– Despre smerenie

CEL CARE CREDE că este singurul frumos, singurul inteligent, singurul capabil, singurul vrednic, singurul priceput, singurul norocos, singurul apreciat, nici una dintre acestea nu este. La fel, cel care crede că le poate rezolva pe toate, că toţi au nevoie de sfatul său, că nimic nu este dus la bun sfârşit fără implicarea sa, în toate se înşeală. Toţi suntem de prisos, dacă ne gândim câte inteligenţe nu şi-au găsit încă folosirea, de cugetăm la câte feţe chipeşe n-au fost încă luate în seamă, dacă ţinem socoteală de câte curajuri încă nu au fost chemate să cucerească viitorul, dacă evocăm numărul talentelor care încă nu şi-au dat măsura… Deşi nimeni şi nimic nu sunt de prisos,  pentru că astfel este alcătuită existenţa ca fiecare fir de păr să fie util, ca şi fiece fir de nisip… Totuşi, în comparaţie cu ceilalţi mai buni, mai profunzi, mai dibaci, mai dotaţi decât noi, cine să ajungă a gândi că, în absenţa noastră, rosturile lumii nu şi-ar atinge scopul dacă el ar lipsi din simfonia muncii, cu alte cuvinte, cine să se înşele atât de mult încât să creadă că are vreo importanţă de există sau nu?…
Dar locul pe care îl ocupăm pe pământ nu numai că este original, dar e bine ocupat de noi, în genere; mai ales dacă-l ocupăm cu simţ de răspundere. Mama este unică în cele ce face pentru copilul ei. Tatăl, de asemenea. Profesorul, birjarul, medicul, croitorul, inginerul, ostaşul, muncitorul, marinarul, mecanicul unui tren, excavatoristul, şoferul unei limuzine, zarzavagiul, geologul şi plugarul, politicianul, tractoristul, chirurgul şi diplomatul, preotul, mai ales preotul, toţi avem un rost şi-l onorăm după priceperea şi bunăvoinţa noastră. Să fie acesta motiv de mândrie, ori şi mai rău: de fudulie? Şi dacă priceperea cu care ne onorăm rostul este mică, neîndestulătoare, nepotrivită, neajutorată, nespornică? Şi dacă bunăvoinţa noastră are alte ţeluri decât împlinirea datoriei noastre, dacă ea râvneşte la complet altceva, ba chiar la opusul îndatoririlor ce ne revin? Mai avem noi de ce să ne lăudăm că fără de noi s-ar prăbuşi cerurile şi pământurile?
Nu credeţi, dragii mei, că smerenia constituie o atitudine mai cuprinzătoare nevrednicilor de noi? Nu indică smerenia mai exact neputinţa noastră de a fi de neînlocuit?
Până nu ajungem să identificăm măsuraşi locul unde suntem de neînlocuit, nu avem de ce ne socoti importanţi. Iar a spune: iată în ce măsură şi în ce domeniu eu sunt de neînlocuit, mi se pare o gogomănie fără pereche.

în legătură cu aceasta, v-aş istorisi o povestioară cu tâlc subtil născocită de Oscar Wilde.
După ducerea până la capăt a calvarului Răstignirii, după ce au coborât de pe Muntele Golgotei ucenici după ucenici şi mironosiţe după mironosiţe, credincioşi ai Fiului lui Dumnezeu, simpatizanţi, oameni de rând şi toţi ceilalţi, cu privirile rătăcite, cu buzele uscate şi sufletele zdrobite, în urma lor sosi şi Iosif din Aritmateea. Către poalele versantului, ochii îi căzură asupra unui tânăr ghemuit pe un muşuroi, cu faţa îngropată în genunchi, hohotind. Bătrânul se opri compătimitor alături de el; din inimă îi veni îndemnul de a-i mângâia durerea. I se adresă, aşezându-i-se alături:
– Nu plânge, fiule, răstignirea Sa. Toţi am suferit odată cu El, când Bunul se pregătea să ne părăsească. Tuturora ni s-a zdrobit inima. Dar El s-a ridicat la Ceruri lângă Tatăl Său. Ne-a dat pildă de răbdare şi de îndrăzneală, ca să-i acceptăm la rândul nostru suferinţa şi atunci când ne va bate ceasul, ştiind că urcăm lângă El, să ne bucurăm… Şi eu am plâns moartea lui Iisus, dar am înţeles că greşeam…
– Nu plâng moartea lui Iisus! ridică fruntea cu neobrăzare tânărul cel prăbuşit în lacrimi.
Iosif îi zări privirile tulburi săgetând înveninate.
– Atunci de ce plângi?, se miră el.
– Plâng că şi eu am hrănit săracii; şi eu am înmulţit nimicul şi am săturat miile de oameni; şi eu am tămăduit leproşii; şi au am oprit scurgeri de sânge, vechi de o viaţă; şi eu am redat vlaga picioarelor celor paralitici; şi eu am făcut orbii să vadă iarăşi; şi eu am izgonit demoni, redând fii şi fiice familiilor iubitoare;  şi eu am înviat morţii; şi eu am predicat; şi eu am avut mulţi ucenici; şi eu am intrat  în Ierusalim să vestesc o lume nouă…, i se împotmoli tânărului furios glasul într-un vel de amărăciune şi obidă.
– Şi?, fu tot mai minunat Iosif.
– Şi nimeni nu s-a gândit vreodată să mă răstignească… Tot pe El l-au răstignit!…
Smerenia îi lipsea tânărului aceluia cu care a stat de vorbă Iosif din Aritmateea. El socotea că multe izbutind şi izbânzi fără pereche având, chiar reprezenta ceva; ignora că alţii pot fi cu prisosinţă mai însemnaţi decât el, ignora că rolul lui era atât de infim faţă de voinţa lui Dumnezeu… Să ne smerim ca să nu greşim.

