Tags

Related Posts

Share This

3. Un luptător “mic cât o lingură” (Dumitru Lungu)

Dumitru Lungu s-a născut la 6 decembrie 1915, în com. Sudiţi, jud. Ialomiţa, într-o familie de agricultori modeşti, al doilea dintr-o pereche de gemeni; fratele său s-a stins de timpuriu. Copil neastâmpărat, rupându-şi braţul, a fost greşit tratat de o ‘doftoroaie’, respectivul membru rămânându-i mai scurt şi defectuos pe tot restul vieţii.

A urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, după care a frecventat şcoala Normală din Bucureşti, devenind în 1934 membru al Frăţiilor de Cruce. Se formează cu lectura publicaţiilor naţionaliste (“Iconar”, Ideea Românească”, “Orientări”, “Ramuri”, “Gândirea”, “Sfarmă Piatră”, “Braţul de Fier”ş.a.m.d.). E prezent în tabăra de la Carmen Sylva în 1937, unde-l cunoaşte pe C.Z. Codreanu.

Datorită unei ambiţii a şefului de post din satul părintesc, după absolvirea şcolii Normale, este internat în lagărul de la Vaslui. Aici, de la o fereastră, asistă la împuşcarea celor 32 colegi necondamnaţi, în noaptea de 21-22 septembrie 1939.

Eliberat, funcţionează ca învăţător în com. Potcoava, jud. Ialomiţa. În toamna lui 1940, e arestat. Luarea puterii de către Mişcare îi oferă o muncă de inspector şcolar, dar îşi dă demisia. Se opune armatei, pentru care este condamnat la muncă silnică pe viaţă, în contumacie. Reorganizează, din punct de vedere legionar, judeţul Prahova; este arestat în două rânduri, fuge de sub escortă şi apoi evadează pe 2-3 mai din Chestura de la Ploieşti. Ridicată fiind şi logodnica sa, va muri în timpul bombardamentelor într-un incendiu al temniţei. Este o lovitură ce-l va costa sănătatea pe D. Lungu.

În 1944 cade din nou arestat; eliberat, trece frontiera cu un mesaj către Horia Sima. E paraşutat în ţară şi organizează un adăpost în Ciucaş, pentru legionarii urmăriţi. Este prins. Soţia sa, ridicată şi ea, naşte la Mislea, în octombrie 1948. D. Lungu este dus la Ocnele Mari.

Eliberat, e curând implicat în procesul paraşutistilor de la Braşov (Samoilă), după aceea regăsindu-se la Aiud, unde trece prin reeducări şi, ca urmare, este graţiat.

Publică LUPTĂ şi TEMNIŢE; Prefaţă de Ing. Dumitru Tache Funda; Bucureşti; Editura Ramida; 1998.

OCTOGENARUL DUMITRU LUNGU, uimit de restriştile întâmpinate în decursul zbuciumatei sale vieţi, ca şi de îndârjirea cu care s-a zbătut necontenit să le depăşească, aşezându-se la masa de scris pentru a-şi face ordine în trecut, în vederea lămuririi nepoţilor, îşi pune pe hârtie amintirile, sub ameninţarea medicilor că nu mai are mult de trăit. În strădania de a-şi înţelege destinul coboară până la aducerea pe lume a pruncului ce a fost cândva, coboară să-şi caute prima ipostază şi explicaţiile. O face în volumul: LUPTĂ ŞI TEMNIŢE. Cu umor – dar şi puţină spaimă de el, cel de-o zi şi de încă alte câteceva -, dar şi cu puţină mândrie că a venit pe pământ cu o fire atât de încăpăţânată să răzbească (spre deosebire de geamănul său cel tăcut şi cuminte, care nu s-a ştiut agăţa de viaţă cu orice preţ), memorialistul ne pune faţă în faţă cu un nou născut năvalnic, de la bun început revelat ca spaimă a familiei şi a altora ce aveau de-a face cu el. La fel, în toţi anii ce au urmat, copilul crescând, avea să bage în sperieţi mulţi voiţi şi nevoiţi… Până la a glosa mai departe asupra sorţii şi caracterului său, e mai potrivit să-i dau cuvântul să-şi exprime propriile-i mirări stârnite de sine însuşi.

“În noaptea de Sf. Nicolae 1915, în zorii zilei, în casa unui ţăran din centrul Bărăganului, se năşteau doi copii gemeni. Primul era mare şi dolofan, cu o figură blândă şi exprimând bunătate; intra în viaţă fără lacrimi, fără plânset; fără a scoate nici un scâncet. După puţin timp, a sosit al doilea, mic şi sfrijit, că moaşa a rămas cu el în braţe, mirându-se cât era de pipernicit, cum nu mai moşise niciodată vrun altul.  – “Mario”, zise el femeii care îi adusese pe lume, “este mic cât o lingură”. Era mic, dar părea rezistent; avea o conformaţie de butucel al viei; gălăgios, se mişca fără astâmpăr. Ţipa atât de tare încât stăpânul casei, tatăl copilului, care se afla într-o cameră alăturată, auzindu-l, a intrat să-şi vadă întâiul născut şi spre surprinderea sa, găsind doi, dintre care unul nu zicea nimic – nici nu-l auzise când apăruse, pe când al doilea ridicase casa în picioare, cum se zice, tatăl l-a luat în braţe, doar-doar ar fi încetat. A plâns şi a strigat până ce a obosit şi a adormit în primul somn. Acela eram eu. Aveam probabil presimţirea unei vieţi de zbucium, de luptă, luptă plină de suferinţă şi primejdii. Abia după adormirea celui mic şi gălăgios, tatăl l-a luat în braţe şi pe celălalt.

“Din primele ceasuri ale vieţii, am dat mult de lucru părinţilor; iar mai târziu, în adolescenţă, aveam să le dau şi mai mult”(p.19).

Un năpârstoc inacomodabil şi incomod, nemulţumit de toate, hotărât ‘să facă ordine’, după cum îi dicta simţirea, să-şi impună firea celor din jur, un frământat cu decizie rapidă, totuşi, şi reacţie sonoră promptă.

“Mama era o femeie slabă, măruntă, permanent obosită de munca grea şi de sărăcia în care se zbătea. Nu avea posibilitatea să alăpteze doi prunci. M-a dat unei ţigănci din sat, pentru alăptat. După două zile, ţiganca m-a adus înapoi, pentru că se speriase şi ea de atâta scandal. Nu mai putea dormi nici un ţigan din cauza urletelor mele. Mama, văzând aceasta, m-a luat înapoi şi l-a dat ţigăncii pe fratele meu, căruia nu i se auzea gura nici noaptea, nici ziua, iar pe mine m-a crescut mama. Şi aşa, pe nesimţite, timpul a trecut.

“După doi-trei ani, frăţiorul meu cel bun a murit, iar eu, cel cât o lingură, am rămas” (p.19-20).

Şi aşa ‘a rămas’ neschimbat prâslea dintre gemenii doi, curios după toate, fără a cunoaşte osteneala, investigând universul în care nimerise şi… punându-l la încercare. I se duse buhul de la cea mai fragedă vârstă. La fel va păşi până la senectute.

“După ce am început să merg, mama rar mă mai vedea, pentru că oricât de mare era satul, umblam peste tot şi în deosebi pe la casele de lângă câmp; unde, cât era ziulica de mare, alergam după gâze, şoareci, broaşte şi tot felul de vieţuitoare. Nu era om sau femeie în tot satul să nu mă cunoască.

“Pe la vârsta de 4-5 ani, într-o zi de toamnă, când în Bărăgan ogrăzile erau pline de şire de paie de grâu, care iarna erau întrebuinţate la încălzit şi la gătitul mâncării, pentru că nu exista ţăran, chiar şi cel mai sărac, să nu aibă în jurul casei cel puţin un pogon de pământ, tata, ca şi ceilalţi săteni, avea şi el o şiră mare cu paie de grâu, orz, ovăz şi alte cereale. Am luat câţiva tăciuni din vatră, ce se păstrau permanent în vederea aprinderii focului, am luat şi câţiva cartofi, şi astfel înarmat, m-am dus la şira mare cu paie, să-mi coc cartofii. Mă aşez la rădăcina şirii, suflu în tăciuni şi, când am văzut că focul începe să se întindă, am înşfăcat un şomoiog de paie cu care să-l sting. Când şi şomoiogul s-a aprins, l-am aruncat şi am fugit. Amintirea acestui şomoiog care a luat foc îmi este şi acum, după aproape 60-70 de ani, vie în minte (p.20), ceea ce nu mă miră, pentru că întreaga desfăşurare a zilelor ce urmează constituie un şirag de tot atâtea tentative de incendiere a lumii! O strădanie, parcă, de repetare a unui gest ritual, de Început, ce stă la temelia unei legi noi: Dumitru Lungu, cititorul cărţii sale o va constata fără efort, a fost permanent atras de aspiraţia doctrinei elaborate de Mişcarea Legionară de a forma un OM NOU – preluată din Scripturi şi imitată, ulterior, de comunism -, la baza cărui concept, voi adăuga, ca lămuritor al simbolului, stă ‘botezul prin foc’.

“Vedeam, din grădina unde mă ascunsesem, flăcări mari deasupra şirei. Auzeam ţipete; tot satul alerga cu căldări, cu tinichele, să care apa de la fântână şi s-o arunce, nu pe şira care ardea, ci pe şirele din jur, ale vecinilor. Dacă s-ar fi stârnit atunci un vânt, pălălăia toată aşezarea, pentru că nu era curte fără două-trei şiri de paie. A rămas o grămadă enormă de cenuşe. De atunci n-am mai copt cartofi la şira de paie”(idem).

Deprinzând din această păţanie câte poate face insul pentru semenii săi – iertată-mi fie gluma -, scriitorul constată: “Încă din primele clase ale şcolii normale din Bucureşti, gândurile îmi erau mereu şi mereu preocupate să fac ceva pentru ţara aceasta, pentru regiunea în care mă născusem sau, dacă nu mai mult, pentru satul meu”(p.21). Începutul bun se pusese…!

Stil alert, mişcările personajelor, surprinse ca pe viu, haz, o mare plăcere de a se reîntâlni copil; adolescenţa şi maturitatea nu-i vor mai oferi atari delectări, pentru că vor tăbărî asupră-i cu poveri greu de suportat, atât din cele ale trupului, cât şi, mai ales, ale sufletului.

“Eram în clasa a 7-a a şcolii Normale din Bucureşti când, venind din oraş – eram intern – şi, uitând că prinsesem în piept o insignă legionară, l-am zărit pe pedagogul Smărăndescu, teolog.

“S-a repezit la mine mai rău ca un lup asupra prăzii, lovindu-mă cu pumnii, cu picioarele, unde nimerea, vrând să-mi ia insigna, corpul delict. Am apucat-o în mâna dreaptă, deoarece în stânga nu o puteam ţine – am un defect din copilărie -, m-am făcut ghem la pământ şi, cu toate loviturile şi încercările sale de a mi-o zmulge, nu reuşi. Plin de sânge, cu urmele loviturilor pe cap, pe faţă, cu greu am ajuns în clasă; aşteptam rezultatul. După câteva zile, am fost anunţat că eram eliminat din şcoală pentru două săptămâni.

“(…) Colegii mei, toţi copii de ţărani, care cu greu reuşeau să-şi plătească taxa şcolară, au făcut rost în grabă de câteva sferturi de pâine din raţia lor, şi aşa destul de mică, şi Bădilă ţmpreună cu Pană mi le-au băgat în traistă. Ei erau cei mai buni prieteni ai mei.

“Am plecat, prin ger şi vântul care spulbera zăpada şi-ţi făcea mersul greoi, pe şoseaua Ştefăneşti – Bucureşti – Urziceni. Simţeam cum îmi pătrundea frigul până-n inimă, care, parcă, mi se răcea. Cine a mers iarna pe drumurile din Bărăgan, pe viscol şi furtună, ştie cum te pătrunde până la oase, oricât de bine ai fi îmbrăcat, iar forţa vântului te dărâmă. Vânturile iernii pe Bărăgan, în acele câmpuri nesfârşite, sunt groaznice. Când simţeam că mă apuca un fel de somn, din pricina oboselii, din cauza frigului, începeam să cânt cântece legionare şi să merg bătând pasul. Aveam impresia că aşa mă mai încălzeam.

“Prima zi de la plecarea din Bucureşti, am ajuns în comuna Moldoveni, la câţiva kilometri de Urziceni. Am dormit la părinţii unui coleg de clasă, Cismaru.

“A doua zi, eram istovit; totuşi, am izbutit să ajung în comuna Ciochina, către seară. Începuse să se întunece. Mă temeam să merg noaptea mai departe. Mi-era frică de lupi, de frigul care era din ce în ce mai tare şi de vântul tot mai puternic. Vântul mă ţinea pe loc şi picioarele cu greu mi le târam. Am intrat în prima cârciumă. Jupânul era un om în vârstă, purta o mică barbă, dar avea o privire blajină, aşa cum au câteodată unii oameni cu ochi albaştri. I-am spus că eram elev, că eram dat afară din şcoală pentru că nu-mi plătisem taxa şcolară. I-am mai spus că plecasem pe jos acasă, pentru că nu aveam decât 2 lei şi nu-mi puteam plăti trenul. Cârciumarul m-a primit şi m-a culcat într-o cameră, lângă cârciumă. Mi-a dat un cojoc mare, cu care m-am învelit. Am adormit imediat, cu toate că în cârciumă era mare gălăgie datorită ţăranilor care beau, chiuiau şi cântau fel de fel de cântece. Dimineaţa, am mulţumit pentru găzduire şi am întins cârciumarului cei doi lei pe care-i aveam, însă i-a refuzat. Am plecat mai departe.

