– Copiii teribili

27. COPIII TERIBILI

Zilele trecute am fost la lacul Vidraru. De câte ori vezi şi revezi o privelişte, cugetul îţi este împins către o alta dintre frumuseţile ei.

Frumosul, ca unul dintre atributele Dumnezeirii, fără de margine fiind, nu secătuieşte nicicând, ci mereu ţi se dezvăluie cu altă faţă. Surprinderea unui chip nou al Lui îţi este înlesnită, ba chiar impusă de faptul că stările tale de conştiinţă sunt schimbătoare ca apa curgătoare şi reîmprospătate ca ea. După starea ta, se modifică şi ceea ce vezi din Frumos. Dar bucuria cea mare desprinsă din contemplarea Frumosului vine abia în clipa când aceasta din urmă se mută pe o treaptă mai înaltă, unde dă naştere Ideii, unde Frumosul devine mijloc de cunoaştere, capătă valoare universală, se preface în cheie a tainelor Existenţei sau măcar a unuia singur dintre misterele Ei. Atunci când Contemplarea nu o poţi deosebi de Meditaţie.

Potrivesc cele ce urmează ţinând seama de două pricini. Mai întâi, apropierea dintre peisajul montan de la Gheghard şi peretele stâncos de la baraj. În al doilea rând, închisorile prezente în naraţiunea acelui văr al domnului Vahan Ghemigian, ca şi propriile mele temniţe prezente în cele de mai jos. Nimeni să nu-mi atragă atenţia că într-un capitol e vorba despre închisorile suferite de un comunist, iar în celălalt de un anticomunist. Suferinţa, indiferent de nuanţa politică, tot suferinţă rămâne şi ea uneşte oamenii mai dihai decât orice teorie, dacă oameni sunt.

Oricâte înfăţişări mi-ar revela Vidraru, oricâte profiluri ar avea peisajul montan sălbatic de oriunde, un amănunt rămâne totdeauna grăitor pentru mine şi sfâşietor, de parcă de fiece dată l-aş surprinde pentru întâia oară. Este puterea, curajul, inteligenţa, nădejdea, inventivitatea vieţii, toate cuprinse într-o imagine unică. Pe cel mai pleşuv creştet de stâncă, pe peretele cel mai găunos sau mai neted, pe colţul cel mai ascuţit al pietrei, în sfârşit acolo unde materia moartă, încremenită de sute şi milioane de ani, e stearpă şi inospitalieră, e nudă şi seacă, e arsă, îngheţată, măturată şi spălată de mişcările năpraznice ale aerului, acolo apare câte un brad.

De multe ori îl zăresc chircindu-se. Luptă, se schimonoseşte, se frânge şi iar se ridică. Din simbol al neîndoirii, devine caricatură, aproape, a unei plante târâtoare. Alteori îl surprind înclinat, mai-mai să se prefacă-n punte peste hău.

De data aceasta, privirile mi-au fost reţinute de trei asemenea gemeni. Trunchiurile li se înghesuiau în pieptul rocii, se lipeau de el cu disperare, ca şi cum astă înfigere a ghearelor în duritatea lui rece i-ar fi păzit de prăbuşire. Viaţa nu poate fi despărţită de înălţare. În pofida greutăţilor de neînchipuit, copacii îşi împlineau menirea: creşteau tustrei spre cer.

Şi am căzut într-o amintire ca într-o groapă cu gunoi. Era din altă lume: Jilava.

În temniţe se purcede, într-un ritm anevoie de ghicit, la mutarea deţinuţilor dintr-o celulă într-alta, la reîmpărţirea lor. Este clipa cea mai dureroasă din punct de vedere afectiv. ‘Pritocirea’, cum o numeam noi, te rupea, poate pe vecie, de oamenii de care te legase, pentru un timp, prieteşugul cel mai cald, care îţi câştigaseră încrederea neclătinată, respectul pe de-a-ntregul. Nu aveai de unde şti în ce măsură destinul hotărât de administraţie urma să te mai pună vreodată faţă-n faţă cu ei. Unii ţi-au fost sprijin, te-au îmbărbătat, te-au întărit, ţi-au redat speranţa. Alţii te-au ajutat să-ţi învingi foamea, ţi-au dăruit bucata lor unică de pâine, 125 sau 75 de grame, primită la trei zile. Acesta ţi-a ascultat mărturisirea plină de pocăinţă a unor păcate ce n-au atins încă urechile altcuiva. Acela avea nevoie de tine, ceea ce-ţi stârnea dulcile îngrijorări ale răspunderii. Unul era bolnav. Altul te vindecase. Un bărbat ţi-a luat apărarea, înfruntând caraliul. Altul ţi-a pus comprese pe carnea zdrobită de bâte. Împotriva unor astfel de legături se născociseră mutările. “Ia-ţi boarfele şi ieşi!” , îşi intitulează memoriile de detenţie Oana Orlea, arestată pe vremuri, când avea 16 ani. A ales această poruncă să-i desemneze nenorocirile, deoarece îndărătul ei se ascundea lăcătuirea sumbră a întregului viitor şi acelaşi ordin îţi sfâşia şi prezentul şovăitor.

