– Barbu Theodorescu

Nu mai ţin minte cu ce prilej mă aflam cu tatăl meu pe Calea Victoriei, când ne-a ieşit în cale profesorul Barbu Theodorescu. Se cunoşteau din tinereţe, de pe timpul când ambii se număraseră printre colaboratorii săptămânalului “Vremea”. De aici înainte, de câte ori nevoile lecturii mă conduceau la Biblioteca Academiei, îl recunoşteam pe cel din urmă, nelipsit studios, pregătindu-şi o lucrarea sau alta, dintre puţinele ce i se dădea voie să publice sub regimul roşu. Precum mulţi dintre înverşunaţii frecventatori ai lăcaşului de cultură numit, şi doctul iorgolog era chemat fără drept de apel, primăverile, verile şi toamnele, pe aleele umbroase ce dădeau ocol clădirii moderne, era ademenit de un dor de ducă irepresibil, de “cir-li-lai”-urile păsăretului cu treburi multe pe la răscrucile ramurilor, de boarea purtătoare de miresmele verdelui “crud” şi ale mugurilor “alb, şi roz, şi pur”. De aceea, mai îndelung îl vedeai cufundat în nesfârşite solilocvii rostite cu vehemenţă sau cu zâmbetul pehlivan pe buze, pentru uzul câte unui audient doritor de învăţătură neîngăduită de urechile poliţiei politice, decât să-l fi zărit cufundat între tomurile clădite pe etaje de hârtie, fără număr, pe masa de lectură, cum i-ar fi stat bine. Şi dacă eu eram fericitul ales, de fiece dată mă apuca de cot cu două-trei degete şi-mi mai istorisea câte ceva de pe timpul studenţiei sale, ori despre Nicolae Iorga, cu o bună dispoziţie ce te făcea să uiţi şi de propriile-ţi îndatoriri ale lecturii în penumbra incintei.

Pe autorul impresionantei “O viaţă de om aăa cum a fost” îl cunoscuse de pe vremea când intrase la facultate. Nu asta era important, ci faptul că (poate chiar în cea dintâi vacanţă legiuită), istoricul l-a întrebat dacă accepta să alcătuiască un inventar al bibliotecii sale de acasă, contra cazare (să nu rămână locuinţa singură) şi leafă. Aşa că la absolvirea primului an de studii universitare, bobocul se văzu nu numai înavuţit cu ceva bani de haine şi de buzunar, dar şi cu dreptul de a respira în cea mai desăvârşită atmosferă cărturărească de găsit pe timpul acela în România (şi mă întreb dacă ea s-a mai repetat pe vreundeva, de atunci încoace, pe teritoriul nostru).

Nu ştiu ce risipe pomenii eu într-o bună zi a fi săvârşit peste măsură, prin anticariate sau librării, că el îmi menţionă Condica sa de Venituri şi Cheltuieli (numele cu care o botezase era mai riguros corespunzător titlului primit de cele similare din trecut). De la ea ajunse la interesul stârnit de dumneaei securităţii, prin numele menţionate ale celor care fie ceruseră, fie primiseră bani de la profesor, toate consemnate în filele aceleia şi apte a deveni informaţii pentru un posibil şantaj politic, cu atât mai mult cu cât se pare că acel registru contabilicesc constituia o oglindă fidelĂ şi completă a schimburilor de servicii contra ciubuce câte se desfăşurau pe o întindere la îndemâna lui şi de aruncarea banilor pentru mărfuri ce nu meritau truda. Barbu Theodorescu, pe calea aceasta, pregătea documente necruţătoare pentru cercetătorii din viitor, cu privire la incorectitudinea vieţii economice a românului. Vă închipuiţi că dacă acea instituţie era curioasă să-şi vâre nasul în paginile incriminatoare, nu o făcea pentru că ar fi descoperit acolo măruntele isprăvi ale unor coate-goale ca noi toţi, ci în nădejdea dezvăluirii unor cazuri de gigantice afaceri ilicite de-ale mai marilor lor, cum se aşteptau anchetatorii a le pica în braţe de pretutindeni şi mereu, fie pentru a le acoperi urgent, să-i păzească de ea însăşi pe actori, fie pentru a le păstra pentru mai târziu, când urmau să le scoată de la naftalină, să-i înfunde pe protagonişti, dacă le trecea puterea şi dreptul. Ca şi când imoralitatea pe plan naţional a grangurilor ar fi ajuns la urechile unui neînsemnat şi, în definitiv, cvasianonim cărturar ca istoricul culturii Barbu Theodorescu (în comparaţie cu pilonii statului socialist, unicii care contau pentru ministerul de interne într-un atare context). Dar planurile securităţii, la urma urmelor, o privesc pe ea…

Despre acest client ocazional al M.A.I.-ului Radu Gyr notează că-i era “fost coleg şi la facultatea de filosofie şi litere din Capitala ţării”, după cum aş deduce că avusese aceeaşi calitate şi la liceul craiovean Carol I, “apoi distins dascăl universitar şi sârguincios bibliograf al vastei opere a fenomenalului Nicolae Iorga” (p.36).