“În ziua a treia, în timpul prânzului, treceam prin comuna Perieţi sau Pribegi. Eram înfometat. Pâinea dată de colegi se terminase. Am intrat în prima cârciumă şi l-am rugat pe jupân să-mi dea pâine de doi lei. Am luat pâinea, m-am aşezat la o masă, lângă sobă, şi am început să mănânc. În local, în jurul unei mese, se aflau mai mulţi săteni; între ei era şi un preot mărunţel şi slab; discutau veseli, bine dispuşi, fiecare din ei cu un pahar de ţuică fiartă în mână. Am observat că preotul se tot uita la mine cum mâncam din jumătatea de pâine dată de cârciumar. După un timp, preotul vine la mine şi mă întreabă cine eram, de unde veneam şi unde mergeam. I-am spus acelaşi lucru pe care îl declarasem şi cârciumarului din Ciochina, la care dormisem. Mă rugă cu multă stăruinţă să merg la dânsul acasă, să luăm masa împreună. Am ezitat, pentru că nu înţelegeam ca un preot să stea în cârciumă şi să bea ţuică împreună cu enoriaşii lui. A insistat şi era mirat că nu voiam să merg – deoarece îşi dăduse seama că nu aveam bani şi că eram obosit şi înfometat şi îngheţat. Atunci, i-am răspuns, fără nici un fel de ezitare: “Dacă vă întâlneam în oricare alt loc, vă însoţeam imediat, pentru că, în adevăr, sunt ostenit şi înfrigurat”. Nu-mi mai amintesc ce scuze a adus, dar preotul m-a luat de mână şi m-am dus la el acasă. O casă mărunţică, sărăcăcioasă. Mă aşteptam la una mare, aşa cum avea cea mai mare parte din preoţii satelor. La masă se aflau mai multe persoane şi doi copii. Erau copiii preotului. Preoteasa, o femeie simplă, a fost foarte binevoitoare. În cursul convorbirii ce am purtat-o cu preotul, în timpul mesei, am constatat că era un om calm, bun, că gândea frumos, şi că a căutat ca, într-un fel, să-şi scuze prezenţa în cârciumă. Acolo nu este locul preotului, ci al dracului. Tot în timpul mesei, am aflat că era legionar. Se numea Ionescu”(p.22-25).

Elevului, care tot niţel mai mare decât o lingură va fi rămas faţă de ceilalţi, oricât crescuseră şi el, unul, şi colegii, alţii, nu i-a prea priit. Se ţinea cu ‘răspunderi’, cu fala aceluia care găsise adevărul, cu dreptul moral de a-i judeca pe semeni (preotul Ionescu ce numai în cârciumă n-avea ce căuta), cu conştiinţa de a fi fost plămădit dintr-un aluat mai curat decât generaţia adultă. Acestea nu-l păzeau, însă, de a-i fi fost frică de lupi, de a nu se şti descurca, de a-şi trage târâş căputele ostenite şi bocnă, pe un drum al disperării şi, în acelaşi timp, al formării voinţei de care multă nevoie urma să aibă mai târziu.

Fragmentul înduioşează, iar talentul de narator al autorului nu este cel din urmă să răspundă de efectul lui asupra inimilor strânse de milă.

După cum pana lui Dumitru Lungu ne concentrează atenţia când este să-l urmărim în mers şi, mai larg, să privim panoramic acţiuni în curs de desfăşurare, la fel ea ne concentrează atenţia când ne aduce în faţa ochilor lăuntrici portretul anchetatorului devenit, datorită descrierii la care este supus, pildă pentru deceniile şi veacurile următoare, pildă de nesimţire bine chibzuită, ‘ştiinţifică’, nesimţire utilizată ca mijloc de agresare a închipuirii digestive a anchetatului şi a simţurilor sale trezite prin tipul special de caznă la care este supus.

“După un timp, atunci când mă ancheta un locotenent, într-o zi sunt scos la anchetă. Sunt dus într-un birou mai mic, mai îngust, unde, pe birou se găsea o pâine frumos crescută şi proaspătă. Lângă pâine, un salam de vară. La birou stătea locotenentul. Acesta scoase încet din buzunar un briceag, îi încercă ascuţişul cu degetul şi, încet, pe o hârtie albă ce acoperea tot biroul, a început să taie salamul în felii subţiri, atât de subţiri de aveai impresia că se vedea prin ele. Făcea această operaţie cu o răbdare de fier. După ce a încropit o grămadă destul de mare de feliuţe, a luat pâinea şi a tăiat-o şi pe ea în felii cât mai subţiri, alcătuind o altă grămadă. Eu stam pe scaun în faţa lui. Mi-a spus să trag scaunul mai aproape de birou. Mă temeam să nu mă invite la masă pentru că eram pus într-o situaţie foarte dificilă, căci trebuia să-l refuz. După ce a terminat de tăiat şi pâinea, a aranjat frumos grămezile, s-a scuturat pe mâini şi a început să mănânce. Mă gândeam că dacă mânca cele două grămezi crăpa. El băga în gură câte o felioară de salam întreagă şi o bucată de pâine din care muşca după ce mai întâi o rupea în două. Bucata de pâine o arunca în gură de la distanţă, cu o precizie uimitoare. Aveam impresia că urmăream un câine înfometat, căruia aruncându-i o bucată de ceva o prinde din zbor. Deosebirea era că securistul mesteca pâinea, pe când câinele o înghite nemestecată. A durat mult această panoramă, peste trei ore. După ce termină, şterse frumos biroul, mototoli hârtia şi o aruncă de la distanţă la coşul cu gunoaie, se sculă în picioare, îşi netezi hainele şi începu să scoată din buzunarele pantalonilor una câte una caramele pe care le desfăcea tacticos; le arunca hârtia, după sistemul său, de la distanţă la coş şi, după acelaşi sistem, arunca o caramea în gură. Şi tot scotea şi tot scotea la caramele şi tot le mânca, până când, după circa patru-cinci ore termină toată provizia. După aceea, se întinse cu picioarele pe sub birou, răsuflă cu zgomot, apăsă pe un buton, veni un securist, îmi întinse ochelarii şi, după vreo şase ore de ‘anchetă’, am fost dus la ‘cavou'”(p.142-143). Mişcarea este economicoasă cu tact şi preştiinţă, făloasă şi pentru ‘driblările’ săvârşite faţă de aşteptările celui care-l privea obligat: “Doreşte să mă vadă începând o dată să mănânc – să se sature şi el cu gura mea, dacă altfel nu poate -, nu-i nimic – să mai aştepte; pentru moment, îl voi irita cu reluarea decupării, de data aceasta a pâinii. Apoi cu dezvelirea caramelelor; şi tot timpul, cu aruncarea la ţintă a fărâmelor, pentru a fi cazna dusă până la capăt…”

Un ascuţit simţ al observaţiei îi sprijină autorului nevoia de a învăţa (cu osebire cum să trăiască, pentru că educaţia în Frăţiile de Cruce punea un binevenit accent asupra acestei laturi a personalităţii umane – să nu uităm că Dumitru Lungu s-a format sub influenţa inconştientă a ceea ce, în anumite medii, se numea ‘trăirismul’ -). E foarte atent la tot ce vede în puşcărie; dar şi înainte de ea. Exclamă, în lagărul din Vaslui că acolo a înţeles ce însemna să fii legionar; în tabăra de la Carmen Sylva îşi alege locul de dormit lângă acela al Căpitanului, să-l observe entuziast. Constată ce păţesc obezii în regimul de înfometare al temniţelor, ce li se întâmplă celor hrăniţi doar cu mâncare stricată, cum rezistă vitregiilor aceia care nu au avut o viaţă roză, înainte de arestare. Nu pierde o secundă prilejul de a învăţa ceva despre om, ori pe unde este aruncat de soartă. Iar exemplul celui care se depăşeşte pe sine însuşi, în iubirea de oameni (Titi Gâţă, doctorul Uţă, propria-i logodnică sau, mai târziu, femeia cu care s-a căsătorit, Puiu Gârcineanu) şi-l adoptă model şi îl păstrează ca atare (completez scrierea sa) şi la această vârstă înaintată când am avut norocul să-l cunosc pentru a-i publica memoriile.

Luciditatea nu-l părăseşte nici când se izbeşte piept în piept cu moartea. Dimpotrivă, parcă aceasta îi ascute simţurile şi-i pune în acţiune o cameră de luat vederi, ale cărei filmări nu i se vor deslipi niciodată de pe retina unde au fost înregistrate colorat, cu contrastul pregnant, în mişcarea cu viteză maximă a fugii de propria-i soartă.

“Prin anul 1943, mergând prin Ploieşti, pe strada Viilor, după câte îmi amintesc, la colţul cu strada Câmpinei, neavând pe ochi ochelarii falşi ce îmi schimbau puţin figura, cineva care venea din sens opus se opri în dreptul meu, privindu-mă insistent. Cum de multe ori mi se întâmpla să întâlnesc câte un legionar care mă recunoştea şi care ştia că eram condamnat în lipsă şi pentru a-l deruta treceam pe lângă el fără a schiţa nici cel mai mic gest, omul rămânând la îndoială dacă eu eram în faţa lui sau nu, am încercat şi de data aceea să procedez la fel, socotind că aveam de-a face cu vrun legionar care nu era sigur de identitatea mea. După ce l-am depăşit cu câţiva paşi, veni iarăşi înaintea mea şi-mi ceru legitimaţia. Cum aceasta provenea de la o uzină de armament şi arăta că ocupam un post foarte important, am rămas oarecum în dubiu, neştiind ce să fac. Am început să protestez că nu avea dreptul să reţină oamenii pe stradă fără nici un motiv. Respectivul, care era agent de Siguranţă, fu puţin derutat, de aceea îmi înapoie legitimaţia, se uită fix în ochii mei şi exclamă: – “Ce mult semănaţi la priviri… Totuşi, vă rog să mă însoţiţi la Chestură pentru câteva minute.”Văzând că se aduna lume multă în jurul nostru, astfel creându-se o situaţie ce nu-mi era favorabilă, m-am îndreptat alături de el spre Chestură. Nu mai aveam altă posibilitate să scap decât fuga. Nu îndrăznea să mă ţină de mână pentru că nu avea siguranţa că eram eu.

“Periferia oraşului se găsea foarte aproape. Străzile se succedau des şi erau scurte; le cunoşteam foarte bine. Dacă izbuteam să ajung la ele, eram ca şi scăpat. Ne aflam pe strada Câmpinei. Când ajungem în dreptul primei străzi la stânga, mă opresc locului, la doi paşi de agent şi-i spun: – “Să merg cu dumneavoastră la Chestură?”- “Da, domnule, numai câteva minute”, răspunde. Părea o conversaţie banală. – “Bine”, zic, “hai la Chestură.”Dar în loc de a  merge drept înainte, o iau cu toată viteza pe strada aceea. Aveam încredere în iuţeala şi rezistenţa mea la fugă, am mai spus-o. Ştiam că strada dădea pe un deal cu multe gropi şi cu mărăcini. Cunoşteam locul perfect. Era sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Eram în talie. Agentul avea pe el un palton. Avantajul era al meu. Fuge agentul după mine şi începe să strige. Aveam asupra mea o servietă cu două lămâi verzi, luate de la părintele Ioaniţescu, la care fusesem. Pentru a-l deruta mai tare pe urmăritor, arunc servieta în stânga drumului. Agentul comite  greşeala în care scontam. Când ajunge în dreptul servietei, pierde timpul deschizând-o. Când vede conţinutul, o aruncă de unde o ridicase şi reia fuga, strigând neîntrerupt: – “Puneţi mâna pe el!”. Tot alergând, mă uit înapoi şi-l văd cum se căzneşte să-şi scoată pistolul. Trec pe mijlocul drumului, deoarece venea în sens invers o căruţă trasă de doi cai. Era încărcată cu lemne. Agentul nu putea trage în mine că risca a nimeri caii. A tras un foc, probabil în sus. După ce am trecut de căruţă, am văzut ieşind dintr-o curte un om pe bicicletă şi îndreptându-se în direcţia mea. Când ne despărţeau 20-30 metri, iar eu mă aflam în capul străzii, unde nu mai erau case, ci dealul cu gropi şi mărăcini, din coasta cimitirului Viişoara, biciclistul se opri la poalele lui, fiindcă nu putea merge pe terenul atât de accidentat. Se uita după mine cum fugeam în sus, spre vârf. Cum alergam pe deal, în dreapta mea se afla un gard înalt, din mărăcini. Când am ajuns în vârful dealului, agentul mai era la poalele lui. Am coborât de partea cealaltă, tot pe lângă gardul de mărăcini. Jos, în vale, în direcţia goanei mele, se afla un platou cu iarbă verde unde o mulţime de ţigănuşi juca rişca. Agentul striga extenuat din vârful dealului: “- Pune mâna pe el!”Ţigănuşii, văzându-mă sosind în fugă spre ei, şi-au închipuit că eram agent de poliţie şi că voiam să-i prind jucând rişca şi barbut. Toată grămada de ţigani o rupse la fugă pe o străduţă ce se deschidea înainte. Câţiva ţigani mai bătrâni se găseau la porţi; credeau şi ei acelaşi lucru. Am intrat iar în oraş, cu ceata de ţigani. Astfel am scăpat de urmărirea agentului.

“În apropiere aveam o casă clandestină, unde locuiam din când în când. Am intrat acolo. Era casa unui legionar. Înăuntru era doar Matei Vasilescu, şi el evadat şi urmărit de poliţie. Respiram cu foarte mare greutate. Simţeam că mă sufocam. După atâta fugă, aveam impresia că-mi ieşea sufletul din mine dacă ţineam gura deschisă. Nu-i puteam povesti lui Matei ce mi se întâmplase. Se uita speriat la mine. După un timp, încetul cu încetul am izbutit să-l pun în temă cu ce se petrecuse. Eram tulburat. Nu mă mai puteam orienta limpede în acea situaţie. Îl întreb pe Matei ce să fac. Mă temeam că urma să vină multă poliţie, să înconjoare cartierul şi că caute din casă în casă. Matei s-a îmbrăcat şi a plecat, având aceleaşi bănuieli ca şi mine. şi el era urmărit de poliţie: evadase de la Chestură. M-am hotărât să plec din casă şi să mă duc în alt cartier. Mi-am schimbat hainele şi am ieşit. Părăsisem demult cartierul fugăririi mele când, la un colţ, dau faţă-n faţă cu cinci poliţişti. Între ei şi cel care mă urmărise. Mă căutaseră peste tot, nu mă găsiseră şi se întorceau amărâţi către Chestură. Când m-a văzut Mihalcea, agentul cu pricina, nu-i venea să-şi creadă ochilor. – “Ăsta e!”a mai putut zice cu o voce stinsă.

