O tentativă de a scăpa de reeducare: Petre Grigore C. Anastasis În capitolul de faţă nu mai urmăresc cărţi despre reeducare ci doar fragmente privitoare la ea, din unele memorii cu arie mult mai largă şi deosebită. Şi aici, ordinea expunerii va fi aceea alfabetică a numelor scriitorilor. Pentru nici unul dintre aceştia nu voi schiţa nici biografie, nici privire de ansamblu asupra lucrării, rezervându-le pentru volumul unde scrierea lor îşi va găsi locul potrivit întregului ei. Cartea de memorii a lui Petre-Grigore C. Anastasis (Puiu Năstase) este doar anunţată de ÎNFRUNTAREA. REEDUCĂRILE DE LA GHERLA publicată de mine [Bucureşti, Editura Ramida, 1997] pentru a-i insufla curajul de a-şi duce întreprinderea scriitoricească la capăt, fiindcă ea reprezintă numai începutul amintirilor sale de detenţie. Aceasta nu înseamnă că nu rezistă privirii critice şi ca atare; dimpotrivă, seriozitatea gândirii autorului, scrupulozitatea cu care îşi informează cititorul asupra istoriei contemporane, grija redactării, frecventele apeluri la înţelegerea şi afectivitatea lectorului, lipsa de exagerare de orice tip şi în orice domeniu, modestia formulărilor de opinii, credinţa (religioasă şi politică) fermă, înfăţişarea fidelă a evenimentelor epocii, începând cu anunţarea la radio a armistiţiului şi până la începutul lui iunie 1950, când a cunoscut barbaria de limită manifestată de comunism în temniţe (reeducările de la Gherla), îl impun pe autor în fruntea eşalonului de memorialişti, dacă este să-i luăm în considerare meritele stilului limpede dar adresat inimii, nu numai raţiunii. Afirmaţia n-are de ce mira: avem de-a face cu un om ale cărui studii acoperă Matematicile (cu specializarea în astronomie), Ingineria (Mine şi Petrol), Filologia modernă (doctorantura în literatură engleză, dar posedă perfect şi germana, franceza, italiana), Religia (Master în Statele Unite ale Americii), care predă la o universitate catolică din S.U.A limba şi literatura religioasă latină; în plus, a semnat, cât a...

În capitolul de faţă nu mai urmăresc cărţi despre reeducare ci doar fragmente privitoare la ea, din unele memorii cu arie mult mai largă şi deosebită. Şi aici, ordinea expunerii va fi aceea alfabetică a numelor scriitorilor. Pentru nici unul dintre aceştia nu voi schiţa nici biografie, nici privire de ansamblu asupra lucrării, rezervându-le pentru volumul unde scrierea lor îşi va găsi locul potrivit întregului ei. Cartea de memorii a lui Petre-Grigore C. Anastasis (Puiu Năstase) este doar anunţată de ÎNFRUNTAREA. REEDUCĂRILE DE LA GHERLA publicată de mine [Bucureşti, Editura Ramida, 1997] pentru a-i insufla curajul de a-şi duce întreprinderea scriitoricească la capăt, fiindcă ea reprezintă numai începutul amintirilor sale de detenţie. Aceasta nu înseamnă că nu rezistă privirii critice şi ca atare; dimpotrivă, seriozitatea gândirii autorului, scrupulozitatea cu care îşi informează cititorul asupra istoriei contemporane, grija redactării, frecventele apeluri la înţelegerea şi afectivitatea lectorului, lipsa de exagerare de orice tip şi în orice domeniu, modestia formulărilor de opinii, credinţa (religioasă şi politică) fermă, înfăţişarea fidelă a evenimentelor epocii, începând cu anunţarea la radio a armistiţiului şi până la începutul lui iunie 1950, când a cunoscut barbaria de limită manifestată de comunism în temniţe (reeducările de la Gherla), îl impun pe autor în fruntea eşalonului de memorialişti, dacă este să-i luăm în considerare meritele stilului limpede dar adresat inimii, nu numai raţiunii. Afirmaţia n-are de ce mira: avem de-a face cu un om ale cărui studii acoperă Matematicile (cu specializarea în astronomie), Ingineria (Mine şi Petrol), Filologia modernă (doctorantura în literatură engleză, dar posedă perfect şi germana, franceza, italiana), Religia (Master în Statele Unite ale Americii), care predă la o universitate catolică din S.U.A limba şi literatura religioasă latină; în plus, a semnat, cât a locuit în România, mai mult volume de traduceri literare (dintre care...

