12. CĂDEREA ÎN ISPITĂ Nu se putea deloc adapta noului sistem de viaţă, deşi, cuminte şi ascultător, şi-a asumat cu bărbăţie rolul recent încredinţat lui (doar intenţionase să joace toată viaţa ‘roluri’, că se pregătea pentru a deveni actor, Hrandt acela!…). Nu era făcut să stea la porunca muşteriilor, nici să socotească din zori până-n noapte câţi bani au intrat în casă, ce mărfuri riscau să se epuizeze şi necesitau a fi aduse iar, care dintre ele nu interesau pe nimeni şi nici în ruptul capului nu era cazul să mai fie cărate până la dugheana lor. Timiditatea îl ajuta să-şi menţină permanent un zâmbet pe figură: el îi ţinea loc de paravan; îndărătul lui îşi ascundea imposibilitatea de a comunica direct cu semenii, de a li se încredinţa, de a-şi afişa fie dispreţul pentru preocupările lor – şi, pe primul loc între ele, propriile sale ocupaţii actuale -, fie totala indiferenţă pentru situaţia materială personală, indiferenţă ce l-ar fi putut îndemna, într-o clipă de uitare a intereselor imediate ale sale şi, mai ales, ale familiei ce depindea acum de el, să arunce şorţul de pe piept şi brâu departe de sine şi, vorba românului, să-şi ia tălpăşiţa, făcându-se nevăzut. Acelaşi zâmbet îi oprea pe străini să fie indiscreţi, să-l iscodească asupra planurilor de viitor, asupra situaţiei studiilor sale îngrijorătoare, fiindcă nu-şi încheiase cursurile liceale, pe scurt, asupra felului în care înţelegea să-şi câştige pâinea restul vieţii. Totuşi, poziţia sa îndărătul tejghelei din Balcic avea şi nişte avantaje. Datorită acestui comerţ, ai săi aveau ce mânca. În anul 1922, familia trecuse printr-o păţanie dintre cele mai potrivnice unor inşi în situaţia lor, al căror statut social nu era limpede croit în ţara adoptivă. Sosind la Balcic, femeile familiei îşi reluaseră munca la fabricarea de...

CEL CARE CREDE că este singurul frumos, singurul inteligent, singurul capabil, singurul vrednic, singurul priceput, singurul norocos, singurul apreciat, nici una dintre acestea nu este. La fel, cel care crede că le poate rezolva pe toate, că toţi au nevoie de sfatul său, că nimic nu este dus la bun sfârşit fără implicarea sa, în toate se înşeală. Toţi suntem de prisos, dacă ne gândim câte inteligenţe nu şi-au găsit încă folosirea, de cugetăm la câte feţe chipeşe n-au fost încă luate în seamă, dacă ţinem socoteală de câte curajuri încă nu au fost chemate să cucerească viitorul, dacă evocăm numărul talentelor care încă nu şi-au dat măsura… Deşi nimeni şi nimic nu sunt de prisos,  pentru că astfel este alcătuită existenţa ca fiecare fir de păr să fie util, ca şi fiece fir de nisip… Totuşi, în comparaţie cu ceilalţi mai buni, mai profunzi, mai dibaci, mai dotaţi decât noi, cine să ajungă a gândi că, în absenţa noastră, rosturile lumii nu şi-ar atinge scopul dacă el ar lipsi din simfonia muncii, cu alte cuvinte, cine să se înşele atât de mult încât să creadă că are vreo importanţă de există sau nu?… Dar locul pe care îl ocupăm pe pământ nu numai că este original, dar e bine ocupat de noi, în genere; mai ales dacă-l ocupăm cu simţ de răspundere. Mama este unică în cele ce face pentru copilul ei. Tatăl, de asemenea. Profesorul, birjarul, medicul, croitorul, inginerul, ostaşul, muncitorul, marinarul, mecanicul unui tren, excavatoristul, şoferul unei limuzine, zarzavagiul, geologul şi plugarul, politicianul, tractoristul, chirurgul şi diplomatul, preotul, mai ales preotul, toţi avem un rost şi-l onorăm după priceperea şi bunăvoinţa noastră. Să fie acesta motiv de mândrie, ori şi mai rău: de fudulie? Şi dacă priceperea cu care ne onorăm...

