– Aeroportul

18. AEROPORTUL, NOAPTEA

Conţinutul conservei umane zburătoare se revărsă în Erevan cu aceeaşi grabă cu care se repezise să umple bordul avionului pe aeroportul moscovit. Coşniţe, plase supraîncărcate, coşuri din împletituri de nuiele devenite arămii prin uscare, toate pieiră ca prin farmec. Lăsai să se scurgă tot valul biped năpraznic până să decid a coborî la rându-mi. Jos, abia de am apucat să zăresc dispărând fundul autobuzului ce-i înghiţise pe colegii mei de călătorie aeriană, petic de lumină fantomatic aspirat în bezne.

Personal, nu mă mâna din urmă nici graba de a-mi revedea copiii, nici treburile musai a fi fost încheiate noaptea aceea încă, nici nevasta caldă din aşternut. Pe mine mă aştepta trimisul Sanctităţii Sale, să mă conducă, într-o limuzină neagră, la palatul rezidenţial al celui mai de seamă cleric al Bisericii Armene din întreaga lume.

Aşa că, atingând cu talpa piciorului asfaltul, m-am aşteptat să se repeadă careva la mine, întrebându-mă dacă veneam din România.

Dar nu se vedea ţipenie, nici pe mine căutându-mă, nici pe altcineva. Ba nici cineva să fi lăsat impresia că lucra undeva pe acolo în chestiunile avioanelor. Aeroportul era pustiu. Sahară .

Exerciţiile de limba rusă efectuate până atunci nu mi se păruseră satisfăcătoare decât ca dovadă că oamenii, când vor să se înţeleagă, o fac şi pe alături de cuvinte. Va să zică, nu puneam mare nădejde în folosirea ei. Conştient de slăbiciunile mele lingvistice, în loc să mă străduiesc a-i găsi eu pe delegaţi, rămâneam proţăpit în locul unde mă părăsise elanul.

Evrika! Apărură doi inşi cu aer de intelectuali. Nu-mi aruncară nici o privire, ci se aşezară pe una dintre băncile de lemn care se aflau la câţiva metri de poziţia ocupată de mine. M-am apropiat de dânşii:

– Parlez-vous français?

Cu multă politeţe încuviinţară. Ambii, ceva mai scunzi ca mine şi mult mai bruneţi, erau de vârsta mea. Pieptul, dezvelit sub cămăşile albe incomplet încheiate, nu-i dovedea practicanţi de sport. Nu prea legaţi, aveau, totuşi, mişcările nervoase. Franceza lor era foarte bună şi nu era de mirare: proveneau, unul din Irak, celălalt din Egipt. Ascultară cu atenţie cele ce mi se întâmplaseră. Schimbară între dumnealor foarte puţine cuvinte în limba armeană, după ce mi-am încheiat expunerea păţaniei, şi unul dintre domni se făcu nevăzut. La cererea mea, al doilea mă lămuri că prietenul său pornise să străbată întreg aeroportul şi că avea de gând să se intereseze şi la salariaţii locului, să constate câte ştiau aceia despre o eventuală delegaţie a Catolicosatului care s-ar fi interesat de mine.

La un moment dat, megafonul porni să huruie. Printre pocnetele, hârşâielile şi tăcerile sale întrerupte şi de cuvinte armeneşti, mi-am auzit numele strigat în mai multe rânduri.

– Ce spune? l-am întrebat pe bărbatul rămas cu mine. Mă cutreierase un fior rece: acele vocabule familiare păreau a-mi fi împlinit aşteptarea. Bănuiam că domnul meu dăduse peste delegatul Catolicosatului, iar acuma, toată lumea fiind fericită, eram chemat la limuzină!

Nici persoana rămasă lângă mine nu părea să fi sesizat lămurit mesajul transmis prin pâlnia metalică electrică. Totuşi hazardă ipoteza că se strecurase o greşeală: parcă, zicea, s-a vestit că-l aşteptam pe Catolicosul Vasken; cine îl cunoştea mă putea contacta acolo şi acolo…

– Nu prea are importanţă că anunţul a fost o aiureală, mă mângâie el. Ceea ce contează este că s-a rostit atât numele dumneavoastră, cât şi al Sanctităţii Sale. Trimisul Său va stabili singur relaţia. Trebuie să-şi facă apariţia, adăugă, după o mică pauză cât privi răbdător în juru-ne.