Ce vreţi să spuneţi prin aceasta: Să ne smerim ca să nu greşim?, mă veţi întreba dumneavoastră, ascultătorii mei la radio.
Răpsunsul la întrebarea aceasta este mult mai simplu decât aţi crede. Cel mândru nu-şi cunoaşte defectele şi slăbiciunile. Numai clipele de smerenie i le scot înaintea ochilor. Dar dacă noi nu ne cunoaştem limitările, cum să ni le depăşim? Dacă nu ştim nimic despre păcatele nostre, pentru că fudulia ne orbeşte, cum să ne lepădăm de ele? Iar dacă singuri suntem împiedicaţi de mândria noastră să devenim conştienţi de ceea ce suntem cu adevărat, de ce nu ne ajută ceilalţi să remediem situaţia în care ne trezim înnămoliţi? Tocmai pentru că suntem orgolioşi, ceilalţi, de teamă că ne supără, nu ne deschid ochii asupra viciilor personalităţii noastre, de teamă că ne supără sau zicându-şi: ‘De pomană i-aş vorbi, la nimic n-ar folosi. E împietrit în superbia lui; nu e în stare, să mai progreseze. E anchilozat de mândrie.’ Astfel, îmbrăţişând doar orgoliul, rămânem cu pietre de moară agăţate de gât, rămânem cu toate slăbiciunile noastre pe braţe – povară, fără a le putea remedia vreodată. Pentru orgolioşi nu există îmbunătăţire.
Umilinţa ne răpeşte îndrăzneala, ne taie aripile, ne face să ne înjosim singuri. Umilinţa ne topeşte încrederea în viitor, îi ridică pe ceilalţi în faţa vederii noastre imaginative atât de sus încât statura lor crescută nefiresc ne întunecă soarele; creştem în umbra lor rece;  mai bine spus, ni se încetineşte, apoi ni se opreşte creşterea. Rămânem nişte pigmei schimonosiţi, la rădăcina semenilor. Smerenia, dimotrivă, este starea celui care aspiră sus, dar nu îmbrânceşte pe nimeni pentru a ajunge acolo, nu pentru că s-ar socoti neputincios, ci pentru că recunoaşte energii mai presus de el şi răspândite în jurul său şi se socoteşte parte dintr-un întreg constituit de grup sau chiar de omenire. Cel smerit nu se vede ca unic şi nici nu-şi închipuie că de puterile sale exclusiv atârnă rezolvarea tuturor dilemelor. El aşteaptă chemarea (uneori o şi provoacă, fără ostentaţie) şi, cu blândeţe, cu bunăvoinţă, îşi adună forţele toate, să fie de folos celorlalţi şi sieşi, ascultător de cel mai vrednic şi niciodată de  impulsurile lăuntrice, stupide şi orgolioase. Umilinţa este vrăjmaşul nostru cel ce ne distruge aspiraţia spre lumină şi spre mai bine. Smerenia este prietenul ce ne ajută să ne alipim acelora care voiesc binele semenilor şi ne ajută să ne punem la dispoziţia lor, pentru a folosi omenirii.
Priviţi în jurul dumneavoastră. Prostul se socoteşte fie atoateînvingătorul buric al pământului, fie un incapabil menit să piardă totdeauna. Cel dintâi este orgoliosul. celălalt umilul. Cel înţelept, se socoteşte slab – aşa cum şi este, de fapt – , slab, dar cu putinţa de a progresa; şi el face toate eforturile în acest sens. Cine câştigă din  cei  trei? Acela plin de sine, ce se crede învăţat de-a gata şi nu mai asimilează nimic din întreaga ştiinţă omenească? Sau acela care ştie, vorba filosofului, ‘că nu ştie nimic’ şi se străduieşte să le deprindă pe toate; ba mai mult, precum alt filosof, se străduieşte să le deprindă pe toate şi încă puţin?

Dar în raportul de Dumnezeu? Nu este nebunie să voim vrerea noastră? Să-l rugăm să ne împlinească dorinţele egoiste? Să-i cerem ce socotim noi că ne sunt spre bine, fără a-i da libertatea să ne dăruiască cele ce ştie El că ne priesc cu adevărat? Cine suntem noi de nu ne smerim înaintea Domnului? Făcut-am noi cerul şi pământul? Făcut-am noi un fir de iarbă? făcut-am noi aerul din nimic, fierul, lemul, stelele? Mintea noastră, după cam douăzeci de ani de învăţătură, abia de ştie să se descurce cu tabla înmulţirii, cu citirea – dar nu şi cu înţelegerea – scrierilor altor oameni (şi nu ale tuturor acestor scrieri), abia de pricepe cuvântarea celor din jurul nostru, dar mi-te sufletele…! Ce putem noi cu intea noastră?! Şi ne găsim tocami noi să-i impunem lui Dumnezeu cum să ne făurească destinul, noi care nici nu ştim ce ni se va întâmpla peste o clipă?! De ce n-am fi smeriţi, să ne cunoaştem locul faţă de Creatorul nostru şi să dorim, în sfârşit, ceva cu cap: să fim de folos Iconomiei Lui care, oricât de puţin suntem capabili s-o cuprindem, este, totuşi, tot ce poate fi mai bun – pentru că provine de la Raţiunea Supremă?
Cu smerenie, aşadar, să mergem înainte, dragii mei.