat, încărcaţi cu traiste, rucsacuri, geamantane de cărţi religioase şi obiecte de cult, să le vândă în aglomeraţiile rurale iubitorilor de lecturi pioase şi de biserică. Nu voi înşira aici nume şi fapte ale altor difuzori de carte bisericească din acele timpuri, mai mult sau mai puţin independenţi, pentru că, pentru mine, importantă astăzi este numai povestea celor pe care mi i-am propus să-i cunosc, prin acea formidabilă organizare pusă pe picioare de duhovnicul numit, organizare ce, de când a fost ţara ocupată de ruşi şi mult timp după aceea, adică până în 1964, a fost capabilă să se opună analfabetismului materialist şi ateu impus în ţara noastră de puterea politică vândută ocupantului.

Totuşi, deoarece, ici şi colo, în cadrul cercetării istoriei nicodimismului, îmi mai cad privirile pe numele unuia sau altuia dintre ceilalţi difuzori de carte bisericească, nu voi păstra tăcerea asupra lor, ci le voi prezenta şi lor faptele, pe cât cu putinţă.

Astfel, procesul-verbal de interogatoriu al lui Vasile Poeţelea, din 7 septembrie 1964, consemnând o anchetă ce a durat între ceasurile 17 şi 10 minute şi 20 fix, ne pune la dispoziţie o sumă de date privitoare la ipodiaconul Ion Rachieru, tocmai pomenit de Gheorghe. Să ne retragem în vârful picioarelor, pentru a-l lăsa pe anchetat să răspundă întrebărilor anchetatorului său, ca să afli, iubite cititorule, date noi întru lămurirea celor ce ţi-au parvenit până acum.

“ÎNTREBARE: Într-un proces-verbal de interogatoriu anterior ai declarat că ai avut legături şi cu numitul RACHIERU ION.

“Cine este numitul RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: Numitul RACHIERU ION este în etate de circa 55 ani, originar din comuna Sâmbureni, care aparţinea de fostul judeţ Olt, a fost de profesie ipodiacon, nu este căsătorit, s-a ocupat cu colportarea unor obiecte de cult ortodox şi ştiu că domiciliază în comuna natală, unde are o gospodărie.

“ÎNTREBARE: Când şi în ce fel de împrejurări l-ai cunoscut pe numitul RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: Eu l-am cunoscut pe numitul RACHIERU ION prin anul 1937, la tipografia numiţilor TOUBIS şi KASNAR din Bucureşti, str. Bradului, unde eu tipăream cărţile scrise de MĂNDIŢĂ NICOLAE şi pe care apoi le comercializam împreună cu numiţii MĂGIRESU ION şi MĂGIRESCU COSTACHE.

“RACHIERU ION aflase despre noi că ne ocupăm cu colportarea de materiale mistic religioase, a venit la mine pentru a ne cunoaşte şi mi-a propus să intre şi el în grupa noastră, pentru a comercializa obiecte de cult.

“Eu i-am răspuns numitului RACHIERU ION că nu-l putem primi în echipa noastră, însă de atunci am rămas în relaţii bune, ne-am mai văzut din când în când, nu ne-am duşmănit şi nici nu ne-am judecat.

“ÎNTREBARE: Ce legături ai avut cu numitul RACHIERU ION, după ce l-ai cunoscut?

“RĂSPUNS: După ce l-am cunoscut pe numitul RACHIERU ION, în decursul anilor, cu ocazia deplasărilor ce le-am făcut împreună cu MĂGIRESCU ION şi MĂGIRESCU COSTACHE, pentru a colporta cărţi şi broşuri cu caracter mistic religios, l-am întâlnit prin diferite localităţi ca: episcopia Olteniei [!] din R. Vâlcea, unde era fecior de casă la fostul episcop VARTOLOMEU, iar mai apoi l-am văzut pe la mănăstirile FĂGĂRAŞ, NEAMŢ, CERNICA, ŢIGĂNEŞTI şi prin alte locuri unde vindea materiale de cult ca: cruciuliţe [cacofonia aparţine textului citat] , iconiţe, cărţi şi broşuri, pe care le transporta cu un geamantan.

“În anul 1948, după ce ne-a fost ridicată autorizaţia în baza căreia colportam cărţi, broşuri şi alte materiale de cult, numitul RACHIERU ION ne-a vizitat foarte rar la domiciliul nostru din Bucureşti, str. Sf. Petru Tei Nr.37, cât şi în Bd. Republicii 21, cu care ocazii a mai cunoscut pe numiţii PALADE NICOLAE, PALADE GHEORGHE şi BĂLAN GRIGORE.

“Cu ocazia vizitelor pe care RACHIERU ION le-a făcut la domiciliul nostru, ne-a adus şi ne-a vândut de mai multe ori prune uscate.

“RACHIERU ION în ultimii ani de zile ştiu că vindea sau schimba cărţi bisericeşti; ne-a adus şi nouă în primăvara anului 1964 două sau trei cărţi legate cu chipuri sfinte şi ne-a cerut ca, în schimb, să-i confecţioneze din placaj numitul PALADE GH. mai multe sute de cruciuliţe.

“Eu nu am fost de acord ca numitul PALADE GHEORGHE să confecţioneze aceste cruciuliţe, întrucât avea serviciu şi era bolnav.

“PALADE GHEORGHE, în faţa mea, a fost de acord, însă până la urmă s-a înţeles cu RACHIERU ION şi a început ca, în schimbul acelor cărţi, să-i confecţioneze din placaj lui RACHIERU ION cruciuliţe.

“Ştiu că numitul PALADE GHEORGHE a demontat motorul electric de la maşina de spălat rufe, pe care l-a montat la o pânză de traforaj cu ajutorul căreia a confecţionat din placaj, la domiciliul său din str. Sf. Petru Tei Nr. 37, mai multe sute de cruciuliţe.

“Pe aceste cruciuliţe de placaj numitul PALADE GH. a lipit cruciuliţe făcute din hârtie, însă nu ştiu de unde a luat el acele cruciuliţe de hârtie.

“ÎNTREBARE: Câte cruciuliţe din placaj i-a dat PALADE GH. lui RACHIERU ION şi ce a făcut acesta cu ele?

“RĂSPUNS: Eu m-am supărat pe numitul PALADE GH. că nu mi-a dat ascultare şi nu ştiu câte cruciuliţe de placaj i-a dat lui RACHIERU ION.

“Eu nu cunosc la ce-i foloseau lui RACHIERU ION aceste cruciuliţe de placaj, însă cred că vroia să le comercializeze.

“ÎNTREBARE: Ce materiale a mai primit RACHIERU ION de la PALADE GH. şi celelalte elemente din grup, pentru a le comercializa?

“RĂSPUNS: Eu nu i-am dat numitului RACHIERU ION nici un fel de materiale mistic religioase, pentru a le comercializa.

“De asemenea, din câte cunosc eu, numitul RACHIERU ION nu a primit nici de la ceilalţi din grupul nostru materiale cu caracter mistic religios pentru a le comercializa.

“Nu cunosc dacă RACHIERU ION s-a mai ocupat cu colportarea de materiale cu caracter mistic religios, nu am purtat nici un fel de discuţii în acest sens cu el.

“ÎNTREBARE: Cu ce elemente a mai avut legături RACHIERU ION?

“RĂSPUNS: De când îl cunosc eu pe numitul RACHIERU ION, ştiu că umblă numai singur şi nu ştiu să mai fi avut legături cu alte elemente.

“După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu, cuvânt cu cuvânt, şi am constatat că el corespunde întrutotul cu cele declarate de mine, îl susţin şi semnez

Vasile Poeţelea

ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE, MAIOR

V. Dumitrescu”

Să revenim la cele ce povestea Gheorghe Gavriliu.

“Atunşia şe am mai făcut cu Palade, la 37? Am făcut albumul cu “Douăzeci şi patru de Vămi”, opt exemplare. Ei, neavând servici, legau cărţi. După ce terminam eu treaba prin sat că, eu neavând servici, meseria mea de bază o fost asta, iarna, mai făceam un pat, o masă, un geam, una-alta, iaca aşa, şi fiind solicitat acolo, am lăsat aişeaşa şi m-am dus acolo şi m-am apucat de legat cărţi. M-am învăţat să leg cărţi. Şi acuma, făcând fratele Gheorghe volumele astea cu “Vămile Văzduhului”, i-am spus aşa: “Frate, vreau şi eu să-mi dai şi mie un volum di asta, c-am ajutat la tipărit”. El a zîs aşa către mine – îmi spune Palade: “Frate Gheorghe, frăţia ta trebuie să înţeleji nişte lucruri.” “Şi anume care, frate Gheorghe?” “Primul exemplar merje la Părintele Nicodim, pentru verificare. Al doilea rămâne la părintele Vasile. Al treilea la mine. Şi abia pe al patrulea ţi-l dau frăţiei tale.”