Dar ‘pritocirile’ puteau fi dihotomice-antonimice; nu era exclus un revers; era posibil ca ele să-ţi deschidă uşa bucuriei, chiar a fericirii. Că exista şi o plăpândă fericire în puşcărie. Fie izbucnită datorită reîntâlnirii unuia dintre cei înşiraţi mai sus, pierdut la altă mutare, fie din însoţirea providenţială cu un alt minunat prieten. Fără a-l mai fi văzut vreodată până atunci, îl recunoşteai dintr-o ochire, sub masca descărnării şi a palorii funerare, a fi taman persoana după care-ţi sângera inima, făptura anume aşteptată de tine, pregătită de experienţa ei de până atunci ca să-ţi răspundă tuturor întrebărilor, să-ţi liniştească dogorile temerilor, să te reechilibreze.

Aşa s-a întâmplat şi cu noi patru. Trei dintre noi am alcătuit de la început un mănunchi al iubirii frăţeşti. Al patrulea stătea la poarta infernului, cu un picior înlăuntru, cu altul afară; jumătate de gură-i surâdea, jumătate-i era strâmbată de spaime şi ură; un obraz îi era senin, celălalt întunecos; o pupilă i se întorcea spre interior, fascinată de orori ce flăcăruiau acolo, sub zăvoare; alaltă ne cântărea, distrat; era atrasă de naivitatea noastră, de entuziasmul nostru inocent, de şansele noastre de a rămâne curaţi, ceea ce lui i se refuzase. Era ispita întunericului. Ne atrăgea pe toţi. Unul dintre noi urma să cadă. Nici unul n-o bănuiam încă. Şi avea să plătească bir necruţător pentru acea cădere.

De Nicolae Balotă, viitorul pontif al criticii şi istoriei literare române, cred că cel mai cultivat intelectual din generaţia sa, m-am simţit legat de cum ni s-au întâlnit privirile. Ne-am mutat în paturi alipite. Şi mi-am început cea mai bogată perioadă de formare din toată existenţa mea de până acum, când scriu. Era firesc, nu? Provenea dintr-o mamă armeancă. Duhul lui Hrandt Avachian nu mă părăsea nici în iad. Nicolae Balotă constituia un alt dar al său.

Pe al doilea, Miron Chiraleu, am nădăjduit de cum am fost arestat să-l regăsesc în labirintul gherlelor. Ne cunoscusem în libertate. Făcusem parte din acelaşi grup de poeţi, muzicieni, amatori de arte plastice, de spectacol, printre care: muzicologul Radu Căplescu, soţia lui, Dina, lexicografa, şi Tudor Ţopa, scriitorul de însemnări zilnice. Abia după Revoluţie, vizitându-l pe dr. Ion Vianu în Morges (Elveţia), am aflat că Miron fusese în relaţii excepţionale şi cu alţi prieteni ai mei, recte cu fiul Profesorului Tudor Vianu şi cu Matei Călinescu. Petrecusem multe nopţi preocupaţi cu tăierea firului de păr în patru şi a frunzelor la câini, dând note tuturor evenimentelor culturale, după ce le disecam până la os. Râdeam de fitecine, ne simţeam stăpâni pe cunoştinţele cărturăreşti fără excepţie, ne aplaudam între noi, ne asiguram pe rând că eram cei mai buni. “Copiii teribili”, cum ne-ar fi numit Jean Cocteau. Degustam o boemă ce şedea bine vârstei noastre de atunci, a ieşirii din adolescenţă. Ba n-o degustam, ci o înghiţeam cu măsura halbelor, pe nerăsuflatelea. Miron studia regia de film. Eu, filologia.