“Nu mai aveam ce face. Mă înconjuraseră din toate părţile şi m-au cărat la Chestură”(p.57-60).

Plasticitatea comunicării lui Dumitru Lungu, atunci când voieşte să transmită experienţe nemaivăzute, atinge, uneori – îmi fie iertat ceea ce pare o exagerare, dar sunt convins de adevărul ei -, un prag al talentului lui Goya, al fantasticului realităţii, al acelor zone ale realului îndeobşte ascunse de societatea jenată că ele există, de societatea vinovată de a închide ochii, de a se culca pe o ureche în faţa suferinţelor semenilor, de a rămâne – ca neştiutoare – când e confruntată cu monstruosul fătat şi alăptat de ea însăşi.

“Dimineaţa, când s-a dat deşteptarea şi s-au ridicat deţinuţii, am observat că şapte, opt, nu s-au mai ridicat. Erau morţi. Ceilalţi deţinuţi erau total indiferenţi la moartea lor. Se obişnuiseră cu acest tablou, pentru că în fiecare dimineaţă se petrecea acelaşi lucru. Şeful camerei a luat o pătură şi, cu patru deţinuţi, fiecare ţinând pătura de câte un colţ, cără morţii afară. În dimineaţa aceea au scos şapte. Toţi morţii erau în pielea goală, pentru că dacă mai avuseseră ceva pe ei, vecinii, constatând că muriseră, le luau tot. Mortul nu mai avea nevoie de haine. Această cameră avea un fel de ocol înconjurat cu ziduri înalte de peste doi metri. Spre surprinderea mea, care credeam că morţii erau duşi undeva la o capelă sau chiar la crematoriu, am constatat, când am ieşit afară, că fuseseră aşezaţi unul lângă celălalt, lângă ziduri. Câţiva morţi se găseau acolo de mai multe zile. Erau ţinuţi pe lângă ziduri până începeau să miroasă şi abia atunci erau luaţi şi căraţi nu ştiu unde. În acea curte se efectua şi plimbarea, recreerea deţinuţilor. Deţinuţii se plimbau prin mijlocul curţii, iar morţii erau pe margine, pe lângă zid. Tot atunci, dimineaţa, intră în cameră un gardian care avea în mână o cutie de conserve goală. Puse cutia jos şi spuse deţinuţilor să-i dea nişte păduchi, pentru că venise cineva de la direcţia închisorilor cu un medicament şi voia să demonstreze directorului penitenciarului că acel medicament omora păduchii. Trei deţinuţi s-au aşezat jos, în jurul cutiei, şi, în câteva minute, de la subsuori şi din alte părţi ale corpului scoaseră păduchii fără să se uite măcar. În câteva minute, cutia era jumătate plină cu păduchi de toate culorile şi de toate mărimile. Aveam să aflu mai târziu că era vorba despre D.D.T.”(p.112)

“Între noi se găsea un tânăr, băiatul unui profesor din Alba Iulia, cărui tânăr îi lipseau ambele braţe, din umeri. Era ţinut la închisoare fără să fi fost condamnat. Acest tânăr fără mâini constituia pentru regimul comunist un pericol atât de mare încât trebuia reţinut în închisoare fără mandat de arestare! Infirmul nu le producea nici un fel de milă guvernanţilor lipsiţi de suflet şi de Dumnezeu! De multe ori mă feream să-l privesc, deoarece îmi dădeau lacrimile. Petrecuse aproape trei ani în închisoare. Eu am plecat de la Ocnele Mari, dar el a rămas în continuare. Degetul mare de la piciorul drept şi cu acela de lângă el i se dezvoltaseră mult, astfel încât cu ele apuca lingura aşa cum o apuci cu mâna şi mânca singur, fără ajutorul nimănui. Cu cele două degete cosea, ba chiar se bărbierea”(p.121).

“Trecând mai multe luni cu un astfel de regim alimentar, au apărut nişte fenomene despre care nu mi-aş fi putut imagina vreodată că existau. Din cauza foametei, unora dintre deţinuţi au început să le crească extremităţile. Buzele se făceau ca cele ale sălbaticilor şi chiar mai mari, mai groase, hidoase. Creşteau urechile, vârfurile degetelor de la mâini şi picioare. La alţi deţinuţi – de necrezut – a apărut fenomenul rumegării. După ce mâncau, se lungeau pe prici, îşi puneau haina pe cap de ruşine, iar mâncarea li se întorcea din nou în gură, o mestecau şi o înghiţeau iarăşi. Ştiu că acest lucru este de neconceput, dar acesta este adevărul. Nu dau nici un nume, cu toate că-mi amintesc perfect de unii dintre cei care rumegau. Ceea ce făceau era peste voia lor” (p.120).

[Banu] “Fusese bătut în mod barbar la testicole, atât de barbar încât testicolele deveniseră de o mărime uimitoare şi şi le ţinea legate de mijloc cu un prosop. Descria modul în care fusese bătut, cu cât cinism îi spunea cel care-l bătea: “Vorbeşte, puişorule, că te vor blestema urmaşii”. Acei urmaşi aveau să fie copiii republicii comuniste”(p.160).

O altă forţă a memorialistului este aceea a evocării. Ea nu e egal folosită pe parcursul întregii scrieri, însă paginile unde se simte prezenţa ei ating uneori sublimul. Talentul nativ – şi nu ucenicirea într-ale modelării literare şi nici o îndelungată şi acerbă studiere a tehnicii altora întru transpunerea simţămintelor pe hârtie – este acela care îi slujeşte să urce pe culmile durerii utilizând treptele vorbelor trecătoare şi fără vreo consistenţă străină de a grafiei. Textele la care voi recurge pentru ilustrarea acestei afirmaţii au un merit suplimentar: Dumitru Lungu recapitulează momente rămase inedite pentru documentele istoriei contemporane, mă refer la lagărul de la Vaslui.

Încruntarea şefului de post din satul natal, pricinuită de faptul că n-a fost salutat de proaspătul învăţător Lungu, la ieşirea din căminul cultural, după o repetiţie cu NĂPASTA, pe care tineretul şcolar rural local intenţiona s-o urce pe scenă, şi neacceptarea scuzelor gafeur-ului, îl aruncară în lagărul de la Vaslui pe adolescentul ce abia părăsise băncile Şcolii Normale. Răzbunarea jandarmului ar fi putut să-l coste viaţa pe tânăr. Aflat între sârmele ghimpate, acestuia îi fu dat să facă a doua importantă şcolire a legionarismului (după tabăra de la Carmen Sylva) şi mult mai însemnată decât cea dintâi, în umbra încercaţilor săi camarazi de suferinţă.

Dar, într-o bună zi…

“Ziarul a fost luat cu mare bucurie de către unul dintre camarazi, care fugi cu el sus, la etajul întâi, la camera 12, o cameră mică unde locuiau comandanţii legionari Radu Mironovici, Ilie Gârneaţă şi Corneliu Georgescu. Imediat ce s-a auzit în lagăr despre acest ziar, unii erau veseli că aveau astfel ştiri din ţară, dar cei mai mulţi trăiau grele presimţiri. La ora 12, suntem  chemaţi în sala mare de la etaj – un loc încăpător. Din camera alăturată apar cei trei comandanţi legionari, trişti, cu ochii în lacrimi. Domnul Radu Mironovici scoate şi citeşte cu lacrimile curgând şiroaie un comunicat scurt în care, în câteva rânduri înghesuit, se spunea că în cursul nopţii trecute Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii, fiind transportaţi de la penitenciarul Râmnicul Sărat la alt penitenciar,  fuseseră împuşcaţi pentru că încercaseră să evadeze. În acel moment se auzi un geamăt extraordinar… Aveai impresia că venea din adâncul pământului ceva, ca un vuiet îngrozitor urcând din străfunduri. Aveam impresia că tot pământul se clătina, se zvârcolea. Oameni cu părul alb plângând în hohote; toţi plângeau, îşi acopereau faţa în palme şi nu se mai puteau opri. Până şi agenţii Siguranţei, impresionaţi de acel geamăt sfâşietor, de lacrimile atâtor oameni, de plânsetele şi durerile ce nu mai conteneau, păreau ruşinaţi de jalea ce nu o mai văzuseră niciodată; până şi zidurile păreau că plângeau.

“De unde până atunci se cânta şi toţi păstrau zâmbetul pe buze, sfidând privarea de libertate …acum un văl negru de nemărginită durere învăluise totul. Nimic nu se mai mişca. O linişte totală cuprinsese întregul lagăr. În dormitoare, aproape toţi erau întinşi în paturi, cu faţa-n perne; plângeau de se mişcau şi paturile. Câţiva se plimbau pe coridoare, amărâţi, cu capu-n pământ. Camera de rugăciuni era cu totul neîncăpătoare. Mulţi se rugau în faţa camerei; tristeţea era peste tot. Văzând atâta tristeţe, impresionat, am ieşit în curtea mică, într-un loc de unde se observa şoseaua ce ducea spre o comună apropiată. Când am zărit căruţe şi oameni mergând pe şosea, mă întrebam cum de mai mergeau, cum de mai umblau… Credeam că odată cu moartea Căpitanului, nimic nu trebuia să se mai clintească, nici frunzele, florile, nimic, nimic, totul să tacă pentru totdeauna. Natura întreagă, cu  tot  al  ei, să plângă moartea Căpitanului  (p.41-43).

Nu am citit niciunde altundeva o dare de seamă asupra a ce a însemnat executarea, fără judecată, nici, cu atât mai puţin, condamnare, a treizeci şi doi de tineri nevinovaţi. Zguduitoarea mărturie adusă de memorialist – martor vizual şi auditiv direct şi nu numai atât – nu ar putea fi imaginată de arta condeielor profesioniste, iar relatarea ei aici de faţă, tocmai datorită neobişnuinţei autorului cu pana şi cu îndulcirile stilistice vine înainte-ne cu o forţă de convingere zdrobitoare.

“În ziua de 21 Septembrie 1939, către seară, soseşte la comandamentul lagărului un motociclist plin de praf din cap până-n picioare. Ceva mai spre seară, un avion a aterizat în apropierea lagărului, pe câmp. Era oarecum clar că atât motociclistul cât şi avionul aduceau veşti de mare importanţă pentru comandantul lagărului. Se vedea că veneau de la distanţă mare. Toată noaptea, contrar obiceiului, clădirea comandamentului, care era în afara sârmelor ghimpate, a fost luminată şi tot timpul a fost mişcare acolo. După miezul nopţii, locotenentul Cinghiţă şi agentul de siguranţă Cimârtan, care purta uniformă de jandarm şi care era singurul jandarm având dreptul să intre în lagăr la orice oră din zi sau noapte, făcând pe instalatorul, amândoi au pătruns în dormitoare, strigând numele a 32 legionari care să-şi facă bagajul pentru a fi scoşi în afara lagărului, sub motiv că urmau să fie transferaţi la lagărul din Miercurea Ciuc. Şi acum îmi pare că-l aud pe Puiu Gârcineanu spunând, în momentul ieşirii pe poartă: – “Nu-mi place acest transport fantomă…”Erau numai oameni de elită: Puiu Gârcineanu, Valeriu Cârdu, Traian Clime, fratele inginerului Clime, omorât şi el în aceeaşi noapte, în închisoarea din Râmnicul Sărat, împreună cu mulţi alţi Comandanţi Legionari care alcătuiau elita Mişcării Legionare, Maricari, şeful studenţilor din Iaşi, Tudose. Printre ei, urma să fie trecut şi Tache Funda. El, însă, a fost transferat din cauză de boală, la Spitalul penitenciar Braşov. Acolo a scăpat de la moarte numai datorită faptului că dactilografa de la Inspectoratul Jandarmeriei îi scrisese greşit numele: Burda, în loc de Funda.

“Când începeau să se lase zorile, au fost legaţi cu sforile unul de altul, în rânduri de câte zece – toţi cu aceeaşi sfoară, după cum am fost informaţi mai târziu. Şi rândurile între ele erau legate, pentru că jandarmii lui Călinescu şi ai lui Bengliu, care era Comandantul jandarmeriei pe întreaga ţară, oamenii de încredere şi slugile lui Carol al II-lea, erau pricepuţi în schingiuirea şi uciderea oamenilor. Omorâseră şi până atunci legionari, dar nu în grupuri atât de mari. De la ferestrele dormitorului 7, i-am zărit cum ieşeau pe poarta lagărului, sub o puternică escortă ce mergea în urma lăgăriştilor. Ajunşi pe şosea, s-au îndreptat spre oraşul Vaslui, situat la câteva sute de metri departe de lagăr. Când au ajuns în colţul curţii lagărului, am auzit deodată nenumărate focuri de mitralieră. Cum distanţa între clădirea lagărului şi locul de execuţie era numai de 50-60 metri, am auzit vaietele şi un glas strigând: “Copiii mei!”Era glasul unui muncitor din Bucureşti, care după câte îmi amintesc, lucra la I.T.B. Avea cinci copii. S-au mai auzit câteva glasuri strigând: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”Camera mea era aşezată chiar în colţul dinspre oraş al clădirii – camera 7. Eram sus, pe fereastră, de aceea am auzit totul. După încetarea împuşcăturilor, pentru câteva minute a fost o linişte de mormânt, apoi a început să se audă, la intervale mici câte un foc de revolver. Se trăgea în cei care probabil mai mişcau şi nu muriseră. În jurul orei 10 ziua, s-au auzit două focuri de revolver. N-am ştiut de ce s-au tras acele focuri. După câteva zile, am aflat că Tudose, şeful studenţilor din Iaşi, fiind ultimul legat, la ultimul rând, numai de o singură mână, când mitralierele au început să tragă, fie din smuceală, fie din alte cauze, a scăpat şi a fugit în porumbiştea care pornea chiar din marginea şoselei. Tudose era o figură de atlet, cu un corp numai muşchi, ce păreau a fi sculptaţi de un artist iscusit. În lagăr, se scula înaintea tuturora şi timp de o oră făcea gimnastică. În timpul execuţiei, lagărul era înconjurat pe o mare distanţă de jandarmi şi de regimentele din Vaslui. După împuşcare, făcând numărătoarea morţilor şi văzând că lipseşte unul, au început să strângă cercul, până l-au prins pe Tudose. L-au dus la locul unde erau trupurile camarazilor împuşcaţi şi i-au tras două gloanţe în ceafă. Am aflat mai târziu de la câţiva dintre soldaţii care ne păzeau, că atunci când a fost adus Tudose la locul unde erau cei ţmpuşcaţi, şi-a desfăcut cămaşa la piept şi, adresându-se celor care se pregăteau să-l împuşte, a zis: “Trageţi, călăilor!”