“Că adică cum? Primul ieşea mai pronunţat.”

Cititorul trebuie să se transpună în acele timpuri eroice ale tipăriturilor Părintelui Nicodim când, iată, se legau volume de foi bătute la maşina de scris! Iar ele erau mult râvnite, vezi cazul lui Gheorghe Gavriliu.

“Primul ieşea mai pronunţat, ultimul, al optulea, mai puţin. C-aşa ieşea la maşină, dacă erau atâtea foi Şi mi l-a dat pe al patrulea volum.”

Atunci când au început urmăririle acelora care posedau cărţi ale Părintelui Nicodim s-a complicat şi tihna acestui om.

“Eu, acuma, ţineam la el ca la ochii din cap! Şi şe-am făcut? Şe-am făcut eu cu el când am văzut că ăştia ne-nchingă? Am luat toate cărţile de-acasă – aşa m-o dus şi pe mine mintea atunşi -, am luat toate cărţile de-acasă, că am văzut că m-au chemat şi ăştia pe la miliţie, la şerşetări, zîc: “Băi, ştii şe-i cu ăştia? ăştia de-acu’ se pun pe capul meu!” , văzându-i şi pe ăştia [adică ceilalţi ucenici] suspectaţi, luaţi, “Băi, ştii şe trebuie să fac eu acuma? Cum să fac eu ca să apăr cărţile?”

“M-am apucat de am strâns toate cărţile pe care le aveam pe vremea aşeea, şi le-am bagat într-un borcan de sticlă. Aşa. Şi le-am adus aişea-şa ia, la un bordei, la tata, că am să vă arăt şi bordeiu’ unde-i. Şi l-am îngropat acolo, în pământ. Le-am pus în borcan câte or încăput. Capac am pus hârtie şi pe urmă am pus nailon, ca să nu o pătrundă umiditatea. Şi-am să vă mai spui şe am făcut şi cu nişte cărţi, ca să ştiţi pe viitor cum trebuie conservate. Le-am pus în borcanu’ şela.

“Da’, totuşi, eu când le-am pus, şineva de pe undeva m-o depistat. Şi anume şine?

“Era un băiet de icişa, care la ora actuală este pădurar. “Măi”, ‘şe, “eu te-am pândit pe tine că tu făşeai şeva la rădăşina mărului şela la vie, acolo. Mă duc şi-i spun lu’ tata”, că el avea pe vremea-şeea vreo opt-nouă ani. Un copil! Şi se duşe la taică-su. Da’ taică-su era ghebos, da’-i mergea mintea, dom’le, de nota zeşe!

“Ghebosu’ şela l-o învăţat pe tata a faşe sobe. Şi aşa de corect şe era, ghebosu’, şi conştient, cu toate că nu ştia de Dumnezeu, când l-o luat pe tata la prima zi cu el ca să înveţe să facă sobe, o sută de lei o luat pe zi, şinzeşi lu’ tata, şinzeşi lui!

“Şi-mi spune băietul şela, pădurariu': “Băi, Gheorghe, aşa-i că te-am văzut pe tine-acolo, că tu răscoleai la rădăşina mărului, la bordei, acolo, la tat-to. Mă duc şi-i spui lu’ tata.” “Tată, uite şe-i: l-am văzut pe Gheorghe a lu’ Gavril, pe bărbosu’-acolo făcând şeva la un măr şi cu nişte borcane de sticlă.” Da’ zişe tata pădurarului: “Mă băiete, ştii şe? Ia du-te vezi tu şe-i acolo.” Îi merjea mintea lu’ moşu, a ghebosulu’. “Ia, du-te vezi şe făşeau ei acolo.” O vinit. M-o pândit. Când am plecat, m-a văzut şi se duşe şi-i spune lui tat-so: “Tată, ştii şe-am văzut acolo? Sunt două borcane, cam de douşpe kilograme-de zeşe kilograme: îs pline cu cărţi, tată. Şi legate la gură cu şiolofan, cu nailon.” “Dragu’ tatei, ştii şe? Să nu pui mâna să iei şeva de-acolo, tată, că-i pacat!”, zişe ghebosul cătră băiatu’ lui.”

După obiceiul povestitorului, ca şi în “O Mie şi Una de Nopţi”, el deschide uşa către o altă aventură ce aştepta într-un colţ nu prea depărtat al minţii sale, gata coaptă pentru a fi narată.

“Şi lu’ tata, c-o fost cu el la sobă, cu ăsta ghebos, o ţînut lecţie cu tata: “Măi, Ghiţă, tu, măi, merji cu mine p’in casele oamenilor, tu vezi, tată, multe pi acolo. Să nu cumva să te-mpingă pacatu’ să şparleşti şeva, că mă faşi de rahat.” Vezi, îi ţinea lecţie lu’ tata, Dumnezeu să-l ierte, da’ el pi unde ajunjea, Dumnezeu să-l ierte – tata mi-o spus! – mai punea mâna Aţi auzît?! Totuşi, angajamentu’ pe care l-o făcut cu tata!

“Când o venit timpu’ şi m-o luat tata pe mine, zîşe tata aşa: “Uite şi tu, p’in casele oamenilor vezi multe. Să nu cumva, tată, să pui mâna, să nu mă faşi, tată, de rahat! Tu dacă ai nevoie de şeva, să-mi spui mia, că eu le fac, tată, pe tăte.” Da’ şe putea tata să facă, dacă eu am nevoie de patu’ omului, putea tata să-mi ia patu’ omului mie?! Nu putea. Totuşi, probabil tata o spus ca să nu pui eu mâna!”

Bineînţeles că povestea nouă aştepta pe după colţul cuvintelor!

“Şi încă şeva foarte educativ! O-nvăţat tata meserie şi se ruga şineva de tata ca să-l ieie: “Moş Ghiţă învaţă-mă şi pe mine uite aşa” “Hai şi te-nvăţ.”

“Peste vreo două săptămâni se duşe la un profesor. Tânărul ăsta, care era cu tata, avea vreo doi copii acasă. I-a spus tata să se urce în pod, făcându-i tata semn de aişea de jos, pe unde să taie cu fiarăstrăul. Eu nu-l condamn nişi pe ăsta care a fost cu tata, zis uşenic de-a’ lui tata: c-avea şi el copii acasă Şi o văzut vreo două racle cu mere acolo. Şe-o fi zîs uşenicul lui tata? “Şe se-ntâmplă dacă ar fi să iau şi eu vreo două-trei-patru mere-aşa, să duc şi eu la băieţii mei acasă?”

“Le-o băgat în sân, în camaşă, cum cămaşa-i desfăcută, a băgat trei-patru mere, câte o fi putut el să bage acolo. Terminat lucrarea în pod. După şe o terminat totul, îi spune tata uşenicului: “Măi, strânje toate sculele, pune-le în jeantă şi gata, să merjem.” Când s-o aplecat uşenicul după nu ştiu şe, ieşit merele pe sân şi profesorul era acolo, proprietarul care aşa “Măi, Gheorghe, dragul tatei, o căzut casa şeea pe mine”, ‘şe, “când am văzut, am îngheţat.” Aşa. Profesorul, om cu carte, pregătit, n-o zîs nimic. Da’ şi-o dat seama de nişte treburi. După şe o pus sculele într-o traistă şe era, mă rog, se duşe profesorul în pod şi-aduşe nişte mere, îi dă lu’ tata câteva mere, şi lu’ respectivu’ câteva mere, uşenicu’ lu’ tata: “Să duşeţi acasă la copiii dumneavoastră acolo.” “Măi, Gheorghe, aişi aşa era trasat la marjine cu sânje, de ruşine!”

“De asta v-am spus: tata meu n-a fost credinşios. Tata meu a fost un om de lume, o jucat, o mâncat, o băut, da’ de-averea nimănui nu s-o atins! Asta v-o spun din partea lu’ tată-meu, Dumnezeu să-l ierte.

“Mai încoaşe cu vro zeşe ani de-a muri, am avut un frate la Bacău care mi-o murit, Dumnezeu să-l ierte, de canşer; se ruga, şitea de dimineaţă la “Psaltire”, la “Şeaslov”, la nişte cărţi din astea; înşepuse el aşa.”

Este curioasă acestă bruscă rememorare a fratelui mort în chip tragic. Am impresia că se aduce vorba despre el pentru a fi ridicată şi mai sus în ochii cititorului cinstea tatălui. S-a băgat de seamă că acesta nu avea înclinaţii bisericeşti şi nici gust către pocăinţă; totuşi, a trăit îndelung şi s-a bucurat de bune şi rele; pe când fiul celălalt al său, deşi s-a adăpostit la sânul lui Dumnezeu, a avut sfârşitul văzut. Şi atâta cu aducerea în discuţie a fratelui.

