2. Patimile dupa Paul Goma

Paul Goma a pătruns adânc în conştiinţa publică – şi nu numai românească – în calitate de personaj al istoriei noastre contemporane, înainte de a culege laurii destinaţi scriitorului, răsărit pentru români abia după Decembrie ’89.

Născut într-o familie de învăţători basarabeni (Eufimie şi Maria Goma), în 1935, ca al doilea copil (cel dintâi moare la mai puţin de un an după ce a văzut lumina zilei), în satul Mana, com. Vatici, jud. Orhei, îşi însoţeşte părinţii în Transilvania (după încheierea unei epopei a tatălui, trecut prin deportare şi lagărul de prizonieri), unde aceştia se mută alternativ în jud. Sibiu şi Târnava Mare, trăind drama tuturor refugiaţilor din Basarabia ameninţaţi cu alungarea în Siberia, dacă erau descoperiţi pe teritoriul românesc. Normalist şi liceist, viitorul romancier este reţinut 8 zile la Securitatea din Sibiu, întretimp fiind exmatriculat din toate şcolile ţării. Izbuteşte să absolve liceul în Făgăraş, în 1953. Peste un an îl găsim la Institutul de literatură şi critică literară “Mihai Eminescu”, transformat în anul următor, 1955, în secţie a Universităţii Bucureşti. În 1956, este judecat de Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, Tismăneanu, Radu Florian, M. Novicov, într-o şedinţă la care participau şi doi ofiţeri securişti în civil, pentru diverse afirmaţii făcute în cadrul seminarului de marxism, privind injusteţea războiului din 1939 ruso-finlandez, inexistenţa limbii ‘moldoveneşti’, denumire a limbii române vorbite în R.S.S. Moldovenească, cotele agricole descurajând ţăranul producător, colectivizarea – greşeală economică, trupele sovietice din România – trupe de ocupaţie, neavenirea obligativităţii învăţării limbii ruse în ţara noastră. Academicianul Iorgu Iordan, sprijinit de membrul corespondent al aceleiaşi Academii Ion Coteanu, a cerut imediata lui arestare. Profesorii de marxism Tismăneanu şi Florian au optat pentru exmatricularea sa. Mihai Novicov i-a luat apărarea. Odată cu începerea noului an universitar, Paul Goma citeşte la un “seminar de creaţie”un fragment din romanul “Durerile Facerii”, pasaj în care un personaj îşi predă carnetul U.T.M., în semn de protest faţă de cele petrecute în Ungaria în acea toamnă. Studentul autor fu arestat la 22 noiembrie 1956 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională, pentru delictul de agitaţie publică (art. 327). Perioada aprilie 1957 – martie 1958 o petrece în Jilava. După care e dus la penitenciarul din Gherla, de unde este eliberat la 21 noiembrie, acelaşi an, şi trimis cu domiciliu obligatoriu pentru 36 luni, în satul-nou Lăteşti, raionul Feteşti. În 1961 i se prelungeşte reţinerea obligatorie în acelaşi loc, pentru alte 24 luni. În urma protestului său împotriva abuzului ofiţerului de Securitate căruia îi datora noua condamnare administrativă, este eliberat definitiv în 1963.

Fotograf ambulant, zilier la Buhuşi, trompetist, dezgropător de puieţ i într- o pepinieră, hamal într-un siloz, muncitor necalificat şi merceolog, trece, ca toţi foştii deţinuţi politici, printr-o repetare a existenţei unui Panait Istrati, înaintaşul rebelilor români, adormiţi în cele din urmă în istoria literaturii naţionale.

Reia studiile universitare şi debutează în “Luceafărul”lui Eugen Barbu, membrul C.C.-ului, în 1966, iar în volum în 1968 (“Camera de alături”), an în care s-a şi căsătorit cu fiica unui nomenclaturist. Dar această carte era departe de a fi prima scrisă de el. Bătea la porţile editurilor una după alta, încărcat cu manuscrisul romanului “Ostinato”, fără nici o şansă de a i se vorbi deschis şi a fi luat în seamă; în schimb, a expediat lucrarea în Occident.