Conţinutul afectiv al acestei fraze ne va fi necesar curând.

Barbu Theodorescu nu a fost ridicat singur de acasă, ci împreună cu celebra-i Condică. Şi, după întrebările de rutină, scornite pentru a te rătăci printre presupunerile legate de ce anume se aşteptau dulăii anchetelor să smulgă din tine, la ea reveniră cu puteri îndoite. Îl iscodeau, îl ameţeau, îl bombardau, îl terorizau, îl sufocau, îl ameninţau, îl mitraliau, îl rupeau hălci şi bucăţi şi reveneau întruna la Condica împricinată.

Barbu Theodorescu, pe neaşteptate călcat de umor – socotind el ca măcar să aibă şi dumnealor de ce să-l chinuiască -, le zise:

– “Domnilor, de ce vă legaţi de secretul acestei Condici şi ce aveţi cu mine? Nu vi se pare mai profitabil să facem toţi un serviciu istoriei românilor, să mă folosiţi la ce mă pricep? – şi în acest domeniu sunt singurul care mă pricep…” – “Ce vrei să spui, bă? Ce serviciu, care istorie, ce domeniu şi la ce te pricepi tu?!” – “Mă pricep la iorgologie…” CălĂii, unul cu pumnul strâns gata de a lovi, celălalt cu palma ridicată şi ameninţând creştetul vorbitoului, căscară ochii hău, împiedindu-se de cuvântul nemaiauzit. Dar avură răbdare ca Theodorescu să-şi isprăvească tirada. “Sunt ultimul care se mai pricepe la aşa ceva. Asasinii lui Iorga trăiesc bine mersi. Am adresele lor din Germania . Unul este chiar comerciant, cu firmă înscrisă la fisc şi de la el se aprovizionează burtă-verzimea, ca de la un negustor cinstit şi cumsecade. Nu vă-ntreb de ce nu le cereţi extrădarea. Aveţi, desigur, socotelile dumneavoastră… Vă întreb, în loc de a mă pune pe jar pentru registrul acesta contabilicesc, de ce nu-mi daţi un paşaport şi un bilet de avion sau de tren până-n Germania, să mă duc cu casetofonul la ei, să le imprim declaraţiile, să afle posteritatea în ce condiţii, pentru ce şi din ordinul cui, al cărei agenturi mai mult sau mai puţin străine, a murit Nicolae Iorga…”

– “Şi ce v-au spus?”, eram grăbit să aflu sfârşitul pătăraniei.

– “S-au hlizit la mine, m-au înjurat şi m-au trimis acasă.”

Se pare că profesorul Barbu Theodorescu, colegul lui Radu Gyr, nu era unicul indignat de crima săvârşită împotriva savantului cu barba smulsă.

Acum patru ani, sprijinit de Fundaţia “Buna Vestire”, am publicat un manuscris inedit dobândit de mine prin mijlocirea unui fost student a cărui soţie avea grijă de existenţa materială a prea bătrânului său autor. Este vorba despre: “Legionarii români la Buchenwald “; semnatarul scrierii e Nistor Chioreanu.

Pentru folosul cititorilor care nu au ajuns la cărţulia pomenită, voi cita în continuare o scenă de lagăr ce ne interesează în mod special în acest context.

“Peste câteva zile, am fost ridicaţi primii o sută de legionari mai deochiaţi, în frunte cu Nicolae Petraşcu, şi duşi în lagărul de la Buchenwald. (…)

“Încă înainte de a fi mutaţi sus pe platou, într-o zi am avut o discuţie tare cu Traian Boeru, cel vinovat de asasinarea lui Iorga şi Madgearu. Se ştie că în sarcina legionarilor au fost puse două atentate în masă, săvârşite atunci când erau, în colaborare cu Antonescu, la conducerea ţării: a deţinuţilor foşti securişti [sic! angajaţi ai Siguranţei şi jandarmi; n.e.], închişi la Jilava, care asasinaseră câteva sute de legionari, fără judecată, şi pe care Antonescu vroia să-i pună în libertate, fărĂ să-i mai judece, şi ale lui Iorga şi Madgearu – ucişi de o echipă condusă de inginerul Traian Boeru [ceea ce nu constituie ‘asasinate în masă’! n. e.]. Dacă pentru uciderea securiştilor [sic!] vinovaţi de asasinate în masă, majoritatea legionarilor erau de acord, asasinarea lui Iorga şi Madgearu a stârnit mari discuţii. Boeru şi alţi câţiva, puţini la număr, susţineau că Iorga era vinovatul principal pentru asasinarea lui Codreanu şi trebuia lichidat fără judecată, cum au făcut şi asasinii lui Codreanu, la insistenţa lui Iorga.

