6. “Aici murim toti! Dumneata nu stii ce se-ntampla!”

– Am ajuns la Gherla, rosteşte domnul Aurel Obreja.

Ca şi când ai spune: următorul obiectiv al excursiei a fost să urcăm pe Vezuviu. Ca şi când ai spune-o fără a şti că, odată ajunşi pe marginea craterului, urma să erupă vulcanul.

– Ne-au repartizat, pe fiecare dintre cei cinci proveniţi de la Târgşor, în câte o cameră de la etajul doi. Aici m-au băgat într-o celulă cu un băiat ceh sau ungur, Zoltan Haig – cunoscut şi ca: Hajek – , un elev din Ardeal. Sosise şi el din cine-ştie-ce închisoare, tot cu o dubă. Era un băiat cuminte, cu o educaţie frumoasă.

După părerea mea, este vorba despre un armean maghiarizat. Aşa-l arată numele, dacă cel cunoscut lui Obreja este acela adevărat.

– Încăperea era goală. Toţi de acolo lucrau în fabrică. Când a venit seara, sosesc de la muncă ceilalţi. Pe foarte mulţi îi cunoşteam de afară, studenţi de la Belle-Arte, elevi de la diverse licee. Pe alţii îi ştiam de la Târgşor.

Îmi dau seama cât de mare i-a fost bucuria reîntâlnirii cu ei. A revedea un cunoscut din libertate sau din alt penitenciar pe unde ai trecut este pentru deţinut ca descoperirea unei oaze pentru pelerinul care străbate singur pustia. Astfel de oameni îţi reîntăresc încrederea în ziua de astăzi. Ei reprezintă “familiarul” de care avem toţi nevoie pe pământul necunoscut, în cosmosul străin nouă, plin de pericole posibile, nemanifestate încă.

Impresia dobândită observându-i pe noii-sosiţi le este foarte favorabilă:

– Domnule, de o disciplină fantastică! O ordine de fier. “Camarade”-n sus; “camarade”-n jos, “frate” – şi aşa mai departe. “Tatăl nostru” înainte de masă. Am rămas trăznit! Nici afară nu se purtau oamenii aşa.

Cei doi se simţeau inferiori, ca provenind dintr-un trai al delăsării, prin închisorile pe unde fuseseră, al acceptării sorţii, al dezordinii.

– Printre ei, şi Aristide Popescu, doctorul. Îl cunoşteam din libertate. Foarte bun băiat. Pe urmă, studenţi întâlniţi de mine până să mă aresteze. O parte dintre elevii de la Târgşor. Toţi voiau să afle ştiri proaspete. Mă-ndemnau să povestesc. Îmi cereau toate amănuntele. Mai mult, din câte vedeam, mă impresiona “momentul prieteniei”, când meditai, seara, la ce ai făptuit în cursul zilei, în închisoare, te duceai la prietenul faţă de care ai greşit şi-ţi cereai iertare. A durat astfel vreo două săptămâni. Totul era perfect. Nimic schimbat. Ziua, ei plecau în fabrică. Noi doi rămâneam. Mi s-a părut, totuşi, că ceva nu era în regulă. Părea regizat, dar nu-mi dădeam seama ce şi cum. Şi, în sfârşit, auzeam răcnete noaptea. Zic unuia: “Măi, frate, ce se aude pe aicea? Se bate?” – “Nu, dragă! Câţiva nebuni pe sus, pe-acolo-şa; au crize.” Îmi dădeam seama că unii erau agăţaţi de bare: “Ne omoarăăă!.” Alte strigăte erau înfundate.

Sfâşietor, să fii trezit din puţinul somn îngăduit, de nişte urlete care-şi pierd orice asemănare cu ceea ce-ţi închipui că rămâne între limitele umane ale strigătului, oricât de disperat. Mi-este destul să evoce doar astfel, în două-trei propoziţii, cele ce auzeau şi erau eliminate din sfera normalului de către însuşi acela căruia i s-a adresat, ca să-mi revină în memoria afectivă zbierătele auzite şi de mine, pe parcursul celor patru ani de detenţie. Ale adventiştilor de sâmbătă, de pildă, numiţi astfel deoarece refuzau să muncească în cursul zilei pomenite, ca fiind sfântă, conform concepţiei lor, Ziua de Odihnă a lui Dumnezeu, singura pe care acceptau s-o respecte. Dormeam în pântecele metalic al unui bac, pe Dunăre, la Luciu-Giurgeni. În fiece vineri seara, erau adunaţi şi înghesuiţi într-o cabină de tablă, la pupa. Rămâneau aici până luni în zori, ca pedeapsă că nu acceptau să iasă la munca silnică dimpreună cu ceilalţi deţinuţi, sâmbetele. Ei ar fi ieşit duminicile, însă era ziua de odihnă a caraliilor. Două zile şi două nopţi erau bătuţi fără întrerupere de echipe de paznici care se schimbau între ele, când gardienii osteneau. Apele leşioase şi largi ale fluviului leneş absorbeau glasurile sparte, subţiate până la a semăna cu ale bolnavilor mintali, nemaiavând nimic firesc, aşa cum dealurile Gherlei vor fi supt, nesăţioase de uscăciune, ţipetele ascultate de amfitrionul meu, ce-i dădeau fiori cu prilejul acelei schimbări de penitenciar.