DUMITRU LUNGU, în lucrarea sa de memorialistică LUPTE ŞI TEMNIŢE, publicată recent de editura mea, face următoarea  evocare a unui medic ce rămâne, mijlocind scrierea sa, pildă de milă faţă de semeni. Or, aceasta fiind tema convorbirii de astăzi – mila – , e potrivit să vă citesc şi dumneavoastră cele două pagini la care mă refer. în anul 1948, mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unor împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unei hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. între cei pe care îi puteam salva, era şi doctorul Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca de oricare deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva, chiar şi din familiile gardienilor cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care dădea totul pentru bolnavi, că erau oameni buni său răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime, era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om. Permanent, în geanta în care-şi ducea puţinele medicamente pe care le avea  şi pe care numai el ştia cum le dobândea prin cunoştinţele sale, prin insistenţele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau duşmani, pentru oameni, şi câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori,...

14. VĂ ESTE FRICĂ DE MINE? Ieşind din închisoare, pe măsură ce încercam să-mi găsesc o slujbă, mă străduiam şi să-mi reiau relaţiile umane de amiciţie cu care mă mângâiasem înainte de condamnare. Această tentativă din urmă, departe de a o face cu toate familiile şi persoanele pe care le agreasem sau de care fusesem simpatizat anterior, am săvârşit-o extrem de selectiv, mărginindu-mă doar la inşii însemnând efectiv mult pentru mine şi posibil a fi fost socotiţi şi pe mai departe nişte îndrumători. Nu atârna interesul meu în această triere, ci interesul lor: deoarece a-i frecventa putea fi periculos pentru dânşii; depindea de cum aprecia Securitatea întrevederile lor cu mine, un fost condamnat politic. Astfel de ezitări şi procese de conştiinţă se datorau hotărârii mele decurgând din meditaţia asupra celor petrecute în anii de până atunci. Luasem decizia definitivă – cu greu transgresez şi astăzi în chip deliberat acest obicei – de a nu mai călca în destinul nimănui, conform formulei găsite, plastic şi sentimental satisfăcătoare. Nu aveam timp să dezvolt la telefon tema eventualelor dezagremente ce i le-ar fi putut aduce oricui acceptarea unei vizite a mele (pe care o solicitam) – ceea ce s-ar fi potrivit unui dialog desfăşurat între patru ochi (şi un microfon), în apartamentul omului. Mă simţeam dator să pun numai întrebarea cheie şi să obţin la telefon răspunsul limpede şi grabnic: – Am ieşit din închisoare. Doresc să vă revăd. Socotiţi că mă puteţi primi în casă? Reacţia uzuală şi idioată era: – Din moment ce spuneţi că funcţionaţi undeva… Atât de îndatorată devenise mintea celor mai inteligenţi dintre noi faţă de optica noii societăţi, conform căreia serviciul de cadre al slujbei tale răspundea de comportarea ta socială şi de onorabilitatea ta. Cetăţenii noştri aveau creierele spălate de orice rest...

PUTEREA DE A IERTA ne vine dintr-o stăpânire de sine  bărbătească ce constituie una dintre cele maid e seamă podoabe ale caracterului unui om. Puterea de a ierta poate izvorî şi din blândeţea firii şi din capacitatea inimii de a iubi; pe aceasta, însă, aş lăsa-o în planul al doilea, deoarece nu implică nici voinţa noastră, nici raţiunea, ci numai sentimentele. Pornirea de a ierta este mai presus de judecata noastră, dacă o avem însămânţată în suflet de exemplul matern sau a unei alte fiinţe ce a lăsat în noi o amprentă de neşters din copilărie. Ea devine în astfel de cazuri o a doua natură, nu ne crează dileme, înclinăm către iertare pentru că altfel nu putem. Ne este mai uşor să iertăm decât să mustrăm, să pedepsim, să ne răzbunăm. Dar puterea de a ierta după matură chibzuinţă – ce nu este obligatoriu să fie de durată mare – , puterea de a terta după matură chibzuinţă, reprezintă o formă foarte evoluată a statutului unui om superior. Oricare dintre dumneavoastră doreşte să-şi cunoască nivelul bărbăţiei să se supună probei iertării; cu alte cuvinte, să se verifice cât este înstare să ierte. Voi aduce câteva pilde din istorie, ce merită atenţia dumneavoastră şi mai merită şi să vă puneţi întrebările: ‘Dacă eram eu în locul personajului, mi-ar fi trecut prin minte să iert, asemeni lui? Iar dacă ideea îmi veneam oare aş fi fost în stare să o duc până la capăt şi s-o preschimb în faptă?’ De pildă, prinţul englez Eduard, cunoscut drept  Prinţul Negru, învingător la Poitiers, îl făcu prizonier pe regele Franţei şi pe fiul acestuia. în aceeaşi seară îi invită la cină, în loc să-i arunce în vreun beci. Atitudinea sa cavalerească nu se mărgini la atât ci, depăşind...

