– Despre iubirea de frumos

MI-AM TRĂIT îNTREAGA ADOLESCENŢĂ, ca tot tânărul aflat sub puterea modului de gândire dominând epoca romantică a literaturii, crezând, bănuind, sperând, că nu voi aştepta bătrâneţea pentru a muri, ci că, în plină juneţe, voi repausa ucis de dragoste, de dragoste prea multă, prea intensă, prea totală, o dragoste ce nu va mai îngădui nimic alta pe l2ngă sine, ce va umple inima atât de desăvârşit încât, într-o bună zi, aceasta se va muta, pe o cale misterioasă, pentru a bate în Lumea iubirii.
Niciodată nu mi-am pus întrebarea  de eram în stare să mor din pricina Frumosului, cu toate că El era acela care îmi conducea mişcările sufleteşti, mi le îndrepta, mi le călăuzea în cele mărunte şi în cele majore. în schimb, mă maturizasem suficient pentru a şti că pentru Frumos merita să trăiesc.
Culmea este că între Frumos şi Iubire se întemeiase o relaţie perfidă şi indisolubilă, cu cât mai  puţin mă captiva Frumosul feminin, căci nu El stârnea simţămintele ce le simţeam sufocându-mă. Nu, dragostea îmi era tributară unor pricini pe care nici atunci nu le puteam determina şi nici acum n-aş putea-o face. Ba, recunoşteam cu drag, cu înduioşare, semnele – dacă nu ale Urâtului, cel puţin – ale Dezechilibrului, ale Neformatului, ale îmbunătăţibilului, pe chipul sau pe trupul aceleia alese să mor pentru ea. Căutarea acelor incompletitudini ale armoniei trăsăturilor cred că o săvârşeam dintr-o inconştientă intuire – intuire în acei ani de început, mai târziu ea devenind certitudine a ştiinţei – , o intuiţie a ceea ce urma să se petreacă, anume a schimbării înfăţişării respectivei tinere sub imperiul iubirii, trecerea ei într-o lumină ce o preschimba radical, o înfrumuseţa desăvârşit, conferindu-i o emanare de raze vestind tuturora că… iubea! Trăiam mitic. Structura mitului  lui Pigmalion şi al Galateei se strecurase în duhul meu şi-mi devenise tipar al paşilor ce-i făceam în dragoste. Vă amintiţi, este vorba despre mitul artistului care, pe măsură ce sculpta trupul unei femei, în faţa minuniii ce ieşea de sub ciocanul lui, până şi dalta sa se îndrăgostea tot mai tare de opera lui, până ce solicită bunăvoinţa zeilor, cerându-le să dea viaţă marmurei reci, simţind că doar ea putea să-i aducă fericirea.
Cel puţin, adolescent fiind, n-aveam neobrăzarea să afirm că iubirea mea înfrumuseţa aleasa; socoteam doar că  împlinirea prin iubire era aceea ce o transforma.

Găsesc în volumul CARTEA NEAGRĂ de Giovanni Papini eseul: UCIS DE DRAGOSTE. în el, o temă din universul visărilor familiare tinereţii mele, însă mult mai puţin materialistă şi în schimb mai apropiată de evanescenţa trăirilor spirituale.
îngăduiţi-mi să dau cuvântul acestui minunat cugetător asupra sufletului omenesc:
” – Boala mea, spuse el este ignorată de tratatele de medicină. Totuşi ea are un nume foarte cunoscut: se cheamă dragoste. (…) Sunt victima extraordinarei frumuseţi a lumii, a frumuseţii universului. Sunt măcinat şi ucis de o sensibilitate mereu trează, de un entuziasm de neînvins, de un neînfrânat erotism intelectual, prin dragostea fără limite pe care o acord tuturor fiinţelor şi tuturor lucrurilor.
Merg pe stradă, intru într-un muzeu sau într-o pădure, într-un palat sau într- tavernă, în piaţa unui sat, sau în grădina unui cartier periferic şi mă minunez întruna, mă extaziez fără încetare. Totul mă captivează, totul mă extaziază, totul mă surprinde. înţelegeţi-mă bine: totul, fără excepţie, tot ce văd mă obligă să admir şi să iubesc. O piatră cioplită, o floare palidă, o adolescentă înfloritoare, o sărmană prostituată fanată, un arbore desfrunzit, petele şi muşchiul unui zid vechi, o cugetare  stranie şi cutezătoare, un bust de marmură înnegrit, un desen de copil, o oaie lungită pe iarbă, spuma mării, un nor în apus de soare, o stea în noapte – toate aceste aspecte infinite ale universului mă emoţionează, mă inundă de fericire, mă obligă să-mi împart în mii de fărâme această inimă de permanent îndrăgostit.