Textul de care abia ne-am despărţit are, însă, nişte merite evidente, dar nu uşor de remarcat, pe care sunt dator să le semnalez, fiindcă nu cunosc alte mărturii publicate ce să lumineze, cum o face el, existenţa meşteşugarului sătesc, lipsit de şcoală, făcându-şi ucenicia la orice vârstă, dar izbindu-se de o morală neiertătoare a profesiei sale – deontologie, cum se spune – impresionantă.

“De-aia v-am spus: eu de Părintele Nicodim m-am folosit foarte mult. Şi de Părintele Cleopa tare mult m-am folosit. Şi de alte multe persoane, pe unde m-am dus n-am întrebat de nimica. Mi-o plăcut în viaţa mea ca s-ascult.

“Da’, o vorbă de la socrul meu, ca să v-o mai spun şi asta Eram acolo la socru. Da’ eu n-am auzit, da’ îmi spune soţia: “Ana”, ‘şe, “când ai să te vezi tu într-o comunitate, tu să nu vorbeşti nişiodată, mă, numa’ s-asculţi.” “Şi şe am să fac dacă tac?” “Măi, dacă tu vorbeşti, cei care te-ascultă, din jurul tău, au să-şi dea seama dacă eşti prost sau deştept.”

“Aşa şi eu m-am învoit cu o vorbă de la socrul meu, despre tăşere. Mie-mi plaşe mai mult s-ascult. Aşa.

“Şi dacă eu v-am ascultat de la dumneavoastră o vorbă aşa şi dacă mi se pare nu ştiu cum, eu o verific acasă. “Măi are dreptate, domnul profesor, aşa-i!”

“Eu şe să vă mai spun? Eu închei cu atâta: Părintele o fost bun, este bun şi pentru şei din urmă care o să-l asculte, tot bun o să rămână. Eu am încheiat. De-acuma, mai mult de-atâta n-am şe să vă mai spun.

“Eu, neştiutor de carte, numai de patru clase, ş-aşele numa’ aşa ia, cum îs ele, că eu nu pot să şitesc. Dacă dumneavostră m-aţi pune pe mine ca să şitesc într-o carte, da’ nişi nu vreau să vă fac să suferiţi, nu pot să desşifrez aşa clar, ‘şa, nu poşi.

” Mie cartea nu mi-o fost dragă, ca s-audă toată lumea caseta asta: nu mi-o fost dragă cartea ! De şe să spun? Da’ când v-am văzut pe dumneavoastră că tencuiţi, că bateţi un cui, că nu ştiu şe mai faşeţi dumneavoastră, eu v-am prins aşa din mers. Şi-am căutat să vă imit. Astea le-am prişeput eu aşa. Eu mai mult de-atâta nu pot să Cele douăzeşi şi patru de cărţi le-am şitit, da’ ştiţi cum? Le-am şitit în taină, la mine aşa. D-atunşia, după şe mi-o dat de şitit, eu am învaţat limba română, carte, ca să mă-nţelejeţi. Atunşi am învaţat carte . Aşa!

“La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE, una. Aţi înţeles? Şi preotu’ care nu dă, indiferent dacă-i de mănăstire, dacă-i paroh, dacă-i mai ştiu eu cum, că e pregătit sau că e mai aşa, mai puţin, ŞINE NU DĂ DE ŞITIT, GREŞEŞTE.”

Nu poate nimeni să nege dragostea de Dumnezeu a talentatului Gheorghe Gavriliu. Se pare că pe orice pune mâna, în materie tehnică, izbuteşte. Oricum, eu l-am găsit lucrând la un gater, de construcţie proprie, după planuri personale, unicul din multe sate în jur! Din textul de mai sus, aflăm că se pricepe la traforat astfel încât să facă 3.000 cruci comercializabile; a învăţat meseria de sobar, aceea de legător de cărţi; este tâmplar, dulgher

Revenind: nimeni nu poate nega dragostea lui de Dumnezeu şi imensul respect purtat Părintelui Nicodim care l-a determinat să iubească lectura, deşi, anterior, nu putea suferi cartea…

În acelaşi timp, cititorul a băgat de seamă cu cât bun simţ îi portretizează pe tatăl său, ca şi pe cel de l-a învăţat pe cel din urmă meseria de sobar: cocoşatul. Nici unul dintre cei doi nu prea era dus pe la biserică Cel puţin tatăl lui se-mpăca mai bine cu ale lumii… Însă ambii ştiau de frica lui Dumnezeu când era vorba de porunca: SĂ NU FURI! “De asta v-am spus: tata meu n-a fost credinşios. Tata meu a fost un om de lume, o jucat, o mâncat, o băut, da’ de-averea nimănui nu s-o atins!”

Doresc doar să remarc măsura cu care depunea Gheorghe Gavriliu în talerul balanţei învăţătura Părintelui Nicodim, atunci când ajungea la judecarea altuia.

Îl privesc ca pe un frate drag pe Gheorghe Gavriliu. Dacă nu s-ar grăbi să plece la gater, l-aş lua în braţe, să-l sărut pe ambii obraji!

MĂICUŢA SILVESTRA ŞI “CĂLUGĂRIA ALBĂ”

Măicuţa Silvestra Ghervase se numără şi dumneaei între fericiţii care l-au cunoscut pe Părintele Nicodim. De la paisprezece ani, la mănăstirea Văratec. Mărturisindu-se prima dată la Sfinţia Sa, a primit canon să citească: “Mântuirea păcătoşilor” şi “Noul Testament”. Târgul le-a fost simplu: – “Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, a recurs la raţiunea copilei duhovnicul, sperând că era deajuns pentru a o stârni la lectură.

Aproape jumătate de an a stat fetiţa la Maica Tomaida, la Văratec. Cam fără îngăduinţa Maicii Stareţe, ci aşteptând să se vadă cum se-nturnau lucrurile; iar venind Decretul (despre care cititorul a aflat, ca şi despre puterea lui de a zvârli călugări şi călugăriţe pe drumuri), nu-i rămase decât să se retragă spre casă.

Mai înainte de a o porni pe un drum nou, se duse la Părintele Nicodim Măndiţă. Acum nu mai era de capul ei: îşi alesese un duhovnic şi nu-i venea să mai facă nici un pas doar după mintea proprie.

“Prea Cuvioase Părinte, şe să fac? “, l-a întrebat, nemaiştiind cum avea s-o scoată la capăt să-şi împace dorinţele cu interdicţiile ameninţând monahíile.

Părintele Duhovnic i-a zis cu duhul blândeţii:

“Du-te-n lume; fă-te călugăr alb. Poţi face voia lu’ Dumnezeu şi-n lume, dacă vrei să te mântuieşti!”

“”Călugăr alb” cum e aia?”, se miră a mică, dar râvnitoare, care stătea spânzurată cu privirile de colţurile ascunse în barba neagră, ale buzelor Protosinghelului.

“Faci parte din mănăstire şi eşti ca şi-n mănăstire. Asta se numeşte “călugăr alb”.”

“Aşa mi-a spus de prima dată”, se mândreşte dânsa smerit.

Ce vreau să-nţeleg când leg aceste două cuvinte ce se bat cap în cap: mândria şi smerenia? Păi, dumneaei se bucura a fi fost suficient de matură pentru a nu fi avut nevoie de o pregătire deosebită înainte de a i se fi încredinţat taina atâtor creştini ce se cufundau în tăcere şi aveau să-şi poarte cu ei chilia, precum melcul cochilia; se bucura pentru misiunea ce i se încredinţa, aşa cât de nevârstnică ar fi fost; se bucura fără mărire de sine.

Dacă a venit acasă, fie şi de s-au schimbat timpurile, încă a mai stat douăzeci de ani sub supravegherea părintelui, fără a-şi schimba statutul mirenesc. Oricum, venea la mărturisit, fără scăpare, venea cu feluriţi credincioşi, întotdeauna găsindu-şi folosul între dânşii, ca mai veche ucenică.

Când a fost eliberat Părintele din temniţă, ea s-a dus la mărturisire. Dar Părintele i-a spus:

“Cum, eu să mărturisesc, iar fratele Jorj să fie acolo?!”

Căci Părintele Nicodim a scăpat mai întâi decât alţii din lot.