La 24 (25?) august, acelaşi an, este primit, la cerere, în partidul comunist şi e numit într-un post de redactor la “România literară”. Aceasta nu-l determină să renunţe la strădaniile de a-şi publica în Apus romanul, care va fi editat în 1971 la Frankfurt/M. Anterior, prietenul său cel mai bun din închisoare – devenit membru de partid odată cu el, romancierul Al. Ivasiuc, îl denunţă că în alt roman (“Uşa”) i-a folosit pe soţii Ceauşescu drept modele ale personajelor, ceea ce nu înseamnă că a avut ceva de suferit. Continuă a scrie în disperare, deşi i se ia dreptul la semnătura editorială ori în publicaţiile literare. Se propune excluderea sa din partid, pentru faptul că a publicat în străinătate. În mod curios, este din nou apărat de extremiştii de stânga: Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu (după ce Eugen Barbu îl sprijinise la debut, toţi legaţi de Securitate mai mult sau mai puţin). Nu e limpede dacă i-a fost ridicat atunci carnetul roşu. Este expediat turist în Occident, împreună cu soţia, fără s-o ceară; ambii revin; i se citeşte romanul “Gherla” la “Europa Liber㔺i, în sfârşit, pe 29 noiembrie1977, ajuns din nou la Paris, cuplul solicită, cu succes, azil politic, după o campanie furibundă împotriva comunismului, desfăşurată de Paul Goma în România (pe care n-o pomeneşte în “datele sale biografice”şi de pe urma căreia dobândeşte paşapoartele necesare). La aceasta m-am referit când afirmam că personalitatea sa publică s-a impus mult înainte ca talentul lui scriitoricesc să fie cunoscut. Biografia sa, din motive de bună seamă bine întemeiate, constituie o oscilare între comunism şi o disidenţă vrednică de cercetat.

În ceea ce priveşte romanul “Patimile după Piteşti[Bucureşti, Editura Cartea Românească; 1990], el este rezultatul indirect al detenţiei sale. Nu trebuie să se înţeleagă că autorul ar fi trecut prin cumplita şcoală a reeducărilor, asemeni majorităţii scriitorilor prezenţi înIstoria de faţă a Literaturii Române de Detenţie , volumul “Memorialistica Reeducărilor”, nu: n-avea vârsta, iar arestarea lui a avut loc mult după sistarea lor. În schimb, în perioada când şi-a ispăşit condamnarea, au fost arestate din nou şi unele dintre fostele victime ale demascărilor, cu care Paul Goma a stat în aceleaşi celule, pe altele întâlnindu-le ulterior în domiciliul obligatoriu. În libertate l-a cunoscut pe Marcel Petrişor, familiarizat cu fenomenul, deoarece a fost aruncat în Casimca Jilavei, în vederea exterminării, alături de fruntaşii lor neexecutaţi, prin care a intrat în legătură şi cu Gheorghe Calciu (Goma recunoaşte a nu-l fi simpatizat pe cel din urmă). Ulterior, în Occident, a avut privilegiul de a se apropia de D. Bacu, a cărei admirabilă lucrare i-a stat în intenţie s-o dubleze cu o altă istorie a reeducărilor, soţia sa hotărându-l a-şi folosi enorma documentare ce adunase şi n-o putea preschimba în scriere satisfăcătoare, pentru a redacta acest roman.

