– Despre blandete

NU PUTEM VORBI DESPRE BLÂNDEŢE, tema ce ne preocupă astăzi, fără a o pomeni pe englezoaica Sarah Martin. Copil al unor oameni sărmani şi rămasă fără privegherea lor de la o vârstă fragedă, ea se amărî într-un orfelinat, fără a se fi bucurat măcar de amintirile unei existenţe anterioare în mijlocul unei familii binecuvântate cu o avuţie ce să-i fi prilejuit o pruncie fericită. Mai târziu, o luă în grija sa una dintre bunici, pe lângă care se îndeletnici a coase rochii, meserie din care trăi cu chiu cu vai.
în anul 1819, vui oraşul Yarmouth de aducerea în faţa judecăţii a unei mame care fu condamnată pentru a-şi fi bătut fără milă copilul.
Tânăra cusătoreasă, auzind zvonurile, se înfioră, ca toată suflarea, de răutatea ce pusese stăpânire pe sufletul împietrit al mamei aceleia. Nu mai avu tihnă. Nopţile, somnul nu-i mai venea, închipuindu-şi chinurile copilului, ţipetele lui, brutalităţile la care fusese supus, ca şi remuşcările ce trebuia să o fi copleşit pe mamă, după ce s-a desmeticit din starea ei de iritare anormală, regretele sale, hohotele de plâns ce nu o mai puteau mângâia după ce se dovedise atât de câinoasă cu propria-i progenitură.
Dacă Sarah Martin izbutea să aţipească, o trezea spaima, auzind parcă în urechile ei înseşi, gata să-i spargă timpanele, strigătele după ajutor ale fiinţei plăpânde şncăpute pe mâna criminală sau zbieretele neomenoase ale născătoarei lui ieşite din minţi. Cusătoreasa nu mai suporta coşmarurile ce o bântuiau.
Şi până atunci, de câte ori lungise zidurile sumbre şi mucezite ale temniţei, îi trecuse prin minte că ar fi putut intra să-i viziteze pe bieţii necăjiţi ce sufereau îndărătul lor, în solitudine şi în lipsa libertăţii, să intre pentru a-i mângâia, a le citi din SFINTELE SCRIPTURI,  a le deschide ochii asupra  păcatelor ce săvârşiseră şi asupra a cum s-ar fi cuvenit să trăiască, după punerea lor în libertate, pentru a fi iarăşi primiţi cu drag în sânul societăţii.
De data aceasta, nu mai putu răbda să nu-şi ducă la îndeplinire intenţiile. Era vorba despre un copil! Cine să ştie mai bine decât ea, orfana, ce însemna dragostea unui copil pentru părinţi, deoarece ea fusese lipsită de mică de aceştia şi mult tânjise după ei, iar a-i redobândi nu mai fusese cu putinţă.
Aşa că, de îndată ce-şi chibzui cum se cuvenea planul, se îndreptă către gherlă şi bătu în ciocanul agăţat de uşile masive şi întunecoase. Apăru temnicerul. îi încredinţă păsul ce avea. I se refuză intrarea. Sarah reveni în altă zi, cu şi mai caldă rugăminte. Insistă şi, în cele din urmă, temnicerul cel crunt se îmblânzi şi-i îngădui să intre în incintă. Apoi i-o aduse pe mama denaturată.
Ambele se priviră în tăcere. Deţinuta o iscodea cu nedumerire, niţel rânjitoare, niţel uluită, nepricepând ce căuta la ea acea femeie necunoscută. Sarah nici n-apucă s-o măsoare din priviri, pentru că ochii i se umpluseră de lacrimi ce-i adumbreau vederea.
– Am venit să vă văd, pentru că mi-e uşor să-mi închipui prin ce treceţi acum când aţi rămas fără copil. Şi-mi e uşor să-mi închipui prin ce trece copilul dumneavoastră, rămas singur, fără mamă. Şi eu am crescut departe de inima iubitoare a mamei: sunt orfană, îi şopti ea, numai suflet.