Apoi Miron a dispărut. Am aflat că a fost depus la Tribunalul Militar. După ce am ajuns eu însumi în anchetă, imaginea lui îmi era întăritoare. Îmi spuneam: ‘Dacă el a putut trece prin asemenea cazne, voi fi şi eu în stare să le suport.’ Zvârlit în închisoarea comună de execuţie, după condamnare, nu făceam altceva decât să întreb pe fiecare dacă nu-l întâlnise.

Iulian Neamţu, al patrulea, fusese elev când i se întrerupsese viaţa civilă întâia oară, din pricina Frăţiilor de Cruce. După eliberare, nu ştiu dacă măcar izbutise să-şi încheie studiile liceale. Acum se afla arestat a doua oară.

Nicu Balotă, dimpreună cu cei doi fraţi Boilă şi cu sora lor (nepoţi ai lui Iuliu Maniu), adresaseră Papei un memoriu în care dădeau seama de situaţia bisericilor romano- şi greco-catolice în România comunistă. Un preot romano-catolic, confesor al domnişoarei Boilă, vândut puterii, de îndată ce află despre fapta lor, îi şi denunţă. Astfel, fraţii ei erau aruncaţi pentru a doua oară în temniţă, ea şi cu Nicu pentru cea dintâi. O a doua femeie, după reţinererea lor, mărturisindu-i aceleiaşi iude, astăzi moarte, că-i venea şi ei să se autodenunţe, deoarece avea cunoştinţă de memoriul ce-l concepuseră şi pentru care îmbrăcaseră cămaşa mucenicilor, găsi în turnător ajutorul care i-a făcut serviciul de a avertiza el Securitatea, să poată şi dumneaei gusta suferinţa râvnită…

Miron împrăştiase manifeste în timpul Festivalului Tineretului, din 1953, împreună cu alţi câţiva, printre care, am aflat când l-am reîntâlnit, şi Ion Gănescu, excepţional talent regizoral, colegul său. Au fost prinşi datorită unei întâmplări străine de fapta lor — o dezertare din armată a cuiva – , abia peste vreo doi ani.

Iulian era precaut. Nu ne încredinţase pricina rearestării sale. Făcând aluzie la precedenta, ne lăsa să înţelegem că se datora aceloraşi legături ale lui cu organizaţia Frăţiilor de Cruce. N-am apucat niciodată să ştiu dacă făcuse parte din ea, ori doar fusese amic cu vreunul dintre membrii lor.

Eu eram amestecat în încercarea adunării studenţilor bucureşteni la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, îndreptată împotriva sistemului de învăţământ tot mai degradat, impus de incultura din fruntea ţării, îndreptată şi împotriva armatelor sovietice de ocupaţie, a stării economice generale de plâns, pe scurt împotriva bolşevismului care-şi făcea mendrele deznaţionalizându-ne, îndobitocindu-ne ca, finalmente, să fim înghiţiţi de U.R.S.S. – “eliberatorul popoarelor lumii, bastion al păcii e!” , cum era lăudat prin ziare.

Personalitatea lui Nicu ne atrăsese pe toţi în jurul său. Chiar şi Iulian Neamţu cobora din când în când de pe patul lui, aflat la catul de sub tavan, lângă fereastră, pe acelea două, alăturate, unde ne petreceam ceasurile nesfârşite Balotă şi cu mine. Mai în vârstă cu vreo zece ani ca Miron şi subsemnatul şi doar cu vreo patru-cinci ani decât Iulian, Nicolae ne depăşea în materie de cunoştinţe literare, filosofice, filologice, artistice, cu o cantitate de nemăsurat. Era prieten cu reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, încă nerecunoscut a fi fiinţat, unul dintre ciracii lui Lucian Blaga, nedespărţit de poetul Doinaş, de criticii Ion Negoiţescu, Regman, de familia verilor literaţi şi oameni de teatru Radu şi Dominic Stanca. Fire blândă, aşezată, meditativă, se încânta de prilejurile convorbirilor, fie şi de era contrazis. Dascăl înnăscut (fusese asistent universitar), se apleca răbduriu asupra greşelilor noastre de gândire, asupra mărginirii informaţiei noastre, datorate vârstei şi mai ales tabuurilor politice din facultăţi şi publicaţii, ca şi interzicerii cărţilor celor mai însemnate în bibliotecile publice şi particulare. Ne lăsa să-i vorbim pătimaş, uneori să-l înfruntăm fără obraz şi, cu un nelipsit zâmbet al înţelegerii frăţeşti, ne aducea adaosul de idei ce ne lipsea pentru a ajunge la adevăr. Prin el am auzit despre romanul lui Thomas Mann “Iosif şi fraţii săi” , mult înainte ca ateismul să îngăduiască tălmăcirea lui în română. Aceasta a fost una dintre căile de introducere a noastră în Istoria Sfântă.