Ceea ce izbeşte de la bun început în stilul romancierului este înclinaţia sa de a remodela limba română în conformitate cu nivelul cultural redus al vorbitorilor ei din rândul gardienilor, reeducaţilor sau, în alt sens, al evreilor (prietenul de detenţie al personajului principal: Fuhrmann). E un adevărat joc de cuvinte încrucişate în care cititorul descoperă ce voiesc să comunice caraliii, prin icnelile gurii lor neobişnuite cu rostirea şcolarizată: “‘Ţ-auzit, bă, ce-o ordona’ tova’ ‘lent? S-urce singu’! Voi ‘l proptiţ’ de subsori, de să nu buşasc’ – ‘zecuta’!”(p. 10); şi respectiv: “Di onde-am auăzeet?, îşi ovreise Fuhrmann glasul. Aşă sî triiesc iu, de n-am auzăt di la radiu Maskva”(p. 12). Există un tonus al naraţiunii, îmbinat cu acest soi de umor lingvistic imitativ, ce-l binedispune pe cititor. Fuhrmann, mai ales, este încurajatorul celorlalţi prin atitudinea sa irespectuoasă faţă de autoritate, specifică neamului, şi de care profită naratorul pentru crearea comicului, introducând în replicile lui, pe deasupra măsură, şi reluarea limbajului de lemn, plus trimiterea la citatul clasic popular. Iată, de pildă, încurcăturile create de faptul că unul dintre deţinuţii aduşi cu duba este infirm – împuşcat în genunchi.

“Însă, odată coborât din vagon, lucrurile iar se încurcaseră, sub cascheta-vizieră:

– Şi-acu, cum dracu făcem, de s’ te ştrampor?

– Bine înţeles, cu o ambulanţă, explicase, amabil, Ştefănescu.

– Ambulanţa mă-ti, răcnise bombatul, iar un soldat din gardă îl îngenunchease pe bietul Ştef, cu un pat de armă între omoplaţi.

– Am eu o idee, dom’ Prim!, ridicase Fuhrmann o mână. Pe… rănit-în-războaie-soldatul-căzuse îl luaţi dumneavoastră în cârcă, n-aveţi grijă, pistolul vi-l ştramport eu…

Prim-gardianul Ciobanu (bombatul), după câteva clipe de ezitare, îi dăduse o palmă cumplită:

– Cârca mă-ti azi şi mâne! Adică să mă dezarmezi tu pe mine, mă?

– Doamne fereşte!, se ferise Fuhrmann din calea celei de a doua palme, ţinându-se de falcă. V-am oferit serviciile mele, v-am propus un ajutor neprecupeţit, ca să zic aşa, să aplicăm diviziunea socialistă a muncii…

– Divizia mă-ti, bandit’le! ‘Z dau io ţie service necre… Neprepu…

– Încă un pic, încă un efort şi ajungeţi la mal… – îl îndemna (ca de pe mal) Fuhrmann. Foarte bine: neprepuţit – sau: neprecreţuit…”(p. 26). Dacă ar fi fost şi posibil…

Nu rareori, Paul Goma inventează cuvinte ciudate, cum e cazul substantivului plural: “culcat-drepţi-ise”, adică repetate mişcări de culcat-drepţi, executate la ordin. Cercetătorul este ispitit să facă studii de lexicologie plecând de la textul său. În zona unor porunci similare celei de mai sus, el crează: “sus-josul”, substantiv desemnând starea alternativă a celui care se ridică în picioare şi se lasă pe vine sau se culcă pe pântec, la gimnastică; apare şi verbul intranzitiv corespunzător: “a susjosa”! Îndrăzneţ, dar şi necesar? La fel verbul: “a trage-mpinge”. Alte mijloace de îmbogăţire a lexicului sunt din domeniul afixării: “împistolaţi” (prefixul: îm-); “a dez-bate lanţurile” (de la : a bate…; prefixul: dez-); “a se deszidi” (aidoma, cu prefixul uşor modificat: des-) sau: “înziditul” (prefixul: în- + preschimbarea categoriei morfologice, de la adjectiv la substantiv); “paşi încizmaţi”(prefixul: în- dă naştere unui adjectiv masculin plural provenind din participiul trecut al unui posibil verb: a încizma). Derivări din cuvinte existente: de la ‘uniformă’: “uniformaţi”(adjectiv masculin plural ce presupune, precum imediat mai înainte, o formă intermediară între substantivul de bază şi apariţia lui, anume un verb: a uniforma); de la: lopată – “zăpadă lopăţită”; de la substantivul: lup se naşte ‘starea de lup’ sau caracteristica ei: “lupie”(prin sufixare: -ie); de la: piftie, întocmai ca mai sus, presupunându-se un verb intermediar (a piftii), este  derivat adjectivul, de origină gerundivală: “piftiindă”. Unirea cuvintelor (în cazul de faţă unul prescurtat oral) conduce la un al treilea: “un domdirector”; ori unirea lor cu trăsură de unire: “oamenii încă-liberi” sau adverbul: “alasentiment”. Derivarea unui substantiv comun dintr-unul propriu: de la Jilava, “un jilăvean”; de la Drăgan: limbajul său – “drăgana”, iar de la Ţurcanu, limbajul acestuia: “ţurcana”. Astfel se împământeneşte experienţa lui San Antonio.

