MI-AM TRĂIT îNTREAGA ADOLESCENŢĂ, ca tot tânărul aflat sub puterea modului de gândire dominând epoca romantică a literaturii, crezând, bănuind, sperând, că nu voi aştepta bătrâneţea pentru a muri, ci că, în plină juneţe, voi repausa ucis de dragoste, de dragoste prea multă, prea intensă, prea totală, o dragoste ce nu va mai îngădui nimic alta pe l2ngă sine, ce va umple inima atât de desăvârşit încât, într-o bună zi, aceasta se va muta, pe o cale misterioasă, pentru a bate în Lumea iubirii. Niciodată nu mi-am pus întrebarea  de eram în stare să mor din pricina Frumosului, cu toate că El era acela care îmi conducea mişcările sufleteşti, mi le îndrepta, mi le călăuzea în cele mărunte şi în cele majore. în schimb, mă maturizasem suficient pentru a şti că pentru Frumos merita să trăiesc. Culmea este că între Frumos şi Iubire se întemeiase o relaţie perfidă şi indisolubilă, cu cât mai  puţin mă captiva Frumosul feminin, căci nu El stârnea simţămintele ce le simţeam sufocându-mă. Nu, dragostea îmi era tributară unor pricini pe care nici atunci nu le puteam determina şi nici acum n-aş putea-o face. Ba, recunoşteam cu drag, cu înduioşare, semnele – dacă nu ale Urâtului, cel puţin – ale Dezechilibrului, ale Neformatului, ale îmbunătăţibilului, pe chipul sau pe trupul aceleia alese să mor pentru ea. Căutarea acelor incompletitudini ale armoniei trăsăturilor cred că o săvârşeam dintr-o inconştientă intuire – intuire în acei ani de început, mai târziu ea devenind certitudine a ştiinţei – , o intuiţie a ceea ce urma să se petreacă, anume a schimbării înfăţişării respectivei tinere sub imperiul iubirii, trecerea ei într-o lumină ce o preschimba radical, o înfrumuseţa desăvârşit, conferindu-i o emanare de raze vestind tuturora că… iubea! Trăiam mitic. Structura mitului  lui Pigmalion şi...

20. UN ROMAN CU GHINION Un sfert de veac mai târziu, adică prin deceniul al nouălea oarecând, reveneam de la mănăstirea Govora într-un automobil al Radiodifuziunii, împreună cu istoricul literar Barbu Cioculescu. În maşină se mai găsea, în afara şoferului, tehnicianul specializat în imprimare. Redactorul emisiunii rămăsese la nişte rude în Oltenia, iar noi fusesem încredinţaţi celor doi să ne aducă acasă cu bine. Participasem la o ‘masă rotundă’ provocată de apariţia unei cărţi de-a mele, nu mai ştiu care. Întâlnirea avusese loc la aşezământul monahal, deoarece ne fusese gazdă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, Episcopul vicar al Eparhiei Vâlcea, fostul meu student, el însuşi dialogant î n comentarii. Mâncasem în aer liber, pe o terasă cu vedere amplă asupra peisajului verde cenuşiu, nişte ciorbă de urzici, cu hrean sau muştar, după gust, o plăcintă de post – să fi fost cu spanac? -, iar, în final, o colivă zemoasă cu bobul rămas crocant şi cu miros de vanilie şi cuişoare, dulce după visul cerului gurii. Pentru imprimare se pregătise salonul alăturat, să fim asiguraţi de linişte deplină. Voiajul înapoi se făcea, aşadar, de către nişte inşi satisfăcuţi din toate punctele de vedere. Pe deasupra, propusesem să luăm o pauză în dreptul unei mustării cu o grădină ispititoare, ornată cu frunze de porumb, stuf, oale populare smălţuite, ulcele, ştiuleţi uscaţi, ştergare vioi colorate, unde am tratat toată lumea. Când ne-am apropiat de Bucureşti, începuse a se întuneca. În autoturism era cald. Legănatul roţilor pe asfalt odihnea. Invitatul Radiodifuziunii şi cu mine, osteniţi de prea îndelungată vorbărie doar între noi doi, mistuiam cu bucurie un răgaz de tăcere. Ne simţeam bine, de parcă ne-am fi învins reţinerea ce ne pecetluia pururea purtarea amândurora, din pricina unei timidităţi anevoie de învins, oricât de deseori ne-am fi văzut...