“Cum mergeai din lagăr spre oraş, pe şosea, la colţul gardului dinspre oraş al lagărului, pe partea dreaptă, se afla o casă care avea un gard lângă şanţul şoselei. Acolo, după acel gard, erau ascunse mitralierele şi plutonul de execuţie. Cum era oarecum semi-întuneric, fiind zorii zilei, probabil că cei executaţi n-au văzut nimic. Cei din pază, fiind în spate, la o oarecare distanţă de cei legaţi, nu puteau fi atinşi de gloanţele mitralierelor. Astfel au fost executaţi cei 32 de legionari din lagărul de la Vaslui, oameni care nici măcar nu aveau o condamnare. În jurul orelor 10-12, în aceeaşi zi, iarăşi am auzit două focuri de revolver. Fusese adus un alt camarad, din Vaslui – Volocaru – care scăpase din lagăr cu câteva luni mai înainte. El locuia într-o comună apropiată de Vaslui. A fost arestat în zorii aceleiaşi zile, adus de jandarmi în locul unde îi împuşcaseră pe cei 32 şi executat şi el. Între cei ucişi la Vaslui se găsea şi un băiat frumos şi cuminte, care toată ziua învăţa limbi străine. Un tânăr ruşinos şi gata-n fiecare clipă să sară în ajutorul cuiva. Plecase din lagăr în papuci pentru că nu avea nici pantofi, nici ghete. După câţiva ani, în aşa-zisa biruinţă legionară, trecând pe la sediul Mişcării Legionare, din strada Gutemberg, văd un bătrân foarte sărăcăcios ţmbrăcat care plângea. Cu multă sfială m-am apropiat de el şi, încet, aproape şoptit, l-am întrebat: – “Tată dragă, de ce eşti aşa de amărât?”Era la câteva zile după 6 Septembrie 1940. Se uită la mine şi, probabil, când mă văzu că eram impresionat de suferinţa lui, în ziua aceea când toţi exultau, plin de tristeţe îmi răspunse: – “Cât aş fi fost de fericit ca şi pe copilul meu să-l văd bucurându-se de această zi.”- “Dar ce s-a întâmplat cu băiatul?”- “A fost împuşcat în lagărul de la Vaslui, de Carol, pe care Antonescu l-a lăsat să plece fără a-l judeca pentru crimele făcute. Băiatul meu se numea Ion Busuioc; era student. Eu sunt măturător de stradă. Cât praf am înghiţit eu, măturând străzile Bucureştiului, ca să-mi văd şi eu băiatul domn…”Era vorba despre acel tânăr frumos şi bun, care-n lagăr ajuta pe toată lumea şi care fusese ucis încălţat cu nişte papuci. M-au podidit lacrimile, am început să plâng, era imposibil să mă pot abţine. Nu mai eram în stare să vorbesc. L-am sărutat pe bătrân pe amândoi obrajii şi încet-încet m-am depărtat. Parcă-mi era ruşine că atâta lume, în acea veselie generală, mă vedea plângând. şi câte tragedii ca aceasta n-au mai fost…

“Şoseaua unde au fost împuşcaţi era puţin aplecată spre dreapta, de aceea, după cum am aflat mai târziu, şanţul şoselei se umpluse cu sânge omenesc scurs din trupurile celor 32 de tineri. Pe o placă înfiptă într-un par, sta scris:

AŞA VOR PIERI TOŢI TRĂDĂTORII DE ŢARĂ.

“Corpurile celor ţmpuşcaţi au fost lăsate pe şosea toată ziua. O santinelă le păzea. Era cea mai cruntă teroare ce s-a văzut vreodată. De la fereastra camerei mele zăream cum veneau oamenii şi priveau de la distanţă cadavrele. Vedeam cum veneau şcolile cu elevii în rând câte doi. După un timp, n-am mai observat pe nimeni. Aveam să aflăm mai târziu că mulţi dintre elevi şi chiar oamenii care veniseră, văzând atât sânge şi atâţia tineri ucişi, n-au rezistat acestui tablou sinistru şi au leşinat. Acest fapt i-a făcut pe criminali să pună mai multe santinele şi au interzis orişicui să se mai apropie.

“În timpul nopţii ce a urmat, am văzut câteva reflectoare, lumini multe, umblet, gălăgie. Erau jandarmii ce curăţau şoseaua şi şantul plin de sânge închegat. Trupurile celor ucişi au fost luate şi îngropate într-o groapă comună. A doua zi, pe locul unde fuseseră ucişi atâţia tineri, nu mai era nici o urmă de sânge; şoseaua era curată cum nu fusese niciodată. Aşa credeau jandarmii lui Carol că vor şterge urmele celei mai odioase crime ce s-a săvârşit vreodată în ţara românească.

“Am uitat să spun că în ziua când i-au ucis, când soarele a răsărit, a început să cadă o ploaie rară, caldă, care a durat circa o jumătate de oră. Dumnezeu vroia să spele acele trupuri nevinovate.

“Cei care mai rămăsesem în lagăr eram siguri că în noaptea următoare urma să fim ucişi. Aşteptam moartea. Eram cu atât mai siguri că moartea trebuia să vină noaptea şi pentru că locotenentul Cinghiţă, cel care comandase plutonul de execuţie, de dincolo de sârme, stând cu picioarele crăcănate, ca şi când tot pământul îi aparţinea, ne privea cu un zâmbet batjocoritor, plin de multe înţelesuri. Pe el nu-l impresionau nici şanţul plin de sânge omenesc, nici cele 32 de cadavre. Dar Dumnezeu a hotărât altfel. Faptul că se petrecuseră crime în toată ţara, în fiecare judeţ fiind ucişi mai mulţi tineri decât scontaseră Carol şi slugile lui, a făcut ca noi să nu mai fim executaţi.

“În acea zi, în timp ce în apropiere se găseau cadavrele camarazilor noştri, am văzut cum reacţionează oamenii în faţa morţii. Unii se rugau îndelung în camera de rugăciune; alţii se bărbiereau încet, cu grijă, gânditori, cu multă atenţie, încât aveai impresia că se pregăteau de nuntă; aproape toţi erau liniştiţi; alţii îşi aranjau hainele cele mai bune cu care să se îmbrace atunci când urmau să fie chemaţi de ucigaşi. În general, aproape toţi erau cumpătaţi; pe feţele lor citeai o pace nenaturală… o seninătate pe care înainte nu o avuseseră. Doi, trei dintre noi aveau însă feţele congestionate, cu ochii holbaţi, speriaţi… stăteau tot prin colţuri. Ce mi s-a părut curios era faptul că tocmai aceştia, înainte de uciderea camarazilor noştri, fuseseră plini de ei, mândria şi încrederea în ei înşişi îi stăpâniseră. Erau oamenii pe care nu-i întâlnisem niciodată în camera de rugăciuni”(p.43-48).

Cititorul a băgat de seamă interesul cu care autorul, alături de impresiile dobândite de evenimentul tragic, este mereu râvnitor să înţeleagă omul. Pentru a încheia această secţiune cu revenirea la afirmaţia iniţială că lui Dumitru Lungu nu i se putea imputa nici o faptă suficient de serioasă ca să fie împins atât de aproape de moarte, voi recurge la propria-i meditaţie cu această temă, convingătoare fără alt comentariu:

“Eu eram aproape un copil şi am fost ţinut în lagăr un an şi trei luni. Ce pericol reprezentam eu pentru Carol şi clica lui de politicieni? Am fost trimis în lagăr din ambiţia unui jandarm şi apoi reţinut în continuare pentru că am avut îndrăzneala să protestez în faţa sublocotenetului Cinghiţă, spunându-i că prea mulţi agenţi a băgat între noi. Cinghiţă avea să fie puţin mai târziu comandantul plutonului de execuţie. Aşadar, eram la dispoziţia jandarmilor. De aceşti jandarmi s-au slujit politicienii. Aceştia sunt vinovaţi pentru crime. Ei l-au încurajat pe Carol să facă atâta rău ţării”(p.49). Asistăm la maturizarea prin proximitatea dispariţiei fizice definitive.

Scăzând tensiunea naraţiunii, Dumitru Lungu dă seama şi de alte atrocităţi ce i-au parvenit în timp, săvârşite tot cu acel prilej aiurea. În amintirea jertfelor inutile de atunci, voi continua citatul:

“Târziu, am aflat că la Miercurea Ciuc, la închisoarea Râmnicul Sărat şi în toate lagărele ţării, au fost ucişi câteva sute de legionari. În închisoarea numită, au fost scoşi din celule câte unul şi omorâţi cu răngile de fier. În ţară, în fiecare judeţ au fost ucişi câte doi, trei, până la cinci legionari, iar corpurile lor au fost expuse pe străzi, în centrele oraşelor. Au fost ucişi preoţi, profesori, advocaţi. La Chişinău, colonelul Diaconescu – mare mutilat din primul război mondial -, cu un picior lipsă din coapsă (mergea în cârje), a fost împuşcat în ceafă, iar corpul i-a fost expus o zi întreagă, la picioarele statuii lui Ştefan cel Mare. La Adjud, domnul State, un om în vârstă, care avea, după câte ştiu, cinci copii, un om blând, bun, totdeauna gata să-ţi dea curaj, să te ajute cu ceva, un om credincios, cu dragoste de Dumnezeu şi multă iubire de oameni, a fost împuşcat, apoi spânzurat de un stâlp de telegraf. Când a venit un jandarm să-l aresteze pe State, el se afla la masă, cu soţia şi copiii. L-a invitat pe jandarm să ia loc alături de ei şi să mănânce, ca abia apoi să plece împreună la post. Peste 2-3 ore, cadavrul acestui om se clătina de stâlpul de telegraf, spânzurat. La Constanţa, preotul Chivu a fost împuşcat îmbrăcat în sutană, iar corpul i-a fost expus în piaţa publică. În Ialomiţa au fost ucişi Manolescu şi Constantinescu. Costel Constantinescu era orfan de război şi cu mare greutate ajunsese să facă studii superioare, fiind ajutat de o soră de-a sa. Nu a existat judeţ în care să nu fi fost împuşcaţi măcar 2-3 legionari. S-au comis atâtea şi atât de îngrozitoare atrocităţi, teroarea era aşa de mare, încât o egala pe aceea din timpul lui Nerone, un alt criminal care ardea pe creştini în grădinile publice. Acest Nero a fost Carol al II-lea”(p.45-46).

Dumitru Lungu acest om care mereu a fugit, s-a ascuns, a avut diverse identităţi, a condus o organizaţie  monstruos de mare pentru un singur ins care s-o dirijeze, care, pe deasupra, astăzi locuia în Ploieşti, mâine în Bucureşti, străbătea munţii, trecea, în taină, frontiera, ajungea în Viena, vorbea cu şeful său suprem, transmitea mesajele generalilor români, revenea cu ordine, paraşutat fără să o mai fi exersat vreodată până în acea clipă  zguduitoare, acest om cu existenţă uluitoare, dintr-o greşeală datorată încrederii prea mari în oameni şi, mai ales, în propria sa capacitate de intuire a caracterelor, şi-a încărcat conştiinţa cu două pierderi de viaţă, dintre care una de extrem de mare importanţă pentru sine: a logodnicei sale. Îl va costa liniştea de-a pururi, îl va împinge pe malurile disperării, ale pierderii minţilor, gata de prăbuşire, de sinucidere.

Hotărând să evadeze şi încrederea-i fiind câştigată de unul dintre gardieni, transmite prin acesta ştire ca logodnica şi adjunctul lui să-şi facă urma pierdută, de teama represaliilor. Ambii vor fi arestaţi, deşi Dumitru Lungu s-a străduit, deîndată ce s-a văzut liber, să-i avertizeze pe  amândoi, şi printr-un camarad, să se pună la adăpost. Din păcate, omul său de legătură, neascultând de graba cu care fusese expediat să ia legătura cu ei, o făcu prea târziu; de asemenea, aceia rămaşi a lua hotărâri în locul său cât era închis nu acţionaseră nici ei, deşi erau încunoştinţaţi, pe alte căi, asupra nesiguranţei inspirate tardiv de gardianul prin care expediase veşti, va să zică nu luaseră măsurile de protecţie impuse de situaţia în care grupul fusese aruncat prin lipsa de prevedere a autorului.

Să începem prin a descoperi peripeţiile evadării, în faza ei finală şi biruitoare.