În loc de introducere la ce urmează a fi comunicat, e potrivit să adăstăm asupra unui amănunt grăitor din propria meditaţie a autorului, menit să explice inexplicabilul din câte va nara: “Partidul comunist, instaurat prin violenţă în România, a tins şi a izbutit să destrame sistemul social şi reţeaua schimbului interpsihologic uman propriu şi specific poporului român, deteriorând până la temelie structura şi relaţiile sociale elementare dintre indivizi, lăsându-i pe oameni în vid la un moment dat şi, mai mult, a tins şi a izbutit acest regim silnic să năruie şi să calce în picioare valorile şi ideile comune ale oamenilor, înlocuind acel tezaur comun agonisit în secole lungi la rând – tezaur care constituia stâlpul de rezistenţă al societăţii noastre -, cu anarhia, haosul, spaima, nesiguranţa, anxietatea, disperarea şi moartea”(p. 330). Dacă vreţi, a realizat, pe plan socio-naţional, ceva similar fisurării atomului, noţiune mult mai familiară cunoştinţelor noastre, fisurare ce conduce la modificări de structură. Modificări în structura psihologică umană au adus, drept urmare, şi “reeducările”. Ion Cârja nu le cunoştea încă. “Îmi aduc aminte că era o seară întunecoasă”, scrie el în “Canalul morţii” [Bucureşti, Cartea Românească, 1993],“în jurul orei nouă, şi se dăduse stingerea, când un om din brigada mea a venit la priciul meu de scândură şi mi-a spus că mă caută cineva afară. În spatele barăcii mă aştepta amicul meu. Eram tulburat de curajul lui, pentru că într-adevăr era curaj să îndrăzneşti să mergi seara, de la un dormitor dintr-o baracă, la alt dormitor din altă baracă, în acea perioadă când studenţii reeducaţi dădeau administraţiei note informative despre toate mişcările din interiorul lagărului. Administraţia era deosebit de interesată să afle filiaţiunea prieteniilor.” Misteriosul îndrăzneţ constituie el însuşi un capitol al Istoriei Literaturii Române Contemporane, ca şi al celei de Detenţie....

În memoriile sale de temniţă, intitulate: Salvat din infern [traducere din limba franceză de Maria Alexe; Bucureşti; Humanitas; 1992],  Constantin Cezianu, fostul director de cabinet al ministrului de externe Petrescu Comnen, izbutind, după a doua sa petrecere în temniţele comuniste, să plece în Franţa, la intervenţia Preşedintelui acestei ţări, Generalul De Gaulle, în memoriile sale, spuneam, redactate pe malurile Senei, autorul afirmă că nu şi-a îngăduit “nici o fantezie, nici o exagerare, nici o dramatizare a faptelor”, ci s-a oprit la “a descrie ceea ce am trăit, ceea ce am văzut şi, numai în cazul “studenţilor de la Piteşti”, ceea ce mi-au relatat numeroşi martori a căror bună-credinţă nu poate fi pusă la îndoială”(p. 10). Revine asupra acestei îndatoriri a cinstei şi insistă că, “în ce-i priveşte pe “studenţii de la Piteşti”, nu am fost niciodată în preajma lor”. Deşi sosirea lor la Peninsula – Canal – îi precedase propria venire acolo doar cu vreo două zile. “I-am cunoscut numai de la cei care stătuseră în aceeaşi celulă sau în aceeaşi baracă cu ei. Camarazii mi-au relatat ce au avut de îndurat din cauza lor. Prin urmare, nu este vorba aici de o mărturie a mea, ci de mărturiile pe care mi le-au făcut o parte dintre deţinuţii politici, mărturii ce concordă între ele şi a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Aş fi putut nici să nu scriu acest capitol” (p. 289), constată, în acord cu determinarea sa de a nu declara cititorilor decât ceea ce a văzut şi trăit personal. Se putea abţine a o face, cu atât mai mult cu cât despre ‘fenomen’ s-a publicat “o carte foarte bună”. S e referă la D. Baco, Piteşti [Editura Artes Graficas Benzal, Madrid] . Rostul intervenţiei sale stă în aceea că lucrarea respectivă a fost scrisă “în limba română”; de unde...