ACELAŞI GIOVANNI PAPINI, tot în volumul CARTEA NEAGRĂ, presupune a fi citit un fragment al unui manuscris de William Blake, marele port şi miniaturist de manuscris britanic, un fragment constituind o schiţă a unui poem: PARADISUL REGĂSIT, schiţă nefinisată şi netipărită. Teoria expusă în versurile lui William Blake se potriveşte foarte bine cercetărilor la care ne supunem în cadrul acestor întâlniri săptămânale mijlocite de undele radio şi în care se caută răspunsul la întrebarea: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Să ascultăm cele scrise de eseistul italian. “Blake începe prin a susţine că Raiul despre care vorbeşte Biblia nu poate să fi dispărut de pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este în esenţa Sa un creator şi, în nici un caz, nu şi-ar fi distrus una din capodoperele sale. Trebuie să-l căutăm, aşa cum au încercat şi alţii să-l găsească în secolele luminilor, adică în Evul Mediu. Ultimul navigator care a plecat să caute Paradisul Terestru a fost Cristofor Columb: îndreptându-se spre occident, el îşi propunea să ajungă în orient, unde Dumnezeu crease, pentru primul său oaspete, Adam, faimoasa grădină. Din nefericire, misticul genovez a dat de pământuri care se interpuneau între  Europa şi Asia şi care au devenit pentru el  o barieră şi ocapcană. Cu el s-a sfârşit Evul Mediu iar căutarea raiului a fost abandonată. Blake îşi închipuise că el este noul călător care vrea să parcurgă, din nou şi în sens contrar, drumul urmat de cei doi exilaţi, de primul nostru tată şi de prima noastră mamă. Ani lungi el călătoreşte prin deşerturi şi păduri, printre lanţuri de munţi şi râuri, prin văi îmbelşugate şi jungle înfricoşătoare, printre dune înşirate de-a lungul mării şi pe potecile înierbate ale podişurilor înalte. El întâlneşte câmpii înverzite, grădini în floare, păduri inundate de cântul păsărilor, oaze răcorite de...

21. REÎNTÂLNIREA Mi-e cu neputinţă să-mi amintesc dacă mai întâi am conceput acest subiect sau am primit acel telefon straniu. M-a sunat o femeie, o doamnă, o domnişoară, nici eu nu ştiu prea bine: poate că nu era măritată sau, dacă era, îşi păstrase numele părinţilor. – Domnule profesor, mi-aţi fost recomandat ca specialist în yoga. Aş avea nevoie, pentru nişte probleme de sănătate, de părerea dumneavoastră. V-ar deranja să poftiţi pe la atelierul meu? Parcă cineva mi-ar fi şters memoria cu un acid: nimic, dar nimic n-a rămas imprimat în ea în legătură cu locul unde era plasat atelierul său de sculptură! Ajuns acolo, am recunoscut-o pe dată. Era colega mea din clasa a doua primară: Ioana Kassargian. Cum numele ei cu sonuri nefamiliare mi-era greu să-l reţin la vârsta aceea, îl înregistrasem: Catargi, nume de familie cu care eram obişnuit de la denumirea bulevardului (Lascăr C.) Mai există o lacună în amintirile mele, plasată chiar în acest context: nu ştiu dacă o socoteam în anul cât am fost colegi că era Catargi, ori numai după mutarea ei la altă şcoală, când o evocam în reverii. Cu alte cuvinte, nu-mi dau seama dacă de la început îi ortografiam numele greşit sau dacă trecerea timpului influenţase fidelitatea reproducerii lui în minte. Cititorul pe bună dreptate se întreabă cui foloseşte menţionarea acestor trepte ale ezitării sau uitării. Dacă nici scriitorul nu ar specifica atari scăpări ale minţii din chingile voinţei, cine să o facă? Şi numai adunarea lor în grămezi va sări în ochi, să trezească psihologul şi să-l pună pe lucru. Iar dacă acesta nu va lămuri originea scăpărilor memoriei, mâine omul va uita până şi faptul că este om. Istoria masacrelor împotriva armenilor o dovedeşte ca putinţă şi cu prisosinţă. Revenind, pe loc...