Apăru acelaşi tovarăş egiptean al său, întors din peregrinările ce-l purtaseră prin spaţiul aeroportului pretutindeni unde putea avea acces un muritor de rând.

Ne explică strategia adoptată, cât îi fusese de greu să dea peste unicul funcţionar prezent al aeroportului şi ce noroc însemnase a-l fi găsit, deoarece pleca tocmai cu autobuzul ce revenise, ultimul pentru a face legătura cu oraşul Erevanului în noaptea aceea.

Faptul că trăsese la staţia terminus un autobuz mă bucură, mai cedând eu din fumurile cu limuzina ce trebuia să mă fi aşteptat: poate că solul Catolicosului luase autobuzul.

Mult timp nu se ivi nimeni. Însă nici nu se putea să nu fi existat chiar nici un om interesat să vină în sau să plece din aeroport. Omul acela rămăsese ascuns pe tot parcursul căutării efectuate de noul meu prieten: băuse într-un cotlon îmbeznat din sticla personală de vodcă. Nu îndestul ca să ignore oprirea mijlocului de transport în comun, ca să se deplasese către el, ca să încerce a se urca în el, ca să răspundă, probabil, obraznic, apostrofei cu care-l întâmpinase şoferul, ca să se încaiere cu cel din urmă. Ambii, unul în braţele ăluilalt, sosiră rostogolindu-se pe un traseu în serpentină. Când se despărţiră, pieptul şoferului, un băiat de vreo nouăsprezece ani, era crestat cu cuţitul – treabă bine făcută! – şi din pielea lui şuvoia sânge gârlă. Aşa cum răsăriseră din neant, la fel îi înghiţi hăul iarăşi.

Cei doi amici vorbitori ai unei limbi comune cu mine opinară ceva ce cred că ştiam şi eu: perechea abia sosită în vizită nu era una paşnică şi membrii ei nu se împăcau bine unul cu celălalt.

Deşi avusesem intenţia să mă folosesc de venirea autobuzului pentru a mă deplasa, dacă traseul lui mi-ar fi îngăduit-o, către destinaţia mea, văzând cum stăteau lucrurile cu călătoriile de noapte, am preferat să rămân locului, sperând să găsească o soluţie pentru mine noile mele cunoştinţe. Iar dacă nu o găseau, eu o aveam pregătită, numai că, pentru punerea ei în aplicare, era bine să se lumineze afară. Anume, i-aş fi rugat să telefoneze la Catolicosat la ceasul când ar fi găsit pe careva prin birouri.

Vrând să mă edific în ce măsură îmi puteau fi utili la o oră rezonabilă, în acest sens, i-am întrebat ce avion aşteptau.

– Nici unul anume. Vrem să luăm o ocazie.

Am împietrit. Poţi lua o ocazie, făcând autostopul, dar nu poţi da ciubuc unor piloţi…

– Oh, ba bine că nu!!! râseră de mine. Oricând un armean are nevoie de un transport într-o localitate către care nu există cursă locală, plăteşte unui pilot şi-l duce unde pofteşte. La fel şi dacă nu-i convine orarul stabilit de către cei răspunzători de cursele aeriene. Noi suntem grăbiţi să ajungem la Moscova… ( – “Orice babă din Basarabia, care are un măr-doi prin curte, dacă vrea să-şi vândă bine fructele, angajează un avion şi pleacă pentru o zi la Leningrad, la piaţă” mi-a povestit un prieten, după reîntoarcerea din Basarabia ocupată de ruşi.)

Fără să mă cântărească din priviri a doua oară, să descopere ce hram purtam, cei doi de pe aeroport îmi încredinţară taina lor.

– Suntem trei prieteni. Al treilea s-a stabilit la Moscova. Ne-a sunat soţia lui că a fost arestat. Mergem să vedem ce s-a întâmplat, să încercăm să-l ajutăm. Poate cunoaştem pe cineva, poate putem plăti… De aia stăm aici până o veni un avion.