15. NAŞUL Scurtându-mi-se firul vieţii în chip sensibil, după cum spuneam în capitolul trecut, nu-mi rămase altceva de făcut decât să mă grăbesc a mă însura la numai o lună de la începerea cursurilor universitare, cu una dintre mânuitoarele iniţiate de mine în arta păpuşarilor, o profesoară. .. Evenimentul n-a izbutit să-mi trezească, nici măcar pentru o clipă, senzaţia că aş fi devenit un om liber. Aşadar, la masa în familie ce avu loc în sufrageria părinţilor mei, înconjurat de nişte prieteni dragi, numai prezenţa naşilor mi-a împărtăşit o amăgire de fericire, ei constituind singura îmbogăţire a vieţii mele, ei de la care nu aşteptam altceva decât tihnă. Poate că cele de mai sus s-ar cuveni dezvoltate pentru a fi mai limpede expuse, dar nu aici se cade s-o fac şi, de altfel, solaritatea clarităţii ar dăuna unui act atât de intim ca o căsătorie. Tatăl meu, aflând ce pregăteam, mă întrebase pe cine gândeam să alegem ca naşi. N-am avut o clipă de ezitare (deşi răspunsul mi-a fost spontan, netrecându-mi până atunci prin minte că aveam nevoie şi de naşi). Am rostit cu oarece temere că surprindeam prin desemnarea mea directă: – Rose şi Hrandt Avachian! – Mihai, dragă, ţi-ai găsit naşul! mi-a dat replica cea dintâi numită, de îndată ce am sunat la uşa lor să le dobândesc acceptul. Cel mai bun lucru izbutit cu prilejul acelei căsătorii şi a căsniciei ce i-a urmat, după cum spuneam, a fost această inspirată dorinţă a mea de apropiere cât mai caldă de cei doi. Nu ştiu ce termeni să găsesc pentru a-mi tălmăci angoasa de care rămăsesem bolnav din anii de închisoare şi lagăr. Probabil că ea nu se ştergea atâta vreme cât nu dispăreau urmele murdăririi lăuntrice, senzaţie apăsătoare ce mă însoţea pretutindeni. Nu...

MĂ ÎNTREB CARE DINTRE VIRTUŢI este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea. Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte. Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri.  Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre. Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric. Deci, atenţie la răbdare! Stăpânirea de sine este o formă a răbdării, o răbdare activă. Şi cum stăpânirea de sine este o altă formă a bărbăţiei, despre care am vorbit cu alt prilej, răbdarea trebuie luată în considerare atunci când ne formăm curajul, în calitate de parte a stăpânirii de sine, nu este greşit să vedem răbdarea ca una dintre rădăcinile caracterului nobil. Răbdarea nu poate fi despărţită de inteligenţă, ba chiar se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu aceasta. Renunţă la răbdare  şi năvălesc asupra spiritului, sufletului şi minţii tale, toate năravurile rele, toate viciile şi, căzând sub puterea lor, îţi pierzi libertatea morală. Libertatea morală este dependentă de răbdarea cu care...

16. LA FAPTĂ Hrandt nu aştepta să-i fi încredinţat ce mă frământa. După cum eu băgasem de seamă că religiozitatea nu constituia preocuparea lui majoră, la fel, şi el luase notă că, în cazul meu, lucrurile stăteau invers. Aceasta îi slujea scopului mai bine decât ar fi putut-o singur potrivi. Folosindu-se de înclinarea mea naturală, mă puse în legătură cu o persoană ce îmi schimbă la rândul său viaţa, pe linia aleasă mai mult sau mai puţin conştient de către pictorul care mă cucerise definitiv. Era vorba despre, pe atunci, Episcopul Dirayr Mardichian (azi Arhiepiscop) la care mă trimise după ce îl avertizase că îmi sta în intenţie să traduc nişte poveşti populare armene în vederea publicării. Fără să-mi amintesc cu exactitate cum mi-a venit această idee, sunt sigur că s-a născut în mine. După câte mă cunosc, am răsucit orice eveniment al zilelor mele astfel încât să slujească literaturii căreia mă dedicasem. Asta deoarece am renunţat, încă de la începuturile mele ca scriitor, la orice altă veleitate sau aspiraţie în afară de aceea de a-mi ajuta cu orice sacrificiu scrisul. Pentru careva străin, cele ce spun trebuie să sune vanitos şi fals cât încape. Ar fi o greşeală să mi se aplice o atare judecată. Într-aceasta stă şi ridicolul situaţiei multora dintre cei dedicaţi artelor. Fără a izbuti mare lucru în domeniul îndrăgit, ei şi-au luat măsurile de precauţie să nu fie împiedicaţi de nimic în urcuşul lor. După ce şi-au potrivit existenţa rigorilor cărora li se supun, se dovedeşte că alte şi alte piedici din afară şi dinlăuntru li se opun până la a li se refuza orice reuşită, când, de fapt, nu au nimic de comunicat semenilor şi nici mijloacele de a o face în mod convingător. Va să zică, este...