“Closetul se găsea sus, la parterul clădirii. Ca să merg acolo, trebuia să urc scara în spirală. Ca să pot urca scara, obişnuisem gardienii să-mi lărgească sârma care mă lega la picioare şi, încet-încet, cu greu, puteam urca. Cu timpul, dobândind încredere, poate şi din comoditatea lor, gardienii mă lăsau singur s-o lărgesc. O lărgeam din ce în ce mai mult. Se făceau a nu observa. Când venea câte un comisar în control, lucru ce se petrecea foarte rar, gardienii îmi atrăgeau atenţia să strâng mâinile şi picioarele cât mai mult cu sârma, pentru ca acela să nu observe eventual ce se întâmpla. Aşa am tot lărgit-o încât când mi se aducea masa, nu mai era nevoie ca gardienii să mi-o scoată, ci îmi extrăgeam singur mâinile din ea. Îi scuteam în felul acesta de o corvoadă pe ei, care toată ziua dormitau în faţa mea. Am constatat, în perioada îndelungată cât stătusem în această pivniţă, că ora cea mai potrivită pentru scopul urmărit de mine era trei noaptea, atunci fiind linişte în întreaga chestură şi toţi fiind somnoroşi. Acest ceas l-am ales pentru evadare. Cu timpul intrase în obişnuinţa gardienilor să meargă la acea oră cu mine la closet. Acesta avea trei cabine. Totdeauna intram în cabina din fund, cea mai potrivită scopului meu. La început, unul dintre gardieni stătea de pază în faţa cabinei unde eram. După un timp, nu mai mă păziră acolo, ci se plimbau pe sală. Era o sală lungă şi din cabină îi auzeam cum se apropiau şi se depărtau, după bocănitul bocancilor. Cabinele aveau un gemuleţ rotund şi nu prea sus plasat. Gemuleţul dădea pe o terasă înaltă de vreo 2-3 metri. Terasa dădea în spatele chesturii, unde, după spusele lui Jurcă”[numele gardianului despre care a fost vorba], “şi ale celorlalţi gardieni, poarta nu era  păzită. Lucrul pentru mine avea mare importanţă. Totul era oarecum pregătit pentru a încerca evadarea. (…)

“După câte-mi amintesc, era în prima jumătate a lunii Mai 1943. Se apropia ziua stabilită cu Jurcă. Era obligatoriu să evadez înainte de acea dată”[deoarece arestatul era convins că Jurcă predase biletele sale şefilor Siguranţei, ce dăduseră oarecari semne că aveau ştire de cele ce se pregăteau; deci el trebuia s-o ia înaintea aşteptărilor lor, de voia să izbândească în planurile lui].

“Cred că s-a întâmplat pe 2-3 Mai. În seara respectivă, agentul ce trebuia să mă păzească împreună cu gardianul Stanciu, veni să mă roage ca, în cazul că-n ziua următoare, apărea vrun comisar să mă întrebe dacă-n cursul nopţii el fusese la pază, să spun că da, fiindcă se ducea la cinematograf şi nu venea să stea cu mine. De altfel, trecând atâta timp, nu mai eram păzit decât mai ales de cei doi gardieni; doar noaptea mă păzea şi un agent. În general, agenţii stăteau până către miezul nopţii şi pe urmă plecau. Unul dintre cei doi gardieni, îmi spuse de cum veni că era foarte obosit, pentru că lucrase la grădina comisarului Drăghici, şeful biroului administrativ al Chesturii. Se întinse pe o bancă şi adormi imediat. Rămăsesem în grija unui singur gardian. Numele său era Ghiţă. Mi-am dat seama că sosise momentul cel mai potrivit pentru a-mi pune planul în aplicare.

La ora trei noaptea, ora obişnuită pentru a merge la closet, aşa încât nu părea nimic suspect, îi spun încet gardianului care era treaz – să nu-l trezesc pe cel de dormea – că trebuia să mă conducă. Celălalt deschise un ochi, mă văzu plecând cu colegul său şi renunţă să ne însoţească, rămânând să-şi continue somnul. Ajuns la closet, am intrat după obicei în ultima cabină. Nimic nu atrăgea atenţia. Gardianul, singurul care în acea împrejurare stătea cu regularitate înaintea cabinei, de data acesta nu se mai postă acolo. Intenţionat am lăsat uşa deschisă, să creadă că toate erau cât mai în ordine. Îl auzeam plimbându-se pe sală, pe acel coridor lung al Chesturii. Încet, cu un calm pe care nu-l mai avusesem niciodată până atunci, am scos sârma de la mâini, apoi pe cea de la picioare, care şi aşa erau lărgite la maximum, m-am urcat pe scaunul closetului şi am început să mă strecor încet prin mica ferestruică rotundă de deasupra closetului. Ştiam că-mi încăpea capul, întrucât altădată făcusem o probă. Am lăsat haina şi pantofii, care mă stinghereau, am vârât întâi mâna dreaptă pe ferestruică şi apoi, cu băgare de seamă, binişor, fără a mă grăbi, cu oarece dificultate, am trecut prin ferestruică şi am ajuns pe o terasă de a cărei existenţă iarăşi ştiam de la Jurcă, ba chiar şi de la ceilalţi gardieni. Mai auzeam zgomotul bocancilor paznicului care se tot plimba pe sală.

Cum afară era cer senin, cu lună şi stele, vedeai toate ca ziua. Terasa avea o înălţime de 2-3 metri. Pământul pe care trebuia să sar era acoperit cu pietricele de râu de munte. Dacă săream pe el, aş fi făcut zgomot şi aş fi fost descoperit. La 4-5 metri se afla camera de gardă a Chesturii. M-am uitat cu atenţie peste tot şi am zărit un locşor negru, mai mic decât o palmă de copil. Nu avea pietricele pe el. Am sărit cu vârful piciorului exact pe acel loc. Nu s-a auzit nici cel mai mic zgomot. Eram desculţ. Pantofii îl lăsasem în closet. În camera de gardă a Chesturii, unde în timpul nopţii erau aduşi eventualii delincvenţi din oraş, beţivi, scandalagii etc., am văzut prin fereastră doi agenţi dormind cu capul pe mese. La ora 3 dimineaţa, în oraş era linişte, delincvenţi nu mai veneau, lumea dormea. Cei doi dormeau şi ei. Am trecut binişor, pe vârfuri, pe sub fereastră, fără ca agenţii să fi simţit ceva. Somnul este dulce dimineaţa. Am ieşit pe poarta din spatele Chesturii, despre care ştiam că nu era păzită. De la Jurcă aflasem că la orele trei dimineaţa oraşul se liniştea, restaurantele se închideau şi beţivii şi scandalagiii se retrăgeau de pe străzi. Ora o alesesem foarte bine. Nu era ţipenie, nici la poartă, nici pe stradă.

Am cotit în fugă pe o stradă, pe a doua, şi am intrat în casa unui legionar care locuia numai la câteva numere de Chestură. Am bătut la uşă. Când s-a deschis, a apărut în ea un om cu ochii holbaţi, speriat cum nu-l văzusem niciodată, atât de speriat că nu-şi putea reveni. Aproape că nu izbutea să vorbească. Ştia că eram arestat. Dar, cum eram desculţ, în cămaşe, nebărbierit de două luni, dându-şi seama că evadasem, era oarecum normal să se sperie. Soţia lui a fost mult mai calmă; ea fu cea dintâi care mi-a dat primele ajutoare. Trebuia să mă ascund undeva. Cartierul putea fi înconjurat şi percheziţionat casă cu casă. În timpul lui Antonescu, se petreceau destul de des asemenea lucruri. Gazda mea avea în curte o magazie de lemne, oarecum părăginită. În magazia respectivă era aruncată la întâmplare o grămadă de lemne. Peste ele era azvârlit un geamantan din răchită. Geamantanul era mai mare. Am intrat în acel geamantan, unde am stat ghemuit toată ziua, până s-a înnoptat. Tot timpul mă rugam lui Dumnezeu să mă ierte dacă în urma acestei evadări urma să sufere careva.

(…) Cu toate că reuşisem să evadez, greşeala aceea urma s-o plătesc extrem de scump. Evadarea mea a fost atât de spectaculoasă încât unii dintre camarazii mei m-au acuzat, considerând că putusem evada numai cu ajutorul Siguranţei, cu alte cuvinte că mă pusesem în slujba ei. Pentru mine această bănuială a constituit un şoc foarte puternic. Niciodată n-aş fi crezut că acei camarazi cu care dusesem lupta clandestină de peste doi ani, aveau să mă bănuiască de o asemenea josnicie”(p.61-67).

Evenimentele se precipită. Lovitură după lovitură încearcă tăria sufletească a memorialistului. Libertatea dobândită mijlocind curajul său îl costa liniştea mai mult decât temniţa din care scăpase. Îi ceruse lui Dumnezeu ca evadarea lui să nu aducă nenorociri altora. şi tocmai asupra fiinţelor cele mai dragi se năpusti jalea, ca şi asupra unui duşman – de fapt, un nevinovat în privinţa suferinţelor sale. Moartea cădea năpraznic în juru-i.

“Dragon – adjunctul lui – avea să evadeze după câteva luni din penitenciarul din Ploieşti. Surorile şi fratele Lizicăi (logodnica lui Lungu) au intervenit, prin diverse persoane care îl cunoşteau pe directorul închisorii din Ploieşti, să nu o transfere la Mislea. Totuşi, în a doua jumătate a lunii Aprilie, era programată pentru a fi trimisă la Mislea. La data de 4 Aprilie, a venit bombardamentul american. Un bombardier lovit de antiaeriană s-a învârtit în flăcări în jurul oraşului şi s-a lăsat lin pe una dintre aripile închisorii.

În partea unde a căzut bombardierul se găsea închisoarea femeilor. Erau peste 40 de femei. Clădirea nu s-a prăbuşit, dar acoperişul, din cauza greutăţii, s-a lăsat, iar pereţii clădirii au crăpat. Prin crăpături, benzina s-a scurs în flăcări. Femeile au murit mai mult asfixiate, în afară de una singură care s-a agăţat de drugii de la fereastră şi un deţinut cu o rangă a strâmbat zăbrelele, pe unde femeia a putut ieşi. Dacă în primele minute după prăbuşirea avionului pe închisoare venea gardianul care avea cheile şi deschidea, femeile scăpau. Deţinuţii care forţaseră uşile şi ieşiseră din celule, au căutat gardienii şi nu i-au găsit, pentru că toţi se refugiaseră în pivniţa unei cârciumi care se găsea în faţa închisorii. Când i-au găsit, era prea târziu. Nimeni nu şi-a închipuit că se ascunseseră sub cârciumă. Astfel a murit logodnica mea, Lizica Nicolescu, arsă de vie. Aceasta a constituit urmarea greşelii ce o făcusem de a mă încrede atât de uşor într-un om şi cu atât mai mult într-un poliţist.

“La câteva ceasuri după evadarea mea, în jurul orei 8, Gradin, şeful Siguranţei – un om destul de mărginit, dându-şi seama de pericolul de a-şi fi pierdut postul, lucru ce s-a şi adeverit de altfel, a năvălit ca un turbat asupra celor doi gardieni care mă păziseră, tunând şi fulgerând, spunându-le că aveau să fie împuşcaţi în locul meu şi câte alte ameninţări. Cum unul dintre cei doi venise de pe front şi era oarecum zdruncinat, fiind angajat numai de câteva luni în poliţie nu şi-a dat seama că ameninţările le proferase un om care îşi pierduse controlul. Cum frontul lăsase urme asupra lui, gardianul a coborât în pivniţa unde mă ţinuseră, şi-a potrivit puşca cu ţeava sub bărbie şi, cu degetul mare de la picior, a apăsat pe trăgaci. A murit pe loc.

“Mă aflam atât de aproape de Chestură că, de acolo de unde eram ascuns, am auzit focul de armă. În acel moment mă găseam în geamantan. Acest om murise din cauza mea. Provenea din comuna Spineni, judeţul Olt. Avea, după câte am auzit, cinci copii. După câtva timp a murit şi Lizica în condiţiile pe care le-am arătat. Nu doresc nici celui mai rău om de pe pământ să aibă toată viaţa pe conştiinţă moartea unui om, de care să se ştie vinovat”.

Tortura lăuntrică izbucni cu furie. Dumitru Lungu nu ştia cum să supravieţuiască. Nu mai avea de ce să se agaţe.

“Dacă n-aş fi crezut în Dumnezeu, dacă Mişcarea Legionară n-ar fi deşteptat în mine lupta pentru cucerirea veşniciei, de atunci aş fi fost mort. Locuiam clandestin în Bucureşti, la doamna Silaghi; de la balconul apartamentului, mă uitam în jos. Cu câtă sete m-aş fi aruncat, dacă nu ştiam că în acest fel făceam un păcat de moarte, că-mi pierdeam şi viaţa de Dincolo. Mă chinuisem în viaţa de aici. S-o pierd şi pe cealaltă? Nu. Mai bine mă chinuiam mai departe, să-mi ispăşesc păcatele. şi, într-adevăr, viaţa ce a urmat a fost un calvar. Trecuse mult timp de la moartea Lizicăi şi de multe ori, mergând pe stradă, vedeam câte o fată care, din depărtare, aveam impresia că era ea. Cu toate că ştiam că murise, fugeam repede să văd de nu era cumva ea. După moartea Lizicăi, orice am încercat să fac, nu mi-a mai reuşit. Începeau chinurile – ispăşirea. Peste câteva luni, m-am reîntors la Ploieşti. Umblam numai noaptea, îmbrăcat femeie. Organizaţia cerea tot mai mult umblet, fiindcă, din cauza concentrărilor masive, era foarte greu să mai fii sigur că ce organizai astăzi, mâine nu se destrăma. Cu multă trudă îţi aranjai o schemă de conducere şi, când credeai că puseseşi totul la punct, veneau concentrările, care-ţi dădeau toate peste cap”(p.69-71).