I-au povestit maicii oameni care au fost închişi cu Părintele Nicodim:

“Când îl vedeau aşa în vârstă îi zîşeau: “Prea Cuvioase Părinte, aşa suntem de amărâţi şî când ti vidém pe Sfinţia Voastră într-aşest fel, aşa ni venia, aşa gând aveam să ni faşem câte-o samă, că ni viniau gânduri rele şi când ne uitam la Părintele ni trişeau gândurile rele. Şi nu mai simţeam nişi întristarea, nişi oboseala, numai când îl vedeam pe Părintele mă schimbam.” Mi-a spus fratele Jorj cum spuneau oamenii de acolo, cu care erau dimpreună.” Trebuie să recunoaştem că atâtea gânduri şi emoţii se încurcă zdravăn pe buzele maicii, ba amestecându-se timpurile verbale, ba subiectele, ba izbutindu-se dezacorduri strigătoare la cer… Dar pentru cine voieşte s-o înţeleagă, lucrul nu este imposibil. Iar câştigul, socotesc eu, este însemnat…

După ieşirea din închisoare, “îl oploşeam. Era mai slăbiiit, era slăbiiit… Nouă ne era milă… Apoi n-o mai trăit mult după şe o vinit din închisoare. Îl oploşeam ca să mai avem parte de el, să mai trăiască. Ne mărturisea, dar mai cu greu aşa, mai de uşor, cum s-ar spune.”

Spre bucuria mea, împătimit după aforismele lui Nicodim Măndiţă, maica mă serveşte cu unul foarte profund, ba chiar cu caracter profetic:

“Ne-a spus Părintele că să avem răbdare că acum cărţile sunt în întuneric, dar o să scăpăm la lumină, o să fie nevoie de ele.”

“Părintele v-a povestit ceva din închisoare?”

“Nu, fratele Jorj ne-a povestit. El o avut îndrăzneală să ne spună. Părintele vorbea puţin; era ocupat; nu ne-o amintit niciodată cum era. Numa’ fratele Jorj ne-o putut spune.”

Urmează o ilustrare a celor trăite acolo, cu o nouă aluzie la darul proorocirii dovedit de Părintele (totuşi, se cuvine să recunoaştem că profeţia făcută de el cu acest prilej era la îndemâna oricui, ceea ce nu înseamnă că fragmentul ar fi lipsit de profunzime sau poezie):

“Când s-o dus în închisoare, pe Părintele îl bărbierea acolo-şa. Îi cădea părul din barbă şi aşela îi zicea: “Ia uită-te Părinte, te-am făcut ca pe-un popă de azi!” Părintele a spus: “Lasă că Dumnezeu are să vadă timpurile aşestea de azi.” Dar nu zîşea nimica altşeva. Părintele tăcea; ei săvârşeau rânduiala lor”

Când a fost eliberat Părintele, ea s-a dus la mărturisire. Dar Părintele i-a spus:

“Cum eu să mărturisesc, iar fratele Jorj să fie acolo?”

Această repeţire vădeşte cât de impresionată a fost maica de respectul Părintelui faţă de suferinţa celorlalţi.

A venit o dată cu o persoană de la Hârlău. Silvestra fu aceea care o pregăti pentru mărturisit, deoarece femeia nu prea ştia carte. Ea îi încredinţase soţului său: “Tare aş vrea să mă mărturisesc şi eu la Părintele Nicodim” Bărbatul ajunsese aici din vreme. Nu prea ştia carte nici el. Îi mai citeau nevasta (după puţina-i pricepere) şi cu Sevastia-Silvestra.

Şi sosi în faţa Duhovnicului. După ce o cântări niţel din priviri, el i se adresă:

“Cum să te mărturisesc? Frăţia Ta nu vezi bine, n-auzi bine, iar foaia pe care ai scris păcatele e tare gălbejită: nici că pot citi după ea!” Adevărat că fila era cam veche, uzată, şi scrisul nu prea se cunoştea pe dânsa “Cum să te mărturisesc?”, o luă martoră pe ea însăşi duhovnicul, insistând.

A plâns cât a plâns dumneaei; pe urmă, cu fermitate:

“Prea Cuvioase Părinte, nu mă duc până nu mă mărturisesc” Doar pentru asta bătuse amar de drum! “Cum, eu nu-s vrednică de spovedanie?!”

Şi a plâns, a plâns…

Sevastia se amestecă:

“Prea Cuvioase Părinte, da’ dacă-i scriem păcatele din nou, nu se poate?”

“Ei, aşa, da”, i se lumină duhovnicului chipul a surâs.

“Am rămas la Maica Epraxia; la Văratec; am dormit acolo. Şi am scris pacatele din nou şi a doua zi s-a dus la Părintele”, istoriseşte. “N-a mai întrebat-o iarăşi. O ajutat-o Părintele, citind, şi-i zicea:

“Iac-aşa se vine”

Ajutându-mă să înţeleg cum proceda Părintele Nicodim cu cei care se pocăiau, spune: “că Părintele nu dădea canon cu ochii închişi! El trebuia să vadă bine, să desluşească bine ce scriau.” Cu alte cuvinte, nu de cârcotaş o îndemnase a scrie încă o dată

“Dintre acei oameni ce nu ştiau carte şi-i ajutaţi la citit, a fost vreunul care să se gândească să înveţe a scrie şi citi?”

“Da, au mai învăţat carte câte o leacă, mai câte o leacă, unul de la altul, că le-a fost dragă cartea.”

Părintele nu era preocupat numai să dea de citit oamenilor – sau, după cum interpretează mulţi: – ‘să le dea de lucru’ pentru a nu se lăsa pradă gândurilor rele ori ispitelor, ci el le cunoştea, prin întrebări şi răspunsuri, atitudinea faţă de citit, obişnuirea cu acesta, plăcerea dedusă din lectură, nevoia de carte, încrederea în puterea ei de a învăţa, şi toate celelalte pe care nu acum le voi înşira. Iar ajungând a cunoaşte acestea despre acela sau aceea din faţa sa, el se dumirea de unde să înceapă educaţia cu omul ori muierea.

Maica Silvestra Ghervase aduce o mărturie despre un ştiutor de carte care nu se deprinsese a citi un volum de la început până la sfârşit, pierzând astfel toată bucuria descoperirii argumentărilor ce se urmează una dintr-alta, pentru a învedera adevărul, a-l face sensibil oricărei minţi, fie ea cât de proastă. El nu cunoştea nici fericirea de a te pierde în cuprinsul unei cărţi, stare ce te odihneşte de toate amărăciunile de moment, nu cunoştea nici tăinuirea cu glasul neauzit al scriitorului şi dezvăluirea de către acesta a unor secrete cu greu descifrate de el în alte cărţi, ori umblând pe la nişte inşi mai înţelepţi ca el.

Părintele a obţinut de la consăteanul măicuţei încredinţarea tainei că acestuia îi era mai lesne să citească puţin acolo unde se nimerea şi că altfel se plictisea. Pe dată născoci o pildă pe înţelesul lui, întemeiată pe experienţa sa de viaţă şi muncă, astfel încât să-i facă perceptibil adevărul pentru care pleda: importanţa lecturii disciplinate, din scoarţă în scoarţă, a cărţilor.

Să urmărim scena împreună.

“Când m-am dus eu prima dată la Părintele”, istoriseşte Maica Silvestra, “era tot aşa unul care nu ştia carte. Era de la noi din sat. Erau doi creştini: unul nu ştia carte şi asculta la soţia lui. El şitea, dar i-a spus Părintelui Nicodim: “Lasă, Părinte, că eu n-am răbdare să şitesc cartea de-olaltă! Oriunde se deschide, acolo şitesc .”

Da’ Părintele zişe:

“Apăi, dumneata faşi ca vaca a de se duşe în păpşoi cu-a veşinului. Aşeea paşte de-olaltă. Vine cu pulpa plină, vie cu burta plină, sara A matale ia o gură di colo o gură di colo fâştea fâştea fâştea…, vine cu pulpa goală, vine cu burta goală Aşa şi mata, dacă şiteşti unde se deschide cartea, aşa păţeşti ca vaca. Nu te iert, că nu-i mulţumirea sufletească. Trebuie să şiteşti de la olaltă cartea.”

Apăi el o spus – că-l chema: Gheorghe – “Vai şe mi-o mai zîs, Părintele Nicodim! Cât de ghine-o mai zîs-o! Eu n-am răbdare să şitesc de la olaltă. şi când şiteşti aşa, rămâi nemulţumit!”

Aţi constatat că Maica l-a asimilat pe bărbat neştiutorilor de carte. Deoarece, având experienţa de ucenicire pe lângă Părintele Nicodim atâţia ani, ea devenise atotştiutoare în cele ce se cer de la oameni când este vorba de lectură.

Despre alţii, dumneaei povesteşte:

“Apoi a venit la Părintele şi soţia. Amândoi nu ştiau carte. Mergeam pe la ei, îi ajutam; au cumpărat foarte multe cărţi; le-au dat de pomană. El nu ştia carte, dar cumpăra cărţi: era foarte evlavios; le cumpăra să le deie de pomană.”

