– Caderea in ispita

12. CĂDEREA ÎN ISPITĂ

Nu se putea deloc adapta noului sistem de viaţă, deşi, cuminte şi ascultător, şi-a asumat cu bărbăţie rolul recent încredinţat lui (doar intenţionase să joace toată viaţa ‘roluri’, că se pregătea pentru a deveni actor, Hrandt acela!…). Nu era făcut să stea la porunca muşteriilor, nici să socotească din zori până-n noapte câţi bani au intrat în casă, ce mărfuri riscau să se epuizeze şi necesitau a fi aduse iar, care dintre ele nu interesau pe nimeni şi nici în ruptul capului nu era cazul să mai fie cărate până la dugheana lor.

Timiditatea îl ajuta să-şi menţină permanent un zâmbet pe figură: el îi ţinea loc de paravan; îndărătul lui îşi ascundea imposibilitatea de a comunica direct cu semenii, de a li se încredinţa, de a-şi afişa fie dispreţul pentru preocupările lor – şi, pe primul loc între ele, propriile sale ocupaţii actuale -, fie totala indiferenţă pentru situaţia materială personală, indiferenţă ce l-ar fi putut îndemna, într-o clipă de uitare a intereselor imediate ale sale şi, mai ales, ale familiei ce depindea acum de el, să arunce şorţul de pe piept şi brâu departe de sine şi, vorba românului, să-şi ia tălpăşiţa, făcându-se nevăzut. Acelaşi zâmbet îi oprea pe străini să fie indiscreţi, să-l iscodească asupra planurilor de viitor, asupra situaţiei studiilor sale îngrijorătoare, fiindcă nu-şi încheiase cursurile liceale, pe scurt, asupra felului în care înţelegea să-şi câştige pâinea restul vieţii.

Totuşi, poziţia sa îndărătul tejghelei din Balcic avea şi nişte avantaje.

Datorită acestui comerţ, ai săi aveau ce mânca.

În anul 1922, familia trecuse printr-o păţanie dintre cele mai potrivnice unor inşi în situaţia lor, al căror statut social nu era limpede croit în ţara adoptivă. Sosind la Balcic, femeile familiei îşi reluaseră munca la fabricarea de covoare persane şi adunaseră douăzeci şi două bucăţi lucrate aici. Doi neguţători vienezi, mânaţi în zonă de interesele comerţului lor, le dăduseră de urmă şi, după ce văzuseră ce le puteau scorni mâinile îndemânatice, socotindu-le chilipiruri, le achiziţionară pe toate.

Nu se scurseră bine câteva luni, că Avachiencele se pomeniră cu nişte avocaţi interesându-se de ele. Îi reprezentau pe oamenii de afaceri austrieci. Se insinuă că vânduseră nişte falsuri drept scoarţe autentice. La protestele refugiatelor, li se vârî sub ochi lână smulsă din ţoale. Cum armencele erau de meserie, nu putură nega evidenţa: “covoarele după floci le cunoşti”! Adevărat că lucraseră ca la carte, întocmai ca şi în Siria. Însă lâna era de altă calitate: o folosiseră pe-a oilor dobrogene…

Restituiră banii luaţi, covoarele reveniră în mâinile lor şi niciodată nu mai vândură marfă făcută la Balcic drept marfă originală.

Un alt avantaj al tejghelei sale sta în contactul cu anumiţi clienţi ‘speciali’.

Să nu-şi închipuie careva că atunci când scriu: “contactul”, despre un “contact” interuman este vorba cu adevărat. Nuuu! Nu în cazul lui Hrandt! Aşa ceva îi era imposibil, deşi prietenos din fire şi încrezător. Totuşi, un “contact” ce-i oferea oarece satisfacţie avea: era un contact vizual, auditiv, odorifer, empatic mai ales. Îi plăcea să vadă, de la cele mai timpurii ceasuri ale dimineţii, intrând în prăvălie zgomotoase pâlcuri de bărbaţi guralivi, neraşi, neţesălaţi, cu petice cusute aiurea pe pantaloni, cu cămaşa ieşită din betelie, sănătoşi, îndrăzneţi – nu ca el -, lăsând impresia voiniciei chiar când erau scunzi, asemeni lui, şi, tot ca el, rotofei. Arătau neîngrijiţi; şi chiar erau: din neatenţie, dar mai ales din dorinţa de a epata, de a demonstra lipsa de interes pentru valorile preţuite de burghezie. În umilinţa lui, îi plăcea să se confrunte cu acel ceva pe care-l adulmeca la biruitorii dinainte-i că i-ar fi putut aparţine şi lui, dacă nu ar fi fost dezmoştenit de cruzimea sorţii ce-l smulsese din mediul natural evoluţiei sale, dintre prietenii părăsiţi în urmă, dintre colegii de şcoală, dintre uneltele sale artistice, din cuibul familial în care, asemeni unei pupe, se pregătea lent pentru maturitate.