Ce bucurie să descopăr că, atunci când fusesem liberi, frecventam aceeaşi bibliotecă publică, cea a Institutului de Relaţii cu Străinătatea, situată în Bulevardul Dacia, cunoscută de puţini amatori de lectură şi privilegiată pentru că reţinea la dispoziţia cititorilor o parte dintre cărţile cuprinse în imensele două volume alcătuind lista ‘interziselor’ menţionate! Chiulul de la facultate – provocat de scârba de cursurile şi seminariile de marxism-leninism, de economie politică şi de limba rusă, ori de întâlnirile cu unii dintre profesorii fie nepregătiţi, fie care cedaseră în faţa presiunilor oficiale, demisionând de la menirea lor de a răspândi adevărata şi marea cultură a lumii — chiulul, spuneam, mi se preschimba într-o mutare negândită în oaza aceea unde, într-un an şi două luni, până am fost arestat, eram invitat la agapele dragilor scriitori înghiţiţi de conul de umbră tot mai densă, zvârlit asupra intelectualităţii de către mizeria spirituală comună întregii naţii. Împărtăşisem aerul respirat de urmaşul armenilor preţuiţi de mine, Nicolae Balotă, atinsesem aceleaşi opuri, privirile ne lunecaseră asupra aceloraşi pagini tipărite, asupra aceloraşi chipuri consumate de lectură, surprinsesem aceleaşi surâsuri de conivenţă răsărite pe feţele ce se îndrăgosteau unele de celelalte între două volume citite, sub privegherea aceloraşi magicieni ai verbului, admirasem aceleaşi femei, ne smerisem în faţa aceloraşi poeţi îndepărtaţi de la dreptul de a-şi exercita menirea şi, mai presus de toţi, înaintea modestului Felix Aderca, cititor alături de noi, trudind în aceea epocă la o monografie în mii de pagini a lui Goethe, care mă cinstise, pe mine, până mai ieri imberbul, cu prietenia sa şi cu lămuriri asupra muncii lui, amiciţie în amintirea căreia, mai târziu, la vreo cinci ani de la eliberare, i-am publicat câteva fragmente din “Jurnal”. Cu Nicolae Balotă făceam parte dintr-aceeaşi familie, el din aripa ei strălucită, eu din cea obscură.

La Jilava, în camera 36, cred, niciodată Nicu n-a lăudat Catolicismul, niciodată n-a umilit Ortodoxia. Dimpotrivă, dacă avea o înclinaţie, izvorâtă din aplecarea sa filosofică, spre discutarea tomismului, era, în acelaşi timp, un admirator nepotolit al cugetării Sfinţilor Părinţi Răsăriteni filocalici. Cum vieţuirea monahală a ordinelor apusene era interzisă în România, îmi asculta cu interes istorisirile despre purtarea şi cuvintele călugărilor de la mănăstirea Antim, cunoscute mie din adolescenţă, ale acelora care peste doi ani urmau să fie condamnaţi în lotul denumit “Rugul Aprins”, precum şi ale unora de la Cernica, unde făcusem numeroase plimbări, adevărate pelerinaje, dacă e să le judec după zelul cu care porneam la drum şi pioşenia cu care-mi întâlneam mentorii în rasă neagră. Nu ajunsese la el nici o veste despre “Rugăciunea Inimii”, despre care avusesem eu norocul a afla, mai bine zis mi-l căutasem eu. Îmi răsplătea această descoperire pe care i-o făceam cu timiditate, introducându-mă-n sistema rugăciunii Ave Maria, Gratia plena şi cu lecţii – adevărate expuneri universitare, cum nu avusesem norocul să audiez decât de la echilibratul Athos al cugetului, azi răposatul Profesor Tudor Vianu – în orice domeniu îl chemam sau de care eram însetat. Dar mai presus de toate cu tăinuirea despre credinţa creştinului.