– Într-o zi, sunt scos la baie. Era o cameră mare, la parter. Duceau mai multe celule deodată. Acolo am văzut o serie întreagă de elevi – băgaţi cu noi să ne observe – care fuseseră “reeducaţi” la Târgşor. Erau cu şefii lor – Stoian şi Cobzaru. Plantoane pe coridoare. Pe caralii aproape nu-i zăreai.

– Le cedaseră “reeducaţilor” paza interioară?

– Le-o cedaseră. Aveau mână liberă să pună-n aplicare ce-i învăţaseră la Interne mai-marii lor. Când m-am izbit de Stoian, zic: “Măi, Haig, tu nu-l ştii pe ăsta. A fost unul dintre şefii «reeducării’ de la Târgşor”. Ungurul, care nu-l cunoştea, doi bani nu dădea pe el. Mi-au trecut prin minte răcnetele auzite nopţile, aşa, ca scoase de un om care voia să scape din ghearele morţii. “Ne omoară, bandiţii! Ne omoară, bandiţii!” – cum v-am spus. Cred că cinci-şase seri am auzit aşa. Dar nu-mi imaginam ce putea fi, îmi explică vorbitorul.

Cunoscând din cărţi şi istorisiri cum se petreceau lucrurile la “reeducări”, îl întreb:

– Acum v-aţi dat seama că atmosfera de rigoare, amiciţie, disciplină liber consimţită din cameră erau create anume pentru dumneavoastră?

– Anume pentru noi. Am priceput asta nu peste mult timp. Pentru fiecare ins adus acolo. Era o cameră unde să fii tras de limbă. Pentru asta, ţi se “monta o piesă” cu “deţinuţi politici model”, luptători, exemple de comportare românească. Toţi erau trecuţi prin “reeducare” şi-i scoseseră la muncă. Oameni de mare încredere pentru “reeducatori”. După ce aflau ce ascundeai, te turnau, să aibă Ţurcanu de ce să se agaţe când ajungeai în faţa lui.

– Vă ascultau ce spuneaţi, observau ce reacţii aveaţi la auzul cuvintelor celorlalţi şi, în acelaşi timp, vă menţineau, sufleteşte vorbind, la un statut spiritual înalt, pentru ca, după aceea, să vă fie căderea şi mai spectaculoasă?

– Serile, în timpul discuţiilor pe care le aveam cu ei, că mă ştiau că fusesem şeful grupului de la Polizu, încercau să mă iscodească: “Frate, au mai rămas băieţi de-ai noştri afară?” – “Domnule, la noi au căzut toţi. N-a mai rămas nimica.” Ziceau: “Nu se poate. Chiar toţi aţi fost atât de grozav vânduţi?” – “Aşa a fost. S-au turnat unul pe altul şi au căzut toţi.” Ei căutau material, cum v-am spus, ca atunci când urma să intrăm noi în adevărata “demascare”, să aibă în legătură cu ce să ne pună întrebări. Dacă au rămas afară, dacă n-au rămas. N-au putut scoate de la mine, în privinţa asta, nimic. Nu interesa pe nimeni lucrul ăsta.

Ce simplă judecată pentru limbuţi: secretele mele n-au de ce stârni întrebările nimănui.

Mă miră că erau amestecaţi, cu prilejul băii, membrii mai multor celule deodată. Este adevărat că obiceiurile Gherlei în această perioadă nu le cunosc deloc. Cât am stat acolo – mai bine de jumătate de an -, n-am fost duşi la baie niciodată. Insist asupra acestui aspect şi domnul Obreja revine la explicaţia de adineauri.

– Da, scoteau mai multe celule. Probabil că scopul era să bage printre ceilalţi anumite persoane, să ia legătura cu alţii, să vadă, să tragă concluzii, să aibă motive de bătaie. Şi sunt băgat şi eu acolo – revine dumnealui de unde l-am întrerupt. Mă rog, fac baie şi ies, să merg la celula noastră.

