– Despre harnicie

MULŢI OAMENI SUNT IMPRESIONAŢI de propria lor muncă, mai bine spus de eforturile lor, de jertfele făcute pentru a închina o parte din timpul şi energiile lor muncii. Aceasta le conferă un aer chinuit, revoltat chiar, fie că îşi transpun sentimentele în cuvinte grele la adresa trudei depuse fără rezultate materiale pe măsura aşteptărilor, fie că se arată buni cunoscători ai vieţii, superiori celor ce nu pricep inutilitatea muncii când e vorba despre îmbogăţire.

Şi unii şi alţii afirmă cu nasul pe sus: nu munca te va îmbogăţi, ci şmecheria; eventual ei duc până acolo neîncrederea lor, încât în loc de şmecherie, zic: hoţia. O fac fără de a-şi da seama că până şi “şmecheria” şi “hoţia” presupun “muncă” – o “muncă” a creierului, o concentrare a tuturor puterilor asupra firii umane şi a conjecturării şi pronosticării reacţiilor posibile ale viitoarei victime, activităţi cerebrale ce le sunt cu putinţă doar ca rezultat al unei observări a semenilor, observare de lungă durată, săvârşită în paralel cu  compararea situaţiilor din care pot deduce o învăţătură în direcţia meşteşugului lor de a stoarce banul. E muncă grea, credeţi-mă! Cea mai grea, fiind muncă intelectuală. ‘Hait!’, veţi exclama. ‘Acum ne spune şi că  hoţii şi escrocii sunt mai intelectuali şi că trebuie stimaţi pentru activitatea lor cerebrală dirijată în vederea obţinerii rezultatelor practice!’
Nici gând să vin în faţa ascultătorilor mei cu  atari pretenţii jignitoare faţă de ei. Voiesc numai să atrag atenţia că nici un rezultat palpabil din punct de vedere material nu poate fi obţinut decât prin transpiraţie; vorba lui Ford: ‘Orice faci, ţine minte că 99% din activitatea ta trebuie să fie transpiraţie şi doar 1% inspiraţie!’ Iar după cum o spune golănaşul dâmboviţean: ‘Mi-am stors creierii până  a ieşit numai sudoare, dar tot am rezolvat chestiunea cum am vrut…’.
Şi nu este tot. Hoţia presupune îndelung exerciţiu fizic. Un comisar al vechii poliţii mi-a istorisit că, în închisoare, hoţii încercaţi devin profesorii celor ce aspiră la acest statut. De pildă, viitorii hoţi de tren sau tramvai sunt deprinşi să poată sări din mers, să se rostogolească, picând de la înălţime, făr a-şi rupe picioarele, prin exerciţii ce-i obişnuiesc să sară de la înălţimea celui de al treilea rând de paturi metalice suprapuse în celule. Sau ‘examenul’ de dibăcie, pentru a fi admis în corporaţia hoţilor de buzunar se dă încursul nopţii, prin dezbrăcarea ntegrală a unuia dintre bătrânii şi înrăiţii lor învăţători pe care, atunci când aceştia dorm, trebuie să-l sucească şi răsucească pe saltea, folosindu-se de vârful unui ac cu care înţeapă atât cât este necesar creerii nevoii de întoarcere oe loc a trupului, fără să fie deşteptaţi cumva; dacă din practicile învăţăcelului decurge trezirea, ucenicul este aspru pedepsit.

Odată cu treptata apariţie a comerţului liber, după Revoluţia din 1989, am auzit tot mai mulţi studenţi ai mei vorbind denigrator la adresa afaceriştilor apăruţi peste noapte, ca şi când aceştia ar fi fost nişte căpuşe fixate pe spinarea neafaceriştilor, să trăiască din sângele celor din urmă. Ei nu sesizau câtă permanentă activitate a minţii trebuiau să depună membrii noii secte a afaceriştilor pentru a descoperi domeniul în care să se manifeste, banii necesari a fi investiţi astfel încât aceştia să aducă un profit, clientela ce să le înlesnească perpetuarea afacerii, oricât de mică; şi toate celelalte. Dacă a fi afacerist este lucru atât de uşor, de ce nu intră în afaceri toţi aceia care strâmbă din nas când rostesc vorbele de umilire la adresa lor? Ori dacă intră, de ce nu izbândesc? Ei dau următoarea explicaţie: ‘Pentru că noi n-am fost oamenii vechiului regim ca să pornim la drum cu banii furaţi din conturile partidului, ale Securităţii, ori ale lui Ceauşescu’. Astfel se zice, nu?
Ei bine, şi cine a pornit cu atari fonduri la drum – ceea ce nu este cinstit, deoarece acele fonduri aparţineau întregului popor jefuit timp de patruzeci şi cinci de ani de comunism – , curând a pierdut acele fonduri, de nu şi-a bătut capul să le fructifice suficient pentru a produce bani noi.
Dar nu despre afacerişti, hoţi şi escroci, nici despre păduchii cocoţaţi în vârful societăţii aşa-zise socialiste ne-am adunat să vorbim. Scopul aducerii lor în discuţie a fost să dovedesc că şi ei sunt datori să muncească şi să-şi şteargă din când în când năduşeala de pe frunte şi obraji.
în acest caz, pentru care subiect ne-am strâns laolaltă să stăm de vorbă?