A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simţindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălţate ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons cu cât rugăciunea urcă mai sus, în înălţimi fără de sfârşit înecate în umbre dense până la beznă. Dealtfel, titlul celor două volume intrigă prin aparentul paradox inclus: “Imn pentru crucea purtată” [Timişoara, Editura Gordian; 1997]; există în el un triumf sfidător – acel “imn”… – care, desigur, mulţumeşte divinităţii pentru dreptul la o cruce personală, ca şi pentru tăria de a nu fi căzut sub povara ei, însă, în acelaşi timp, respiră un aer de exultare neobişnuit pentru smerenia creştinului de rând. Este adevărat că Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profundă teologică, ce reiese din cele citate în continuare, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus. “Fiecare om este rânduit în Planul Divin cu o anumită chemare. Pentru aceasta, Dumnezeu îl investeşte cu anumite daruri sufleteşti şi trupeşti în chip potenţial de la naştere, lăsându-i libertatea şi creindu-i prilejuri să şi le cultive şi să le desăvârşească, în vederea împlinirii chemării pe care trebuie să o intuiască şi să facă din ea un act de mărturisire spre mântuirea lui. Dacă abdică de la chemarea slujirii lui Dumnezeu, darurile vor intra în robia celui viclean şi va fi pierdut prin ele. Fiecare om are un dar specific, care nu este greu de sesizat, prin care se poate mântui, dacă îl pune în slujba lui Dumnezeu, în conlucrare harică. Să racordeze voia personală la voia Divină: Vreau să mă mântuiesc! / Vreau...

George Popescu, în “Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului” [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997], cu prilejul narării petrecerilor sale prin temniţe, menţionează şi ceea ce numeşte în titlul unui capitol:Prima încercare de reeducare la Aiud. După cum contribuţia lui Cârja la cunoaşterea evoluţiei reeducărilor, în raport de cele înfăţişate în cartea aceasta constituie o premieră (reeducările la Canal), la fel şi paginile lui aduc ştiri noi despre acel fenomen, în alt penitenciar –  unde reeducările sunt mai curând cunoscute ca pregătind graţierea din 1964 şi nu încă din 1950-1951. Ele au însoţit schimbarea comandantului închisorii cu căpitanul Dorobanţu, al cărui adjunct purta acelaşi nume şi s-au aflat sub răspunderea unui plutonier de origină maghiară, totdeauna îmbrăcat civil, care organiza orele de educaţie a deţinuţilor (“sau mai bine zis de reeducare”; p. 27). Orele erau de educaţie politică, se ţineau duminica dimineaţa şi constau în lectura unor articole de ziar (cel de fond al Scânteii), comentate plicticos, după citirea cu glas tare. Memorialistul dă oarecari explicaţii pentru ce reeducarea la Aiud nu avea acelaşi caracter samavolnic ca la Piteşti şi Gherla. “În primul rând, Aiudul avea o rezonanţă internaţională prea mare. Acolo se găsea tot ce avusese mai reprezentativ cultura, politica şi armata României Mari dintre cele două războaie mondiale, plus cei arestaţi în primele valuri de către comunişti. Orice abuz săvârşit aici ar fi adus Aiudul în discuţia statelor civilizate din Occident, a O.N.U, etc. În al doilea rând, aici erau oameni cu o cultură vastă, alţii cu o voinţă de oţel, conducători de organizaţii anticomuniste, de partide, militari etc., dispuşi să meargă până la sacrificiul suprem cu rezistenţa, optând poate chiar pentru o confruntare, inegală desigur, şi în acest fel administraţia ar fi fost pusă în situaţia să primească o ripostă pe care nu ar fi putut-o para....