M-a izbit faptul că fără să pun nici o întrebare suplimentară sau să comentez situaţia lor, ei îmi vorbiseră deschis ca unui prieten. Era semn că nouă, românilor, ne era mai frică de puterea denunţului decât armenilor sovietici. Aceasta consona cu impresia lăsată şi de filmele şi cărţile sovietice din ultima perioadă.

Până dădură zorii nu apăru nici un avion. Aşa că unul dintre ei scrisese un bilet, să-l port asupra mea şi să-l arăt şoferilor de pe şosea:

“Sunt Mihai Rădulescu, român. Am fost invitat de Sanctitatea Sa Catolicosul Vasken I. Vă rog să mă ajutaţi să ajung la reşedinţa Sanctităţii Sale. Vă mulţumesc.”

Mă întrebă ce bani aveam, dându-şi cu părerea asupra a cât se cuvenea să plătesc şoferului ce m-ar fi luat cu autostopul. Dar până să punem acest plan în aplicare, le veni o idee mai conformă cu realităţile noastre socialiste – vreau să spun că le-a trecut prin minte că un cetăţean dintr-o ţară satelit nu prea avea bani. Drept pentru care, cel mai serviabil dintre ei dispăru şi reapăru peste douăzeci de secunde, spunându-mi că un şofer mă aştepta. Adăugă că n-aveam nimic de plătit, deoarece o făcuse el. M-au condus la dubiţa care, într-adevăr, era ‘închiriată’ pentru mine. Ne-am îmbrăţişat, le-am urat eliberare uşoară prietenului lor moscovit şi ne-am despărţit.

Cu tinerelul de la volan nu prea am avut ce brumă de conversaţie încropi, pentru că nici nu mi-am dat seama când a şi oprit în dreptul zidurilor şi porţii monumentale ce păzeau Catolicosatul. Îl strigă pe ostaşul de gardă. Acesta se apropie. Eu coborâsem. I-am întins hârtia concepută de cei doi, el se aplecă şi-mi înhăţă atât geamantanul cât şi rucsacul. Mi-era milă de frăgezimea trupului său de vreo optsprezece ani.

După o noapte petrecută în singurătate, se bucura să aibă cu cine schimba o vorbă.

Mă întrebă dacă eram armean. L-am întrebat dacă semănam cu unul. Mi-a răspuns că, după sprâncene, da; iar după gură, păr şi rotunjimea obrajilor, nu. L-am întrebat, la rândul meu, dacă era armean, fiindcă tare mai era blond şi cu mutră de rusnac. Mi-a răspuns că era, după tată, însă după mamă era rus. Dar că îi plăceau armenii tare mult şi ceruse el însuşi să fie trimis acolo să facă de gardă.

Cum străbătusem o bucată de drum prin parcul imens ce înconjura clădirile reşedinţei Catolicosului, ale administraţiei catolicosale, ale seminarului, ale episcopilor vicari, în sunetele mirifice fluierate de păsăretul cântător într-un stil şi în game complet necunoscute în România şi printre copaci şi flori de o noutate surprinzătoare pentru străinul ce eram, ne-am oprit şi l-am întrebat ce urma să se întâmple cu mine. Nu că i-aş fi supraestimat puterile sau cunoştinţele, ci pentru că voiam să-l smulg din starea de beatitudine în care îl aruncase părerea că dobândise un tovarăş de joacă, pentru a-l expedia după oricine mă putea caza şi, finalmente, să-mi încep vizita cu adevărat.

Ne-am deplasat împreună către una dintre clădiri. Mă lăsă afară, iar el intră. Reveni, asigurându-mă că rezolvase cazul. Într-adevăr, apăru, înnodându-şi cordonul halatului de mătase castaniu întunecos, stropit cu floricele minuscule bleu marine şi stacojii, peste costumul de pijama, Episcopul răspunzător cu chestiunile externe ale Catolicosatului. Era un bărbat înalt şi bine legat, cu o ţinută elegantă, sigur pe sine, brunet cu cărarea pe dreapta şi părul lins şi fără nici un fir răzvrătit, parcă de două clipe îşi scosese plasa de dormit de pe creştet, cu un surâs ca un fel de muşcătură. Era de crezut că ştia tot despre mine, deşi evenimente ulterioare mă făcură să mă îndoiesc de aceasta.