Miron era numai urechi. Până atunci nu-şi pusese întrebări privitoare la strădaniile voinţei către Mântuire – sau nu recunoştea cu glas tare a o fi făcut. Le formula în gherlă şi se avânta cu îndrăzneală multă spre ţelul atunci întrezărit, cu o osârdie de o mare dăruire ce-i împodobea nespus fiinţa dinainte hărăzită cu frumuseţe trupească ieşită din comun şi nobleţe sufletească rară şi impunătoare. Iulian asculta. Uneori, nu des, se implica şi el. Pe urmă lăsa impresia că-i părea rău a nu se fi oprit la timp. Parcă ar fi crezut cele ascultate; parcă nu-şi îngăduia să le dea crezare. El ne strecura, cu fraze neisprăvite, cu vorbe ambigue, într-un univers al infernului, alcătuit din dureri ale cărnii şi suferinţe ale duhului, pe care ne făcea doar să le intuim, reţinut de a grăi pe şleau – aşa ni se părea – când de o frică soră cu moartea, când de o grijă maternă faţă de necunoaşterea noastră, să nu ne-o pângărească, să nu ne împingă la a ne pierde temeiul zidit pe dragostea creştină de semeni. Doar la Miron curiozitatea era mai puternică decât purtarea discretă în privinţa trecutului altcuiva, iar faţă de el bănuiesc că limba lui Iulian s-a dezlegat mai mult, tot mai mult, tot mai fără reticenţe. Am ajuns la această concluzie deoarece timpul petrecut de Miron Chiraleu în ungherul de unde cobora Iulian Neamţu din ce în ce mai rar se prelungea văzând cu ochii. Şi mai există o a doua raţiune ce mă face să bănuiesc că făgărăşanul Iulian i s-a confesat total asupra celor îndurate de el în reeducările de la Piteşti sau în cele de la Gherla, nu mai ţin bine minte în care.

Ce sunt “reeducările”? Timp de doi ani, tineretul legionar, dar nu numai, ci cu preponderenţă, a fost supus unui experiment unic în istoria omenirii, pe lângă care pălesc acelea ale doctorului Mengele. Obiectivele acestuia au fost: renegarea crezului politic, anihilarea credinţei în Dumnezeu, transformarea victimelor în bătăuşi şi ucigaşi, în provocatori şi turnători robot, în unelte fanatice ale comunismului. Mijloacele folosite pentru atingerea acestor scopuri reprezentau produsul minţii diabolice a câtorva securişti de vârf. Nu puteau fi imaginate de oameni cu mintea întreagă. Nu voi menţiona decât una dintre cazne: obligarea de a mânca fecale şi de a te dezaltera cu urina întregii celule. Iar torturile anticreştine închipuite de ei conduceau la permanenta batjocorire a celor sfinte, pe care n-o voi amănunţi aici. Călăii erau tot deţinuţi politici, tot legionari, deci creştini. Iar ei improvizau pe tema torturilor dată. Călăii se numărau dintre aceia trecuţi de partea Puterii şi aşteptând să fie eliberaţi înainte de termen, să primească grade în Securitate şi să-şi continue în libertate activitatea criminală, ca anchetatori. Pe mâna lor încăpuse Iulian copil.

Or, când ne-a venit timpul să fim căraţi în alte penitenciare de execuţie, Miron a ieşit din rândul hainelor vărgate, cuminte orânduite în poziţie de drepţi, şi i-a raportat comandantului Jilavei că era ‘simpatizant legionar’. Aceasta însemna că alesese să impună conducerii a-l îndrepta spre cea mai grea temniţă: Aiudul. Miron Chiraleu îşi căuta mucenicia, de bună seamă influenţat de cele aflate de la Iulian… Nicu avea dreptate când afirma despre Chiraleu: – “E atât de curat, încât, după ce se va călugări, nu se poate să nu-l aleagă Dumnezeu pentru Scaunul Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române”. În locul acestei răsplăţi divine, Miron a sfârşit tragic; o ştiu din zvon: spânzurat, cu şase luni înaintea capătului condamnării sale. Unii zic că a făptuit-o singur. Alţii, că a fost omorât din porunca ofiţerului politic. Şi una şi alta sunt cu putinţă. Aşa cum îşi începuse uceniciile pe lângă Iulian, mânat de curiozitatea lui intelectuală de nestăpânit, e firesc ca Miron să fi cercetat cât îi sta în puteri cu privire la monstruosul reeducărilor. Este de presupus că ajunsese a şti prea multe. Că devenise, prin aceasta, o ameninţare vie pentru Securitate, ori pentru foştii torţionari reeducatori, care nu fuseseră împuşcaţi în urma procesului ce li s-a intentat unora dintre vârfuri. Sau nu se mai putea suporta pe sine însuşi, într-atâta fiind apăsat de ştiinţa demonologică asupra omului şi a barbariei sale, dobândită prin forţarea cunoştinţelor.