Acest gen de libertate, al epocii numite, îmi este absolut străin; parcă aş asculta o relatare despre o închisoare din altă ţară. În anii mei de detenţie, de mai târziu, contactul liber, îngăduit între deţinuţii cazaţi în celule deosebite, era inimaginabil. Lămurirea vine îndată: deţinuţii se cunoşteau între ei, deoarece în cursul zilei lucrau în ateliere.

– Pe scări, când urcam la etajul meu, un cetăţean în vârstă – nu ştiu dacă era intelectual sau muncitor – vine la mine, se uită într-o parte şi-n altă parte, şi-mi spune: “Domnule, scăpăm anul ăsta? În toamna asta?”

Pentru orice cititor care nu a fost închis, scena este de neînţeles. Pare extrasă dintr-o piesă absurdă. În penitenciare, oricât se străduiesc deţinuţii – oameni ca tot omul – să onoreze convenţiile aşa-zisei comportări civilizate şi regulile politeţei, ale lui “ceea ce se face şi nu se face”, ale bunei-cuviinţe, împrejurările excepţionale îi determină la o purtare ieşită din comun, cum este, de pildă, aceasta: un necunoscut se apropie de alt necunoscut, îngrozit de propria sa temeritate, şi pune o întrebare la care omul liber s-ar aştepta mai puţin: “Domnule, scăpăm anul ăsta? În toamna asta?”

– Zic: “Domnule, uite ce e. Eu am fost totdeauna mai sceptic. Ştiu şi eu? Nu cred c-am scăpa anul ăsta”. – “Ascultă, domnule: dacă nu scăpăm anul ăsta, aici murim toţi.” Zic: “Doamne, ce prostie am făcut! Doar ştiam că nu se cade să spui niciodată unui om disperat, unui bătrân, că nu scăpăm peste o lună de zile!” Deşi eu mă aşteptam să fac cel puţin zece ani. Mai mult nu credeam nici eu că stau. Şi spune: “Aici murim, domnule, toţi!” A plecat. Mă iau pe urma lui, repede: “Domnule, nu te-am cunoscut cine eşti. Există turnători. Ai răbdare, -n toamna asta suntem acasă”. – “Aici murim, ascultă-mă pe mine, domnule, murim toţi. Dumneata nu ştii ce se-ntâmplă aici.”

Păţania e verosimil a fi stârnit multe nedumeriri în inima şi-n cugetul recentului sosit. Ea se corobora cu simţământul de fals stârnit de ciudăţeniile celulei sale, de impresia trucajului scenic. Era pusă alături de cuvintele îngrozitoare ce sfâşiau tăcerea zilelor şi a nopţilor. Ameninţarea imposibil de decriptat, de indicat cu degetul, de definit, ce plutea în atmosferă, era întărită de spaima acelui om vârstnic şi neputincios. A sugerat-o şi a dispărut, iar Aurel Obreja a rămas cu acest nou cuţit înfipt în el.

– Mă duc în camera mea, zicându-mi: “Ce poate să se-ntâmple aici?” Ei, într-o seară, înainte de masă, vine caraliul. Ne facem bagajul şi ne cară la camera de tortură 99, renumita cameră de tortură din Gherla. Acolo, când am intrat, tineret foarte mult. Cred că au adunat toţi tinerii din ţară care n-apucaseră să vină la Târgşor. Când au desfiinţat Târgşorul, nu răzbiseră să ne strângă la un loc şi ne-au condus la Gherla direct, unde se făceau “demascările”. Primul care m-a întâmpinat a fost un coleg de liceu de-al meu, care fusese şi la mine acasă, la Bicazul Ardelenesc. Zice: “Bine că ai venit, Aurele. C-aicea o să fie perfect”. Îl întreb: “Voi ce faceţi aici?” – “Ne triază să ne ducă-n fabrică.”

Liniştitoare perspectivă. În sfârşit, timpul fără capăt al detenţiei devenea util şi urma să fie umplut cu realizările mâinilor şi inteligenţei.

– M-am întâlnit şi cu Maxim Virgil, cu Titi Stoica, Titi Lupoaia, cu care plecasem de la Târgşor, cu care fusesem bătut de Maromet. Ei, ne-am luat, ne-am îmbrăţişat. Şi cu o mulţime de alţii: nişte copii. Dar am văzut noi, cei aduşi acuma, că foarte mulţi stăteau într-o parte; iar într-un colţ, în stânga camerei – era mai mare -, i-am zărit pe unii pe care nu-i cunoşteam. Tot acolo erau Stoian, Cobzaru, pe care îi ştiam de la Târgşor. Zic: “Măi, Bebe, ce-i cu «reeducaţii’ ăştia de la Târgşor pe aici?” – “Aaah – zice – i-am izolat acolo, i-am pus la perete. Acolo-i colţul lor!” – a glumit. “Dar, Bebe, ăla cine-i?” – “Ăla-i Ţurcanu” – spune. Doamne, când am auzit de Ţurcanu.

