FRAGMENTARIUM

O tentativă de a scăpa de reeducare: Petre Grigore C. Anastasis

În capitolul de faţă nu mai urmăresc cărţi despre reeducare ci doar fragmente privitoare la ea, din unele memorii cu arie mult mai largă şi deosebită. Şi aici, ordinea expunerii va fi aceea alfabetică a numelor scriitorilor. Pentru nici unul dintre aceştia nu voi schiţa nici biografie, nici privire de ansamblu asupra lucrării, rezervându-le pentru volumul unde scrierea lor îşi va găsi locul potrivit întregului ei.

Cartea de memorii a lui Petre-Grigore C. Anastasis (Puiu Năstase) este doar anunţată de ÎNFRUNTAREA. REEDUCĂRILE DE LA GHERLA publicată de mine [Bucureşti, Editura Ramida, 1997] pentru a-i insufla curajul de a-şi duce întreprinderea scriitoricească la capăt, fiindcă ea reprezintă numai începutul amintirilor sale de detenţie. Aceasta nu înseamnă că nu rezistă privirii critice şi ca atare; dimpotrivă, seriozitatea gândirii autorului, scrupulozitatea cu care îşi informează cititorul asupra istoriei contemporane, grija redactării, frecventele apeluri la înţelegerea şi afectivitatea lectorului, lipsa de exagerare de orice tip şi în orice domeniu, modestia formulărilor de opinii, credinţa (religioasă şi politică) fermă, înfăţişarea fidelă a evenimentelor epocii, începând cu anunţarea la radio a armistiţiului şi până la începutul lui iunie 1950, când a cunoscut barbaria de limită manifestată de comunism în temniţe (reeducările de la Gherla), îl impun pe autor în fruntea eşalonului de memorialişti, dacă este să-i luăm în considerare meritele stilului limpede dar adresat inimii, nu numai raţiunii. Afirmaţia n-are de ce mira: avem de-a face cu un om ale cărui studii acoperă Matematicile (cu specializarea în astronomie), Ingineria (Mine şi Petrol), Filologia modernă (doctorantura în literatură engleză, dar posedă perfect şi germana, franceza, italiana), Religia (Master în Statele Unite ale Americii), care predă la o universitate catolică din S.U.A limba şi literatura religioasă latină; în plus, a semnat, cât a locuit în România, mai mult volume de traduceri literare (dintre care unul împreună cu subsemnatul), date ce îl fac apt de o scriitură cel puţin cultă.

Aflându-se la Jilava, după procesul în care a fost condamnat trei ani, cunoaşte şi un grup studenţesc din Moldova; din el făceau parte mai mulţi inşi sosiţi din penitenciarul Suceava; printre aceia, Găbureac şi Leviţchi (sic!) . “Ei ne spun pentru prima dată de o aşa zisă acţiune de reeducare, de fapt îndoctrinare comunistă, de la acea închisoare. Un anume student Bogdanovici a cerut (sau i s-a propus şi el a acceptat) cărţi marxiste, leniniste şi staliniste pentru a le studia şi în felul acesta a-şi schimba convingerile. (…) Ştirea aceasta ne-a îngrijorat din două motive: 1. Pentru că arăta laşitatea unor studenţi intraţi în închisoare ca oponenţi ai comunismului şi deveniţi apoi doritori de carte comunistă. 2. Pentru că această acţiune va împărţi studenţimea în două tabere: “cei reeducaţi sau reeducabili”şi ceilalţi. Şi nu era deloc greu să tragi concluzia că cea de a doua categorie va avea de suferit. Dar nimeni nu îşi putea închipui gradul de bestialitate la care se va ajunge mai târziu. Cât despre noi analizând în comun cele aflate de la studentul Găbureac am hotărât de a respinge, cu orice preţ, o astfel de iniţiativă”(p. 41-42).