Subiectul nostru este hărnicia.
Există o axiomă a fericirii pe pământ; această este munca. Ea ne păzeşte de plictiseală, de boală – mai ales de bolile de nervi. Munca conferă timpului ce trece un sens. Ea ne alungă insomniile şi ne uşurează gustarea răgazurilor. Ne umple  sufletele de bucurie, prin rezultatele ei palpitante, uimitoare. Cu cât muncim mai mult, cu atât suntem mai îndemânatici, mai pricepuţi, mai aplicaţi, mai diligenţi, mai iubitori de munca.
Munca îşi devine propria-i mamă şi astfel munca naşte muncă, nu în dureri, ci într-o continuă bucurie, până ce absenţa ei ne ia somnul, ne văduveşte de pace, ne face a ne simţi vinovaţi. Şi vinovaţi suntem cu adevărat deoarece, după păcatul originar singura poruncă dată de Dumnezeu lui Adam a fost să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, să facă pământul să rodească. Prin muncă, omul continuă activitatea creatoare a lui Dumnezeu, devine copărtaş la Creaţia permanentă. El  exultă pentru că preia o parte din sfânta muncă divină asupra umerilor săi, cu binecuvântarea şi din dorinţa iubirii lui Dumnezeu. Ne-a fost dată această formidabilă putere de a munci cu spor şi fructe.
Noi putem să smulgem pământului lipsit de criterii numai cele bune şi utile vieţii fiinţelor superioare: pomi fructiferi, cereale, plante medicinale. Noi ştim să zăgăzuim apele necugetătoare, să le îndiguim, să le păzim de a face ravagii în armonia naturii şi din forţa lor să aducem electricitate oamenilor, căldură şi energia necesară producţiei. Noi înfrumuseţăm Terra cu biserici, clădiri, garduri, sate, oraşe, monumente, prin truda noastră. Noi avem grijă de sănătatea omului, de formarea copiilor lui, de educarea lor. înfrumuseţăm existenţa omului cu creaţia muzicală, plastică, literară, a dansului clasic, a teatrului. Noi ajutăm pe cei mici să pornească pe calea generaţiilor precedente, o cale înscrisă în planul divin, aceea a participării şi desăvârşirii Creaţiei, o repet, fiindcă această idee nu trebuie să treacă pe lângă auzul nimănui fără a-şi pune pecetea pe sufletul fiecăruia. Suntem ajutoarele lui Dumnezeu, suntem fiii în care El şi-a depus încrederea, suntem prietenii şi discipolii săi, suntem aceia în care Dumnezeu a însămânţat setea de a-l ajuta pe El într-o operă fără egal, de proporţii cosmice, realizabilă doar prin muncă.

Iisus ne-a dat pilda unei activităţi fără odihnă pentru a ne mântui pe toţi, pentru a mântui întreaga omenire contemporană Lui şi ce urma să se nască în zorii viitorului. El  nu şi-a îngăduit o clipă de osihnă, o clipă de visare stearpă. Neîncetat a predicat, a alergat de ici-colo să-şi aleagă ucenicii, să vorbească şi să convingă păcătoşii să adopte calea Sa, a tămăduit nenumăraţi bolnavi, a izgonit diavoli, a proorocit, a învăţat, a născocit pilde de folos îmbunătăţirii de sine. A luptat, în felul său înţelept şi blând cu fariseii şi cu cărturarii închistaţi în ştiinţa lor fără  de ştiinţă.
Să nu uităm că dacă există o cale a mântuirii, aceasta este: ora et labora – roagă-te  şi munceşte; cu alte cuvinte: menţine legătura cu Dumnezeu prin rugăciune şi participă la munca Lui de creaţie sau măcar supune-te poruncii Sale de a face pământul ca soarele de pe cer, prin munca ta.

Priveşte în jur la ceilalţi oameni. Unii sunt ca nişte furnici, mereu în căutare a ceva de făcut; de pe urma lor se adună hrană, bogăţie, lucrări de artă, realizări ştiinţifice, tehnice sau, deşi nimeni nu crede că aceasta este muncă (oh, cât de grea muncă este!), de pe urma lor  rămân idei, idei arzătoare, idei înălţătoare, idei cuprinzătoare, idei ce duc omenirea înainte, ce participă la transformarea ei într-o omenire mai bună.
Intră în ceata celor harnici şi mare va fi bucuria ta! învăţând, vei dobândi toate bucuriile cunoaşterii şi ale creaţiei. Şi nici o bucurie nu este maid esăvârşită decât bucuria cunoaşterii şi a creaţiei.