După Revoluţia din ’89, ajungând şi eu în Occident la nişte rude, l-am cunoscut în Lausanne pe inginerul Mazilu, autorul amntirilor din detenţie: “În ghearele Securităţii” , care a coborât în braţele sale, sprijinindu-l la piept, cadavrul lui Miron, din ochiul funiei unde atârna.

Dar nu despre aceasta am voit să povestesc, ci despre acele luni extraordinare când Miron, Nicu şi cu mine ne rugam împreună şi ne străduiam să-l înţelegem pe Dumnezeu şi să-l mărturisim. Acel anotimp al Păcii, al căutării arzătoare, dar nu neliniştitoare, în inimile noastre şi în acelaşi timp în ceruri, a Prezenţei Personale a lui Hristos, căutare ce era şi găsire – sau aşa ni se părea, acel anotimp ne replămădea fiinţele. După cum s-a văzut, supus acestei forţe şi alteia la fel de mare, Miron Chiraleu s-a preschimbat. Iar motorul acelei preschimbări a fost Nicu Balotă, prin atât de temperata sa credinţă, dar sigură – deci uşor de suferit de către nişte neofiţi ca noi.

Unde să mai fi fost rivalitatea întronată între cele două Biserici? Unde se ascunsese mândria năroadă de a aparţine uneia sau alteia? Nicu, greco-catolic, Miron şi cu mine, ortodocşi, eram fraţi creştini, creştini români, iubeam ca nişte creştini, eram cei trei lângă care cobora Domnul, după făgăduinţa din Evanghelii. Iisus nu ne întreba ce deosebiri ne distingeau, ci se bucura că depăşisem starea de ură, de temere, de prudenţă, caracterizând relaţiile dintre cele două aripi ale credinţei naţionale. Nu aveam de ce să ne certăm pentru primatul cuiva aflat la mii de kilometri şi, în definitiv, tot cu un picior în groapă, ca şi noi. Nu era serios să ne imputăm încălcările de drepturi săvârşite cu două veacuri în urmă de către nişte strămoşi rămaşi pentru noi până şi fără nume. Inaniţia ne strângea de gât zi de zi şi clipă de clipă tot mai tare. Fiarele de dincolo de gratii ne primejduiau existenţa, la orice confruntare. Ce să ne mai pese nouă dacă Duhul Sfânt purcedea numai de la Tatăl sau şi de la Fiul, când riscam să ne dăm sufletele în braţele aceleiaşi Sfinte Treimi în orice ceas? Îşi poate cineva închipui că un ortodox şi un greco-catolic şi-ar disputa întâietatea în faţa plutonului de execuţie? Or, noi ne aflam în faţa plutonului de execuţie; doar că era invizibil şi nu sosise încă ordinul apăsării pe trăgaci.

De aceea mă doare astăzi să observ că este iarăşi uitat vrăjmaşul care-l slujeşte pe diavol şi că este neglijată paza de el şi că fraţii întru Hristos ignoră că sunt străbătuţi de acelaşi sânge duhovnicesc, când ecumenicitatea în temniţe era atât de firească încât parcă ne născusem respirând aerul ei. Mi-e sete de dragostea dintre creştinii zdrenţăroşi, în zeghe, cu obiele şi fără şireturi la bocanci, vineţi de frig şi foame, împiedicaţi să vorbească, să se mişte, să înveţe, să se bucure de munca aleasă de ei înşişi şi de roadele ei, bătuţi, înjosiţi. Mi-e sete de sufletul lor mare, tolerant, generos.

Mi-e sete să creştem ca nişte păduri de semeni slobozi şi gemeni, spre cerul lui Dumnezeu.