DACĂ TOT DISCUTĂM despre câte  ne pot face fericiţi – şi ce nevoie acută de fericire are fiecare dintre noi, tineri, adulţi şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni cu carte şi fără, oameni înrăiţi şi cei care se străduiesc necontenit să rămână pe calea bunătăţii – , dacă tot discutăm despre câte ne pot face fericiţi, de ţinem seama de ele, se cuvine mai dihai să aflăm ce ne face nefericiţi. Există încă de vânzare o carte minunată; ca toate cele semnate de Giovanni Papini, de acest autor italian, acela pe care, în tinereţe, şi l-a luat drept model Mircea Eliade, şi prin care s-a săvârşit obţinerea bursei acestuia de studiu în India, o scriere intitulată CAMERA NEAGRĂ. Este o continuare a culegerii numite GOG. Ca şi aceea, este o suită de meditaţii morale. Să vă citesc din aceea purtând titlul: PREDICA DESPRE ORGOLIU, câteva extrase de o deosebită importanţă pentru formarea noastră ca inşi ce dorim să fim fericiţi şi, cu siguranţă, vom fi, pentru că altceva mai minunat nu există pe lume, iar noi nu ne jucăm cu sufletul nostru, ci-i dorim ceea ce este desăvârşit. Cele Şapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei. ‘Ce simplu este să nu mai păcătuiesc’, va striga de bucurie fiecare dintre ascultătorii mei. ‘Dacă toate păcatele, puzderia ce mă sperie, viermuiala ce mă copleşeşte, lintiţa sufocantă ce mă acoperă, se pot  reduce la unul singur, înseamnă că nu mă va mai chinui să aflu cu care păcat  să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce nespus tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc’, îşi spune ascultătorul meu satisfăcut,...

22. “UN MESAJ INDIAN ÎNTR-O MINIATURĂ CREŞTINĂ ARMENEASCĂ Cercetarea de faţă este sugerată de descifrarea neaşteptată a câtorva elemente simbolice yoga în miniatura armeană reprezentând “Botezul Domnului”, din “Evangheliarul din Targmanciaţ”, pictată de monahul armean Grigore, în 1232. O discuţie privitoare la influenţa hinduismului asupra creştinismului, luate în consideraţie în ansamblul lor, pare astăzi insuficient întemeiată. Concluziile profesorului Th. Simensky [în “Cetatea Moldovei”, anul IV, tom X, nr.8-9] sunt, aşadar, convingătoare: “Asemănările dintre morala hinduistă (mai ales morala budistă) şi preceptele Noului Testament, găsite de erudiţi, sunt, cel mai adesea, aparente sau întâmplătoare. Numeroase comparaţii stabilite de aceşti savanţi sunt deplasate şi concluziile lor privind cauzele acestor asemănări sunt nu numai lipsite de certitudine ştiinţifică, ci şi improbabile. Pentru ca astfel de influenţe să fie plauzibile este necesar să se demonstreze cel puţin un singur contact direct între aceste două civilizaţii şi culturi generatoare a două religii atât de importante”. O altă opinie a marelui savant ieşean reţine atenţia prin aceeaşi seriozitate a raţionamentului: “Scrierile marelui adept al misticismului creştin, Dionisie Areopagitul, conţin multe idei asemănătoare acelora din “Bhagavad-Gîta” sau din “Upanishade”. Ele au suferit influenţa neoplatonismului care, la rândul lui, prezintă o mare afinitate cu vechile sisteme ale filosofiei hinduse care este, poate, direct îndatorat acestei surse, deoarece Platon a locuit în Pendjab. Gândirea filosofică şi teologică a marilor scolastici din Evul Mediu a fost profund influenţată de anumite idei din scrierile lui Dionisie Areopagitul tălmăcite în latineşte în jurul anului 850 de către Scot Erigen” [Th. Simensky, “Fiinţa supremă în mistica hindusă”, in “Ethos” anul I (1944), nr.2-3] . Nu există nici un dezacord între aceste două afirmaţii. Dacă fundamentele unei gândiri sunt originale, nu e câtuşi de puţin exclus ca în interpretarea ei să intervină influenţe sau, cum s-a spus mai sus, afinităţi. Ceea ce dorim să discutăm...