Nu întârziară mult cu presupuneri şi temeri deoarece ajunseră la alt loc de pedeapsă numit: Piteşti. Indiferent de cât de repede se vor lămuri asupra destinaţiei puşcăriei acesteia sau nu, Niculiţă Suciu, un coleg de celulă, a avut următorul coşmar: “îi apăruse Iisus palid şi însângerat reproşându-i că şi el, Niculiţă Suciu, va fi unul din aceia care îl va crucifica din nou pe Golgota secolului douăzeci. Visul a fost aşa de puternic încât sibianul s-a sculat plângând şi strigând cu o voce disperată: “Nu, Doamne, nu!”” (p. 46). Ştia Niculiţă Suciu ceva mai mult decât amicii săi, pentru a putea clădi acest scenariu oniric atât de credincios realităţii ce-i împrejmuia fără ca tinerii să-şi fi dat seama? Bineînţeles că nu. De aceea, de câte ori meditez la aceste vise ‘profetice’ din detenţie, după ce mă izbesc de întrebările: oare acest visător sau celălalt s-a manifestat într-un fel ori altul ca sfânt? oare în afară de visul în cauză a mai dat el semne de citire a viitorului, fie pe cale onirică, fie pe altă cale? oare a ieşit el în evidenţă ca un ‘ales’?, nu îmi rămâne decât tot aceeaşi mirare în faţa inexplicabilului şi a slăbiciunii logicii confruntate cu realitatea.

Nu peste mult timp, fură mânaţi să li se facă o radiografie pentru identificarea numeroaselor cazuri de tbc şi izolarea acestora la Târgu-Ocna şi se încrucişară pe culoar cu “un grup de deţinuţi care se înapoiau de la radiografie, toţi cu figurile răvăşite, feţele la mulţi tumefiate şi privind în jos, speriaţi peste măsură pentru a se mai uita la noi. Printre ei, Nestor Codreanu care, având o statură înaltă, îi depăşea cu un cap. Faţa îi era lividă, surâsul său permanent de mai înainte schimbat într-o grimasă dureroasă iar ochiul drept de o culoare vânătă bătând spre negru. (…) M-am gândit că era numai o chestiune de timp până când va veni şi rândul nostru. Şi acest gând mă îngrozea, pentru că fiind fost şef al grupului 17 din Câmpulung Muscel ştiam o serie întreagă de camarazi care nu fuseseră arestaţi. Iar gândul de a trăda era cel mai odios cu putinţă. Eram conştient de slăbiciunea mea şi nu ştiam cum voi rezista şi cât timp unor torturi posibile şi care păreau de neevitat. (…) Aşadar ne-am adâncit cu toţii şi mai mult în rugăciune şi tăcere”(p. 47).

Paşi mici dar producând certitudini tot mai mari şi mai sumbre se adaugă. “La una din mese la polonicul ciubărului cu mâncare se afla un deţinut, Gore Ştefănescu, din acelaşi lot cu Tudorică Decebal. Cum miliţianul care îl însoţea se oprise mai departe, uitându-se pe o vizetă, Tudorică îi şopteşte: “Mă, Gore, ai rămas neschimbat. Bravo ţie, te ţii bine.”Răspunsul a venit repede ca o şfichiuire de bici: “Te înşeli, dragule. Şi-ai să te convingi de asta în curând.”Cuvintele au fost rostite cu un ton sinistru, pe jumătate înfricoşat, pe jumătate ameninţător, iar Tudorică mi-a spus că, deodată, figura lui Gore căpătase o asemănare satanică. Şi nu se înşelase. Gore Ştefănescu se va dovedi la Ocnele Mari unul din cei mai teribili schingiuitori, doritor să bată şi să omoare pe oricine, numai pentru a ieşi mai repede, cum credea, din închisoare”(idem).

Totuşi, lui Puiu Năstase nu i-a fost dat să se dumirească fără umbră de îndoială asupra a ce anume se petrecea între zidurile cu taine pecetluite ale Piteştilor. “Pentru mine (…) Piteşti a rămas în amintire ca o etapă spre Golgota în care cei pe care i-am întâlnit erau încă oameni normali, cu idealurile lor curate încă şi nu renegate prin teroare şi sânge”(p. 48). Printre aceia adunaţi în vederea deplasării la Gherla îi văzu şi pe nepoţii inginerului Clime şi respectiv al lui Vasile Iasinski, care se prefăcură a nu-l zări; din asta pricepu că se petrecea ceva inexplicabil cu ei. Oricum, măcar că erau înspăimântaţi tot intui.