NU PUTEM VORBI DESPRE BLÂNDEŢE, tema ce ne preocupă astăzi, fără a o pomeni pe englezoaica Sarah Martin. Copil al unor oameni sărmani şi rămasă fără privegherea lor de la o vârstă fragedă, ea se amărî într-un orfelinat, fără a se fi bucurat măcar de amintirile unei existenţe anterioare în mijlocul unei familii binecuvântate cu o avuţie ce să-i fi prilejuit o pruncie fericită. Mai târziu, o luă în grija sa una dintre bunici, pe lângă care se îndeletnici a coase rochii, meserie din care trăi cu chiu cu vai. în anul 1819, vui oraşul Yarmouth de aducerea în faţa judecăţii a unei mame care fu condamnată pentru a-şi fi bătut fără milă copilul. Tânăra cusătoreasă, auzind zvonurile, se înfioră, ca toată suflarea, de răutatea ce pusese stăpânire pe sufletul împietrit al mamei aceleia. Nu mai avu tihnă. Nopţile, somnul nu-i mai venea, închipuindu-şi chinurile copilului, ţipetele lui, brutalităţile la care fusese supus, ca şi remuşcările ce trebuia să o fi copleşit pe mamă, după ce s-a desmeticit din starea ei de iritare anormală, regretele sale, hohotele de plâns ce nu o mai puteau mângâia după ce se dovedise atât de câinoasă cu propria-i progenitură. Dacă Sarah Martin izbutea să aţipească, o trezea spaima, auzind parcă în urechile ei înseşi, gata să-i spargă timpanele, strigătele după ajutor ale fiinţei plăpânde şncăpute pe mâna criminală sau zbieretele neomenoase ale născătoarei lui ieşite din minţi. Cusătoreasa nu mai suporta coşmarurile ce o bântuiau. Şi până atunci, de câte ori lungise zidurile sumbre şi mucezite ale temniţei, îi trecuse prin minte că ar fi putut intra să-i viziteze pe bieţii necăjiţi ce sufereau îndărătul lor, în solitudine şi în lipsa libertăţii, să intre pentru a-i mângâia, a le citi din SFINTELE SCRIPTURI,  a le deschide ochii asupra ...

17. BILET PENTRU ARCA LUI NOE Era prima invitaţie în străinătate primită de mine. Semnată de un episcop al Catolicosatului, şef al biroului pentru afaceri externe. Chemarea survenea cu două-trei săptămâni înainte de data când ar fi urmat să ajung la Ecimiadzin. Pentru birocraţia Securităţii noastre era un termen de râs. Cu un an-doi mai devreme să fi ajuns invitaţia, hai, treacă-meargă, dar numai cu paisprezece sau douăzeci şi una de zile…! Iar deplasarea mea nu putea fi întârziată deoarece se specifica în scrisoarea oficială că Sanctitatea Sa intra în concediu la zece zile după sosirea mea şi se muta în vila Sa de odihnă. Omul, când vine vorba despre speranţă, este o fiinţă ciudată. N-aveam nici un temei să nădăjduiesc. Dosarul îmi era acela al unui fost deţinut politic. Nu colaborasem în nici un fel cu regimul. Nu dovedisem că aş fi regretat opoziţia mea faţă de el. În privinţa Armeniei, nu eram defel legat prin sânge de neamul ce o popula, iar cultural vorbind – singura mea apropiere de acea ţară – eram un prea neînsemnat slujitor implicat în popularizarea folclorului ei. Nu aveam nici o şansă. Şi, totuşi, îmi făceam tacite vise – sau cel puţin m-am îndreptat către serviciul de paşapoarte din str. N. Iorga cu sufletul senin, venindu-mi chiar a fluiera. În raţionamentul meu nu ţinusem seama de Dumnezeu, dar parcă îl simţeam lucrând pe aproape… La coadă nu am stat mult, pentru că am fost îndrumat către ghişeul pentru “urgenţe”, unde nu erau solicitanţi. M-a întâmpinat un tânăr deloc acru, cum mă aşteptam. S-a interesat, cu un surâs atrăgând simpatia, de ce m-ar fi invitat Catolicosul taman pe mine. I-am răspuns cu autentică inocenţă că publicasem împreună cu Episcopul armean, Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, o carte de povestiri...