Părintele avea ştire de anumite tratamente naturale, cum li se spune astăzi, sau leacuri, cum li se zicea ieri. Există mai multe mărturii în acest sens. Fiindcă o avem la îndemână pentru astfel de informaţii, ne vom opri şi alături de maica Silvestra Ghervase care ne istoriseşte despre o boală de stomac ce a chinuit-o într-atâta încât socotea a nu-i mai fi rămas decât să-şi aştepte moartea.

De două săptămâni, orice ar fi mâncat îi venea înapoi. Aşa că hotărî să se spovedească: de murea să fi fost baremi pregătită.

“Ce ai, soră Sevastia?”, o întâmpină duhovnicul. “Taaare mi-e rău!”, se plânse ea adunându-se toată în poală şi legănându-se încetişor, ca omul care suferă.

Părintele o îndemnă către grădină, acolo unde mărturisea el, la Văratec. I-a citit “Paraclisul Maicii Domnului” şi dispăru puţin în casă. Pe urmă, când se ivi iarăşi:

“Ia, ia tu ceaiul ista şi să vezi c-ai să te faci sănătoasă”

“Prea Cuvioase, mă iertaţi”, se grăbi sora a o lua înaintea răului: se ştia că, de cum înghiţea, şi dădea înapoi orice ar fi fost.

“Mi-era ruşine şi de Părintele, mi-era ruşine şi de boală, că eu ştiam: cum ajungea în stomac, gata!

“Nu pot, Prea Cuvioase, nu pot înghiţi””

Şi-i explică încă o dată ce i se întâmpla dacă o făcea. “Iertaţi-mă!”, se ruga ea, deoarece se pregătea a nu-l asculta.

“Hai, ia, ia!”, Părintele, “să vezi c-ai să te faci bine din ceaiul ista!”, se străduia a o convinge.

“De zisa Părintelui mi-a fost ruşine.

“Am luat din ceaiul şela şi, când am gustat, mi s-o părut că s-o ridicat o cortină şi că n-o să mai fie nevoie să ajung la doctor, că, nu v-am spus, la doctor, plecasem, la Iaşi.

“Am cunoscut pe loc că mă vindecasem: “Gata nu-mi mai trebuie doctorii”

“Parcă mi-a trecut şi de foame, şi boala şi toate Nu ştiam şe să fac di bucurie. Nu mă simţeam nici că eram pe pişioare.

“Nu mai merg la doctor, Prea Cuvioase.””

“Ba, du-te, ca să vezi ce ai! Dar să ştii că din ceaiul ăsta te faşi bine.”

“M-am dus la Iaşi, la control, dacă o zîs Părintele.

“Acolo, trebuia să mă sui pe masă, ca la operaţie.”

Şi operaţie a şi fost: cea mai uşoară, i-a spus doctorul.

Fără a o sublinia de-a dreptul, parcă Maica socoteşte că aceasta s-a datorat ceaiului Părintelui – ca să nu zic că ajutorului său! La urma urmelor, de ce n-aş socoti că a fost asfel, nu?

Rămânând Sevastia acasă – cum spuneam înainte de a-mi aduce aminte de boala ei -, s-a dus iarăşi la spovedit. I-a mai dat de citit, pe lângă acele două cărţi, volumele: “Crucea feciorelnicilor”, “Vamile Văzduhului” (pe acestea să le scrie şi, cum mărturiseşte singură: “am mers înainte aşa, până am ajuns la cele 24 de Vămi şi volumurile toate”), “Oglinda Duhovnicească”, “Cheile Raiului”, “Mântuind Mântuieşte-te”, “Mântuirea Păcătoşilor”, “Minunile Maicii Domnului”. Maica istoriseşte, vădind, în prima parte a celor spuse, că metoda pedagogică a Părintelui Nicodim, după cum am constatat şi anterior, când am specificat că apela la raţiunea copilei, a fost să o facă a înţelege mai ales de ce i se cerea una, alta: “Pe urmă mereu, mereu mi-a dat ocupaţie, dar mai mult am scris la “Vămi”, c-atunşia era greu, atunşia nu erau cărţi, scriam la “Vămi”, acasă, le mai şiteam la credincioşii care nu ştiau carte, le mai şiteam iarna. M-am dus şi la Schitu Frumoasa” [aici avusese parohie Părintele şi lăsase în urmă numeroşi ucenici] “şi am şitit acolo o iarnă, la Grigore Năstase. Veneau Nicolae Botezatu, Aurica, Vasile, ne duşeam tăţi cu colinda prin sat la Era foarte frumos D-apoi, când eram acasă au venit şi pe la noi fratele Dumitru Plugaru, fratele Jorj Ionescu, la Anul Nou, la Crăşun, colinzi frumoase şi aşa de frumos era acasă! Ne simţeam ca-n mănăstire! Mai eram să nu vin în mănăstire deloc!”

Este înduioşător entuziasmul trezit de amintirea acelei lungi perioade de supunere a voii proprii în faţa Domnului, ani când viaţa în lume se preschimbase într-una în rai, vârstă când ştiinţa ei de carte, multă-puţină câtă era, devenea soare luminător pentru cei ce nu puteau citi sau măcar egal distribuitor al luminii cu al celorlalţi ştiutori de carte, atunci când îşi împărţeau bucuria de a citi cu glas tare pentru toţi şi-i revenea şi ei un loc printre însămânţătorii cuvântului. Era activă în lupta dezvăluirii adevărului şi asta o fericea

Până când sosi şi clipa Chemării ei.

“Am avut o prietenă la Mănăstirea Neamţului. Tot mă duceam la Părintele Nicodim. Şi măicuţa tot îmi spunea: “Vină, că şi-aişa-i pomană la călugări” Dar eu mă-nvăţasem acasă, cu cărţile Eram ca-n mănăstire!”, repetă dânsa, pentru a explica atât de îndelungata întârziere la mănăstire, pe care întârziere, parcă, nici acum n-o pricepe şi cu care nu se poate obişnui. “Mă luam cu frăţimea, mă duşeam pe unde ştiam aşa noi Care nu ştia carte, îl ajutam la şetit. Şi-aşa am trecut douăzeşi de ani, până m-am dus la Mănăstirea Neamţ. La Mănăstirea Neamţ, când m-am dus, am găsit-o pe sora lui Eftimie, care mi-a spus: “Stăi că-i pomană! Şi-o să fii la bucătărie şi-o să ai plată!” Şi am stat încă douăzeşi de ani acolo. Şi când am ajuns eu la pensie, m-am tras aicia la Mănăstirea Agapia.”

“După eliberarea Părintelui de la Aiud, mai venea Securitatea să verifice, da’ n-o mai avut curaj, nu l-or mai şerşetat, ca să mai răscolească, să-l mai ieie din nou”.

Când au început să-i slăbească puterile, “nimica nu spunea nimica! Cum stă mielul Numa’ că-l vedeam noi că sufla greu, vorbea greu, mărturisea greu. Mi-era milă. Dar nu spunea Părintele nimic. Numa’ când zâmbea cătră noi, am zîs eu o dată cătră Părintele Nicodim, când l-am văzut aşa slăbit: “Prea Cuvioase Părinte, ce-o să ne faşem noi când n-e-ţi mai fi Sfinţia Voastră?” Îl vidiam aşa slaaab, şidea cu capu’ plecaaat şî pe faţă, acolo, un zâmbet Aşa era figura Părintelui Nicodim cătră noi. Mi-l amintesc acuma Tare-o fost bun cu noi…”

Tot mai greu îi înţeleg dicţia înecată de un plâns uscat, dar afund şi cutremurător, cu tonul lui jeluit.

“Pe mulţi i-o luminat la minte, săracii, tare au mai şerşetat cărţi, care s-or ridicat, Părinţi şi de mir şi călugări s-or luminat. şi cât se vor mai lumina! Nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit să mai fi fost un alt luminător de suflete ca el, prin scriere de cărţi şi prin îndemnul către oameni ca să şitească, să înveţe “Şitiţi şi vă luminaţi! Acolo veţi găsi toată mângâierea!” Şi aşa e!”

“Aţi auzit ca înainte de Părintele Nicodim să fi fost vrun alt luminător la fel de mare al oamenilor din popor?”

“Nu, nişi n-am cunoscut, nişi n-am auzit”

“Dar după el?”

Maica nu înţelege unde vreau să bat. Cum, însă, o întreb de lucruri auzite şi nu trăite de dumneaei, îşi aminteşte a fi auzit şi altceva despre Părintele Nicodim:

“Atâta am auzit că pe acolo, prin părţile Ardealului, căuta un loc pentru o biserică, Părintele Nicodim. O bisericuţă, dar era foarte mică L-am auzit la mormânt pe omul şela, povestind: eu eram la aprins candele.