Când să părăsească celula carantină de la penitenciarul numit în urmă, remarcă faptul că prieteni buni şi colegi de lot păreau a fi înfricoşaţi, stăteau rezervaţi, încremeneau de câte ori un străin de grup se apropia de ei, preferau tăcerea schimbului de cuvinte. “Dintre studenţi, băiatul unui preot din Galaţi (după spusele lui), Petre Sârbu, având o figură infantilă şi un aer de stupizenie, se apropie de mine şi mă întreabă de când sunt arestat. Spun: 1949. Zice: “Mai merge cineva la biserică acum?”După tonul întrebării era clar că se aştepta la răspunsul: “Nimeni.”Când însă i-am răspuns că lumea merge la biserică la fel ca mai înainte, poate chiar mai mult, şi când i-am pomenit că am şi eu un unchi preot, Vasile Fusu, căsătorit cu o suroră a mamei, Adina, şi că biserica lui Răzvan din Bucureşti e mai plină ca oricând, m-a privit neîncrezător, ba chiar cu ură (desigur la reeducare primise asigurări că nimeni nu se mai ducea la biserică). Acest Petre Sârbu care părea un foarte activ “reeducat”se va sinucide mai târziu când va descoperi falimentul acestei acţiuni şi desigur cuprins de remuşcări faţă de ceea ce făcuse”(p. 48-49).

Cutremură incapacitatea condeiului de a reproduce trăirea, înfiorează neputinţa chiar şi a minţii de a reproduce trecutul. “Cele ce s-au întâmplat în această cameră în zilele de 4 şi 5 Iunie [este vorba despre camera 106; n.a.] , până la memorabila dată de 6 Iunie 1950 sunt imposibil de reconstituit. Deşi eram pregătit pentru un fel de mascaradă impusă de comunişti şi cum credeam nu prea luată în serios de studenţi, pe care îi cunoşteam ca fiind destul de inteligenţi, în general, pentru a respinge sau bagateliza orice fel de acţiune de violentare a conştiinţei lor, ceea ce am văzut şi trăit acolo mi-a părut şi atunci şi acum ceva de necrezut, un coşmar din care trebuie să te trezeşti curând respirând uşurat că totul nu a fost decât un vis. Evident nu ştiam ce înseamnă teroarea inoculată în trupuri şi mai ales în suflete de o schingiuire continuă”(p. 49).

Totuşi, Puiu Năstase sau Petre-Grigore C. Anastasis, cum i-a plăcut să-şi aleagă numele nou într-o ţară nouă, izbuteşte să filmeze imagine de imagine pe pelicula hârtiei ceea ce cerneala n-are putere să deseneze.

“Ca la comandă, după ce deţinuţii în număr de circa 40-50 şi-au ocupat locurile pe rogojinile aşezate direct pe cimentul pardoselii (nu exista nici un fel de prici în această celulă), un individ, de o statură chircită, cu un chip desfigurat de ură, studentul Sorin Pintilie din Bacău, condamnat 2 ani pentru omisiune de denunţ (probabil), se ridică şi se postează în mijlocul camerei urlând: “Acum la lucru!”Şi imediat majoritatea celor din cameră încep să se aşeze în grupuri de doi, dintre care unul lovea pe celălalt iar acela accepta loviturile fără să crâcnească.”Aşa cum stau lucrurile cu mai toate amintirile cu care avem de-a face, şi aici întâlnim cazul unui viitor mare torţionar în poziţia sa de ‘ucenic vrăjitor’ (el va sfârşi în casimca Jilavei; vezi Marcel Petrişor). “Nu ştiam cine sunt ceilalţi, dar privirea mi-a fost atrasă de o pereche dintre care unul mic de statură lovea pe altul de două ori ca el fără ca acesta să schiţeze nici un gest de apărare. Cum am aflat mai târziu, cel care lovea era Aristotel  (Aligo) Popescu iar lovitul Ovidiu Munteanu. Spectacolul acesta neobişnuit şi brutal m-a făcut să închid ochii şi să încerc să mă rog deşi şi rugăciunea îmi părea că refuză să se ridice. Cât a durat această bătaie (care părea o operaţie de rutină), nu ştiu. Din acel moment am pierdut noţiunea timpului şi singurul meu gând era cum să ies din iadul acela.”Este pentru prima oară când un deţinut aruncat printre fiare recunoaşte că s-a gândit cum să scape. Ceilalţi fie şi memorialişti dedicaţi detaliilor psihologice nu-şi amintesc de vrun atare gând, ceea ce este un fel de dovadă că el nici măcar nu le-a trecut prin minte. Cum oare a fost aceasta cu putinţă? Să fie dintr-aceea că spaima şocului le-a obliterat puterea cugetării? sau că ea le-a orbit instinctul de conservare până la acceptarea torturii de spaima unei morţi subsecvente refuzării ei? După cum se va vedea mai departe, hotărârea de a scăpa a adus după sine şi soluţia. Or, importanţa mărturisirii lui Anastasis este că pentru întâia dată citim despre un student care a reuşit să nu fie reeducat deşi bătut a fost şi el.