îN SFÂRŞIT, DRAGII MEI, am ajuns în pragul unei cotituri în viaţa noastră. După ce am aruncat priviri mai adânci sau mai superficiale asupra virtuţilor ce le-am putea avea sau pe care le şi avem, după ce ne-am obişnuit cu ele sau chiar am hotărât să le cucerim definitiv în scopul dobândirii fericirii, a venit clipa cea mare a confruntării cu noi înşine. Vom trece examenul acesta sau nu? De ce să nu-l trecem? Războaie cu sine însuşi pentru om sunt făcute. Ele reprezintă şcoala cea mai potrivită în vederea îmbunătăţirii de sine. Să luăm  informaţii de la câţiva înţelepţi ai lumii trecute asupra a ce a gândit omul în această privinţă. Marile religii şi filosofii ale vechimii au îndemnat oamenii cu cuvintele: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acestea erau înscrise cândva pe faţada celui mai însemnat templu al Greciei antice, cel de la Delphi, şi constituiau miezul întregii învăţături a celui mai mare filosof al antichităţii: Socrate. Aceleaşi cuvinte le-a comentat un matematician şi gânditor la fel de renumit al vremurilor demult apuse: Thales. El zicea: “Ce este greu? A se cunoaşte pe sine. Şi ce e uşor? A da sfaturi altuia”. în India, tot în timpurile de odinioară, s-a zis: “E greu să te cunoşti atât de bine încât să poţi spune că eşti capabil sau nu de ceva. însă cine posedă o astfel de ştiinţă, acela nu-şi pierde cumpătul, nici când e la strâmtoare”. După aflarea îndemnului cel mai important pentru a porni la drum în căutarea fericirii, acela de a ne cunoaşte, căci fără el nu ne putem apropia de pragul liniştii, al împăcării cu noi înşine şi cu Creatorul, să dăm ascultare altui filosof, roman de data asta, când acesta ne învaţă cum să facem:“Fiecine să-şi cunoască, aşadar, firea, şi şieşi să-şi fie judecător...

23. CUM REVIN ASPIRAŢIILE DE ODINIOARĂ Cititorul îşi va aminti, dacă îi atrag atenţia, că atracţia magnetică suferită în casa familiei Hrandt şi Rose Avachian în adolescenţa mea provenea de la statuetele de artă orientală prezente cu osebire pe privazuri dar nu numai, ci pretutindeni, dacă nu neapărat indiene, ilustrând oricum budismul, religie născută în India. Să spun că trecerea lor posibilă, odinioară, prin ritualuri stranii, colective sau personale, le impregnase cu ritmuri sonore, ori derivate din alternări de lumini şi umbre, din supuneri la mişcări şi gesturi repetate sute de ani fără nici o derogare, la inhalarea unor vapori şi fum de mirodenii, sosiţi şi ei la ceasuri fără întârziere, dar nici grăbite, înveşmântându-le din cap până-n picioare într-o aureolă nevăzută ce acum emana din ele, nu mi se pare a trăda cu nici un chip realitatea. Dimpotrivă, am certitudinea că purtau cu ele, aşa cum le schimbau europenii de la un proprietar la altul, de la un colecţionar de frumos la celălalt, din mână în mână, purtau cu ele, ceva din misterele la care participaseră în calitate de obiecte de cult, de simboluri, de recipiente ale Tainei metafizice, împărtăşindu-l fiecărui ins ce avea contact cu ele, fără să piardă nimic din puterea lor magică, chiar dacă respectivele persoane nu resimţeau toate, nici totdeauna, forţa modelatoare ascunsă în metal, în lemn, în piatră. Dar adorarea lor în alte timpuri şi pe alte meridiane cât de mult le înfăşura în sufletele nemuritoare ce se avântaseră către materia lor, devenită subtilă, tot mai subtilă, tot mai rarefiată şi mai aeriană, sub povara spirituală revărsată asupră-le din inimile ce-şi legaseră nădejdile şi spaimele de ele, cu ajutorul rugăciunilor nepieritoare! Cuvintele adresate lor – cu puterea nestăpânită a cuvintelor – le preschimbaseră treptat din statuete în zeii...