Erau pictorii!

Cine dintre amatorii de plastică română interbelică nu ştie că artiştii noştri prea săraci să fi fost şi tot îşi încercau penelul pe coasta Mării Negre, la Balcic…

Şi la Balcic cine-i întâmpina, cu cea mai dezinteresată şi pătimaşă dragoste, altul decât tinerelul Hrandt?…

Nu i-a trebuit mult unuia mai răsărit din banda artiştilor pentru a citi pe chipul băiatului de prăvălie setea sa de comunicare, strivită de o prea slabă stăpânire de sine. Numele său era: Iser. Un maestru fără de arginţi, cum ar spune hagiografia. Tardiv, după fondarea muzeului donat de (pentru moment) acest nimeni numit Hrandt, cu prilejul unei sărbătoriri publice a ‘profesorului’ tinereţilor sale, Avachian va spune: “Iser a avut elevi, dar relaţia dintre noi nu a fost aceea ‘dintre dascăl şi ucenic’, ci dintre sfătuitor şi admirator. Şi cu atât mai de admirat este acest gest generos şi dezinteresat din partea unui om care din muncă îşi făcuse un crez. El şi-a sacrificat timpul său preţios corectând prin sfaturi mâzgălelile unui începător.” Mai multe veri la rând, învăţăcelul profită cu sufletul la gură de indicaţiile ce le primea fără vreun alt interes decât acela de a nu lăsa un talent lipsit de sprijin să se rătăcească.

Lui Iser i se ataşă Jean Al. Steriadi. Mai interesat decât toţi ceilalţi pictori adunaţi acolo de psihologia omului – de aceea a şi făcut o carieră didactică dintre cele mai bogate -, Steriadi a ştiut să şi-l apropie cu câteva întrebări bine ticluite, ca răspuns la curiozitatea privind meşteşugul picturii vădită de abia ieşitul din adolescenţă. În urma lor, se legă conversaţia mult aşteptată de Hrandt, pe care singur n-ar fi fost în stare s-o provoace niciodată.

Drept rezultat, adultul află că şi băiatul de prăvălie ar fi dorit să picteze cu adevărat, că nu se juca alături de plein-air -işti, că era marea sa ispită.

– Vino şi cu mine la peisaj să te-nvăţ toate câte se cuvine să le ştie un pictor.

Drept urmare, Hrandt fu invitatul lui la Capul Caliacra. Nu putea crede că fusese atât de simplu! Puţin mai departe voi avea ocazia să-l las pe Hrandt însuşi să evoce astfel de escapade.

Dar până atunci, roadele eforturilor sale de a-şi însuşi minunatele înalţări pe care i le ofereau noii prieteni se cunoscură în faptul că fu cooptat printre cei care au participat la expoziţia colectivă de la Balcic din 1922. Peste un an, iarăşi primi îngăduinţa să expună, într-un context similar. De data aceasta, câţiva pictori şi un sculptor, deloc lipsiţi de însemnătate, cumpărară nişte laviuri ale lui. Numele celor mai răsăriţi dintre ei era: Rodica Maniu, Steriadi şi Jalea.

Nu se dovedi greu să-şi convingă mama să inventeze un alt aranjament cât privea deservirea muşteriilor, astfel încât, din când în când, el să se elibereze pentru a-l putea însoţi pe unul sau altul dintre “maeştri”.

Cariera lui de o viaţă începu sub auspiciile acestor amiciţii născute atunci. Aşa muşcă din mărul cunoaşterii; aşa căzu el în ispita fericirii fără de sfârşit, deşi mai plutea nopţile în aburii încă nerisipiţi ai amintirilor de coşmar pe care încerca să le uite.