Oricum, îmi rezolvă situaţia cât ai bate din palme. Apăruse alături de el şi un elev seminarist – culmea! provenind din România -, căruia îi dădu sarcina să mă cazeze într-o sală imensă, ce ar fi putut fi destinată la fel de bine unei sufragerii de grup, unui salon, unui dormitor comun cu foarte multe paturi, ori unei săli de studiu. Pentru mine, devenise dormitorul personal de servici!

Abia am apucat să fac duş, alături, şi să încep a mă bărbieri, că şi reveni băietanul, grăbindu-mă, fiindcă Sanctitatea Sa dorea să mă vadă.

Cine să-şi fi dat seama că trecuse de ceasurile opt! Iar Catolicosul era un matinal.

Am străbătut, sub conducerea tânărului, apoi a unui diacon ceva mai vârstnic, săli şi coridoare ce dădeau în alte săli şi coridoare, toate de o nobleţe reţinută, impunătoare cu surdină. Vastitatea spaţiilor construite constituia cuvântul de ordine pretutindeni.

Aveam să aflu mai târziu că numai personalitatea puternică a Sanctităţii Sale Vasken I izbutise să redobândească de la partidul bolşevic acel palat clădit de Biserică şi de care Ea fusese jefuită. Până atunci acesta se aflase la dispoziţia unui regiment de cavalerie şi fusese folosit drept grajd. Toate câte le vedeam înconjurându-mă desemnau forţa Sanctităţii Sale de a repune lucrurile în făgaşul lor normal şi voinţa Sa de ordine şi respect.

Ajuns în faţa conducătorului Bisericii, am întâlnit un prelat luminos, în veşmânt alb, cu o energică marcă de intelectual discernabilă în fiece gest iar pe trăsături impusă cu prisos, cu fruntea înaltă şi bombată, clamându-şi inteligenţa, cu sprâncene stufoase şi rebele, ale căror fire plecau fiecare aiurea faţă de suratele lor alăturate. Cele câteva riduri ce-i brăzdau obrajii puteau fi confundate şi cu urmele surâsului ce trebuie să-i fi însoţit viaţa, căci nu găseam semn de asprime pe chipul Său.

De la Hrandt Avachian ştiam că aveam în faţă un fost profesor de liceu. De la El aveam să mă dumiresc îndată că era licenţiatul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi al aceleia de Teologie unde mă aştepta un post de lector de limbi moderne de îndată ce mă întorceam din Armenia, aşa cum îmi făgăduise rectorul, Prea Sfinţitul (pe atunci) Antonie Ploieşteanul, astăzi Mitropolit.

– Când mi-au propus prietenii să mă călugăresc în vederea ocupării poziţiei de Episcop, m-a cuprins spaima. I-am cerut Patriarhului Justinian o întrevedere. I-am povestit ce mi se cerea, i-am arătat ce obiecţii apăruseră în mine, ce temeri, ce nedumeriri în legătură cu chemarea mea şi cu stăpânirea mea de sine. L-am rugat să mă sfătuiască. Mi-a răspuns: – “Acceptă! Vei fi ca mine. Dacă eu pot, o să poţi şi frăţia ta. O să fie bine. De ce te îndoieşti de chemare? Iată, ei te cheamă: eşti chemat! Lasă-te dus, purtat, mergi înainte cu Dumnezeu! Înscrie-te la cursurile Teologiei noastre. Avem Profesori mari. O să-ţi placă.”

M-a întrebat despre o sumă de cadre didactice dintre acelea pe care le audiase. Cel mai legat mi s-a părut a fi fost de Părintele Profesor Dr. Ioan Coman, cărturarul apropiat odinioară de Mircea Eliade, care-l ajutase pe cel din urmă să-şi editeze revista fără pereche, “Zalmoxis”. Mi-a confiat că intenţiona să-l invite şi pe Sfinţia Sa la Ecimiadzin, pentru a-i solicita să redacteze un curs de Patristică Armeană, ceea ce îmi pare că s-a izbutit.

Apoi se odihni tăifăsuind despre Hrandt Avachian, naşul meu şi vechiul Său prieten.