Burghiul răvăşitor al remuşcării pune stăpânire pe conştiinţa scriitorului, sapă în ea, face loc durerii în cele mai adânci straturi, tăinuite până şi de sine însuşi, acolo de unde nu ne parvin ştiri decât în timpul somnului, şi acelea, de cele mai mult ori, simbolizate, expuse sub veşminte stilistice anevoie de înlăturat pentru a cuprinde sensul mesajelor. Cel care acum stă aplecat asupra hârtiei, pe bună dreptate îşi transcrie două vise ale epocii, pentru că prin ele zbuciumul său interior este mai bine revelat decât prin cuvintele cu care încearcă să-l facă sesizabil. Dispariţia femeii iubite îi curmă viaţa; cel puţin asta simte. Ştie că firul existenţei lui nu s-a rupt încă, dar i se comunică din subconştient că persoana nu-i mai este aceeaşi, este mutilată; i se mai comunică faptul că, în urma catastrofei, viaţa, reluată, va avea alt gust decât anterior, unul amar şi fără vlagă, unul al eşecurilor neîncetate, al prăbuşirii ireversibile.

“După moartea Lizicăi, am fost găzduit în casa unui om credincios şi bun ca pâinea caldă, foarte aproape de cimitirul unde era înmormântată ea. În timpul nopţii, m-am visat într-o cameră de ţară, în care se găsea o masă lungă din acelea pe capre, făcută din lemn proaspăt geluit, fără faţă de masă. Era foarte curată, albă, aşa cum arată lemnul după rindea. Pereţii de jur împrejur erau proaspăt văruiţi în alb; domina albul pretutindeni, un alb plin de propeţime. Lângă masă, pe cele două părţi ale ei, se găseau două canapele. Una de o parte, iar alta pe partea cealaltă. Aceste canapele, şi ele la rândul lor, erau tot atât de proaspăt geluite. În toată camera era o lumină neobişnuită, o lumină care-ţi creea un fel de linişte sufletească, îţi da un fel de pace liniştitoare. Lizica era aşezată într-un colţ al camerei: şedea pe un scaun. Scaunul era simplu, fără rezemătoare. Toată era îmbrăcată în alb. Chiar şi faţa ei îmi părea a emana o lumină. Ştiam că era moartă chiar atunci când o visam. Eu stam pe unul dintre scaunele de la masă, la o distanţă mică de ea. La un moment dat ţmi spune: “Aşa a fost viaţa ta”; şi a dispărut din faţa mea. M-am trezit imediat. M-am sculat şi m-am aşezat pe pat, impresionat de visul ce-l avusesem. Din colţul opus al camerei, treaz fiind, vedeam cum venea către mine, în valuri, o lumină cu totul altfel decât cea obişnuită. Semăna cu lumina camerei pe care o văzusem în vis. Începusem chiar să mă tem, când lumina a dispărut încetul cu încetul. Afară erau zorii: se crăpa de ziuă. A doua noapte, îmi apare-n vis aceeaşi cameră, aşa cum o cunoşteam din noaptea precedentă, tot atât de luminoasă, cu aceeaşi lumină liniştitoare; din nou Lizica era aşezată pe acelaşi scaun. De această dată, toată era îmbrăcată în negru. Chiar şi faţa şi mâinile îi erau negre. Scaunul pe care sta era acelaşi, dar de data aceasta era negru. Avea în braţe un copil; tot negru. Lizica, să uită la mine şi-mi spune: “Aşa va fi de aici înainte viaţa ta”; şi dispare, iar eu mă trezesc foarte agitat. În adevăr, au trecut mulţi ani de la moartea Lizicăi. Orice încercam nu-mi reuşea. Totul îmi ieşea aşa cum nu voiam. După puţin timp, o bună parte din organizaţie este arestată datorită trădării. Eu am scăpat ca prin urechile acului. A trebuit să părăsesc Ploieştiul. Am venit în Bucureşti, unde am constatat că cel cu care aveam legătură fusese arestat. Am stat în Bucureşti până în Iulie 1944, am avut mari deziluzii şi am primit multe lovituri. Cele ce-mi spusese Lizica în vis se ţmplineau cu prisosinţă.

“(…) Amintirea morţii Lizicăi şi a gardianului care se sinucisese, după evadarea mea, îmi lăsase o mare remuşcare, o nesiguranţă, un regret, o timiditate în toate câte le făceam. Aveam o sensibilitate care-mi aducea un fel de valuri de tristeţe; de multe ori mă trezeam vorbind de unul singur pe stradă. De câteva ori am fost foarte aproape de a fi călcat de maşini, la traversarea străzilor. O dată a lipsit foarte puţin ca, în dreptul cimitirului Belu, să fiu călcat de motocicleta Prefecturii Poliţiei Capitalei” (p.71-72).

Atitudinea lui Dumitru Lungu faţă de acea categorie de colaboraţionişti numită popular a “turnătorilor”este categorică, fermă, acuzatoare, necruţătoare, cum este şi firesc. Fragmentul următor este interesant nu numai fiindcă revelează punctul de vedere al memorialistului asupra acestui subiect, ci şi pentru că face publică explicaţia dată de “turnător”gestului său – explicaţie a cărei intenţie era să metamorfozeze gestul într-unul util din punct de vedere social (am subliniat fraza corespunzătoare), comentariul ulterior dezvăluind adevărata intenţie (credinţa că detenţia ar fi putut fi scurtată, în cazul obedientei colaborări: şi acest pasaj l-am subliniat).

“Unul dintre oamenii cu care am lucrat subversiv în anii 1941-1943, aflându-se, în anul 1945, la penitenciarul din Ploieşti, atunci când unul dintre deţinuţi a evadat, a comunicat Siguranţei adresa unde se ascundea acela. Se temea că prin evadare se va îngreuia situaţia celor din închisoare. Evadatul a fost arestat la adresa respectivă şi, de aici, s-a dezlănţuit un şir întreg de arestări. Au fost arestaţi peste douăzeci de oameni, cărora li s-au adăugat trei morţi şi un rănit. Aceşti douăzeci de oameni au făcut peste 45 ani de puşcărie la un loc. Toate aceste dureri au pornit de la acel om care comunicase Siguranţei adresa la care se ascunsese cel evadat. ca să scape el de o săptămână, două, poate o lună de puşcărie, poate, totuşi, nici o zi, a cauzat atâta suferinţă pentru alţii. Să-ţi capeţi libertatea pe mormintele şi suferinţa altora este tot ce poate fi mai înjositor, este trădare.

“În anii 1964-1970, acest trădător veni în Bucureşti şi, din întâmplare, lângă locuinţa mea domicilia ruda lui la care a stat câteva zile. Când auzi că eram vecini, sări ca ars şi spuse că mă cunoştea, că eu ţi trădasem pe el şi pe alţii.

“De ce a făcut aceasta? Probabil se temea că aveam să spun acelor rude ale sale despre trădarea ce o săvârşise cu aproape zece ani mai înainte. Purtare josnică, purtare de mişel. Vecinului care a venit şi mi-a istorisit cele de mai sus, nu i-am spus nimic. L-am lăsat să creadă ce voia. Totuşi, l-am întrebat: “Mă crezi în stare de o asemenea murdărie?”Răspunsul veni imediat şi fără ezitare: “Pe el îl cred în stare de aşa ceva.”Îl cunoştea probabil mai bine decât îl cunoscusem eu”(p.172-173).

Contacul direct cu “turnătorul”îl intrigă iniţial; Dumitru Lungu era un naiv cât privea acest gen de suplimentare a mărturisirilor smulse prin anchetă, cu ajutorul unui alt deţinut care, pentru anumite avantaje certe sau în speranţa lor, adopta rolul de a trage de limbă un coleg introdus în celula lui, urmând ca atunci când era el însuşi condus în biroul anchetatorului să-şi deşerte acolo sacul cu informaţii. Un alt rol al “răsplăţilor”primite (cu care cititorul se va familiariza curând) era acela de tortură ‘prin exemplu': unul mânca îmbelşugat, celălalt nu; unul dormea după poftă, celălalt nu; unul îmboldea la slăbiciune în faţa întrebărilor anchetatorului, lăsând de înţeles că pe urma ei soseau privilegii altfel de neconceput.

“La intrarea în cavou, am mai găsit pe cineva… un deţinut cu nişte haine soioase pe el, încât făcea impresia că se afla de multă vreme prin aresturile Securităţii. Mi-a spus că îl chema Jean Cristea. Iniţial, l-am socotit de bună credinţă şi i-am povestit câteva lucruri ce mă priveau numai pe mine. Odată cu începerea anchetei, mi-am dat seama, treptat, că acest coleg de ‘cavou’ nu era cinstit. Când au început să mă bată – să mă dea cu capul de pereţi -, nici n-am observat ce fel de mâncare mi s-a adus. Am stat puţin de mi-am revenit şi m-am aşezat pe scăunelul de ciment, când am băgat de seamă că eu mâncam o zeamă lungă, pe când Cristea mânca o ciorbă grasă cu carne, ba chiar două feluri. Lui i s-a dat pâine, iar mie mămăligă. Liber fiind, nu-mi permiteam să mănânc ce mânca la ‘cavouri’ Cristea. L-am întrebat: “Ce este, domnule Cristea, cu minunea asta?”. Îmi spuse că era bolnav, slăbit (cu toate că nu arăta astfel) şi că avea regim special. Ţinu să-mi comunice că şi alţii aveau regim special. şi, în adevăr, şi la celelalte celule, când se dădea mâncarea pe vizetă, auzeam securistul cum întreba: “Cine are regim special?”. Cristea, pe lângă orele de masă oficiale, dimineaţa, la orele 10, şi după amiază, la 16, mai primea fie o felie de pâine cu unt sau cu marmeladă, fie două-trei fructe sau alte minuni.

“A doua zi, după masa de prânz, văd că se suie în pat, se înveleşte şi încearcă să doarmă. Îi atrag atenţia să fie prudent că îl vede securistul şi mai mănâncă şi bătaie. Foarte degajat, Cristea îmi răspunde că în fiecare zi, după-masă, are trei ore de odihnă.

“În acest mod am continuat convieţuirea cu Jean Cristea timp de 2-3 luni, până când, după una dintre anchetele cu bătaie, ce a durat o zi şi o noapte, fiind adus în celulă aproape pe braţe, ameţit din pricina buşiturilor cu capul în pereţi de zeci de ori, îl rog pe Cristea să-mi facă încet o mică frecţie cu apă la ceafă. Cristea refuză. Mi-am dat seama că se temea să nu-l vadă securistul că mă ajuta, periclitându-şi astfel fripturile şi cănile cu lapte ce înlocuiau ceaiul şi celelalte. După două zile, când am fost dus din nou la anchetă, l-am rugat pe anchetator să mă scoată la raportul colonelului, având să-i comunic ceva. Anchetatorul a apăsat pe un buton şi, după câteva minute, a apărut colonelul. Acesta credea, probabil, că aveam de făcut cine ştie ce destăinuiri. Calm, i-am spus că fie îmi schimba agentul din celulă, fie mă muta pe mine în altă celulă, pentru că timp de două luni îmi epuizasem sacul cu minciuni şi nu aveam o fantezie mai bogată. Atât anchetatorul, cât şi colonelul s-au învineţit de mânie. Mă aşteptam să fiu bătut fără milă. Colonelul apăsă pe un buton şi intră un securist, (…) Peste două sau trei minute, am fost condus în altă celulă, mai mare, unde se aflau mai mulţi deţinuţi, iar celula nu mai era atât de sinistră ca precedenta. Mă gândeam că procedasem bine cerând schimbarea celulei, pentru că şi de scăpasem ceva faţă de Cristea, după cele spuse colonelului când cerusem schimbarea, toate cădeau. Avusesem grijă să-i spun lui Cristea că povestea lui Samoilă, pentru care eram anchetat, era o minciună a Securităţii care cine ştia ce urmărea”(p.139-141).

Ceva mai târziu, la Jilava, a aflat numele real al lui Cristea: Paul Marinescu, originar din comuna Vârtoapele, judeţul Teleorman, deţinut învechit.

Atare concepţie limpede şi tăioasă cu privire la “turnători”şi “turnătorie”este firesc derivată din modul de trăire al autobiografului, din viaţa sa de luptă, în care apărarea celor din subordine, dar şi a întregului partid din care făcea parte autorul, constituia Întâia Poruncă, adică cea mai de seamă lege a insului supus unei astfel de răspunderi morale.

Şi totuşi… şi totuşi puterea acceptării sorţii nu i-a stat tot timpul sprijin nici lui.

Iată-l pe Dumitru Lungu, după ce soţia i-a născut în detenţie, în condiţii cumplite şi cumplit de umilitoare, o fată, pe care, bineînţeles el n-o văzuse niciodată, chemat din camera temniţei de la Ocnele Mari, unde ispăşea una dintre numeroasele sale detenţii.

“Sunt scos din penitenciar, suit într-un jeep care aştepta la poarta închisorii, mi se pun ochelarii negri, să nu văd unde sunt dus.”Ajunge la Ministerul de Interne. “Am fost introdus într-un birou luxos, cu covoare grele pe jos, unde un domn în civil, bine îmbrăcat, care avea o aluniţă pe dosul palmei drepte şi căruia cel ce mă însoţea îi zicea “tovarăşe colonel”, îmi spune, fără nici un fel de introducere că, dacă voiam să fiu liber, să colaborez cu Securitatea, dacă nu, aveam să fiu anchetat, să fiu dat în judecată, să fiu încadrat în legea antimuncitorească, şi că putea, prin această lege, să pedepsească pe oricine pentru orice politică ar fi făcut în afară de aceea comunistă. Mi-a spus că soţia şi fetiţa mea erau libere. Am refuzat timpul de gândire, spunând că le dădeam răspunsul pe loc. “Nu este nevoie să mă gândesc. În nici un caz nu voi accepta să fiu agentul Securităţii Statului, dar pot face altceva.””Ce?”, întrebă colonelul. “Dacă sunt eliberat şi, fiind în libertate, vine cineva la mine şi-mi propune să organizez ceva sau să fac parte din vreo organizaţie, îmi iau obligaţia să anunţ Securitatea de acest lucru.””Îmi dai asta în scris?”, mă întrebă colonelul. “Sigur că da.”Spre surprinderea mea, colonelul îmi întinse o hârtie în care am scris cele rostite de mine şi nimic alta. Am scris şi am semnat. ştiam precis ce urmăreau, dar tot atât de bine ştiam ce aveam de făcut şi eu. Mi se oferea un timp de refacere şi în acest mod îmi vedeam şi eu copilul, căci, după cum se desfăşurau lucrurile, nu întrevedeam posibilă decât târziu de tot o reîntoarcere a vieţii la ceea ce fusese mai înainte”(p.127-128). Oare Dumitru Lungu, de  spaima de a nu mai ieşi din închisoare, urmând să fie omorât cu încetinitorul, prin foame, murdărie, bătăi, lipsă de aer, refuzul ajutorului medical şi celelalte mijloace de a ajuta natura să sfârşească un om în timp cât mai scurt, ca şi din dorul de soţie şi de a-şi cunoaşte copilul, deveni ceea ce îi provoca oroarea cea mai mare? A căzut şi el? A căzut întemeindu-se pe faptul că se instaurase cvasidefinitiv regimul dictaturii în ţară şi nu mai exista speranţă, aşa cum gândeau mulţi dintre reeducaţii de la Piteşti? A căzut socotind că totul era sfârşit, că opoziţia nu mai avea rost?