“Acum mi-amintesc: or vinit doi creştini; necunoscuţi. Eu eram la mormântul Părintelui Nicodim. Cum stau aişia aproape, întotdeauna mă duc, seara, dimineaţa, aşa îmi plaşe să mă duc. Dacă mă duc, gata: e ca şi când l-aş vedea pe Părintele; îmi trec toate năcazurile. Niimica nu mai reţin.

“Atunşi sara, m-am întâlnit cu trii oameni – erau ardeleni. Am văzut că erau străini. Şi am zis: “Da’ de unde sunteţi?” “Eeeeh, noi suntem de departe, maică.” Unu’ mi-a spus, când m-am mirat că veneau la mormânt: “Eu am fost de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, eram încă mic, când l-am întâlnit pe Părintele Nicodim. Bunicul meu mi-a povestit că s-o-ntâlnit cu Părintele Nicodim. Venea de la altă bisericuţă mititică şi nu mai încăpea lumea în ea. Şî o zis cătră el: “Frate Niculai”; şî i-o explicat şe nevoie avea. “Părinte; aişi e locul meu.” “Aişia-i bineee! N-ai faşe şi frăţia ta un bine să ridicăm aişia un schiţişor, pe locul ista?” “Da, zîşe, de ce nu?” Şî Părintele a ridicat o bisericuţă acolo, pe locul şela. O făcut cu cârja semnul crucii acolo şî o zis că aişia o să o ridicăm. A ridicat un schitişor acolo.” Dar n-am întrebat cum îi zîşe. Pe la Budeşti De unde era Părintele?”

Maica Silvestra a aflat că Părintele Nicodim a slujit şi prin Transilvania, după cum i-a parvenit şi că n-ar fi provenit din Moldova; drept pentru care, încurcă locul său de naştere cu zona pe unde a servit ca preot. Este evident că face anumite confuzii privitoare le trecutul Părintelui.

“Când ridicau biserica, o zîs Părintele, oamenii îl mai luau în râs. Îi puneau acolo la Altar – e fel de fel de oameni – , alţii puneau câte un pişior de cal, altele O tras Părintele atunşia o leacă Când o ridicat-o, au avut şi ispite. Erau oamenii şi-aşa şi-aşa. L-au acceptat, dar îl mai şi ispiteau. Îl luau o leacă în batjocură. Fiecare cum vroiau, na!”

Este pentru prima oară că îmi parvine vreo ştire despre această ctitorie a Părintelui Nicodim Măndiţă. Este neîndoielnic că Maica a auzit istorisirea aceasta şi este de bănuit că a înregistrat aproximativcorect cele ascultate. Despre ce ridicare de biserică să fie vorba? unde a avut ea loc? mai există acel lăcaş de cult? Tot atâtea întrebări ce vor rămâne, pentru moment, fără de răspuns.

“Există, printre ceilalţi duhovnici, vreunul să-l fi vrăjmăşit pentru că le dădea oamenilor să citească?”; pun întrebarea deoarece ştiu că puţini erau aceia care agreau metoda sa de a înţelege canonul, ca o recomandare de a citi numeroase cărţi sau de mai multe ori “Noul Testament”; mai mult, numărul celor ce critică această metodă a crescut pe măsură ce s-a extins şi renumele aceluia care a scris zeci de volume şi broşuri în vederea tămăduirii duhovniceşti a omului şi ajutorării lui pe calea îmbunătăţirii de sine, a crescut numărul lor pentru a se vădi reacţia cu caracter de lege a celor neputincioşi, leneşi şi înapoiaţi

“Nu ţin minte; nu ştiu dacă o mai fi avut încercări”

“Dar din partea măicuţelor o mai fi avut supărări?”

“M-am dus o dată la Văratec şi Părintele era supărat

“Nu-l ascultau maicile la cusutul semnului Sfintei Cruci deloc. La pusul covoarelor pe jos. Şi vorbele în biserică! Era supărat, Părintele. Când am stat la mărturisire, era supărat, era trist. A avut nemulţumire cu maicile: să nu vorbească şi să nu calce pe semnul Sfintei Cruci.” Maica Silvestra face referire la faptul că Părintele sfătuia să nu se poarte podoabe cu semnul Sfintei Cruci, ţesute sau brodate pe îmbrăcăminte, ori să se calce sub tălpi imagini ale aceleiaşi Cruci, desenate pe covoare. La fel, îl mâhnea ispita de a discuta în biserică, în timpul Sfintelor Slujbe.

Atari diferende au dus la mari încercări ale căror victimă a fost în mai multe rânduri Nicodim Măndiţă.

Revin la aşezarea măicuţei la mănăstirea Agapia.

Sosind dumneaei o dată la mărturisire la Agapia, fiind mulţi credincioşi în aşteptare, Părintele a trimis-o la un bordei, la deal, mai sus de cimitir, spre pădure, lăsând spovada ei pe mai târziu, ca pentru un om al casei:

“Du-te şi adună o leacă brazdele din jurul bordeiului”, a trimis-o la deal, unde avea duhovnicul o grădină.

Erau căldurile cele mari din iulie. În bordei nu era decât un pătuc, masa, cana cu apă pe masă; iar furca şi grebla în grădină: acolo îşi făcea Părintele pravila, când resimţea nevoia de linişte.

Când a gătat de adunat, a spus şi dânsa un paraclis şi s-a întors. A coborât devale la Părintele Nicodim.

Şi Părintele:

“Ei, cum te-ai simţit acolo? ”

“Ee, Prea Cuvioase Părinte, eu mă gândeam cât îi de greu în lume şi eu să stau aşa [adică, în fericirea aceea de sus], parcă aş rămâne acolo”

“Ei, acolo vei fi când o să fii bătrână.”

“Eu nu mi-am dat seama ce spunea. “Cum să ajung eu la bătrâneţe?” , mă gândeam eu.

“El o ştiut!”

Va să zică, în cele din urmă, Maica Silvestra s-a retras la Mănăstirea Neamţ.

“Am făcut douăzeci de ani la Mănăstirea Neamţului, la bucătărie. Eu credeam că “acuma dacă le gătesc, scăp!” Nu ştiam eu şe-nseamnă!

“Şi când să ies eu la pensie, îmi spun: “Unde să mă duc? La Văratec nu mi-e drag. Să vin aişea” “, şi-a zis despre Mănăstirea Agapia. “Mi-a fost drag de mormântul Părintelui. Aişia viniam mai des. “Eh, rămân aişi.” Era Maica Evstochia, stareţa. Şi mi-o zîs aşa: “Sunt două case, unde-i şea de-acolo” Mi-o dat o casă mie şi la Maria Panciu, pe coastă aişia, mai sus. “Staţi amândouă aişia că iaca nu e niminea. “”

Şi când, în sfârşit, a ieşit la pensie, n-a putut veni pe dată şi casa s-a ocupat de altcineva.

Când s-a mutat Maria Panciu – care-i acum în perete cu ea, i-a zis: “Vino aişia că e-o cameră goală şi stăm amândouă.” S-a dus.

Şi tocmai acuma, ea, care uitase de cuvântul acela, şi-a adus aminte că i-a spus Părintele: “Ai să vii când ai să fii bătrână!”

Şi, amintindu-şi această spusă a Părintelui Nicodim, şi-a zis: “Iacă acuma am ajuns la vorba Părintelui că am să viu aişia când o să fiu bătrână”

CANONUL CANONIT
De vorbă cu MIHAI TURCU

Am ajuns, în sfârşit, în satul Schitul Frumoasa, comuna Balcan, judeţul Bacău, parohia unde Părintele Măndiţă a făcut misionarism, între anii 1921 şi 1923, el călugărindu-se la Măgura în 1920, parohia de unde au dispărut crâşmele şi sectanţii, în urma păstoririi sale. Pentru enoriaşii de aici, Părintele a devenit ‘dramaturg’, concepând piese satirice, mustind de învăţături scripturistice, într-atâta încât plecau spectatorii tobă de ştiinţă creştină de la reprezentarea lor; cu ei alcătuia echipe de colindători; pe ei îi obişnuise să se adune mai mulţi la un loc ca să-l asculte pe ăl mai bun cititor pe când străbătea cu glas tare filele vreunei cărţi ‘sfinte’, cum se obişnuiseră a denumi scrierile pioase.