24. BAGATELĂ PENTRU UN ISTORIC BLAJIN: SUREN KOLANGIAN Nu era lucru de colo pentru Sanctitatea Sa Catolicosul Vasken I să potrivească însoţitorii invitaţilor din afara hotarelor Armeniei, după limbă, fire, pregătire, obiceiuri. În cazul meu, care eram român, dacă nu stăpâneam şi franceza şi engleza, nu ar fi avut la dispoziţie decât un elev la Seminar, originar şi el din ţara noastră, şi, prin bunăvoinţă, un istoric repatriat din România: Suren Kolangian. L-am întâlnit pe cel din urmă de vreo două-trei ori, fie în calitate de călăuză, fie poftit la o ceşcuţă de cafea şi un pahar de vorbe, la Ecimiadzin. Când apărea, cu înfăţişarea sa modestă şi aparatul sovietic de fotografiat pe după gât îmi tresărea inima de o înduioşare molcumă. De ce? Fiindcă ceea ce era mai uşor de citit în personalitatea sa şi de îndată era că aveam de-a face cu un bărbat căsătorit şi cu copii, unul care-şi acceptase jugurile iubirii. Nu trăgea firul convorbirii către familia lui. Poate ar fi adus-o între subiectele noastre de discuţie dacă îi puneam întrebări ce să-l fi provocat. Dar, egoist, dorind să-i folosesc prezenţa pentru a afla cât mai multe legat de istoria, cultura, viaţa socială şi economică (mai ales) ale ţării unde mă aflam pentru prima oară, iscodirile mele nu se depărtau nici cu o iotă de aceste subiecte. Iar tovarăşul meu de plimbare, doritor la rându-i de puţină bârfă politică, răspundea cuminte curiozităţii mele, de ca şi când nici o altă preocupare nu l-ar fi zgândărit. Aceasta nu înseamnă că nu-i observam privirile de cloşcă trecând uşor, dar conştiente de ce vedeau, peste obiectele expuse prin vitrine, cu aerul acela ce voia limpede să spună: ‘Ce m-ar putea interesa de aici pentru ai mei?’ Mai ales când mi-a îndemnat paşii către...

25. O BOARE DE SUS Sunt dator cu câteva mărturisiri în acest stadiu al relatării mele. Nici când am primit comanda traducerii “Sfintei Liturghii”, nici când am fost răsplătit pentru ea prin invitarea la Ecimiadzin, nu eram pe deplin conştient de destinul ce mi se urzea fără voia mea. Nici când am ajuns acolo şi am fost întrebat ce nădăjduiam să dobândesc, pe plan cultural, din acea vizită, tot nu realizam limpede încotro eram chemat. Înfăţişarea înaintea Catolicosului Armenilor de Pretutindeni mă flata, dar nu suficient pentru a mă determina să renunţ la orice plan personal privitor la existenţa ce mă aştepta mai târziu. Mai mult, cititorul va fi poate vexat de ceea ce recunosc: mă simţeam în pielea mea în rolul ce mi se încredinţase, simţeam că mi se cuvenea. Să fi fost orbirea de a considera că suferinţa foarte timpurie provocată de întemniţare îmi aducea o recompensare de acest ordin, să fi considerat astfel deoarece m-am întemeiat încă din primele zile după arestare pe învăţătura visului faraonic veterotestamentar al celor şapte vaci slabe şi al celor şapte vaci grase, interpretat de mine şi aplicat la cele ce pătimeam drept o perioadă greu de suportat ce urma, neapărat, să fie continuată cu una plină de bucurie? Nici gând; abia acum întrevăd şi această posibilitate. Să fi fost satisfacţia că alegerea unei căi armenologice de aprofundare a orientalisticii îşi vădea roadele prin acea călătorie fructuoasă? Poate. Vedeţi că în cazul acestui răspuns sunt mai circumspect, pentru că, într-adevăr, aveam în minte, atunci când optasem pentru studiul armenologiei, că alţii înaintea mea – cercetători ai altor culturi ale unor ţări mici – fuseseră răsplătiţi cu voiajuri similare, menite să îi conducă la adâncirea cunoştinţelor. Sau era pur şi simplu o nejudecare aceea care mă făcea să mă...