Ce plan avusese, dacă avusese vreunul?

“Când am acceptat eliberarea în condiţiunile de mai sus, făcusem cele relatate ştiind foarte bine că nu urma să fiu lăsat liber mai mult de un an, timp în care îmi puteam vedea şi eu fetiţa, să mă refac cât de cât; eram hotărât să nu le spun decât lucruri de arhivă, pe care Securitatea le ştia, iar dacă venea cineva la mine, eram decis – şi nici nu concepeam altfel – să cad de acord cu respectivii ce să declarăm şi dacă să declarăm Securităţii ceva. Totul depindea de oamenii pe care-i întâlneam, de cinstea lor, pentru că eu ştiam precis ce aveam de făcut”(p.129). Ultima frază pune în ecuaţie cel mai mare dintre riscurile ce şi le asuma: bizuirea pe discreţia, pe inteligenţa, pe prevederea altuia – ceea ce comportă în mod sigur eşecul; pentru că oricât de discret, de inteligent, de prevăzător este celălalt, cei doi, separaţi şi supuşi focurilor încrucişate ale întrebărilor şi, mai ales, ale minciunilor de tipul: ‘cutare a spus tot, nu trebuie decât să recunoşti, să mărturiseşti şi tu, pentru a-ţi arăta bunăvoinţa, astfel câştigând bunăvoinţa noastră’, nu este posibil ca unul din doi să nu greşească la un moment dat. Or, această lege avea s-o verifice şi Dumitru Lungu pe pielea sa.

Pentru moment primiseră, atât el, cât şi soţia lui, domiciliu obligatoriu, cu îndatorirea de a semna săptămânal într-un registru la miliţia de care aparţineau. Cu chiu, cu vai îşi găsiră servicii înjositoare şi cu salarii penibile. El, de pildă, mătura şi spăla o pivniţă; din care post, până la urmă, fu dat afară.

“În acest timp, Securitatea îmi tot dădea întâlniri şi eram întrebat dacă văzusem pe cineva sau dacă venise la mine careva. Cum nu venea nimeni şi nici servici n-am găsit timp îndelungat, mi-am dat seama că ea a fost aceea care trăsese sforile să fiu dat afară de la M.A.T. Eu, dacă întâlneam pe cineva, îi spuneam de la bun început în ce condiţii fusesem eliberat şi cădeam de acord cu respectiva persoană dacă trebuia declarat Securităţii ce vorbisem sau nu. Văzând că nu se ajungea la nici un rezultat, securiştii au început să mă întrebe despre trecutul anumitor oameni pe care îi cunoşteam şi a căror viaţă şi ei o cunoşteau mult mai bine decât mine. Întotdeauna îmi cereau datele în scris, pentru ca, dacă nu puteau face altceva, cel puţin să mă compromită. Fiind lucrurile binecunoscute şi de ei, deoarece oamenii fuseseră judecaţi şi condamnaţi pentru acele fapte, declaraţiile le semnam cu numele meu. După un timp, mi-au cerut să nu le mai intitulez “declaraţii”, ci “note informative”. Deci, încet-încet, urmăreau compromiterea mea. Eu urmăream însă un lucru: să nu fac rău nimănui ci, dacă se putea, să ajut oamenii. Le povesteam fapte petrecute prin 1941-1944, ce erau foarte bine cunoscute de ei. Unui singur om nu i-am vorbit despre condiţiile în care ieşisem din puş- cărie, lui Relu Nicolescu; am avut impresia că avea legături cu Securitatea şi sunt şi acum sigur că nu m-am înşelat. Am avut grijă să nu vorbesc cu el decât despre Lizica, verişoara lui care murise arsă de vie în penitenciarul din Ploieşti. Totuşi, la despărţire, i-am spus: “Tot ce am vorbit poate şti şi Securitatea”.

Timpul trecea, iar  Securitatea îşi pierdea răbdarea. Răbdare avusese, deoarece D. Lungu era un personaj binecunoscut în judeţul Prahova. Poate şi în altele. Un personaj care putea aduna în jurul său mulţime de legionari şi să-i servească pe tavă vânătorilor de oameni. Era util; trebuia luat cu binişorul; trebuia să se obişnuiască a sluji. Dar…

“Trecuse aproape un an de la eliberarea mea când, la una din întâlniri, persoana prin care ţineau legătura cu mine îmi spuse că voia să stea de vorbă cu mine cineva mai mare. La întâlnirea ce a urmat, am luat o servietă cu toate cele necesare în puşcărie”(aceasta ne aminteşte de Nicolae Steinhardt, prezentându-se cu geamantănaşul său în faţa anchetatorilor) “şi m-am înfăţişat. Era colonelul care îmi luase angajamentul scris. A început prin a-mi spune că era nemulţumit de mine, fiindcă el cunoştea bine arhiva şi nu avea nevoie de confirmarea mea pentru întâmplări judecate şi petrecute cu 15-20 de ani în urmă, ba chiar sub alte regimuri politice. I-am spus că în angajamentul semnat de mine nu scria că aceptam să fiu agentul Securităţii. Auzind aceasta, a sărit ca ars. Eram în Grădina Icoanei. Mi-a spus să stau pe bancă şi să aştept câteva minute. L-a luat cu sine pe cel cu care mă întâlneam deobicei şi mi-am dat seama că vorbeau în contradictoriu. După arestarea mea, ce se produse mai târziu, la anchetă, colonelul înfuriat că-i purtasem cu vorba atâta timp şi că-i trădasem, se răsti la mine şi, foarte enervat, îmi zise: “Atunci, în Grădina Icoanei, i-am atras atenţia tovarăşului cu care te întâlneai să te aresteze, dar el m-a rugat să-l mai las să încerce”(p.131-132).

Dumitru Lungu nu era în temă: una dintre tacticile Securităţii era ca suspectatul să fie confruntat cu doi ofiţeri – unul ‘bun’ şi altul ‘rău’. Aceasta era necesar pentru ca cel’ bun’, prin comparaţie, să câştige încrederea suspectatului, acesta să ajungă a crede că avea şi el un apărător, pe cineva care să-l înţeleagă, un om…

Urmează mărturisirea cel mai greu de făcut, cea mai umilitoare.

“Nu găseam nicăieri serviciu şi şi mai dureros era că amândoi cumnaţii mei şi, mai ales mama soţiei mele, tot mereu ţmi reproşau că ea ţmi crescuse copilul în cei trei ani câţi trecuseră de la naştere, când fusesem la închisoare. Toţi mi-o reproşau, ca şi când copilul mi-ar fi fost un fel de uriaş ce consuma, consuma şi nu se mai sătura. Salariul soţiei mele era mic, casa cădea pe noi, în timpul acesta, cel de la Securitate îmi dădea 200-300 lei, când şi când. Semnam chitanţă pentru ei. Eram sigur că, văzând în Grădina Icoanei că nu mă puteau face agentul lor, căutau în toate modurile să mă compromită.”(Autorul vrea să pară că ignoră că cei trei sute de lei constituiau plata legală ce o primeau toţi informatorii pentru contribuţiile lor la ‘munca’ M.A.I.-ului; a se vedea şi mărturisirea eseistului Al. Paleologu.) “Notele mele informative nu le foloseau, erau hârtie bună de aruncat la coş, astfel că nu le rămânea decât compromiterea. Nu am primit de la ei mai mult de 5-600 lei, iar când am găsit serviciu şi aveam oarecari posibilităţi, puneam şi eu puţinul pe care îl aveam şi ajutam o femeie cu trei copii mici al cărei bărbat se găsea la Aiud; era o femeie blândă, bună, dar amărâtă, pentru că-şi creştea cu nemărginit de mare greutate copiii, în timp ce Toma Simion, soţul ei, se chinuia bolnav de piept în umezeala Aiudului”(p.133).

Lucrurile progresau lent; Securitatea nu primea suficiente informaţii, nici dintre acelea ce o interesau; iar Dumitru Lungu era satisfăcut că nu oferea nimic ce să fi fost primejdios pentru careva. Balanţa părea în echilibru; dar era un echilibru fragil. Bomba căzută în curtea informatorului nu păru, iniţial, a fi periculoasă; asta deoarece memorialistul ignora cel mai important element al conjuncturii – anume revenirea în ţară a unui legionar din Germania: Samoilă -, ceea ce nu era adevărat şi pentru aceia care aveau nevoie de mărturiile lui.

“Într-o zi, vine la mine acasă Mioara Muscalu, care stătuse atât la Mislea, cât şi la Braşov, cu soţia mea, în penitenciar. Eram la serviciu. A întrebat şi de mine. M-am gândit că nu putea fi primejdios dacă declaram că fusese pe la soţia mea. Când am pomenit despre Mioara, am observat cum cel cu care mă întâlneam, fără a-şi da seama, a tresărit şi mi-a pus întrebări cu multă insistenţă şi nelinişte. De Mioara ştiam că era căsătorită cu un cetăţean, un funcţionar la sfatul popular din Braşov. Aşa-i spusese ea soţiei mele când stătuseră ţmpreună la închisoare la Braşov. Cel cu care mă întâlneam era atât de agitat că mă întrebă, luându-mă pe negândite: “Ce ştii despre Samoilă?”. Era prima dată că-l pomenea în faţa mea. La acea oră nu ştiam că Samoilă se găsea în Germania, dar din agitaţia agentului mi-am dat seama că era urmărit. La întrebările lui precipitate, am răspuns că nu mai ştiam nimic de prin 1943-1945. “Ştiu”, spun, “că existau oarecari legături de dragoste între Samoilă şi Mioara, cu mulţi ani în urmă, însă, după câte am aflat, ele s-au încheiat demult. Dealtfel, Mioara s-a şi măritat, aşa că nu mai poate fi vorba de vreo legătură de acest fel.”Am observat că răspunsul nu-l mulţumea. Era tot mai iscoditor. Stăteam pe o bancă şi mă privea fix, ca la anchetă.”

D. Lungu nu se aştepta la cele ce urmară. Parcă în înţelegere cu ofiţerul M.A.I., să-i facă rău viitorului memorialist, apăru şi cel ce stârnea interesul maxim al organelor de represiune.

“După două-trei zile, într-o noapte, pe întuneric, veni la mine acasă Samoilă, însoţit de Mioara. Am fost foarte surprins. Nu mă aşteptam la o asemenea imprudenţă. Atunci mi-am dat seama că povestea cu căsătoria Mioarei cu funcţionarul de la sfatul popular constituia doar un mod de a camufla o realitate deosebită. Am stat de vorbă cu Samoilă foarte puţin, pentru că de la început l-am întrebat cum de şi-a putut închipui că Securitatea nu se găsea pe urmele mele. Eu vorbeam cu Samoilă, iar soţia mea, mai la o parte, cu Mioara.

“Atunci am aflat că Samoilă fugise în Germania, de unde venise pentru a face spionaj şi pentru reorganizarea Mişcării Legionare. Mi-a vorbit despre un soi de comandament anglo-franco-american, cu sediul la Salzburg, care urma să înceapă războiul cu ruşii. I-am răspuns că nu mai aveam nici un fel de încredere, nici în englezi şi cu atât mai puţin în americanii care ştiuseră să ne vândă barbarilor de la răsărit. Îmi amintesc că, în legătură cu americanii, i-am spus că atâta vreme cât America nu era ameninţată, nu avea să facă nimic. Americanii mergeau din compromis în compromis. Aşa evoluau lucrurile: în favoarea ruşilor. Americanii ştiuseră că ne arunce în gura lupului şi pe urmă nu-i mai interesase nimic. I-am pomenit condiţiile în care mă eliberasem. I-am spus că necunoscând relaţiile dintre Mioara şi el şi ştiind-o pe ea căsătorită cu cineva de la sfatul popular, nici prin gând nu-mi trecuse că se măritase cu el. Că nu ştiusem nici că el fusese în Germania şi că, astfel stând lucrurile, menţionasem Securităţii vizita Mioarei la mine. I-am arătat ce reacţie avusese agentul când îi pomenisem despre acestea. Va să zică, i-am spus toate, ca să-şi ia măsurile necesare, deoarece în mod sigur Securitatea bănuia sau ştia ceva despre legăturile sale cu Mioara. El a venit pe la mine după ce reparasem tavanul casei. Nu şi-a dat seama de mizeria în care trăiam.

“Când a plecat, după câte mi-amintesc, a ieşit pe poarta a doua a casei, care dădea într-altă stradă. Norocul a fost că în noaptea respectivă nu-mi supraveghea nimeni casa. Aceasta se petrecea numai când şi când, astfel încât să n-o observ.”

Securitatea trece la o nouă etapă în folosirea lui Lungu: de la informator, el trebuie s-o slujească în calitate de provocator. La rândul său, se zbate de ceasul morţii să-şi folosească poziţia – într-un anume fel privilegiată pentru a-l ajuta pe Samoilă -, astfel încât să-şi avertizeze prietenii de pericolul prin care treceau.