“Eu, împreună cu aproape unanimitatea legionarilor, susţineam că asasinarea fără judecată a lui Iorga era mai mult decât o crimă, era o mare gafă politică, de care Mişcarea Legionară va fi foarte greu să se apere. Iorga fusese o mare personalitate culturală, cunoscut în toată lumea şi pedepsirea lui pentru incitarea la asasinarea lui Codreanu trebuia făcută printr-un proces la lumina zilei. Auzind aceasta, Boeru, care se mândrea cu performanţa asasinării, m-a apostrofat în public şi m-a ameninţat că, dacă mai susţin aceasta, îmi va trage şi mie o bătaie să-l ţin minte!”

Cu toată seriozitatea temei luate în discuţie – în definitiv una ce va atârna asupra capetelor celor implicaţi atâta timp cât va exista o Istorie a Culturii Românilor -, modul cum a fost ea rezolvată de către cei antrenaţi într-acea confruntare de idei mi se pare pueril, după cum se va edifica imediat mai departe şi cititorul. Iar dacă acuzator acum este un personaj de frunte al Mişcării, Nistor Chioreanu, şi nu dobândeşte drept răspuns decât făgăduinţa unei bătăi, te întrebi ce ar fi putut obţine de la făptaş omul de condei şi bibliotecă Barbu Theodorescu!…

“- Atât îţi trebuie, Boerule, i-am răspuns, dar, înainte să-ţi faci testamentul că, îndată ce te atingi de mine, te sting de pe lume! Trebuie să ştii că eu sunt Moţ din Munţii lui Avram Iancu şi nu mă speriu de ameninţările şi prostiile tale!

“Atunci a pornit spre mine, dar Toader Ioraş, care era de faţă, s-a interpus între noi şi i-a spus:

“- Boerule, te rog să te stăpâneşti şi să nu uiţi că sunt şi eu aci, că mă consider tot Moţ de-al lui Iancu şi consider că Nistor are perfectă dreptate şi dacă ţi-i dragă Legiunea, precum vrei să ne faci să credem, atunci gândeşte-te bine ce servicii i-ai făcut omorându-l pe Iorga.

“Boeru s-a oprit, s-a uitat îndelung la Ioraş, apoi la mine, apoi a făcut stânga împrejur. Aceasta a fost ultima mea convorbire cu dânsul. Cât am stat în Lagăr n-am mai vorbit niciodată cu el, iar după ieşirea din Lagăr, drumurile noastre s-au despărţit definitiv” (p.27-29).

Nu cunosc vârstele celor implicaţi în altercaţie, dar nu mi se pare că se aflau la înălţimea maturităţii necesare unei discuţii privitoare la uciderea savantului N. Iorga, a cărui valoare o văd oglindindu-se în textul lui Radu Gyr la un nivel cu adevărat intelectual şi răspunzător.

Cât priveşte crima săvârşită împotriva lui Madgearu, deoarece nu este comentată de zvon în nici un fel, socotesc util să aduc la cunoştinţa cititorului faptul că un valoros membru al echipei lui Boeru, pe nume Cojocaru, care ar fi putut deveni un economist strălucit, era doctorantul lui Madgearu, concurând cu Gogu Rădulescu, comunistul. Se pare, am aflat de la cercetătorul ing. Ioan Manof, student în acea perioadă la Politehnică şi la Academia de Ştiinţe Economice, se pare, spuneam, că profesorul îi îndemna pe cei doi să dezvolte o chestiune economică sau alta, fiecare de pe poziţiile doctrinei pe care o reprezenta, fără să se avânte şi emoţional şi să recurgă la atacul la persoană, profesorul străduindu-se, pe calea aceasta, să dezvolte neimplicarea omului de ştiinţă la cei doi doctoranzi. Cojocaru era mai dependent nervos decât celălalt şi nu se putea abţine îndelung fără să izbucnească împotriva pericolului bolşevic. Slăbiciunea aceasta făcea să se declanşeze reprimanda profesorului ce urmărea un scop pedagogic. Azi aşa, mâine aşa, Cojocaru nu a mai putut suporta umilirea şi…

Mai mult, mi s-a spus că el nici nu a fost de găsit prin închisorile comuniste, alături de ceilalţi legionari care au suferit martiriul, nici prin Germania, după acea faptă sângeroasă şi mai departe, după război, ci că a luat în primire un post de director al unui I.A.S. în România. Dacă este adevărat, aceasta confirmă că aşa zisa “pedeapsă” fusese programată de agentura străină ce pregătea ocuparea teritoriului nostru naţional şi victoria comunismului în Patrie, constituind un caz izolat şi încă neelucidat, deloc asemănător acelora în care participanţii îşi asumau vina şi răspunderea, predându-se cu nobleţe, cu demnitate legionară, după comiterea faptei.