FĂPTUIEŞTE BINELE, ne învaţă Jean Paul; şi adaugă: Aşa hrăneşti şi tu dumnezeiasca plantă a omeniei. Nu creierul, ci inima noastră gândeşte cele mai înalte lucruri, Inima însă, ori miezul personalităţii noastre, este o scânteie din marea lumină a Dumnezeirii. Cine nu ştie ce este bunătatea? Şi cine este acela care să spună despre sine că este un om rău? Iar dacă oamenii nu afirmă că sunt răi, înseamnă că se consideră buni. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi socoteşte că are noţiuni suficiente despre bunătate, pentru a se califica drept un om bun. Să încercăm împreună să verificăm dacă suntem buni cu adevărat. J. Siegfried, în La misere (Mizeria) scria: “A ajuta făr să fii văzut locuinţa celui sărac, înseamnă a face binele la întâmplare şi a săvârşi uneori mai mult rău decât bine; trebuie să ai ca principiu de a nu da decât când cunoşti mizeria şi ai văzut-o cu proprii tăi ochi. Aceste vizite au efect dublu şi, dintre cele mai importante: când cel sărac vede intrând la el o doamnă miloasă care se interesează de necazurile sale, îl întreabă, îl încurajează, îi spune câteva vorbe bune, nu e oare o rază de soare care pătrunde în mansarda sa veşnic întunecată? Sau când un om în vârstă, cu părul alb, se osteneşte să viziteze familiile sărace, un lucrător bolnav etc., nu este pentru aceştia un fapt care-l onorează, care-i mişcă şi nu-şi regăsesc ei curajul numai la gândul că au un protector şi că nu sunt părăsiţi? Dar când un copil sau o fetiţă aduc într-un interior trist şi descurajat câteva veşminte şi alimente, când se aşează câteva clipe lângă patul unui bolnav… nu sunt ei solia  speranţei şi nu-i dau energia de a lupta contra nenorocirii sale? Văzitatoarea celui nevoiaş la el acasă...

18. AEROPORTUL, NOAPTEA Conţinutul conservei umane zburătoare se revărsă în Erevan cu aceeaşi grabă cu care se repezise să umple bordul avionului pe aeroportul moscovit. Coşniţe, plase supraîncărcate, coşuri din împletituri de nuiele devenite arămii prin uscare, toate pieiră ca prin farmec. Lăsai să se scurgă tot valul biped năpraznic până să decid a coborî la rându-mi. Jos, abia de am apucat să zăresc dispărând fundul autobuzului ce-i înghiţise pe colegii mei de călătorie aeriană, petic de lumină fantomatic aspirat în bezne. Personal, nu mă mâna din urmă nici graba de a-mi revedea copiii, nici treburile musai a fi fost încheiate noaptea aceea încă, nici nevasta caldă din aşternut. Pe mine mă aştepta trimisul Sanctităţii Sale, să mă conducă, într-o limuzină neagră, la palatul rezidenţial al celui mai de seamă cleric al Bisericii Armene din întreaga lume. Aşa că, atingând cu talpa piciorului asfaltul, m-am aşteptat să se repeadă careva la mine, întrebându-mă dacă veneam din România. Dar nu se vedea ţipenie, nici pe mine căutându-mă, nici pe altcineva. Ba nici cineva să fi lăsat impresia că lucra undeva pe acolo în chestiunile avioanelor. Aeroportul era pustiu. Sahară . Exerciţiile de limba rusă efectuate până atunci nu mi se păruseră satisfăcătoare decât ca dovadă că oamenii, când vor să se înţeleagă, o fac şi pe alături de cuvinte. Va să zică, nu puneam mare nădejde în folosirea ei. Conştient de slăbiciunile mele lingvistice, în loc să mă străduiesc a-i găsi eu pe delegaţi, rămâneam proţăpit în locul unde mă părăsise elanul. Evrika! Apărură doi inşi cu aer de intelectuali. Nu-mi aruncară nici o privire, ci se aşezară pe una dintre băncile de lemn care se aflau la câţiva metri de poziţia ocupată de mine. M-am apropiat de dânşii: – Parlez-vous français? Cu multă politeţe...