“După circa două săptămâni, văzând că Mioara n-a mai venit, omul Securităţii mă întrebă de voiam să merg la Braşov, la Maria Muscalu, căreia să-i motivez apariţia mea prin aceea că, având un drum în oraşul ei, am trecut şi pe la ea. Dându-mi seama că Samoilă se afla în mare pericol, şi pe lângă el şi alţii mulţi, cu care în mod sigur avea legături, am acceptat şi m-am dus la Braşov, direct acasă la Mioara. Am stat de vorbă  cu  ea.  I-am spus că eram trimis de Securitate să vorbesc cu ea şi să văd de avea vreo legătură cu Samoilă. I-am mai spus că voi declara Securităţii că am căutat s-o trag de limbă în legătură cu Samoilă, dar am aflat de la ea că rupsese de mulţi ani legăturile cu el şi nu mai ştia nimic în ceea ce-l privea. Am sfătuit-o să discute cu Samoilă ca acesta să facă imposibilul şi să părăsească Braşovul. Acceptasem să vin la Braşov numai pentru a-i face cunoscut că Securitatea ştia că el avea legături cu ea şi că locuia în Braşov. Mai mult de atât nu puteam face. Eram conştient că atunci când, fie Samoilă, fie Mioara, vor fi arestaţi, vor declara şi despre mine. Dar eram convins că, fie din cauza lor, fie din alte cauze, puteam fi arestat în orice moment. Cunoşteam metodele Securităţii şi eram sigur că nu aveau să reziste cercetărilor. Ambii erau blonzi şi convingerea mea este că blonzii au o sensibilitate mai mare, fapt pentru care rezistă mai puţin în anchete.

“Câteva săptămâni mai târziu, am fost trimis iarăşi la  Braşov, dar Mioara, care nu ştia că o căutam, se ascunsese şi nu am putut vorbi cu ea. Dar am făcut în aşa fel încât i-am dat de ştire la serviciu, ca să-şi dea seama de pericol. M-am bucurat oarecum că n-am găsit-o, crezând că plecaseră împreună din Braşov .”

Dumitru Lungu era ca un orb. Dealtfel, nici Mioara Muscalu, nici Samoilă nu aveau priviri mai agere. Cel din urmă, abia picat din Germania, nu cunoştea în nici un fel rosturile, tertipurile, machiavelismul şi eficienţa Securităţii şi, cu siguranţă, greşea, cum se întâmpla deobicei, dispreţuind inteligenţa adversarului. Iar femeia îndrăgostită de ‘eroul’ ei, se lăsa, cu încredere totală, condusă de luminile lui. Nici unul din cei trei nu s-ar spune că erau conştienţi de viteza de mişcare a vrăjmaşului comun.

“Trecuse mai mult timp de la ziua în care Samoilă fusese pe la mine, când, citind ziarele, am aflat că Samoilă, cu încă alţi zece pe care-i cunoşteam, fuseseră prinşi. Fuseseră ridicaţi din mai multe oraşe unde îşi desfăşurau activitatea. Aşteptam să fiu arestat. Eram sigur de acest lucru. Nu mă temeam în nici un fel de arestare, ci mă temeam mult de răzbunarea Securităţii.

Într-o zi sunt arestat. Ajung în biroul colonelului. Când mă vede, se repede la mine, vânăt de mânie. “De un an putea fi prins Samoilă. Din cauza ta nu l-am prins.”Ajungând în puşcărie, am aflat de la fratele mai mic al lui Samoilă că cel din urmă şi cu Mioara fuseseră luaţi de la Braşov, de pe una din străzile principale, unde umblau braţ la braţ. Pe mine mă aştepta răzbunarea Securităţii (p.134-137).

Ancheta mea începuse chiar din momentul arestării. Securiştii erau siguri că Samoilă şi cu Mioara fuseseră la mine acasă. În timpul anchetei celor doi, ei dăduseră toate amănuntele posibile, chiar şi privitoare la lucrurile din casa mea. Securiştii, deci, aveau siguranţa că prin expedierea mea în două rânduri la Braşov, ajutasem la amânarea arestării lui Samoilă. La anchetă s-au purtat ca barbarii. Se răzbunau. De data aceasta aveam experienţa bătăilor. Trecusem prin ancheta Ciucaşului. Unul dintre mijloacele mele era să strâng din dinţi ca să nu ţip.”

Nu trec mai departe cu lectura citatului, fără o scurtă oprire asupra următoarei remarci cuprinse în el, deosebit de adevărată, dar nebăgată în seamă de psihologi –  poate pentru că, în lipsa experimentării personale a durerii fizice, ei îşi închipuie că raţiunea poate înlocui trăirea directă. Într-adevăr, omul, dintre toate pornirile sale, este mai ales îndemnat spre autocompătimire. De aceea, pe drept cuvânt, Dumitru Lungu şi-a luat măsuri să se păzească de acest îndemn lăuntric ce risca să-i devină fatal.

“Ţipătul mă defavoriza: mă impresionam singur – dădeam speranţe bătăuşilor. De data aceasta, în anchetă mă aşezau cu spatele la perete, la distanţă de 10 cm. de el. Cel care mă ancheta era un tânăr voinic. Când îndoia mâna, ajungea cu podul palmei la bărbia mea. Repezea cu putere podul palmei în bărbie. Durerea nu venea de la bărbie, ci de la lovirea craniului de perete. Lovea, lovea până când observa că-mi pierdeam echilibrul şi eram pe punctul de a cădea. Un timp mă lăsa să-mi revin, apoi o lua de la început şi tot astfel toată noaptea. În prima noapte, după o asemenea bătaie, dimineaţa, când m-au dus la ‘cavou’, Jean Cristea a căscat ochii mari, speriat. Frica de bătaie reacţiona. Probabil, trecuse şi el prin asemenea momente. Tot timpul, în prima noapte, când am fost bătut, îmi spuneau că dacă nu-l avertizam pe Samoilă, îl prindeau cel puţin cu un an mai devreme. După acea primă noapte, au urmat altele, ei cerându-mi să recunosc tot ce declaraseră Samoilă şi cu Mioara”(p.141-142).

Este util să se compare această anchetă cu aceea descrisă de H.Grămescu, pentru a se înţelege cât de furibundă era Securitatea, în cazul lui Lungu. Din pricina lui, un spion fusese lăsat să-şi ducă nestânjenit activitatea pe teritoriul ţării. Anchetatorii se lăsaseră duşi de nas de un …prăpădit de legionar hăituit şi, de fapt, la cheremul lor, numai s-o fi decis ei! Astăzi, încă, memorialistul se plânge de mancurile memoriei sale, datorate acelor izbituri cu creştetul capului de pereţi.

În sfârşit, trecu şi această nouă anchetă şi se ajunse la proces. Cu prilejul acestuia, Dumitru Lungu demască toate cele petrecute cu el şi modul în care fusese folosit de Securitate, ca turnător şi informator – ceea ce nu regăsim în memoriile altuia dintre autorii discutaţi în acest volum, adică foştii deţinuţi politici deveniţi informatori şi care dezvăluie cititorilor această perioadă neagră ce le apasă viaţa. Dacă acceptarea sa de a semna târgul cu diavolul fusese o slăbiciune, acum Dumitru Lungu repară tot trecutul şi devine acuzatorul călăilor săi.

“Când mi s-a dat cuvântul, am spus că fusesem trimis la Braşov nu o dată, ci de două ori, de Securitate, la Maria Muscalu, ca să aflu despre legăturile ei cu Samoilă. Securitatea a urmărit tot timpul să mă facă agentul ei şi dacă nu reuşise, mă arestase şi schingiuise ca să recunosc lucruri pe care nu le făcusem, pentru că Samoilă şi cu soţia lui nu fuseseră la mine acasă, dar atât Samoilă, cât şi soţia lui trebuiseră să declare şi ce nu făcuseră, ca să scape de schingiuiri şi bătăi, după cum şi eu fusesem maltratat să recunosc lucruri ce nu le făptuisem. şi acum puteam confirma aceste adevăruri prin aceea ce rămăsese o umbră din cea care fusese odinioară Maria Muscalu. “Să fie adusă şi întrebată acum Maria Muscalu, când, de câteva luni, nu mai este la Securitate, unde eşti dator să spui şi ce n-ai făcut ca să scapi de chinuri şi maltratări pe care mintea nu şi le poate închipui. Trebuie să fiu chinuit şi judecat pentru că n-am acceptat să fiu agentul Securităţii?”Sentinţa s-a amânat. Avocatul care m-a apărat, în pauză a venit la mine şi mi-a spus: “Ai dat totul peste cap. Eu îţi cer achitarea.”Avocatul era unul dintre foştii mei şefi, în cadrul Mişcării Legionare. (…) După câteva zile, a venit rezultatul recursului. Rămăsesem condamnat la 2 ani, pe care aproape îi făcusem”(p.150-151).

Scrierea lui Dumitru Lungu este unica dintre cele discutate în volumul de faţă al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE ce, din mărturisirea slăbiciunii celei mai mari izbuteşte să devină o încurajare a omului de a-şi depăşi condiţia, ridicându-se, cu îndrăzneala redobândită într-o cruntă luptă cu sine însuşi, chiar şi din cea mai întunecoasă cădere. Ea devine o scriere de o înaltă şi unică nobleţe morală.

Pentru a şterge gustul amar al discutării ultimei confesiuni a autorului, doresc să înfăţişez cititorului un portret făcut de Dumitru Lungu, un portret ce este şi un strigăt de iubire, aruncat din mocirla noastră pământeană către ceruri, acolo unde se găseşte eroul pe care-l prezintă.

“În anul 1948, mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unor împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unor hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. Între cei pe care îi puteam salva, era şi Doctorul Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca de oricare alt deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva chiar şi din familiile gardienilor cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care da totul pentru bolnavi, că erau oameni buni sau răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime, era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om.

“Permanent, în geanta în care-şi ducea puţinele medicamente pe care le avea şi pe care numai el ştia cum le dobândea prin cunoştinţele sale, prin insistenţele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau duşmani, pentru oameni, şi câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori, din raţia lui puţintică de închisoare. Pe foametea ce bântuia în Aiud la acea vreme, găseai în geanta doctorului Uţă, ca prin minune, întotdeauna, o fărâmă de turtoi sau de mâncare căpătată cine ştie de unde pentru cei bolnavi. Cât am stat la Aiud, în acea vreme, peste un an, nu l-am văzut niciodată pe doctorul Uţă mâncând decât de la cazan şi nici acea mâncare n-o lua toată, deşi era puţină. Când mâncarea de la închisoare era ceva mai substanţială, Uţă îşi primea porţia şi fugea cu ea la vreun bolnav. Nu ştiu dacă şi când mânca şi el puţin turtoi.

“De multe ori m-am întrebat de unde o fi avut atâta rezistenţă, atâta putere. Nu stătea niciodată degeaba.

“Eliberarea mea se apropia. I-am spus că, în mod sigur, îl puteam scăpa din închisoare, puteam face să i se rejudece procesul şi să se elibereze. Doctorul Uţă s-a opus categoric. Argumentul său era că nu putea lăsa bolnavii, în deosebi pe cei de la secţii, pe nebuni. Văzând că eram hotărât să-l scot din închisoare, cu câteva zile înainte de eliberarea mea a venit la mine şi m-a ameninţat că, de făceam aceasta, avea să mă divulge. “Aici pot salva vieţi omeneşti. Pe aceştia nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru.”Nu voia cu nici un chip să-i părăsească, mai ales pe cei care înnebuniseră în detenţie şi care erau destul de numeroşi şi se înmulţeau zi de zi. “Voi face tot ce este omeneşte posibil, tot ce stă în puterile mele, pentru a readuce aceşti oameni la o viaţă normală. Îi voi urma oriunde.”Acestea sunt vorbele lui. Şi aşa a şi făcut.

“Au trecut anii. În 1964, când toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi, secţia nebunilor din Aiud a fost adusă, după câte am aflat, la spitalul de boli nervoase. Doctorul Uţă, “Doctorul fără de arginţi”, cum era numit de sătenii din jurul Aiudului care veneau şi-l solicitau, a rămas cu ei până la sfârşitul vieţii… După câte ştiu, a murit tuberculos.

“Toată viaţa lui a constituit o renunţare pentru aproapele. Renunţările lui au dat viaţă multora. Prin anii 1946-1947, veneau ţăranii din satele învecinate închisorii şi se rugau de director să-l lase pe doctor să meargă şi la ei în sat. Auziseră, prin gardieni, de minunile medicului Uţă, care avea o putere atât de miraculoasă în cuvântul său, încât bolnavul căpăta curaj, viaţă din viaţa acestui doctor care le vorbea cu atâta însufleţire despre sănătate, despre voinţă, despre Dumnezeu şi despre Biserica Lui, că omul, bolnavul, se simţea mai bine şi-l simţea pe Dumnezeu lângă sine. Prezenţa medicului Uţă lângă bolnav îi turna acestuia în suflet, picătură cu picătură, sănătate şi credinţa în Dumnezeu.

“Acesta a fost doctorul Uţă, care nu m-a lăsat să-l scot din închisoare, numai pentru a putea îngriji pe cei pe care Statul fără inimă şi fără Dumnezeu îi ţinea în puşcărie, pentru a putea îngriji oamenii pe care regimul diabolic îi ţmbolnăvise, îi înnebunise… pentru că voiseră să facă o ţară cu oameni mai buni, mai drepţi, să facă o ţară care să strălucească între celelalte ţări. Acum doctorul Uţă se găseşte acolo unde o lume fără Dumnezeu i-a trimis pe cei care voiau să coboare cerul pe pământ.

“Dumnezeu să te odihnească, doctore. Rugăciunile mele te vor însoţi întotdeauna. Aşteaptă-mă, doctore al trupurilor şi al sufletelor.

“Voi veni, fă-mă vrednic să fiu lângă tine, frate…” (p.176-178).