Nu pot uita că exemplul ce mi-a luminat adolescenţa a fost acela al poetului francez Charles Baudelaire, probabil cel mai mare zămislitor de versuri din Europa acelei perioade. Ei bine, acest titan, descoperind opera americanului Edgar Allan Poe, arăta atât de covârşit de ea că nu a mai avut tihnă până ce n-a învăţat limba engleză la nivelul înţelegerii totale a scrierilor celui care-i devenise creatorul preferat. Asta pentru a dărui concetăţenilor săi nişte tălmăciri vrednice de acela adorat, să se bucure şi alţii cu odraslele literare ale scriitorului din Statele Unite. Şi, după deprinderea limbii, trecu la traducerea operei nuvelistice şi romaneşti a celuilalt. într-atâta îi fu munca de concentrată pe parcursul celor doi ani de aplicare încât nu mai ieşi să-şi viziteze nici un prieten, nici să stea la taclale, cum ne îndulcim cu toţii ceasurile, n-a mai citit altceva, nici n-a mai scris. Ţinea uşa descuiată, să poată intra amicii la el. Aceştia îi aduceau ceva să îmbuce, luau loc pe un scaun, să-l privească niţel, apoi dându-şi seama că-l stânjeneau cu prezenţa lor, ieşeau tiptil, după cum veniseră.
La fel, nu pot uita dragostea cu care copilul Haydn studia armonia şi contrapunctul la lumina lunii, în podul căminului unde dormea, căci îşi câştiga dinainte de vârsta de zece ani existenţa în calitate de copil de cor bisericesc, departe de părinţii sai, prea săraci pentru a-i putea oferi şansa în viaţă. Nu pot uita imensa muncă a copilului Wolfgang Amadeus Mozart – despre care, dealtfel, fascinat, am şi scris romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire – colosalul lui efort de a cnoaşte toată ştiinţa tehnicii pianistice, a compoziţiei, a orchestraţiei, a formelor componistice, a îmbinării vocilor cu instrumentele muzicale, a dirijoratului.

Să nu uităm ce a spus regele Ludovic al IV-lea al Franţei, numit Regele Soare: Prin muncă domneşti. Aceasta se poate aplica şi oamenilor în calitatea lor de sălăşluitori ai pământului: prin muncă, omul stăpâneşte pământul.

Ce ne mai aduce munca, din punct de cedere al formării de sine? Munca ne obişnuieşte să ascultăm de cei mai buni decât noi şi să învăţăm de la ei a deveni noi înşine mai buni decât suntem. Munca ne disciplinează. Munca ne obişnuieşte să ne luăm în stăpânire mintea, sufletul,  existenţa: cu alte cuvinte: cugetările, sentimentele, destinul. Munca ne obişnuieşte cu aplicarea, cu puterea de a ne concentra toate eforturile asupra unui singur obiect al străduinţei. Munca este profesorul perseverenţei noastre. Vreţi să deveniţi om de caracter?  Munca vă va învăţa să nu vă minţiţi pe voi înşivă, nici pe ceilalţi. Munca nu poate fi înşelată, ea te trage la răspundere când te laşi dus de irosirea timpului, de lene, de tânjeală, de aparenta osteneală, munca te trage pnainte şi nu lasă să rămâi de căruţă faţă de cele ce ţi-ai propus să realizezi. Munca te împinge înainte, munca te ajută aă-ţi părăseşti amorţeala obişnuită, să te scuturi şi s-o iei la goană spre împîlinirea scopurilor alese şi pe care ţi le-ai propus ţie însuţi. în lipsa muncii viaţa devine o pedeapsă, o povară, o răstignire, o moarte lentă, precedată de moartea spiritului.
Astăzi, când sufletul românului nu mai pare înclinat spre muncă, este util să ne amitim spusa unui împărat chinez: “De-ar fi un singur om care să nu muncească sau o singură femeie puturoasă, întotdeauna va exista careva în imperiu care să sufere de frig saud e foame”. Modul în care Mahatma Gandhi a salvat India de dominaţia engleză a fost cerând tuturor concetăţenilor săi să crească o capră, pentru a avea lapte să se poată hrăni şi să toarcă şi să ţeasă pânză, pentru a-şi putea acoperi trupul să nu sufere de frig. Astfel, el a putut evita produsele puse în vânzare de comerţul englez şi i-a obligat pe ocupanţii patriei sale să renunţe, treptat, la această stăpânire ce devenise odioasă populţiei băştinaşe.

Trebuie să gândim cu toată seriozitatea la rosturile muncii astăzi când tineretului i se oferă şanse uluitoare de pregătire pentru viitor. Constat că o mulţime de tineri primesc burse în ţări occidentale, de pe urma cărora şi-ar putea clădi o viaţă de vis. Dar pleacă fără a cunoaşte limba străină respectivă şi, din această lipsă, nu se întorc de la facultăţile occidentale cu întreaga materie predată asimilată: deci de pomană li s-au oferit prilejurile să-şi îmbunătăţească viitorul – ei n-au voit a munci la timp pentru a fi la înălţimea ocaziilor propice cu care au fost întâmpinaţi de noroc.
Dragii mei, pregătiţi-vă pentru munca viitoare prin munca de astăzi, pătrundeţi în viaţă cu dragoste de muncă şi n-o veţi regreta.