MULŢI OAMENI SUNT IMPRESIONAŢI de propria lor muncă, mai bine spus de eforturile lor, de jertfele făcute pentru a închina o parte din timpul şi energiile lor muncii. Aceasta le conferă un aer chinuit, revoltat chiar, fie că îşi transpun sentimentele în cuvinte grele la adresa trudei depuse fără rezultate materiale pe măsura aşteptărilor, fie că se arată buni cunoscători ai vieţii, superiori celor ce nu pricep inutilitatea muncii când e vorba despre îmbogăţire. Şi unii şi alţii afirmă cu nasul pe sus: nu munca te va îmbogăţi, ci şmecheria; eventual ei duc până acolo neîncrederea lor, încât în loc de şmecherie, zic: hoţia. O fac fără de a-şi da seama că până şi “şmecheria” şi “hoţia” presupun “muncă” – o “muncă” a creierului, o concentrare a tuturor puterilor asupra firii umane şi a conjecturării şi pronosticării reacţiilor posibile ale viitoarei victime, activităţi cerebrale ce le sunt cu putinţă doar ca rezultat al unei observări a semenilor, observare de lungă durată, săvârşită în paralel cu  compararea situaţiilor din care pot deduce o învăţătură în direcţia meşteşugului lor de a stoarce banul. E muncă grea, credeţi-mă! Cea mai grea, fiind muncă intelectuală. ‘Hait!’, veţi exclama. ‘Acum ne spune şi că  hoţii şi escrocii sunt mai intelectuali şi că trebuie stimaţi pentru activitatea lor cerebrală dirijată în vederea obţinerii rezultatelor practice!’ Nici gând să vin în faţa ascultătorilor mei cu  atari pretenţii jignitoare faţă de ei. Voiesc numai să atrag atenţia că nici un rezultat palpabil din punct de vedere material nu poate fi obţinut decât prin transpiraţie; vorba lui Ford: ‘Orice faci, ţine minte că 99% din activitatea ta trebuie să fie transpiraţie şi doar 1% inspiraţie!’ Iar după cum o spune golănaşul dâmboviţean: ‘Mi-am stors creierii până  a ieşit numai sudoare, dar tot am...

19. LIMUZINA COTIDIANĂ S-a petrecut ceva complet neaşteptat şi cât de grăitor pentru portretul Catolicosului Vasken I! A doua zi dimineaţa, pe la ceasurile opt şi jumătate, telefonul din camera mea de hotel sună. Era Capul Bisericii însuşi, Sanctitatea Sa! Nu vreun secretar, măcar pentru a face legătura cu recepţia, nu vreun şef de cabinet, nu vreun episcop, ca acela cu problemele externe pe care apucasem a-l cunoaşte, nu elevul seminarist provenind din Brăila, cu care m-aş fi putut înţelege în limba maternă. Nu. Catolicosul voia să fie sigur că se făceau lucrurile cum trebuia, de aceea se interesa personal. – Bună dimineaţa. Aţi dormit bine? Sunteţi mulţumit de condiţiile existente? La confirmarea mea: – Vă rog să rămâneţi în cameră în jurul orei 10. O să vină un diacon să vă ia; el o să vă însoţească astăzi. Au trecut treizeci de ani de atunci. Cât de puţini au fost oamenii de oarece importanţă socială care s-au deranjat să mă caute personal la telefon, deşi nu rareori interesul le ardea buzele. Dar s-o facă în interesul meu?! Poate că ştiri despre cele ce povestesc cu privire la acest om cu adevărat mare vor ajunge şi la actualii conducători ai obştii româneşti, să le fie de învăţătură cum se manifestă nobila dimensiune a modestiei unei căpetenii. Scurta, dar profund politicoasa lui înştiinţare avu un efect miraculos, nescontat de nimeni: brusc am devenit omul potrivit pentru asimilarea veacurilor, ba miilor de ani de cultură şi civilizaţie armeană cu care urma să mă confrunt. Ce vreau să spun? Până la acea convorbire eram un oarecare, un trepăduş nimerit din întâmplare în acea ţară , un nimeni care nu avea să-şi schimbe statutul anonim prin nici unul dintre contactele ce i se pregăteau. Iar dacă nu mă...