După ce am fost încredinţat cuiva spre a fi condus la Hotelul “Armenia”, m-am pomenit readus pe neaşteptate înaintea Sanctităţii Sale, la atât de puţin timp încât nici nu apucasem să-mi desfac bagajele:

– Domnule profesor, adineaori am primit o telegramă din România, ba chiar din Bucureşti, din partea unui alt profesor: Rădulescu. Ne vesteşte că soseşte la noi. Ştiţi cumva cine este?

Abia atunci m-am lămurit că nici măcar nu mi se reţinuse numele, dar mi-te motivul pentru care fusesem invitat… La fel, m-am edificat şi asupra operativităţii serviciilor poştale internaţionale.

– Spuneţi-mi, vă rog, cu ce vă putem fi de folos? Ce aşteptaţi de la noi? am fost întrebat curând.

Pentru această ‘lecţie’ mă pregătisem cu tot sufletul. Doar nu ajungi la capătul lumii fără a şti cu ce-ţi vei umple pumnii prin grădina raiului…

– Sanctitatea Voastră, înainte de a cunoaşte bogăţia culturii cu care mă voi confrunta aici, mi-am făcut socoteala, în România, că e o şansă unică pentru mine să învăţ o limbă moartă de o mare însemnătate, ‘de la ea de acasă’… Doresc să învăţ grabar -ul, limba veche armeană, cu riscul de a trebui să revin câţiva ani la rând sau să mă supun, timp de tot atâţia ani, unui regim de elev intern, dacă de asta este nevoie!

– În acest caz, voi recurge la părerile specialiştilor noştri în domeniu. O să vă comunic rezultatul conferinţei cu directorul Seminarului nostru, cu profesorul de lingvistică veche de la Universitatea de Stat şi cu omologul său de la Seminar.

Nu m-aş fi aşteptat să fi fost primită dorinţa mea în termeni atât de serioşi, cu atât mai mult cu cât n-o cântărisem eu însumi cu toată gravitatea de care eram în stare.

Fusesem influenţat în opţiunea mea de un dialog dintre Profesorul Cicerone Poghirc, şeful catedrei de limbi orientale a Universităţii Bucureşti şi o studentă din anul II. Îl vizitasem nu mai ştiu cu ce prilej, când tocmai sosi tânăra chemată de el. – “Draga mea, a ieşit viza. Nu a fost uşor să ţi-o obţin, însă am izbutit să conving de la început pe cine trebuia. Va să zică ai dreptul să studiezi persana timp de doi ani. Sfatul meu este ca în aceşti doi ani îngăduiţi să absolvi cei patru ani necesari susţinerii licenţei, fiindcă nu pot garanta că o să-ţi dobândesc o altă viză, aceea de continuare a studiilor. ‘Ce-i în mână nu-i minciună!’ şi: ‘Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!’ Crezi că vei putea face efortul ăsta? Mă înţelegi: dacă făgăduieşti să-l faci, creez postul de asistent de limba persană şi îl pot păstra pentru dumneata timp de doi ani, fără să-l desfiinţeze nimeni. Dacă întârzii fie şi o jumătate de an, mi se ia postul… Depinde de ce hotărăşti, cât de serios te confrunţi cu viitorul tău şi-ţi iei răspunderea lui…” Lingvistul ce mă acceptase şi pe mine în Cercul de Orientalistică, nu se dezicea: era un entuziast susţinător al şcolii româneşti de cercetare în acest domeniu şi se străduia permanent să creeze specialişti noi din tinerele generaţii. Nu cred că m-am mai bucurat mai mult de alţi doi ani de prezenţa sa în ţară, până ce împrejurările i-au fost favorabile să nu mai revină din Occident, rămânând undeva pe acolo, să îmbogăţească ştiinţa altora, după cum a fost şi a rămas destinul cărturarilor români.

Cred că îl rugasem să-şi facă timp şi pentru mine, tocmai pentru a convorbi asupra chestiunii înfăţişate mai sus, ce mă frământa.

Dorinţa de învăţare a limbii armene vechi nu constituia un moft al meu de ultimă oră.