” Abia m-am întors dintr-o excursie călare prin câmpia Bagtché-Osmanié, unde găseşti mii de deportaţi pe câmp şi pe drum, fără nici un adăpost şi pe de-a-ntregul la dispoziţia a tot soiul de tâlhari. Ieri, către miezul nopţii, o tabără micuţă a fost atacată pe neaşteptate. În ea se găseau cincizeci până la şaizeci de persoane. Am dat peste femei grav rănite. Trupuri cu plăgi deschise, tăiate, cranii despicate, cumplite răni de cuţit. Din fericire, aveam la mine veşminte, astfel încât le-am înlesnit să-şi schimbe hainele pătate de sânge şi le-am dus la hanul învecinat, unde fură tratate. Multe dintre ele erau atât de epuizate de enormele pierderi de sânge încât mă tem foarte tare să nu fi murit de atunci încoace. În altă tabără am găsit între 30 şi 40 000 de armeni. Le-am putut distribui pâine. Disperaţi şi morţi pe jumătate de foame, s-au năpustit asupra ei. Aproape că m-au aruncat de pe cal în mai multe rânduri. Numeroase cadavre zăceau fără mormânt şi doar plătindu-i pe jandarmi i-am putut determina să îngăduie înhumarea lor. În general, nu li se permite armenilor îndeplinirea îndatoririlor cele de pe urmă faţă de rudele lor. Teribile epidemii de febră tifoidă au izbucnit pretutindeni.”

Interzicerea prescrierii de medicamente pentru deţinuţi de către medici, condamnaţi ei înşişi (de altfel, dacă ele nu erau puse la dispoziţie de către conducerea lagărelor – şi nu erau -, nici nu ai fi avut cum să le obţii), lipsa oricărui control medical general, epuizarea tuturor resurselor proprii ale organismelor, absenţa apei pentru spălat în unele dintre lagărele din Balta Brăilei (Salcia, de pildă), folosirea apei din Dunăre pentru dezalterat, ca atare şi nu fiartă sau dezinfectată, fluviu în care se deversau murdăriile întregii colonii şi, în rezumat, ale Europei, din Austria începând, a extins epidemia de febră tifoidă, căreia i-am căzut şi eu pradă, ceea ce face de înţeles implicarea mea directă în aceste evocări privitoare la taberele armeneşti despre care este vorba aici, ca un fel de martor dobândind boala în condiţii nu prea depărtate de cele pomenite în textul citat.

” Găseai un bolnav la un cort din trei. Mai toate bunurile erau transportate cu braţele; bărbaţi, femei, copii erau datori să care în spinare puţinul pe care îl aveau. Pe mulţi i-am văzut căzând de epuizare sub povară, însă soldaţii îi obligau să-şi continue marşul, cu lovituri de pat de puşcă şi, uneori, chiar de baionetă. Am avut de pansat răni sângerânde deschise cu baioneta în corpul femeilor. Numeroşi copii îşi pierduseră părinţii şi acum se găseau fără sprijin. La trei ceasuri distanţă de Osmanié, zăceau doi muribunzi, absolut abandonaţi pe câmp. Erau de mai multe zile lipsiţi de hrană fie şi de o singură picătură de apă. Tovarăşii lor fuseseră nevoiţi să-şi continue drumul. Ajunseseră adevărate schelete şi numai o respiraţie grea mai arăta că depozitau încă un rest de viaţă. Femei şi copii fără groapă erau aruncaţi în şanţuri. Funcţionarii turci din Osmanié erau foarte îndatoritori; am izbutit să obţin de la ei mai multe concesii şi uneori rigorile fură atenuate. Am primit trăsuri pentru adunarea muribunzilor şi aducerea lor în oraş.”

Zvonul îmi dăduse de ştire că apăruse febra tifoidă în rândurile noastre, ba chiar că se întrevedea pericolul molimei – o deduceam din înfiinţarea unui lagăr nou: cel al foştilor bolnavi de tifoidă adunaţi în pripă de prin celelalte lagăre. Nu-mi pot aminti să fi văzut la chip mai mult de unul singur dintre aceştia, când a fost condus acolo. În copilăria minţii mele rămasă fără şcolire de aproximativ patru ani (fusesem arestat la vârsta de douăzeci de ani, din anul al doilea al facultăţii, abia început), privindu-l pe bărbatul acela, despre care aflasem că suferise de respectiva boală necunoscută mie, cel de atunci, ţin minte că l-am socotit, în felul lui, “un erou”, asemenea celor torturaţi excesiv prin anchete sau de conducerea lagărelor, ori care luptaseră în munţi, cu arma în mână, împotriva comunismului. Desigur că a te confrunta cu o boală a cărei asprime nu cruţa îţi lăsa o aură de ‘scăpat din ghearele morţii’ – ceea ce motiva, oarecum, părerea mea naivă despre el. Totuşi, a-l fi considerat ‘erou’, când el putea fi un scârbos ‘turnător’, dovedea un exces sentimental din parte-mi, datorat nejudecării şi lipsei de experienţă de viaţă.

Mai mult, deci, nu aflasem despre violentarea ce ne supunea pe muteşte, sub forma morţii insinuate în celulele organelor noastre fără a zice ‘păzea’!