Cealaltă o ascultă, cu greu putând prinde înţelesul cuvintelor înecate în lacrimi. Când pricepu motivul ce o adusese acolo pe străină, izbucni şi ea într-un plâns disperat, îi căzu la piept şi, pe când palmele lui Sarah îi ştergeau obrajii udaţi necontenit, ea nu se mai ostoia mulţumindu-i, până se aplecă şi, trăgând neîndemânatic de mâinile vizitatoarei, i le înălţă către buzele-i arse de febra recunoştinţei şi nu istovi sărutându-i-le.
Aceasta fu clipa când existenţa lui Sarah Martin se schimbă radical: înţelegea câtă nevoie aveau femeile  întemniţate de o inimă caldă ce să li se dedice.
Sărmana cusătoreasă plătită cu ziua nu pierdu nici o duminică să nu se ducă la puşcărie. Ea deveni duhovnicul întemniţatelor, institutoarea lor, căci începu să le înveţe să buchisească şi să scrie, profesorul lor de religie, deoarece petrecea mult timp cu ele să le facă lecturi din SFINTELE EVANGHELII şi să le explice ceea ce le citea. Deveni profesorul lor de broderie, de tricotaj, de croit, de cusut, de lucru de mână de tot soiul. Prin ea, femeile deprindeau o meserie din care să fi putut răi afară, când urmau să fie eliberate. Ba şi până atunci, Sarah lua cu sine în oraş produsele muncii lor şi le vindea, cumpărându-le din banii astfel câştigaţi diverse lucruri necesare traiului mai omenesc, ori de-ale gurii. Nu mai avea clipă de răgaz: cum îşi făcea puţin timp liber, alerga la închisoare şi şi-l dedica celor pedepsiţi acolo. Renunţă la una dintre zilele sale de lucru – lucrul cu acul, din care mânca -,   pentru a câştiga mai multe ceasuri pentru dragele sale condamnate.
Zvonul binefăcătoarei se răspândi în întreg penitenciarul. Apărură şi bărbaţii închişi. O rugară să-i înveţe şi pe ei carte, ori vreo meserie lucrativă, ca şi cele ale religiei. Pe aceştia îi deprinse a împleti pălării de paie, a croi şi a coase cămăşi, a face şepci. Toate câte le puteau preocupa mintea şi mâinile erau bune pentru ea, ca şi pentru ei, căci ea găsise calea să le umple timpul în mod  util, să nu-i mai lase pradă suferinţei sau lenei aducătoare de gânduri rele.
Puşcăriaşii şi puşcăriaşele începuseră, cu ajutorul ei, a câştiga binişor. Cu banii suplimentari, ce se iviseră pe neaşteptate, ea cumpăra materialele necesare producţiei manufacturiere pe care o întreţinea.
Adevărul este că, din pricina acestei preocupări ce o prindea tot mai mult şi mai deplin, cusutul lui Sarah Martin era tot mai delăsat, astfel încât abia mai avea după ce mânca şi bea apă. Pauperizarea îi era atât de avansată încât ajunse să-şi pună întrebarea dacă nu sosise momentul să renunţe la activitatea ei filantropică, pentru  a putea să-şi reia  munca pentru întreţinerea personală. După îndelungate dezbateri cu sine însăşi şi după fierbinţi rugăciuni, ajunse la următoarea concluzie: Am ştiut de la bun început ce preţ urma să plătesc. Şi, cu toate acestea, am fost hotărâtă s-o fac cu orice risc. Ştiam că, străduindu-mă să răspândesc adevărul în jurul meu, urma să devin prada privaţiunilor temporare. Dar mai ştiam că asta nu însemna nimic pe lângă fericirea pe care astăzi, într-adevăr, o resimt de a da ascultare Domnului şi de a sări în ajutorul semenilor mei.

Ajutorul dat de ea deţinuţilor intră într-o nouă fază. Acum stătea cu ei câte şase-şapte ceasuri zilnic. Temniţa devenise, cum spunea Samuel Smiles, din scrierea căruia – Caracterul – desprind această istorisire atât de incitantă, “un adevărat stup unde domnea ordinea şi hărnicia”.