“Apoi s-a trecut la aşa numita acţiune de “demascare exterioară”, prin care fiecare trebuia să spună tot ce făcuse afară contra regimului (mai ales ceea ce nu declarase la anchetă). Aşa că, fără să vreau, am ascultat o serie de destăinuiri din care mi-am dat seama, din nou, cât de terorizaţi erau toţi aceştia, repetând cu viteză şi cu voce întretăiată tot felul de amănunte (reale sau fictive) despre ei şi despre alţii care nu fusesră arestaţi. Mi-aduc aminte că s-a amintit foarte des numele lui Nelu Jijie nearestat la acea vreme şi având legături cu Mişcarea Legionară de rezistenţă din Munţii Făgăraşului. Nu puteam însă verifica ceea ce era adevărat şi ceea ce nu din cele spuse. Apoi a venit rândul studenţilor din lotul meu: Marin Ţârdel, Marin Duţă, Constantin Popescu. Nu ştiam că ei trecuseră prin acest foc la Piteşti, fiindcă de frică nu îmi spuseseră nimic. Dar i-am auzit vorbind şi dând date care mi s-au părut precise despre alţi colegi ai lor Marinescu-Olteanu, Ion Duminică, Nicolae Stanciu. Pe primul îl voi întâlni la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Colonia Poarta Albă în 1952) ceea ce mă face să cred că fusese arestat ca urmare a denunţului făcut de foştii lui camarazi. Ceilalţi doi vor cădea în luptă cu forţele securităţii undeva în Ardeal sau vor fi prinşi şi executaţi. Acesta a fost momentul în care m-am îngrozit de-a binelea: însemna că trădarea intrase în rândurile noastre şi mai însemna că nu mai pot să mă bazez decât pe Dumnezu şi mila Lui. Rândul se apropia de mine aşa că am hotărât să fiu prudent, dar să resping hotărât această acţiune. Mi-am arătat deci dezaprobarea asupra celor ce se întâmplă acolo, am spus că tot ce am avut de declarat este la dosarul meu etc. Evident, în tot acest timp căutam o soluţie de scăpare. De acum un fel de nor negru îmi stăpâneşte memoria. Îmi amintesc numai de cuvintele lui Sorin Pintilie: “Ce mă, mai vrei să fii legionar! Uită-te aici: nu mai este nimeni între noi în afara lui Nicolae Călinescu!”Am privit atunci la cel indicat, pe care îl întâlneam pentru prima oară. Figura lui avea imprimate semnele suferinţei şi mi-a amintit de chipul Mântuitorului de pe Cruce.”

Frumoasă icoană a scriitorului analizat mai departe!

“Apoi S. Pintilie s-a adresat lui Mircea Dragomirescu: “Spune- i tu cine este el!”Mircea a tăcut. Apoi a răsunat altă poruncă, scurtă şi răstită: “Loveşte-l”dar Mircea spre cinstea lui a răspuns: “Nu pot să dau în el.”Acestea sunt ultimile cuvinte de care mi-aduc aminte. Apoi… întuneric. Am fost desigur bătut, m-am apărat, se pare că l-am provocat pe şef la o luptă în doi pe care el desigur a evitat-o, dar realmente nu îmi aduc aminte de nimic. Ceea ce ştiu este numai că repetam în sinea mea, ca un leit motiv: “Trebuie să ies de aici, trebuie să ies de aici, trebuie să ies. Doamne ajută-mă!”Iar mintea mea căuta febril o soluţie.”

Autorul face o interesantă trecere în revistă a soluţiilor anvizajate care, bineînţeles, nu ofereau o gamă prea largă de posibilităţi. “Prima idee care mi-a venit în minte a fost să ies la raport, dar după o matură chibzuinţă am respins-o. Raportarea însemna doar o şansă, probabil că gardienii nici nu o vor aduce la cunoştinţa superiorilor; chiar dacă o vor face, aceasta va dura câteva zile (în care timp puteam fi chiar omorât) şi de unde ştiam eu că tot ce se făcea nu avea aprobarea conducerii?

Învăţasem acest lucru că nu trebuie să ai niciodată încredere în comunişti fiindcă ideologia lor este o doctrină a minciunii organizate şi nici măcar aceasta nu este respectată. Deci nu printr-un raport mă puteam salva.”