Intr-o dimineaţă, când m-am trezit, am băgat de seamă cu stupoare că eram singur pe bacul unde dormeam. În pat încă, atunci când toţi plecaseră la muncă! O situaţie de neînţeles pentru mintea mea încă incomplet limpezită din ceţurile somnului. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase, nici nu fusesem martor al rămânerii altcuiva întins pe saltea la ceasul deşteptării.

Dacă nu pricepeam cum de mi se îngăduise să dorm în continuare, de îndată m-am dumirit ce anume mă smulsese din somn. Pieptul îmi era dezgolit, pentru că aripile cămăşii le dădusem în lături din pricina sudorii stoarse de căldura de cuptor din pântecul metalic al vasului. Pe coşul coastelor mele îşi făcea de lucru un şobolan imens, adică de vreo patruzeci de centimetri lungime şi gros de vreo şase-şapte. Am vrut să-l alung. Am încercat să-mi ridic din cot braţul drept, dar încordarea mi-a fost atât de solicitantă, încât am căzut iarăşi în nesimţire.

Nu mi-am redobândit cunoştinţa decât într-un cabinet medical sătesc, unde trebăluia în jurul patului meu o asistentă grijulie să nu cumva să răspundă disperatului meu “Unde sunt?” şi “Ce-i cu mine?” , expunând un aspect facial voluntar botos, dar destul de eficientă pentru a-mi face o injecţie şi a-mi administra nişte hapuri de diverse forme şi culori. Cum am ajuns de acolo la spitalul din Slobozia mi-a rămas la fel de încifrat, după cum neclarificată continuă a-mi fi mutarea mea de pe bac la cabinetul menţionat. Ce să mai vorbesc despre golul extins în cuget asupra rămânerii mele pe bac!

Cititorul se cuvine ajutat să coboare în infernul unui bac, în zori de zi. Toaca metalică, susţinută pe mal de un crăcan de lemn, umple văzduhul cu bătăile ei repetat şi muşcător ţipate, ca un fulger răpăit ce sfâşie electric pânza oricărui cuget, adâncit în odihnă, ori în torsul gândirii.

Ca străpunşi de pironul sonor, cei o mie-două de bărbaţi ţâşnesc literalmente din cearşafuri şi de sub păturile pline de găuri, urme de sânge şi arsuri, ţâşnesc fără nădejde şi, pe dată, se grăbesc să facă patul astfel încât ‘să sară banul pe saltea’, dacă sergentului major de jurnă i-ar trece prin minte să supună la probă dexteritatea gospodărească a vreunuia dintre deţinuţi. În goană aproape (nu sunt categoric în această privinţă, fiindcă a alerga în spaţiul extrem de îngust lăsat între paturile de cazarmă suprapuse în grupe de câte şase, aburcate perechi pe trei caturi, era practic imposibil), oamenii se înghesuie la un singur capăt al bacului, dotat cu o mică scară de fier, suspendată drept sub punte. Când izbutesc a ieşi, străbat în salturi mici cei câţiva metri către dulapul ce leagă puntea de mal. Coboară şi se preocupă de şanţul comun înconjurat de rogojini, denumit ‘closet’. Există şi şansa de a da cu un pumn de apă pe ochi, dacă ai fost dintre cei mai vrednici şi ţi-a rămas timp pentru aşa ceva.

Urmează încolonarea pentru ‘cafea’ (spălătură de orz prăjit), cu un boţ de mămăligă rece în cealaltă palmă, cu o lingură de marmeladă ştearsă de ea, apoi adevărata încolonare pe rânduri de câte patru, pentru ‘număr’, cum i se zice numărătorii ce nu iese la capăt decât după cinci-şase reluări ale abia silabisitorilor absolvenţi a una, cel mult două clase primare, în uniformă de sergent major.

Bâta, vâna de bou, ranga, călcatul în picioare urmat de loviturile cu cizmele în fluierele picioarelor, la început, curând preschimbate în unele în dinţii celui căzut în noroi, asta îl aşteaptă pe oricine ar încălca vreuna dintre disciplinatele etape ale pregătirii de plecare la muncă pomenite.

Nu sunt îngăduite cererea, explicarea, rugămintea. Treptele înlănţuind deşteptarea de ieşirea pe poarta lagărului sunt obligatorii – un cuvânt ce spune tot.