Renumele acestuia, câştigat la Piteşti, spărsese toate zidurile închisorilor din ţară şi vuia pretutindeni.

– Însă habar n-aveam ce se întâmpla exact. “În sfârşit – îmi zic -, ce dacă-i şi Ţurcanu? Atmosfera-i plăcută, totuşi.” A venit ora mesei. Nu mai era disciplina de dincolo. Am mâncat. Constatam că se refăceau cele două grupuri: se micşora numărul acelora din jurul nostru şi se înmulţeau cei din colţul “reeducaţilor”. Şi, la un moment dat, cei aduşi de prin alte părţi, din preajma noastră, zece, cincisprezece, douăzeci: “Pe unde-ai fost?” – “Ce ai mai văzut? – “Ce ai auzit?” – “Când scăpăm?” – “Ce cutare?” – “Ce altceva?” Am început şi eu mai întâi şi mai întâi cu veştile, că astea erau totul pentru un deţinut. “Uite, asta am auzit, asta vă spun. Nu-i nimic de la mine.” Bun. Dar am băgat de seamă că echipa din colţ se tot uita înspre noi.

– Pe chipurile lor n-aţi citit nimic prevestitor de rele? – mă mir.

– Nimic.

– Nici urmă de tortură?

– Nu, că pe cei chinuiţi îi scoseseră-n alte camere. Aşa cum urmau să facă şi cu noi, când veneau alţii noi. Abia pe urmă ne “reeducau”. Şi deodată, cum povesteam noi acolo, noi cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi, şi omorâţi-i!”

Aici se cuvine să reiau unul dintre pasajele relatate de Dumitru Bacu, în excelenta sa lucrare Piteşti. Centru de reeducare studenţească.

Către sfârşitul perioadei cât a înflorit “reeducarea”, au fost aduşi elevi. Din porunca lui Eugen Ţurcanu, ei au fost atraşi către doctrina legionară, învăţaţi cântecele Mişcării, normele de conduită ale ei, să postească şi să se roage, au fost iniţiaţi în teologie, iar patriotismul – care îi îndemna pe toţi să săvârşească acte ca acelea ce-i împinseseră în faţa instanţelor judecătoreşti – le-a fost exacerbat. În cele din urmă, când s-a socotit că educaţia le era desăvârşită, au fost încadraţi în “Legiunea Arhanghelului Mihail”. Nici unul n-a bănuit că cele prin care treceau constituiau doar un scenariu, că îndrumătorii care le câştigaseră încrederea deplină, stima, dragostea, care le urmăreau evoluţia spirituală şi le conduceau paşii, abjuraseră în torturi fără seamăn, iar acum se prefăceau doar a crede cele ce le inculcau copiilor. De ce avea loc această însămânţare a crezului legionar în nişte suflet nevinovate şi deschise către orice idee ar fi părut generoasă? Era efectuată în baza unui principiu enunţat de către conducătorul “reeducatorilor”: “Pe cât de mare e înălţimea, pe atât de adâncă şi definitivă căderea”. Căderea urma să fie propria abjurare a elevilor, abjurare a ceva ce nici nu cunoscuseră cu câteva luni în urmă, ce le rămăsese străin până să le fie forţată inima să-l accepte cu entuziasm de la învăţătorii lor.

Nu poate fi închipuită mai sordidă culpă morală decât aceea de a forma nişte copii, pentru a-i acuza ulterior tocmai de această formare, de care numai tu te faci vinovat, vina lor fiind aceea de a-ţi fi acordat ţie credit. Şi nu numai de a-i acuza, ci de a-i obliga să se de-formeze exact în sensul opus învăţăturilor tale, din sfânt – idealul ce le fusese inculcat prin şiretenie – să ajungă blamabil – după chipul şi asemănarea mişeliei dascălului lor însuşi.

Acest exemplu mi se pare cel mai elocvent în punerea la stâlpul infamiei a comunismului. Nu cred că scurgerea timpului mai poate produce un altul mai înjositor în denunţarea înclinării spre rău a minţii umane. Şi o singură aruncare de priviri asupra epocii post- (însă nu mai puţin cripto-)comuniste pe care o trăim, ne face să ne cutremurăm. Că nu asistăm oare la acuzarea comuniştilor de a fi fost comunişti efectuată de către chiar foştii lor profesori de marxism, de către ziariştii incisivi ai Scânteii şi României Libere , de către o parte din nomenclatura de ieri, ajunsă azi a reţine puterea?

Jocul continuă.