Mihai Rădulescu, aşa cum am făgăduit la începutul capitolului de faţă, ne readuce la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe vremea reeducărilor. O face în volumul: “Flăcări sub Cruce” [Bucureşti, Editura Ramida; 1995], sub titlul: Naşterea din Vitleim sau Pe muchie de cuţit, ultima dintre povestirile adunate în tomul închinat vieţuirii studenţilor sub comunism. “Pentru ilustrarea afirmaţiei că cei care trecuseră prin demascare dădeau dovada a fi fost ‘reeducaţi’ prin torturarea rudelor, voi recurge la Memoriile inedite ale fostului deputat naţional-ţărănist de Argeş, Marin Piţigoi(puse la dispoziţia autorului prin deosebita amabilitate a fiului său, la rândul său deputat, astăzi, al aceluiaşi partid; n. n.) . Autorul sosise la colonia Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. S-au organizat brigăzile de către câţiva tineri între 20 şi 22 ani, numiţi de comandant brigadieri şi pontatori, uneltele conducerii, foşti studenţi trecuţi prin mâinile reeducatorilor de la Piteşti şi dezumanizaţi. Acela care l-a luat în brigada sa pe ţărănist i-a spus că-l cunoştea. Cel în cauză l-a recunoscut şi el, dar mai târziu şi cu destulă dificultate. Era feciorul verişoarei lui şi al preotului M. Enăchescu, student în anul IV sau V al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, arestat prin 1948: Sică Enăchescu. Această întârziere în identificarea brigadierului desigur că stupefiază. Ea se datora multor cauze: hrana mizerabilă conducea la sărăcirea organismului de acele substanţe specifice necesare activităţii creierului; traumele psihice îl înceţoşau deasemeni; obsesiile fricii reduceau penibil ecranul mental; modificarea trăsăturilor fizice şi, mai ales, a privirilor, în raport de noile trăiri adoptate, îndepărtau chipurile de ceea ce fuseseră în libertate. Pe deasupra, este de presupus că pe întregul parcurs al perioadei de creştere, nepotul se lăsase rareori văzut, răpit fiind de şcolirea efectuată departe de casă. Încă de la primul fel de muncă silnică la care a fost supus deputatul, a...

O reeducare “binetemperată“(Nicolae Călinescu) Nicolae Călinescu, născut la Pleniţa – Dolj, la 18 ianuarie 1924, a zăcut prin puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. S-a săvârşit din viaţă într-un accident de munte, în 1992, pe când escalada Făgăraşii, în vederea reconstituirii traseelor rezistenţilor armaţi. Ca memorialist (“Preambul pentru camera de tortură”[Timişoara. Editura Marineasa; 1994]), Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. În fiecare dintre acestea simţi şi umbra unor cuvinte nerostite, cu rădăcini nevăzute, ascunse în cugetare, şi umbra altora, mai adânci, plutind, ca bătute de nişte curenţi subacvatici şi întunecoşi, în teritoriul în permanentă mişcare al afectelor. Scriitorul este unul care îşi ‘binetemperează’ (în sensul introdus de Johann Sebastian Bach) anticalofilia, cu aspiraţiile acesteia având comune: iubirea de economie, de stăpânire a imboldurilor penei, tendinţa de reîntoarcere la epurarea, iubită de clasicism, a zorzoanelor lingvistice figurative. Piesele ce-i compun volumul sunt schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), realizate cu variate mijloace, de la expunere, la monolog, de la descrierea cumpenelor – ce lasă de intuit caracterul – la exorcizare, de la desenarea mediului (interior sau natural) la simplul dialog, uneori compus doar din patru-cinci replici. Ele amintesc, prin caracterul depăşind eseul şi apropiindu-se de istorioara apodictică, parabolică, de Giovanni Papini, un Papini mai puţin romantic şi deloc exploziv, ca şi de Franz Kafka. Moralistul se ascunde cu jenă şi modestie îndărătul privirii uimite de câte vede. Pedagogul se îmbracă în tăcere. Scriitorul priveşte, implicat mai ales în subtext. Şi cum priveşte! Camera de luat vederi îi alunecă silenţios, să surprindă fiece mişcare, fiece modificare petrecută în raza vizuală, lunecă peste transparenţele obiectelor, ale zidurilor, ale plafoanelor şi cimenturilor de pe jos, ale cătuşelor şi, mai ales, ale lanţurilor, să apuce, dincolo de acea străvezime, contururile oamenilor...