Urmează un aforism paradoxal: “În situaţii disperate numai soluţiile disperate dau roade. Dumnezeu în care m-am încrezut întotdeauna mi-a impus o astfel de soluţie pe care nici o minte normală nu ar fi adoptat-o. Dar mai exista vreo astfel de minte în timpul acestei experienţe satanice?

Gândindu-mă în acest coşmar de lovituri şi delaţiune mi-a venit ideea de a mă preface nebun. Mi-am zis: numai printre nebuni voi fi în siguranţă fiindcă aceia desigur vor fi mai puţin periculoşi decât studenţii printre cari mă aflam. Iar odată scos din celulă voi putea veni, poate, în contact şi cu directorul închisorii care, cine ştie? e posibil să nu cunoască ce se întâmplă aici. Rămânea însă să pun în aplicare această simulare a nebuniei pentru a părăsi cu adevărat celula. Iar aceasta nu se putea face decât printr-un act violent care să necesite pedepsirea mea şi deci scoaterea mea din mijlocul torţionarilor.”

Perspectiva îl atrăgea, devenise cuibul preferat al visării, singura scăpare la care mintea sa mai avea acces şi ea creştea cu făgăduinţe de pace şi securitate.

“Repetam în sinea mea mereu şi mereu: “Trebuie să ies. Doamne, ajută-mi.”Nu mai ştiam nimic şi nu mai simţeam nimic din cele ce se petreceau în jurul meu. Demascările şi bătăile continuau dar eu eram absent, închis în mine, stăpânit de gândul meu interior. Viaţa între nebuni mi se părea cea mai seducătoare alternativă faţă de situaţia mea prezentă. De tăcerea mea depindeau zeci de oameni şi eram conştient că rezistenţa mea fizică şi psihică poate fi limitată.

Nu ştiam însă cum ar trebui să procedez, dar în dimineaţa zilei de 6 Iunie 1950, când ora de servire a prânzului se apropia, am ştiut. Cineva, îngerul meu păzitor, desigur, mi-a transmis ceea ce trebuia să fac şi deşi acţiunea care mi-a venit în minte era disperată şi putea avea un rezultat tragic nu am şovăit nici o clipă. Ştiam fiindcă cineva îmi şoptea prin limbajul secret al sufletului că era singura cale.

Şi iată că uşa se deschide şi ciubărul cu mâncare este adus în cadrul uşii. Supravegherea mesei o făcea un gardian pe care am aflat (mai târziu) că îl chema Lazăr. Şi un amănunt: Lazăr era considerat singurul gardian blând de la Gherla. Deci uşa era deschisă şi noi deţinuţii ne îndreptam unul câte unul să primim mâncarea într-o gamelă militară cu smalţul sărit şi pe alocuri ruginită. Îmi vine şi mie rândul. În faţa mea este Lazăr, în spate doi gardieni şi plantoanele. Primesc mâncarea şi apoi… Doamne, am fost eu? Arunc mâncarea (arpacaş) semifierbinte spre faţa gardianului, dar aceasta i se opreşte pe piept (din fericire), fără a-i arde faţa. Cu o lovitură îl împing la o parte şi mă năpustesc pe culoar, printre gardienii înmărmuriţi, strigând:

“Săriţi, arde închisoarea. Foc! Arde închisoarea!…”

De aceste cuvinte mi-aduc aminte. Mi s-a mai spus apoi că am strigat şi: “Ne asasinează. Deţinuţii din celulă vor să ne omoare. Ajutor!”

Urmărit de unul din gardieni mă îndrept spre balustradă ca să mă arunc în golul dintre etaje (dedesubt era o plasă) şi aş fi ieşit probabil, cel mult, cu un picior sau o mână ruptă. Încalec balustrada dar sunt prins de picior şi primesc o lovitură în cap. Sunt tras înapoi, bătut, călcat în picioare şi târât până la parter. Sunt o mască de vânătăi şi sânge, dar sunt fericit. Înţelegi, cititorule? Sunt fericit, nespus de fericit. Am scăpat chiar dacă numai pentru un moment din ghearele celor care îmi vroiau sufletul. Nu ştiam ce va fi, dar eram fericit şi pentru moment nu simţeam nimic. Mă stăpânea, pentru prima dată, o senzaţie de pace în mijlocul loviturilor şi sudalmelor care nu conteneau.”