Una dintre concluziile dobândite în detenţie, privitoare la existenţa mea, era că orice visare legată de viitorul meu şi de împlinirea înclinărilor cu care mă născusem sau pe cari le dobândisem sub forţa formativă a culturii, trebuia reînnodată la eliberare, în vederea strădaniei de a nu irosi nimic din eventualele eforturi depuse în trecut pentru depăşirea de sine.

Or, influenţa scrierilor şi a personalităţii copleşitoare a lui Mircea Eliade mă însemnaseră cu peceţile ei şi pe mine, încă de la sfârşitul copilăriei, după cum s-a dedus din cuprinsul celor dintâi file ale tocmirii romanesc-memorialistice de faţă. Dorul de India îmi fusese atât de adânc încât – cred că am mai menţionat-o – tânjeam să ajung acolo pentru oricât de puţin timp, măcar pentru a depune o placă într-un cimitir creştin – localnicii preferând rugul pentru scopuri similare – o placă pe care să scrie: ” ACI ZACE MIHAI RĂDULESCU, CEL CU INIMA BOLNAVĂ DE DRAGOSTE PENTRU INDIA” sau ceva cam aşa. Măcar în moarte nu aş fi voit să mă mai despart de Patria sufletului meu, aleasă şi nu nimerită.

Acum, dacă apucasem să mă înfrupt din cina cea de taină a vrăjmaşilor comunismului, nu mai aveam nici o şansă să mai ies din ţară, în cazul că mă eliberam din puşcărie viu şi nu prea vătămat.

Cum să mă mai apropii de ţinta mea inegalată?

Am apucat-o pe calea cea mai lungă şi de ocol, ceea ce intră totdeauna în strategia mea preferată. Mi-am făcut socoteala că rămânând în România pe tot restul vieţii, aveam două căi de acces la universul indian extins cu dărabul de noroc ce i-l propusese soarta în decursul miilor de ani de evoluţie: puteam cerceta fenomenul armean şi fenomenul ţigan; cel dintâi avea relaţii de conexitate, în anumite perioade istorice, cu acela indian; cel de al doilea deriva direct din cultura peninsulei râvnite.

Prima cale de investigare mi-ar fi putut fi deschisă de Hrandt Avachian. A doua de însăşi slujba mea momentană: eram horticultor la Parcul Circului de Stat, coleg de servici cu numeroşi reprezentanţi ai neamului numit, ale cărui gunoaie vegetale le încărcam eu în camioane, drept urmare a interdicţiei de a frecventa vreo şcoală superioară ciclului de şapte clase elementare, pentru noi cei trecuţi prin gherlele politicilor.

Am început prin a tatona cea de a doua cale, deoarece străbaterea ei s-ar fi făcut în timpul orelor mele de muncă. Primele investigări mă lămuriră că, de fapt, în lumea parcurilor Capitalei se întâlneau mai multe triburi, fiecare vorbind altă limbă sau măcar dialect. Contactul cu şeful unei familii sau al alteia fu mulţumitor: ei se arătară deschişi zelului meu de a le învăţa limba. Nu le-am mărturisit că urma să fac o culegere de tradiţii, obiceiuri, poveşti ş.a.m.d., acestea înlesnindu-mi să le trasez ţiganilor traiectoria înapoi, până în ţara de origine, prin studiu comparatist.

O vizită la Institutul de Lingvistică al Academiei Române mă puse în contact cu singurul concetăţean specializat în domeniu. El îmi mărturisi că dacă acestea îmi erau intenţiile, se cuvenea să mă încunoştinţeze că nu aveam să găsesc nici un debuşeu pentru descoperirile mele, Ceauşescu interzicând publicarea oricărui material privitor la boemieni, având în vedere faptul că cei din urmă îşi ziceau “romi”, ceea ce-i condusese pe unii răuvoitori din Apus a ne apropia, în calitate de “români”, de ei, ca neam.

Informaţia îmi fu arhisuficientă pentru a-mi lepăda aspiraţia care, de altfel, prea puţin mă atrăgea, ca să fiu sincer.

Îmi rămăsese calea cea mai grea: armenologia.

M-am înfăţişat lui Hrandt şi i-am arătat ce gânduri frumoase nutream.