Nicolae Călinescu, născut la Pleniţa – Dolj, la 18 ianuarie 1924, a zăcut prin puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. S-a săvârşit din viaţă într-un accident de munte, în 1992, pe când escalada Făgăraşii, în vederea reconstituirii traseelor rezistenţilor armaţi. Ca memorialist (“Preambul pentru camera de tortură”[Timişoara. Editura Marineasa; 1994]), Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. În fiecare dintre acestea simţi şi umbra unor cuvinte nerostite, cu rădăcini nevăzute, ascunse în cugetare, şi umbra altora, mai adânci, plutind, ca bătute de nişte curenţi subacvatici şi întunecoşi, în teritoriul în permanentă mişcare al afectelor. Scriitorul este unul care îşi ‘binetemperează’ (în sensul introdus de Johann Sebastian Bach) anticalofilia, cu aspiraţiile acesteia având comune: iubirea de economie, de stăpânire a imboldurilor penei, tendinţa de reîntoarcere la epurarea, iubită de clasicism, a zorzoanelor lingvistice figurative. Piesele ce-i compun volumul sunt schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), realizate cu variate mijloace, de la expunere, la monolog, de la descrierea cumpenelor – ce lasă de intuit caracterul – la exorcizare, de la desenarea mediului (interior sau natural) la simplul dialog, uneori compus doar din patru-cinci replici. Ele amintesc, prin caracterul depăşind eseul şi apropiindu-se de istorioara apodictică, parabolică, de Giovanni Papini, un Papini mai puţin romantic şi deloc exploziv, ca şi de Franz Kafka. Moralistul se ascunde cu jenă şi modestie îndărătul privirii uimite de câte vede. Pedagogul se îmbracă în tăcere. Scriitorul priveşte, implicat mai ales în subtext. Şi cum priveşte! Camera de luat vederi îi alunecă silenţios, să surprindă fiece mişcare, fiece modificare petrecută în raza vizuală, lunecă peste transparenţele obiectelor, ale zidurilor, ale plafoanelor şi cimenturilor de pe jos, ale cătuşelor şi, mai ales, ale lanţurilor, să apuce, dincolo de acea străvezime, contururile oamenilor în zeghe – sau...

Paul Goma a pătruns adânc în conştiinţa publică – şi nu numai românească – în calitate de personaj al istoriei noastre contemporane, înainte de a culege laurii destinaţi scriitorului, răsărit pentru români abia după Decembrie ’89. Născut într-o familie de învăţători basarabeni (Eufimie şi Maria Goma), în 1935, ca al doilea copil (cel dintâi moare la mai puţin de un an după ce a văzut lumina zilei), în satul Mana, com. Vatici, jud. Orhei, îşi însoţeşte părinţii în Transilvania (după încheierea unei epopei a tatălui, trecut prin deportare şi lagărul de prizonieri), unde aceştia se mută alternativ în jud. Sibiu şi Târnava Mare, trăind drama tuturor refugiaţilor din Basarabia ameninţaţi cu alungarea în Siberia, dacă erau descoperiţi pe teritoriul românesc. Normalist şi liceist, viitorul romancier este reţinut 8 zile la Securitatea din Sibiu, întretimp fiind exmatriculat din toate şcolile ţării. Izbuteşte să absolve liceul în Făgăraş, în 1953. Peste un an îl găsim la Institutul de literatură şi critică literară “Mihai Eminescu”, transformat în anul următor, 1955, în secţie a Universităţii Bucureşti. În 1956, este judecat de Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, Tismăneanu, Radu Florian, M. Novicov, într-o şedinţă la care participau şi doi ofiţeri securişti în civil, pentru diverse afirmaţii făcute în cadrul seminarului de marxism, privind injusteţea războiului din 1939 ruso-finlandez, inexistenţa limbii ‘moldoveneşti’, denumire a limbii române vorbite în R.S.S. Moldovenească, cotele agricole descurajând ţăranul producător, colectivizarea – greşeală economică, trupele sovietice din România – trupe de ocupaţie, neavenirea obligativităţii învăţării limbii ruse în ţara noastră. Academicianul Iorgu Iordan, sprijinit de membrul corespondent al aceleiaşi Academii Ion Coteanu, a cerut imediata lui arestare. Profesorii de marxism Tismăneanu şi Florian au optat pentru exmatricularea sa. Mihai Novicov i-a luat apărarea. Odată cu începerea noului an universitar, Paul Goma citeşte la un...