26. PAMFLETISTUL De mănăstirea aceasta armenească mă mai apropie ceva, o istorie ce începe la una dintre primele slujbe pe care am izbutit s-o ocup după eliberarea din închisoare, aceea de montator la cooperativa “Arta Lemnului”. M-au întâmpinat aici mai ales femei: soţii, mame, fiice ale unor deţinuţi. Angajate necăjite ce se sprijineau una pe cealaltă cu vorba bună, cu bani de împrumut, cu zvonuri încurajatoare şoptite pe când mâinile se căutau şi se strângeau pe sub mesele de lucru, în semn că nu era totul pierdut. Printre alte colege: Şahe, o armeancă scundă, cu şolduri precum arcada unui templu, deasupra unor picioare cam scurte. Trăsăturile regulate, distribuite pe un chip oval şi cărnos, îi erau atrăgătoare. Şatenă, cu pielea albă ca spuma albuşului de ou, găzduia în ochii migdalaţi o privire şugubeaţă, de n-ar fi fost umbrită de o undă de amărăciune repede ascunsă, căci venea în contradicţie cu firea sa veselă. Mai interveneau, între tăieturile ascuţite ale pleoapelor, şi nişte lame întunecoase de cuţit, când se înfuria, niciodată pe vrun om, întotdeauna pe situaţia socială şi politică. Însă la fel de repede cum se întărâta îi şi trecea, fie că o aducea la ordine gluma altcuiva – toţi îi cunoşteau natura amabilă şi doritoare de bună dispoziţie şi o plăceau reaşezată în apele sale -, fie că singură se potolea, din cuminţenie a cugetului echilibrat. Şi ea avea secretele ei ce o împinseseră pictor la “Arta Lemnului”. Cel mai apăsător era faptul că tatăl, profesorul şi contabilul Madengian, îi fusese deportat, odată cu un grup destul de numeros de armeni naţionalişti, în Siberia. Dar pe când ceilalţi, după doisprezece ani – dacă nu şi-au dat duhul dincolo de Cercul Polar -, au revenit, părintele ei a dat bir cu fugiţii, rămânând în...

27. COPIII TERIBILI Zilele trecute am fost la lacul Vidraru. De câte ori vezi şi revezi o privelişte, cugetul îţi este împins către o alta dintre frumuseţile ei. Frumosul, ca unul dintre atributele Dumnezeirii, fără de margine fiind, nu secătuieşte nicicând, ci mereu ţi se dezvăluie cu altă faţă. Surprinderea unui chip nou al Lui îţi este înlesnită, ba chiar impusă de faptul că stările tale de conştiinţă sunt schimbătoare ca apa curgătoare şi reîmprospătate ca ea. După starea ta, se modifică şi ceea ce vezi din Frumos. Dar bucuria cea mare desprinsă din contemplarea Frumosului vine abia în clipa când aceasta din urmă se mută pe o treaptă mai înaltă, unde dă naştere Ideii, unde Frumosul devine mijloc de cunoaştere, capătă valoare universală, se preface în cheie a tainelor Existenţei sau măcar a unuia singur dintre misterele Ei. Atunci când Contemplarea nu o poţi deosebi de Meditaţie. Potrivesc cele ce urmează ţinând seama de două pricini. Mai întâi, apropierea dintre peisajul montan de la Gheghard şi peretele stâncos de la baraj. În al doilea rând, închisorile prezente în naraţiunea acelui văr al domnului Vahan Ghemigian, ca şi propriile mele temniţe prezente în cele de mai jos. Nimeni să nu-mi atragă atenţia că într-un capitol e vorba despre închisorile suferite de un comunist, iar în celălalt de un anticomunist. Suferinţa, indiferent de nuanţa politică, tot suferinţă rămâne şi ea uneşte oamenii mai dihai decât orice teorie, dacă oameni sunt. Oricâte înfăţişări mi-ar revela Vidraru, oricâte profiluri ar avea peisajul montan sălbatic de oriunde, un amănunt rămâne totdeauna grăitor pentru mine şi sfâşietor, de parcă de fiece dată l-aş surprinde pentru întâia oară. Este puterea, curajul, inteligenţa, nădejdea, inventivitatea vieţii, toate cuprinse într-o imagine unică. Pe cel mai pleşuv creştet de stâncă, pe peretele cel...