Şi nu vă mai vorbesc despre artă, care are asupra mea o putere irezistibilă, sfâşietoare. Am voiajat mult dar, neputând rezista unui îndemn neaşteptat, de mai multe ori mi s-a întâmplat să plec în grabă pentru a merge să văd “La Sainte Chapelle”, sau “învierea” lui Pietro della Francesca, sau “Primarul satului” din muzeul din Cairo, sau “Galatea” lui Rafael, sau tablourile lui Goya din Prado, sau sculpturile din Olimpia, sau  un portret al lui Bronzino sau al lui Rembrandt. Eram ca un amant căruia depărtarea îi tulbură neliniştea, care este dispus să facă mii de mile pentru a revedea, chiar numai pentru câteva clipe, acei ochi, acea gură, acel păr, acea mână care l-au vrăjit.
Sunt profund şi de aceea iubesc profund, nebuneşte. Şi am, de asemenea, blestemata pasiune de a-i face şi pe alţii să simtă ce simt eu, să-i conving să iubească ceea ce eu iubesc. de aceea sunt mereu înflăcărat, în acelaşi timp fericit şi sfâşiat de amintiri şi de aşteptare, mereu înflăcărat, mereu torturat, mereu în mişcare pe acest pământ, mereu agitat, bucurându-mă şi vorbind.
Nu vă puteţi imagina ce cheltuială de energie, ce risipă de nervi şi de sânge îmi cere această perpetuă dragoste. De foarte mulţi ani, aproape că nu mai ajung să dorm şi adesea uit să mănânc. Pentru cel care iubeşte cu diperare dragostea, fiecare oră de somn sau de absenţă devine un păcat, o ruşine, un martiraj. Dacă  universul oferă o permanentă posibilitate de a face descoperiri minunate, dacă viaţa este un miracol continuu, dacă dragostea dezinteresată şi devotată este singura ocupaţie demnă de un om, indiferenţa şi uitarea sunt păcate de neispăşit îndreptate împotriva spiritului şi  împotriva lui Dumnezeu. Cu toate astea, această flacără interioară m-a consumat, m-a distrus cu încetul, m-a ucis. Simt că nu mai pot rezista, că de acum am ajuns în pragul sfârşitului. Hercule putea să-şi zmulgă de pe trup veşmântul de foc, dar focul meu se află în interior, el mă mistuie, clipă de clipă, până la ultima fibră. Iertaţi-mă dacă nu vă por spune mai mult despre mine. Poate nu ne vom mai revedea. Amintiţi-vă de mine. Dragostea m-a copleşit toată viaţa, dragostea mă ucide.”
într-adevăr, eroul lui Giovanni Papini a murit până-n două zile, fără explicaţie medicală.
A murit din iubire de frumos.
Să nu ne grăbim a judeca sfârşitul ei(?) ca unul pesimist. Nu. Există în el(?) un înălţător îndemn la a trăi plenar iubirea de frumos, filocalia. Tânărul din istorie n-a murit, ci s-a contopit cu frumosul, cu un Frumos atât de sublim încât firavul veşmânt carnal nu-l mai putea suporta datorită şubrezimii lui. Povestirea arată cât este materia de neputincioasă să sufere înălţimile  duhului, cum nu găseşte ea tahnici ale exprimării de sine şi e incapabilă să împrumute duhului tăria de a înfrunta, prin aspiraţiile sale, neputinţele poverilor de carne negrăitoare ce-l trag în jos. Ea mai arată cât de fantastic de bine este să ne lăsăm cuceriţi în fiece clipă de frumosul din juru-ne. Să-l salutăm pe Dumnezeu în câte a creat  desfătătoare şi continuă a le crea prin sufletele şi mâinile artiştilor. Să cântăm şi să încântăm inimile celor cu care avem de-a face, grăindu-le despre frumuseţea naturii şi a artei. E un dar să poţi distinge Frumosul din câte ne înconjoară. Nu toată lumea a primit acest talant.  Fructificaţi-l, faceţi-l să rodească desfăşurând în faţa ochilor semenilor minunile lumii văzute şi nevăzute. Fiţi vestitorii Frumosului, binevestitorii  raiului coborât pe printre noi pe calea lui. Fiţi purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, în ipostaza Lui de creator al frumosului. Aceasta este una dintre feţele Scripturilor. Iar noi suntem chemaţi a fi apostoli şi ai ei.