– Despre raiul pe pamant

ACELAŞI GIOVANNI PAPINI, tot în volumul CARTEA NEAGRĂ, presupune a fi citit un fragment al unui manuscris de William Blake, marele port şi miniaturist de manuscris britanic, un fragment constituind o schiţă a unui poem: PARADISUL REGĂSIT, schiţă nefinisată şi netipărită.
Teoria expusă în versurile lui William Blake se potriveşte foarte bine cercetărilor la care ne supunem în cadrul acestor întâlniri săptămânale mijlocite de undele radio şi în care se caută răspunsul la întrebarea: EŞTI FERICIT, PRIETENE?
Să ascultăm cele scrise de eseistul italian.
“Blake începe prin a susţine că Raiul despre care vorbeşte Biblia nu poate să fi dispărut de pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este în esenţa Sa un creator şi, în nici un caz, nu şi-ar fi distrus una din capodoperele sale. Trebuie să-l căutăm, aşa cum au încercat şi alţii să-l găsească în secolele luminilor, adică în Evul Mediu. Ultimul navigator care a plecat să caute Paradisul Terestru a fost Cristofor Columb: îndreptându-se spre occident, el îşi propunea să ajungă în orient, unde Dumnezeu crease, pentru primul său oaspete, Adam, faimoasa grădină. Din nefericire, misticul genovez a dat de pământuri care se interpuneau între  Europa şi Asia şi care au devenit pentru el  o barieră şi ocapcană. Cu el s-a sfârşit Evul Mediu iar căutarea raiului a fost abandonată.
Blake îşi închipuise că el este noul călător care vrea să parcurgă, din nou şi în sens contrar, drumul urmat de cei doi exilaţi, de primul nostru tată şi de prima noastră mamă. Ani lungi el călătoreşte prin deşerturi şi păduri, printre lanţuri de munţi şi râuri, prin văi îmbelşugate şi jungle înfricoşătoare, printre dune înşirate de-a lungul mării şi pe potecile înierbate ale podişurilor înalte. El întâlneşte câmpii înverzite, grădini în floare, păduri inundate de cântul păsărilor, oaze răcorite de palmieri şi izvoare, dar nicăieri nu găseşte adevăratul Paradis terestru; pretutindeni el aude gemetele durerii şi vede umbra morţii.
într-o seară, obosit şi nemângâiat, călătorul adoarme într-o peşteră, culcat pe un pat moale de verdeaţă. Atunci îi apare în vis un uriaş cu părul alb care-l priveşte cu ochi strălucitori şi poruncitori. Cel care dormea crede că recunoaşte în acest uriaş pe Creator, cel pictat de Michel-Angelo în Capela Sixtină. Şi bătrânul îi vorbi astfel călătorului disperat:
 – Cauţi degeaba pe tot pământul locul unde a fost plantată grădina în care trebuia să locuiască Adam. Ca răsplată pentru credinţa şi stăruinţa ta, îţi voi dezvălui adevărul pe care numai câţiva sfinţi l-au ghicit. Paradisul Terestru este întreg pământul, nimic altceva decât pământul cu toate colţişoarele sale, pământul cu munţii şi apele sale. Adam şi Eva nu au fost izgoniţi dintr-un anume loc, ci au fost orbiţi. Săbiile de foc ale îngerilor le-au schimbat vederea, le-au întunecat-o; ei n-au mai recunoscut niciodată leagănul fericirii lor. Ochii lor împăienjeniţi au văzut mărăcini şi spini acolo unde erau flori, pietre grosolane acolo unde scânteiau diamante, un pământ pustiu în locul unui covor înmiresmat de iarbă, o pătură de nori în locul unui cer senin, prăpăstii înspăimântătoare în locul văilor binecuvântate de zâmbetul soarelui. Lumea a rămas aşa cum a fost creată în prima zi; dar  oamenii, a căror vedere s-a îmbolnăvit, nu mai văd în Paradis decât un dureros Purgatoriu şi un oribil infern.
Chiar şi auzul le-a fost alterat de lama săbiilor: n-au mai înţeles limba animalelor şi mesajul armonios al florilor. Dacă omul şi-ar putea recăpăta transparenţa pupilelor sale arse şi vechea sensibilitate a auzului, toate lucrurile i-ar apărea din nou cum sunt ele cu adevărat, cum i-au apărut atunci în prima zi, înainte de păcat.
Bătrânul atinse cu mâna sa dreaptă ochii celui ce dormea şi apoi suflă în urechile sale. La această atingere, călătorul se trezi, cutremurat de o veselă spaimă, şi ieşi din peşteră. Răsărea  soarele şi Blake putu să vadă că Domnul nu l-a înşelat: ceea ce i se păruse în seara dinainte un câmp pustiu şi plin de bolovani, îi apărea acum cu totul diferit: o beţie multicoloră de ierburi şi flori, de arbuşti cu fructe strălucitoare, de miei ce păşteau în lumina blândă  a dimineţii. Şi deodată, într-o uimire plină de extaz înţelese mesajul ce izvora în jurul său din cântecul mierlelor şi al ciocârliilor care, împreună cu el, se bucurau de fericirea regăsită.
Iar eu, încheie Blake, după ce am mulţumit Domnului printr-un imn de slavă, am revenit în oraşul meu, la căsuţa mea, şi mi-am dat seama că mica mea grădină din Londra nu era altceva decât un colţişor, până atunci necunoscut mie, al Raiului omniprezent al Paradisului etern”.