28. MOARTEA UNUI NEMURITOR Entuziasmul bătrânului H. Dj. Siruni la auzul recomandării Sanctităţii Sale ca el să-mi fi devenit dascăl de grabar lăsă de dorit. Îmi explică, în termeni politicoşi şi solicitându-mi omeneasca înţelegere, că nu mai avea vârsta unui sacrificiu de atare natură, acum când îl aşteptau să le isprăvească de scris zeci de cărţi pe care le începuse fără a le fi dus la bun sfârşit. Din nevoia de a mă convinge că n-avea timp pentru mine sau dintr-o de înţeles şi dezolată mândrie trezită de minunatele idei cărturăreşti nutrite la viaţa lui, se aplecă într-un colţ al odăiţei, unde se înghesuiau stivă, până la înălţimea brâului – dacă nu chiar două stive alăturate -, caiete peste caiete făcute cu mâna proprie, file adunate unele peste celelalte şi cusute cu aţă albă la mijloc. Înhăţă un maldăr voluminos şi-l depuse pe tăblia mesei, în faţa sa. Pentru mine, necunoscător încă al treburilor orientale, arăta a turc, deoarece purta un fel de fes, pe creştetul unui cap prismatic plin, adică fără găuri în obraji, chel, minus în părţile laterale, deasupra urechilor cu lobi mari, şi fără obişnuitele însemne ale sensibilităţii citibile în priviri, aşa cum mă deprinsese naşul meu că se cuvin îmblânzite căutăturile unui bărbat. Bănuiesc că forma geometrică a ţestei sale masive oferea satisfacţie sculptorului care ar fi reprodus-o. Trupul lui părea foarte robust şi trunchiul avea o tăietură tot prismatică, de bună seamă datorită marilor eforturi fizice cu care se exersase prin lagărele siberiene, timp de doisprezece ani şi jumătate. Tot acestea din urmă îi lăţiseră şi întăriseră forma palmelor, cu degete groase şi viguroase. Ascultându-l citind din teanc, la voia întâmplării, şi observând literele armeneşti de-o şchioapă, lăbărţate pe pagină, cu o caligrafie fără ezitare, apăsată (în creion chimic?), masculină şi...

29. CU PLODUL MORT ÎN BRAŢE Încăpusem fără s-o ştiu pe mâinile tâlharului Procust. Nu numai cartea mea, cum e logic s-o afirm, ci şi eu dimpreună cu ea, pentru că eram una cu cele ce scrisesem. Existau redactori şi redactori, directori de editură şi directori de editură. După zvonuri mă aşteptam la ce era mai rău. Nu a fost chiar aşa, dar nici pe roze nu mi-am culcat tâmpla. M-am înfăţişat cu voluminoasa mea dactilogramă sub braţ la singura editură din timpul acela unde se tipăreau cărţi din domeniul artelor: Meridiane. Dând ocol redacţiei cu privirile, pupilele mi s-au înţepenit asupra unui bărbat cu trăsături agreabile şi cu acel ceva conferind un aer de ‘trecut prin încercări’, ‘marcat de viaţă’, stil atât de potrivit sexului masculin pentru a-i împrumuta insului oarecare duritate stăpânită şi pecetea de ‘cunoscător al tuturor bunurilor şi amărăciunilor pe lângă care trecuse ca un izbânditor’… Cititorul a priceput din aceste puţine cuvinte cu ce fiori romantici deschisesem uşa acelei hale fără capăt, nici eleganţă, unde se înşiruiau birourile ba paralel, ba perpendicular, scorojite, pătate nu numai de resturi alimentare şi cerneală vărsată, ci şi de prezenţe umane deloc ademenitoare prin lipsa de greutate intelectuală a gesturilor, ţinutei sau căutăturilor. Nici una dintre acestea nu le zăream, ci numai aventurile înscrise pe chipul scurmat de brazde nu prea adânci, dar nici de neglijat, nu destul de proaspăt ras, cu părul blonziu suficient de căzut pentru ca fruntea-i să pară înaltă, cuib al ideilor vultureşti, şi de lung pentru ca, la capete, să se onduleze natural; cu doi-trei dinţi lipsă: să indice că alesul meu nu punea preţ pe înfăţişarea-i socială, având preocupări superioare ce îl răpeau din lumea mărunţişurilor ocupând timpul unui bărbat de rând. Aidoma unui Rett Butler, ştia...