Romanul “Jertfa (Transfigurări)”de Dan Lucinescu [Iaşi, Fides, 1997] îngăduie surprinderea rezultatelor literare produse de o prea îndârjită aspiraţie la purificarea gândirii, trăirii şi, implicit, a vocabularului şi tehnicii narative, iar acest rezultat, prin eliminarea concreteţei ‘banalului’ şi detaliilor materiale, crează o lume defunctă înainte de a se naşte, o lume inapropriabilă, o lume străină. Să fie datorită aplecării native spre ştiinţă a autorului? Adevărat, conform Notei biografice finale, după absolvirea Facultăţii de Mecanică şi a cursurilor post-universitare de Energie Nucleară, el a elaborat un op: “Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală” şi a avut o bogată activitate de laborator şi cercetare, pe care n-are rost s-o prezint acum; pentru ea a fost preţuit şi răsplătit la timpul cuvenit. Dar mai constat că nu doar el a fost condamnat la 15 ani muncă silnică (în urma arestării din 24 aprilie 1948), executaţi, dar şi maica sa a fost condamnată politic, ca şi una dintre cele două surori ale lui, iar părintele-i a avut domiciliu obligatoriu. Deci o experiere cvasicompletă (oricum împătrită) a dramei, ceea ce lasă de aşteptat a fi trezit în memorialist o apetenţă pentru durităţile realului. Totuşi ea lipseşte, prin această trăsătură Dan Lucinescu deosebindu-se de ceilalţi memorialişti şi scriitori discutaţi aici. Mai mult, el teoretizează  desprinderea de pământesc (şi nu o dată!): “Realul învingător nu este cel ce zugrumă (sic?!) o existenţă ci cel care reuşeşte să sublime suferinţele, în jertfă pură oferită Marelui Creator. Pep nu era animat de speranţe deşarte. Ingerul Bun de lângă el îl făcu să înţeleagă cât de departe şi problematică este o schimbare a stării în care se afla”(p. 232). Am numit cartea ‘roman’, pentru că Dan Lucinescu îşi realizează istorisirea la persoana a III-a singular şi-şi atribuie aventurile unui personaj dorit fictiv, numit: Pep. Cititorul s-a obişnuit cu sistemul meu de...

“Fortul 13. Convorbiri de detenţie (Memorii I) de Marcel Petrişor debutează ca un thriller menit a fi adaptat pentru ecran: “Într-o dimineaţă de martie a anului 1958, din duba cenuşie a M.A.I.-ului pe care scria “PÂINE”, fură zvârlite la poarta Jilavei trupurile a doi inşi, care până atunci nu se văzuseră niciodată. Erau ca doi saci legaţi fedeleş şi aruncaţi dintr-un vagon de marfă, ajuns cu sau fără voie la destinaţie. Soarta, întâmplarea sau cine ştie ce socoteli ale biroului de anchetă îi făcuseră să cadă alături, iar închisoarea-i primea într-o celulă de beton ca un stomac flămând, pentru care nu se punea niciodată problema digestiei. Orice ar fi fost aruncat acolo era perfect digerat şi absorbit până la ultima picătură”(p. 5). De fapt, cei doi se cunoşteau bine: ‘vorbiseră’ îndelung prin perete, folosindu-se de alfabetul Morse. Astfel, având cu totul alt scop, Internele puseră umărul la legarea uneia dintre prieteniile cele mai fidele din lumea temniţei. Deoarece, “Fortul 13″ [Bucureşti, Editura Meridiane, 1991] este un roman cu cheie şi pentru că încifrarea lui priveşte numai aceste două personaje, voi da pe faţă de la bun început identitatea lor: Mircea Petre îl ascunde pe autor, iar Gore Bolovan pe Gheorghe Calciu. Curând, cea mai subtilă ironie a cărţii, prin aceea că este şi melancolică, ne introduce în noul lor spaţiu de existenţă. Ea e construită în mod neobişnuit, dar eficient, aproape neluată în seamă, atât este de aluzivă: primul termen, deşi pe neobservatelea, aduce un aer al libertăţii de mişcare în arii de civilizaţii însorite, către zona europeană ce stă la temelia culturii moderne şi creştine, Elada, orizonturi pomenite în grabă, visate din viteza oricărui vehicol iute, pe când al doilea termen, dezvoltat, de la o privelişte patriarhală suculentă, se mută treptat sub pământ, într-una dintre...