În casa gazdei noastre, Mihai Turcu, nu numai că ne potolim foamea şi setea câştigate pe urma unui drum lung, prăfos şi fierbinte, dar ne vom şi odihni peste noapte, după ce am gustat o bere rece că părea izvorâtă din stei, şi nu scoasă din frigider

– “Când am fost la Părintele Nicodim”, povesteşte Mihai Turcu, abia revenit de la muncă, dar lămurindu-se degrabă cine tăbărâse asupra sălaşului său şi ce căutam (e curios lucru că oamenii ale căror praguri le calc nu par niciodată miraţi că vin cu întrebări privitoare la Părintele Măndiţă; dimpotrivă, aş zice că socotesc lucrul drept cel mai firesc, ca şi cum m-ar fi aşteptat demult, doar că eu am cam întârziat…) “eram tânăr căsătorit, de vreo doi ani. M-a învăţat cineva cum să mă spovedesc. M-a întrebat ce cunoşteam despre păcat.”

Pe neaşteptate, îşi ia seama că prea s-a grăbit, că ar mai fi ceva de amintit, ca introducere. (Ah, nevoia povestitorului oral de a se supune unor legi înscrise în adâncul sufletului său, ale naraţiunii, legi ce vor fi, mai târziu, cercetate la naratorul cult, la nuvelist, la romancier, pe scurt la scriitor – asupra cărei nevoi am mai atras atenţia şi o voi mai face, uluit de însemnătatea acestora, din moment ce ele au fost însămânţate în genele fiecărui ins…!) Va să zică, Mihai Turcu, a simţit că povestirea lui atârna în gol: n-avea parte introductivă; aşa că reveni asupra pasului făcut, se întoarse din drum şi o luă de la zero, încă o dată, acum atacând o introducere.

“Şi cum vă spun: am fost la Părintele Nicodim, ajutat de fratele Gheorghe Ionescu. M-a întrebat fratele Gheorghe dacă voiam să fac o mărturisire corectă, după carte, dacă voiam să merg la Părintele Nicodim. M-am gândit aşa puţin şi i-am spus că voiam să merg – cum să nu? – că sunt păcătos, toată lumea suntem păcătoşi

“Am mers la Părintele pregătit, scris pe hârtie, după cum am fost ajutat: Ionescu citea după “Îndrumătorul de spovedanie” şi eu scriam ceea ce ştiam că am făcut. Nu mă întreba ce am făcut.”

Adaosul din urmă îmi este intenţionat adresat, fiindcă pe oricine mi-l scoate prilejul înainte îl descos în legătură cu acest amestec în procesul spovedaniei al unui al treilea element, alături de pocăit şi duhovnicul său, ba nu alături, cum am spus, ci înfipt între ei doi, imprimând asupra întâlnirii lor pecetea sa, de ca şi cum acea întâlnire se desfăşura numai datorită lui, cu încuviinţarea sa, în conformitate cu spiritul lui. L-am tras de limbă şi pe Mihai Turcu în această privinţă. Pentru mine, metoda este neaşteptată, inedită, şi în nici un caz nu-mi e agreabil s-o aud pomenită, datorită intimităţii actului spovedaniei, taina ce ne îngăduie, ce ne înlesneşte a vorbi despre noi în prezenţa lui Dumnezeu, adresându-ne Lui, fiind ascultaţi de El, ocazie unică şi sfântă pe care o respect poate mai mult decât orice alt act al existenţei.

Am ajuns dispus, pe de altă parte – deoarece mi-au parvenit atâtea învinuiri aduse Părintelui Nicodim Măndiţă de către unii dintre cei care se trezesc vorbind fără a fi cercetat, învinuiri cum că Sfinţia Sa s-ar abate de la învăţătura ortodoxă tradiţională, aşa cum este predată de Biserică – sunt dispus, spuneam, să iau, pe negânditelea şi prosteşte, drept vină toate câte îmi intră în urechi şi mi se par ciudate. Cum ar fi şi această ‘pregătire pentru spovedanie’, înfăptuită de către un mirean ales de Părintele dintre ucenicii săi mai vechi. Adică ce anume mi se pare în neregulă într-acest mod de a-l pregăti pe pocăit?

Să încerc a răspunde. Ca tot omul încărcat de tentaţia de a călca pe alături de lege, şi eu atribui celorlalţi încălcarea ce poate mă ispiteşte numai pe mine. Aşa-i obiceiul oamenilor: să arunce pisica lor în ograda vecinului!

Va să zică vorbeam despre pregătirea pentru spovedanie, săvârşită de către un mirean desemnat de duhovnic. Şi în legătură cu ea, mă refeream la curiozitate, curiozitatea ce ne roade (în general pe toţi) până la pierderea somnului, până le pierderea aerului, până la învineţire – datorită încordării minţii, a auzului, a întregului trup, a obsesiei -; curiozitatea ce hrăneşte ura, bârfa, judecarea fără temei de orice fel şi fără noimă, clevetirea, provocarea celorlalţi, răutatea, zavistia; curiozitatea pentru care se spun minciuni ce să îngăduie desfăşurarea mai departe a pătrunderii în tainele celorlalţi, atunci când căile ei de acces sunt lăcătuite fără nădejdea de a fi destupate în vreun fel ori vreodată; curiozitatea în numele căreia este încărcat aproapele cu niscai murdării ce să-l mire, să-l uluiască pe ascultătorul nostru până la a-l îmbrânci în divulgările întru apărarea celui ponegrit de noi, la care divulgări sperăm; curiozitatea, pentru care furi mărturii, documente, dovezi, pentru care, din grabă şi imprudenţă poţi ajunge să ucizi; curiozitatea ce a făcut-o pe Eva să dea ascultare şarpelui, iar pe Adam să nu dea ascultare lui Dumnezeu, Creatorul său; curiozitatea pentru care s-au pierdut raiul şi fericirea. Curiozitatea nu apare la vedere printre păcatele săritoare în ochi, în schimb le cloceşte pe multe dintre ele; pare neînsemnată, ne face adeseori a zâmbi şi, de fapt, este mumă smeilor, cu lapte otrăvit pentru omul de rând, cinstit, drept, smerit.

Scriam mai sus că, dacă oi fi cumva curios, sunt gata – pentru că om sunt, cu greşelile tuturora înscrise în mintea nestăpânită -, sunt gata să atribui şi altora aceeaşi sete de scurmare a celor ascunse de aproapele, adică, de pildă, celor aleşi de Părintele să-i pregătească pe neofiţi pentru spovedanie.

Ei bine, în greşeală aflându-mă, pe aceşti ‘pregătitori’ sunt gata mereu să-i văd ca pe nişte necuraţi grăbindu-se să foreze în sufletele celor încredinţaţi lor, pentru a le cunoaşte păcatele, mârşăvia, hotarele, neputinţele, înclinările, apucăturile, spurcăciunile. Mai departe nici nu îndrăznesc să mai măsor adâncul prăpastiei din mine, când mă simt înclinat, pe deasupra, să-i desemnez pe acei ‘curaţi’ ca fiind în stare să folosească împotriva aceloraşi pocăiţi cele aflate de la ei pe când, pasă-mi-te, îi ‘pregăteau’!

Poate că atâta neîncredere în semeni mi-a fost însămânţată adânc în inimă de comuniştii care-i foloseau pe vrăjmaşii noştri, ca şi pe prieteni, rudele prin alianţă şi de sânge, ba şi pe unii duhovnici, ca iude, adică vânzători de care nu aveai unde să te piteşti, cu toate că te fereai fără răgaz, pentru a-ţi păzi viaţa, hoţi de secrete dispuşi a ţi le dezvălui duşmanilor în schimbul unor sume fără însemnătate, ridicole, cum mărturiseşte în scris Alexandru Paleologu, care a fost niţel şi ambasador, a fi primit pentru denunţurile făcute Securităţii: trei sute de lei, pentru care bani de nimic semna şi chitanţă!…

Însă răutatea mea iscoditoare nu se poate înfrupta din bănuielile ei, pentru că, mereu şi întruna, se dovedeşte că încă şi încă o dată am greşit: întrebarea cheie mi se întoarce fără greş lipsită de răspunsul ce să devină acuzator: nu, Părintele şi-a educat ‘pregătitorii’ după o regulă a discreţiei totale – nimeni nu smulge pentru sine mărturisirile datorate lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Nu istovesc minunându-mă în câte direcţii se dovedeşte Părintele Nicodim pedagog desăvârşit.

“Dacă erau unele păcate pe care nu le înţelegeam aşa prea bine, eu îl întrebam şi el” [mă lămureşte mai departe Mihai Turcu, cu privire la felul în care a decurs ‘pregătirea’] “îmi explica despre ce era vorba. Eu ziceam: – “Cum vine păcatul ista?” – “Păi, vine uite-aşa aşa”

“Şi eu scriam acolo ceea ce ştiam eu că eram căzut în păcat.”

– “Aţi învăţat pe de rost păcatele scrise?”, întreb deoarece aşa mi-au răspuns alţii şi vreau, în continuare, să verific cele ce-mi sunt comunicate.