Pe neaşteptate, cele două planuri ale răzvrătitului împotriva bătăilor ce i se aplicau de către camarazii săi pentru a face un trădător din el, se unesc într-unul singur, fără voia sa. Dacă  n- a cerut să fie scos la raport, este totuşi confruntat cu comandantul. Aceasta e unica mărturie, din Istoria de faţă, despre folosul întâlnirii, pentru că şi alţii, am văzut-o, au denunţat comandantului Dumitrescu cele ce se petreceau, dar fără rost; dimpotrivă.

“Sunt dus în faţa directorului Tiberiu Lazăr, evreu ungur, fost şofer şi acum colonel de securitate. Sunt dus, mai bine zis aruncat în faţa lui. Se uită la mine cu o privire încruntată. I se povesteşte întâmplarea. În acest timp mă reculeg, respir adânc şi caut să fiu pregătit pentru o nouă repriză de bătaie atunci când îl aud spunând gardienilor:

“Ieşiţi afară. Lăsaţi-l cu mine.” 

Rămas singur, îşi scoate revolverul de la brâu, mi-l reazemă de tâmplă şi spune: “Povesteşte tot că te împuşc.”Scena nu mă impresionează şi încet, încet, fiindcă abia pot vorbi, limba mi-e zdrobită şi tumefiată:

“Domnule director, nu ştiu ce este cu mine. Sunt bătut şi torturat de câteva zile pentru a declara ceea ce nu ştiu. Am văzut închisoarea arzând, flăcări şi fum, şi am căutat să avertizez lumea. Atâta ştiu: sunt bătut continuu şi am văzut foc. Făceţi cu mine ce doriţi.”

“Cine este şeful camerei?”, întreabă directorul.

“Sorin Pintilie. El conduce bătăile şi tortura de acolo”, îi răspund.

Lazăr Tiberiu ordonă ca acesta să fie adus la el. După câtva timp, Sorin Pintilie este împins în cameră, tremurând şi galben.

“Ce faceţi acolo?”, tună directorul.

“Do, dom… tovarăşe director, noi, tineretul cu convingeri comuniste batem pe bandiţii ăştia ca să declare tot ce au ascuns la securitate. Năstase a venit organizat de la Piteşti şi…”

“Mă ticălosule”, îl întrerupe Lazăr, “unde te crezi tu aici? Cine ţi-a dat voie, banditule, să baţi! Aici în Gherla numai eu am dreptul să bat. Vom mai sta noi de vorbă.”

Sunt scos din cabinetul directorului şi dus la celula neagră (din capătul parterului, cum intri în celular pe stânga), celulă de pedeapsă fără nici un geam şi nici un fel de aerisire. Din fericire destul de răcoroasă pentru acea vară. Sunt pedepsit cu tăierea raţiei de mâncare, mâncând o dată la trei zile. Dar sunt singur, mă pot ruga şi aştepta. Ce? Desigur un nou miracol. Îmi dau seama că situaţia mea este pe muchie de cuţit. Nu am reuşit să ajung între nebuni, poate am greşit prezentându-i directorului situaţia din camera 106 cu prea multă claritate, ceea ce l-a determinat să înţeleagă că nu sunt nebun. Am obţinut totuşi un rezultat. Întreruperea bătăilor şi schingiuirilor. Dar pentru cât timp?

Mai târziu am aflat că în timp ce eu eram pedepsit, Lazăr Tiberiu a scos în curtea penitenciarului pe Sorin Pintilie şi pe alţi corifei ai reeducării, i-a aranjat în cerc, unul în spatele altuia şi le-a dat ordin să meargă în pas alergător. În acest timp el se afla în mijlocul cercului având în mână două ciomege, iar un alt miliţian Martin Fulop se afla în afara cercului cu un alt ciomag. În timp ce deţinuţii alergau, Lazăr Tiberiu şi Martin Fulop îi loveau cu ciomegele. Bătaia a durat aproape o oră.”

Este de la sine înţeles că atitudinea comandantului contrazicea planurile securităţii; drept care nu trecu nici măcar o lună şi el, ca şi ofiţerul politic Iacob Dezideriu, fură schimbaţi şi aduşi în locul lor, comandant, Gheorghiu, şi politic, Avădanei.

“Când la inspecţia săptămânală nu am mai văzut figura lui Lazăr Tiberiu ci a unui alt bărbat mai mic de statură şi mai întunecat, am înţeles că ceva s-a schimbat şi am avut presimţirea că timpuri grele mă aşteaptă. Am continuat să mă rog lui Iisus, Sfintei Fecioare şi Sfinţilor Nicolae, patronul închişilor, şi Dimitrie Basarabov”(p. 49-51).