Mihai Rădulescu, ca în mai toate scrierile sale, şi în Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor [Bucureşti, Editura Ramida; 1993] încearcă o recuperare literară a istoriei, bazată pe document. În cazul de faţă, documentul este banda magnetică. Pe calea comunicării celor observate, vizitatorul unui fost reeducat – cel dintâi fiind romancierul – ne înlesneşte să ne strecurăm, alături de el, în locuinţa celui de al doilea, să-i cunoaştem acestuia munca, gustul estetic, obiceiurile, ca şi felul de a nara, precum şi să-i înţelegem mai bine, din obiectele de artă create în timp, cuvintele despre Acel Odinioară aproape incomunicabil. Întreaga scriere se instituie portretul lui Aurel Obreja, martorul acuzării în procesul criminalilor de la penitenciarul Gherla. “Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin. “Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca-n majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi în largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu”(p. 17). “Şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului şi pândim umflarea cafelei din ibric” (p. 19). “Sorbindu-ne până la zaţ licoarea neagră, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat ‘să lucrăm’ în sufragerie. Pătrunderea în această încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit în o mie şi unul de rânduri Şeherazada. Fiecare mobilă are cel puţin una dintre feţe încrustată de muşcătura făcătoare...

Dostoievschi în “Posedaţii”, analizează coimplicarea unor nevinovaţi în omucidere pentru a-i aservi intereselor conducătorului lor de grup (politic); compromişi astfel, ei nu se mai pot nicicând elibera de sub imperiul voinţei sale. Aceasta s-a petrecut în reeducări, fiecărei victime venindu-i rândul, mai devreme sau mai târziu, de a deveni călău, într-o mai mică sau mai mare măsură; oricum sunându-i ceasul de a se murdări moralmente, astfel încât jena de a fi dată în vileag culpabilitatea ei se spera să împiedice a se da pe faţă cele făptuite de ceilalţi, monstruoşii săi maculatori şi tirani ai tuturora. În “Nefericirile elevului Törless” de Robert Musil, mica vină a unuia dintre colegii personajului numit în titlu îl transformă în bătaia de joc şi victima patimilor carnale şi a viciilor afectiv-intelectuale ale călăilor săi de vârstă imatură, tot prin scontarea că el nu va da în vileag purtarea inumană a ‘stăpânilor’ lui, din spaima că furtişagul său iniţial va fi făcut public de aceştia, ca şi jalnica lui destrăbălare posterioară, ei scoţându-l drept unic vinovat, în timp ce ei înşişi ar fi devenit un fel de salvatori publici. La fel, demascările au duhnit de autoincriminările cu privire la vicii născocite de frică, iar multe dintre torturile aplicate, cu preponderenţă celor credincioşi, făceau parte din arsenalul perversiunilor de tot felul, în vederea atât a umilirii cu martori a celui în cauză cât şi a punerii sale în situaţia de a nu mai putea nicicând ridica fruntea în numele unei nobleţi ce l-ar fi distins de gâzii săi. Tema cruzimii faţă de tovarăşii de crez sau de colegi, pângărirea morală, folosirea aproapelui în scopuri ce pe el îl terfelesc, iar ţie îţi priesc, preschimbarea sa într-o marionetă dănţuind după o partitură secretă, cunoscută numai de tine, mânuitorul ei, ducerea defăimării până la mozolirea victimei...