– “Nu, nu le-am învăţat pe de rost. Am mers cu hârtia în mână şi Părintele a luat-o şi-a citit-o. M-a întrebat unde lucrez sau dacă nu lucrez, ca să-mi deie omul canon după putinţa mea, să-l pot face, să-l pot duce la bun sfârşit.”

Această intervenţie a dezvăluirii schelei logice, în relatarea sa, îi este caracteristică bărbatului cu care mă confrunt; explicările lui, pe marginea celor rostite, sunt permanent impregnate de strădania de a scoate logica gândirii în evidenţă, ceea ce este susţinut de cinstea şi curăţia tonului exprimării.

Pe de altă parte, rog cititorul să reţină preocuparea sa pentru “dusul la bun sfârşit al canonului”, scăparea de datoria duhovnicească impusă prin canon.

“Am spus că lucrez în petrol, că sunt ocupat, că lucrez zile îndelungate, că nu am decât două zile liber la lună.

“Mi-a dat un număr de cărţi de citit.

“Eram mulţumit că mi-a dat canon, că mă simţeam oricum cu păcate grele: fusesem tânăr, fiecare cădem în păcat.”

Este interesantă această apreciere a canonului. Ea demonstrează buna cunoaştere şi viguroasa credinţă în valoarea lui, ca mijloc tămăduitor. Curând, totuşi, atitudinea faţă de canon va oscila – cel puţin aparent.

“După aceea, după o bucată de timp, am văzut că s-a strâmtorat tot, în privinţa serviciului, şi mi s-a părut oarecum cam mărişor canonul. Zic: “Să nu rămân cu datorie; poate Părintele va muri, cine ştie ce se va întâmpla şi cu mine, în timpul serviciului, vrun accident ceva…”

“M-am dus din nou la Părintele. Nu târziu; după scurt timp. Şi i-am spus Părintelui despre mărturisire, despre canon. Şi o zîs: – “Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustragi de la unele păcate mari, cum ar veni: de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră.””

Acest punct de vedere al Părintelui Nicodim despre propriile sale canoane, ce preconizau numeroase lecturi, este deosebit de însemnat şi este foarte logic: omului ocupat cu delectarea învăţării din cititul cărţilor, prea puţin timp îi rămâne de pierdut! Tot aici, reţin atenţia cititorului, găsesc şi lămurirea raţională a oamenilor asupra pericolului adus de jocuri şi petrecerile lumeşti, adică însoţite de muzică şi chef: ele te împing la păcate mai mari.

“Am venit acasă, am spus soţiei: asta a zis Părintele. A spus că nu e un păcat când avem un canon să rămânem împovăraţi dacă nu-l putem face”

Este o observaţie remarcabilă – deşi spusă în treacăt -, prin aceea că deschide o fereastră către relaţiile sufleteşti dintre cei doi soţi, ambii interesaţi de soarta spirituală a celuilalt, implicaţi în problemele ce-l frământă, al doilea întorcându-le pe o faţă şi alta în căutarea unei soluţii pentru cel dintâi. Menţionându-şi discuţia avută cu nevasta, Mihai Turcu, arată calitatea şi fineţea relaţiilor dintre dumnealor.

“Mi-am văzut de casă. Cât am putut, am dat înainte cu canonul”

– “Deci mai citiţi încă”

– “Încă şi acuma mai am de citit. Le citesc cu dragoste, cu numai că la noi, la ţară, e muncă multă şi Da’ în sărbători, când venim de la biserică, duminica, mai citim. Apoi în zilele de iarnă, decât am sta la alte poveşti, luăm o carte şi citim. Sau citeşte cineva şi ascultăm cu toţii. Chiar dacă ar citi cineva în favoarea mea, de pe o carte pe care o am eu de canon, dacă eu ascult cu luare aminte, tot îmi foloseşte pentru canon.”

În acest loc al cugetării sale, îmi pare că întrevăd o primă eschivare de la canon, ca atare: anume de la strădania de a citi singur, cum i s-a recomandat în calitatea lui de ştiutor de carte. Preferă să-l pună pe altul la canon…

Lăsând gluma la o parte, poate că Mihai Turcu nu este conştient de această fugă de lectura făcută singur – care este firesc să fi fost grea pentru un bărbat neînvăţat cu adâncirea în tipărituri, când pe el îl strigă vitele şi în auzul său plânge pământul nelucrat, pe când şeful echipei de la servici îl pândeşte cum munceşte -, dar faptul că pomeneşte uşurarea adusă de lectura cu glas tare a altuia indică ceva…

Şi, pentru ca să pricep că de mare folos i-a fost să aibă de-a face cu Părintele Nicodim atunci, unica dată când l-a văzut, mă lămureşte altcum:

“Am făcut nuntă fără muzică. Părintele Purcaru, el m-a cununat cu prima nuntă fără muzică, când a venit părintele Purcaru aici la noi în sat. Părintele ne-o spus că trebuia să-l fi chemat şi pe dânsul la nuntă. Dar n-am îndrăznit: eram tânăr, el era nou venit, nici n-avea un an de zile”

Acestea din urmă le-a relatat mai mult pentru sine, cu regretul de a nu-l fi avut pe paroh la masa nunţii sale.

– “V-aţi mai spovedit de atunci?”, revin la chestiunea mai veche dintre noi.

– “Da. De-atunci m-am mai spovedit la preotul din sat. La Părintele Nicodim n-am mai fost, că l-am avut pe părintele Purcaru care a fost aici în sat douăzeci şi cinci de ani. A fost foarte bun duhovnic şi ne-a-ndrumat după mersul Părintelui Nicodim.”

Este drept că Părintele Nicodim recomanda tuturora să se spovedească la preotul paroh. Iar oamenii reveneau la Protosinghel numai când îşi isprăveau canonul, pentru a li se prelungi, eventual, lista cărţilor de citit sau pentru a primi, precum alţii, de copiat ceva cărţi. În acelaşi timp, bag de seamă liniştea sufletească a bărbatului din faţa mea cu privire la vizitarea monahului nostru: nu dorinţa de a-l revedea cât mai curând pe duhovnic l-a gonit din spate să săvârşească mai repede canonul.

– “V-a dat dânsul alt canon?”

– “Nu, mi-a dat canonul de-aicia. Aicia noi trebuia să ne spovedim de patru ori în an, la părintele nostru duhovnic din sat. Hai, de patru ori, nu, dar de două ori tot trebuie să ne spovedim sau de trei ori. Cum sunt posturile astea de vară, al Sfântului Petru sau postul Adormirii Maicii Domnului. Dar noi ne luăm cu treburile, şi nu dăm importanţă. Hai, nu ne spovedim acum, pentru posturile de vară, da’ pentru postul Crăciunului, Postul Mare! Cam aşa ceva, cam ăsta-i canonul pentru noi: da’ nu-i bun. Trebuie să ne spovedim în toate posturile.”

– “Şi ce canon dă preotul de aicia?”

– “Aicia ne dă metanii de bătut; ne dă chiar cărţi de citit, cărţi de-ale Părintelui Nicodim; eh, câteva lumânări acolo, astea însă nu”

– “Dumneavoastră, dacă aveţi canonul neisprăvit, mai primiţi canon de la părintele paroh?”

– “D-apoi, eu am canon mai greu, adică mai mare, după canoanele noastre S-ar putea să ne deie şi părintele de-aicia, baremi că-l avem pe celălalt. Dar dacă omul nu are atâtea păcate noi”

Convorbirea noastră îl osteneşte: se vede că nu şi-a pus astfel de probleme, să trebuiască a-şi răspunde şi singur la ele.

“După cum cântăreşte şi părintele păcatele şi ne dă canon ca să-l putem face oricum. Nu ne rămâne canonul nefăcut chiar şi de la părintele de-aicia Nu putem să-l lăsăm nefăcut; ne străduim ca să-l facem. Când am primit canonul de la Părintele Nicodim şi nu l-am isprăvit, m-am dus şi la părintele Cernat, aicia, la mărturisit.” [Acest preot probabil că i-a urmat părintelui Purcaru, menţionat mai înainte.] “Am făcut o mărturisire, două, trei, şi pe urmă m-a întrebat: – “Mai ai vreun canon, ceva de făcut din altă parte?” Zic: – “Am, părinte: de la Părintele Nicodim. Şi nu l-am terminat.” – “Ei, atuncia nu-ţi mai dau eu. Te străduieşti să termini canonul de la Părintele Nicodim.” Şi aşa că eu continui mai departe cu canonul de la Părintele Nicodim. Şi dacă mi-ar mai da şi părintele paroh, e bun şi-aista, că e tot spre folosul nostru, al Mântuirii noastre.”

Şi uite, aşa, cu astfel de raţionamente, se mai amână puţin isprăvirea canonului primit, că folositor este el, într-un fel, dacă mai rămâne încă neîncheiat, sărmanul canon canonit…