Faptul că eu am rămas în pat, l-a înspăimântat mai întâi pe brigadierul meu, care a fost, cu siguranţă, vestit de cele ce ‘făceam’. Apoi pe brigadierul coloniei Luciu-Giurgeni unde am păţit acestea, deţinut şi el, pe care nu-mi amintesc a-l fi ştiut cum arăta. În al treilea rând l-a iritat la culme, dar l-a şi înspăimântat la gândul furiei superiorilor ierarhici, pe sergentul care răspundea de plecarea coloanelor.

Aici intervin loviturile succedând urletelor şi smuciturilor ce plouau asupra mea, pe care îmi închipui a le fi primit, altfel neputându-se desfăşura până la capăt scenariul marii mele insubordonări. Atunci când nimic din toate acestea nu izbuti a mă determina să-mi crăp pleoapele, diagnosticul caraliului (paznicului) era pus: aveam să rămân la bord în aşteptarea pedepsei cu carcera.

Şi nu mai contam printre cei din efectivul bacului, decât ca un cadavru pe timp limitat.

Am pomenit cum se făcea ieşirea din pântecul bacului şi cum se ajungea de pe punte pe malul Dunării. Cea dintâi pe o scară metalică ţeapănă pe verticală, cu trepte tubulare groase de vreo doi centimetri şi late de vreo treizeci, aceeaşi lăţime ca şi a scândurii sprijinită de punte şi mal. Pentru a fi eu cocoţat la suprafaţă câţi oameni vor fi fost necesari să mă ţină, să mă tragă, să mă-mpingă, să mă ridice – doar de nu m-am deşteptat din zacere, să-i ajut la mutarea mea, pentru a uita iarăşi totul cu desăvârşire, de îndată ce am atins ţelul deplasării mele…?

Începând cu întârzierea în cabinetul sătesc, am devenit conştient de parcurgerea distanţei până la w.c. de, să zicem, între patruzeci şi şaizeci de ori pe zi, deambulări întrerupte de cel mai adânc somn cu putinţă.

Depus la spital şi amenajându-se o rezervă cu cinci paturi pentru mine şi alţi patru deţinuţi politici bolnavi, necunoscuţi până atunci, ritmul acestor plimbări se păstră timp de o săptămână pe puţin, noi rămânând alte trei sub observaţie.

Tratamentul ne fu combinat cu ceva ce ne-a uluit: în fiece dimineaţă primeam fiecare câte un borcan cu dulceaţă, cu recomandarea de a-l isprăvi până seara. Mai mult, ajungându-mă din urmă un pachet de alimente expediat de familie (era cel dintâi din cariera mea de condamnat, pachet cu o odisee tulburătoare, dar nu voi irosi aici timpul cititorului narându-i-o), medicul răspunzător de sănătatea noastră ne-a îngăduit să mâncăm slănina conţinută în el. Ambele alimente păreau a se opune neîndoielnic stării precare a organismului nostru.

La capătul unei luni, mi s-a-mplinit termenul eliberării. Cum urma să fiu transferat într-un spital bucureştean de contagioşi, a trebuit să aştept două-trei zile până la găsirea unei ‘salvări’ cu această destinaţie. Mă însoţi chiar medicul curant:

– Mă iertaţi că vă întreb, domnule doctor: cum aţi avut curajul să ne daţi zilnic o cantitate atât de mare de dulceaţă încât nici în libertate n-am mâncat-o vreodată, combinată şi cu slănină, când nu rezistam mai mult de un sfert de ceas să nu ne cerem la toaletă?

– Cunosc situaţia deţinutului politic atât din poziţia medicului M.A.I. – asta am fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră -, cât şi a condamnatului ce am ajuns tot acolo. Deţinutul n-are nevoie de medicamente, ci de hrană. Dacă e bine hrănit, organismul lui se va apăra singur de boală. Şi n-am greşit, vedeţi bine.

Ultima sa remarcă se referea la faptul că, aflând despre eliberarea mea, asigurându-mă, între patru ochi, că eram perfect vindecat, m-a întrebat dacă acceptam să mă sacrific continuându-mi internarea la spitalul Colentina, unde intenţiona să mă mute, pentru a-i da lui posibilitatea să-mi oprească pe loc alte treizeci de zile colegii, şi ei tămăduiţi, pentru a-i reţine, spuneam, sub pretextul continuării tratamentului, de fapt în vederea întăririi cu hrană şi vitamine.

Am istorisit acestea pentru a îngădui, prin paralelă, o deschidere a înţelegerii asupra cumplitei boli la capătul căreia, dacă nu eşti tratat adecvat, nu te aşteaptă decât pierderea vieţii, boală doborându-i pe armenii porniţi pe calea morţii în peregrinarea lor forţată prin pustie.