Sensul acestei parabole este plin de înţelepciune şi se transmite direct, fără efort; el e simplu şi acesta este semnul însemnătăţii lui, căci doar cele simple stau la temeiul lucrurilor, al gândurilor, al planurilor oricât de măreţe.
Va să zică, William Blake, aidoma lui Cristofor Columb şi altor însetaţi după fericirea primă a străbunilor noştri, purnându-şi încrederea în scrierile din vechime, cu osebire în Biblie, unde inspiraţia divină a umbrit necontenit desenarea până şi a ultimei litere, porneşte într-un periplu neînchipuit de greu, la capătul căruia nădăjduieşte să regăsească Paradisul pierdut, acesta fiind garanţia regăsirii fericirii. în Rai el, cu credinţă, se aşteaptă la o natură preschimbată, din elementele c  reia să fie absente toate plantele dăunătoare, fiarele duşmănoase, întruchipările peisagistice ale ameninţărilor faţă de om. Aici speră a se simţi din nou alături de Domnul. Creatorul său, să vieţuiască în lumina odihnitoare, blândă egală iubirii, să se simtă tot ca în sânul lui Avraam, cum spune poporul. Ciclul omenirii s-ar încheia cu el, început prin  căderea lui Adam şi a Evei, cei orbiţi de strălucirrile săbiei de foc a arhanghelului trimis să îi împiedice a se mai bucura de grădina edenului, pe care n-o mai meritau, datorită neascultării, ei au pribegit însetaţi şi înfometaţi, înfriguraţi sau cotropiţi de arşiţă, cu membrele îndurerate  de umblet şi pietrele pe care odihneau, desperaţi de însingurare, cotropiţi de spaime, zdrobiţi de părerile de rău, învârtindu-se în cerc, nu mai recunoşteau bunătatea lui Dumnezeu şi cuibul ce-l făcuse celor doi oameni ai Săi. Nu-l mai recunoşteau deoarece pierduseră criteriul recunoaşterii. Acest criteriu fusese dragostea de Domnul. Or, acum ea le lipsea, de când îi încălcaseră dorinţa-poruncă.
Gândiţi-vă, dragii mei, că aceasta, în mic, redus la universul nostru mărunt şi materialnic, la universul vieţii noastre zilnice, gândiţi-vă că aceasta se petrece cu noi toţi, chiar în multe rânduri.
Adolescenţa, cu pubertatea ei, ne răpeşte minunea topitoare a adunării lângă trupul cald şi apărător al mamei, şi sărutul ei, de la o vârstă încolo, nu mai vine, ca un balsam, să ne răpească durerii, ori suferinţei, să ne mute într-un colţ al liniştirii, când suntem bolnavi, întristaţi, înfricoşaţi. Vom căuta singuri, după această pierdere a echilibrului oferit de dragostea mamei, vom căuta singuri să ne încurajăm, să ne autocompătimim, să ne îndemnăm fie la uitare, fie la învingerea greutăţilor ce ne copleşesc. Aceste autoîmbărbătări – constataţi de unde vine cuvântul: el ne vorbeşte despre vârsta bărbăţiei, după cum o sugeram adineaori – ne oţelesc, dar sunt departe de a conţine elixirul sărutului matern, fericirea pierdută, raiul pierdut până la sfârşitul vieţii.
Continuăm să ne lăsăm sărutaţi de mama şi la maturitate şi chiar în preajma bătrâneţii, dacă avem norocul ca dumneaei să mai trăiască, dar acest sărut nu mai e revelatoriu, nu mai conţine forţa echilibrată resimţită în copilărie; ba se poate să ni se pară agasant. Simţul nostru tocit a orbit. Trăim lângă fericire şi nu o mai recunoaştem.
Nu are sens să continui prin a enumera şi alte exemple. Acesta, al fericirii cunoscute când eram copii, în sânul ocrotirii materne, nu ne mai este accesibil, deşi mama ne rămâne alături. Nu-i mai răpsundem cu orga sentimentelor cele mai înălţătoare. Suntem ca Adam, cel al lui Blake, în Rai şi nu mai ştim aceasta.
Care e mesajul poetului britanic – recte al lui Giovanni Papini, folosindu-se de el? Trebuie căutată fericirea originară aici. Ea ne aşteaptă.
Cum s-o căutăm? Redevenind cei ce  am fost, recăpătându-ne puritatea ce nu ne îngăduia să vedem răul. Să-l regăsim pe Dumnezeu pretutindeni. Să-l resimţim permanent alături de noi. Să nu ne mai depărtăm niciodată de El. El ne va redeschide ochii, ale căror pleoape s-au închis şi vom revedea strălucirea Lui binefăcătoare.
Ce avem de făcut, mai exact, pentru a ne reapropia de starea de graţie dintâi? Un lucru extrem de la îndemână, numai să voim a-l face: iubiţi viaţa, în curăţenie, căutând fericirea în toate firele de iarbă ce vă ies în cale, iubiţi norii, fie de furtună, fie plutind trandafirii în oceanul blând al seninului. Iubiţi lipsa de densitate a luminii şi densitatea energicvă a lemnului din care sunt alcătuite trunchiurile copacilor. Iubiţi dulceaţa  zemoasă şi dătătoare de viaţă a fructelor, iubiţi spectacolul încântător al copiilor pământului, al adolescenţilor cutezători, a bătrânilor a căror frumuseţe este inegalabilă de vârstele premergătoare. Iubiţi tot ce vă împrejmuie cu o bucurie p care aţi uitat s-o mai ştiţi citi. Iubiţi muzica de clavecin, de orgă, de violine, de flaute, de piano forte. Iubiţi picturile marilor îndrăgostiţi de natură ce sunt artişti plastici. Iubiţi dansul balerinilor. Iubiţi tonurile glasurilor actorilor şi mişcările lor expresive. Iubiţi încântările ce ni le aduce Poezia.

Cântaţi Paradisul pierdut şi, ceea ce este mult mai important, găsiţi-l!