Noii condamnaţi nu înţelegeau bine ce voia de la ei şi de ce amesteca în viaţa lor; erau refractari faţă de munca propusă de Sarah ca panaceu al tuturor necazurilor lor. Dar, constatând blândeţea cu care se purta cu ei, blândeţea gesturilor sale de adevărată prietenă şi soră, se lăsau până la urmă învinşi de dragostea sa pentru om, pentru ei, condamnaţii aruncaţi în afara societăţii, şi, odată cu respectul lor, se ofereau să şi coopereze cu bunăvoire.
Să ne imaginăm din ce lume proveneau aceştia. Yarmouth era un port încununat cu toate viciile câte un port poate purta. Mateloţi şi târfe, tineri dedaţi tuturor păcatelor, hoţi de buzunare şi tâhari, contrabandişti şi braconieri, înrăiţi la cuţit, cartofori, jucătorii cu zaruri şi trişorii, sodomiţii şi fumătorii de opiu, toate scursorile pe  care uscatul le deversa în mare şi marea le voma pe uscat, cu aceştia trebuia ea să se confrunte, pe aceştia să-i convingă că le dorea binele şi pe aceştia să-i învingă, înjugându-i la schimbarea propriei lor existenţe şi la adoptarea unuia dintre meşteşugurile ce li se propunea. Pe ei se simţea datoare a-i adcuce în faţa Domnului, cu inimile deschise să primească învăţătura lui Hristos. Lor le-a pus pentru cea dintâi dată pana de scris între degetele butucănoase şi ţepene; pe ei i-a determinat să silabisească. îi îndemna să i se confeseze şi să-i asculte sfatul, îi încuraja să ia viaţa de la capăt, uitând monstruosul în care se lăfăiseră până a încăpea pe mâinile justiţiei şi adoptând calea propriei ei blândeţi faţă de aproapele, înalţându-i din disperare şi agăţându-i de braţele crucii celui Blând.

Este adevărat că se mai găseau oameni de calitate care să-i dea câte un ajutor material; însă erau prea puţin  numeroşi pentru nevoile operei sale de preschimbare a celor răi. La fel şi aceia care-i înţelegeau singurătatea şi care-i linişteau sufletul când era mâhnită şi-şi simţea puterile descrescându-i. Cum nu mai câştiga aproape nimic cu acul, îi rămânea să depindă numai de un vinut minuscul lăsat ei moştenire de către bunica sa.
însă Domnul nu-şi părăseşte ucenicii. Magistraţii din Yarmouth, deşi foarte târziu, remarcară eforturile sale. Mai ales faptul că, datorită ei, dumnealor economiseau atât salariul unui învăţător, cât şi pe acela al unui capelan. Ajunseră la concluzia că femeia merita oareşicare atenţie, după douăzeci de ani de trudă nesprijinită; astfel încât îi propuseră să primească a fi angajata penitenciarului, pe un salariu egalând suma ce-i revenea de pe urma moştenirii de la bunica sa. Cum or fi făcut această propunere greu de ştiut; oricum, au jignit-o profund pe Sarah Martin, care refuză oferta. Magistraţii o ameninţară că, dacă nu era de acord să fie salariată, nu mai avea ce căuta în temniţă. Aşa că, nemaifiindu-i îngăduit să-şi continue activitatea, de nu dădea ascultare oficialităţilor, primi leafa propusă.
Timp de doi ani îşi duse mai departe calvarul sfânt.
Sănătatea i se ruinase de mult timp, în aerul viciat al penitenciarului, cu hrana puţintică pe care  şi-o ngăduia, cu lipsa de cruţare faţă de sine, cu lipsa de somn, de odihnă.
Boala de pe urmă îi aduse parcă o trezire a celor mai subtile forţe duhovniceşti: ea îşi petrecea ceasurile zilelor şi nopţilor scriind versuri sacre. Unul măcar se cade să-l auziţi şi dumneavoastră. Ascultaţi-l şi meditaţi la înţelesul lui:

“Dorinţa mare ca să fie binecuvântaţi ceilalţi, din cer ne vine.”