La acestea trebuie adăugate contribuţiile sintactice, mai ales prescurtările propoziţiilor până aproape de dispariţia lor, ca şi când scriitorul ar încerca să verifice care este punctul ultim unde înţelesul continuă să fie surprins, deşi cuvintele ce-l susţin pier. Lucrurile se complică printr-o mulţime de focuri de artificii – nu rareori artificioase -, prin acrobaţii verbale, salturi ale lingvisticii la trambulină, rostogoliri ale semanticii, zvârcoliri ale regulilor gramaticale, precum se întâmplă în cele ce urmează: “M-au răstignit şi m-au botezat şi m-au murit puţin şi m-au înviat ceva mai mult, ca să-mi spună că altă cale nu am, că aici se moare când vrea El să se moară, aici se trăieşte cât şi aşa cum vrea El să se trăiască, aşa că, dacă nu azi, atunci mâine tot acolo am să ajung, pe marginea priciului, sub toiagul lui Levinski, povestind, povestind: ce, cum îi facusem Iuliei, mamei, Selivei, bunicăi Agapia şi, eventual ce-mi făcusem mie.

Aşa că.

Aşa că să încetez de a mai face pe cristos, că el e ŢURCANU. Aşa că să mă”(punct final; p. 181-182). Rostul acestei echilibristici jignitoare faţă de naturalul exprimării, conduse aproape de explozie, este să imite dezagregarea minţii şi afectivă, trăită de cei trecuţi prin reeducări, şi ea continuă o linie începută de James Joyce şi-i găseşte aplicaţie în subiecte total opuse celor investigate de englez.

Romanul constituie o încercare de recuperare a memoriei lui Paul Goma, care a aflat despre soarta cumplită a tineretului universitar din valul precedent arestării sale, vechi de aproape zece ani; în mod firesc, pentru armonizarea textului produs cu starea de spirit a autorului, romanul este şi unul de recuperare a memoriei lui Vasile Pop, personajul narator. Aceasta impune scriitorului un stil bogat în elipse ale gândului, în salturi, în unduiri, în bruşte afundări în stări şi imagini neaşteptate, pentru a se reveni la prezentul naraţiunii şi a-l părăsi din nou. Întreg romanul, va să zică, stă sub semnul memoriei: “Din clipa asta atâta drum înapoi îndărăt în maica noastră memoria”(p. 54).

Să urmărim în acţiune tehnica personajului de a refuza realitatea prin adâncirea într-o alta lăuntrică, mai bună. “El vine, vine, îl simt, dar şi eu trebuie să fac ceva, de întâmpinare, măcar cu trei paşi, măcar cu o schiţă de pas – aşa se întâmpină activ; iar dacă răgetul fiarei interzice retragerea ca şi avansul, nu poate împiedica rememorarea şi devansul, acest trecut atât de trecut, cu atât mai plăcut de trecut, cu cât îţi dă voie să-ţi dai voie să fii şi să faci, acum, ceea ce de obicei, rămâne într-un viitor problematic. Aşa că, în momentul ieşirii pe poartă, îi văd aşteptându-mă, însă ai mei nu se grăbesc să-mi alerge în întâmpinare – nici chiar Seliva ca alţii ai altora, ai mei ştiu că, din acest moment, nimeni nimic nicicând nu ne mai poate înhăţa din urmă, suge înapoi, risipi, fărâmiţa, umbla prin noi – şi ce bine, ce bine să ştii asta”(p. 75). Personajul se supraveghează în timpul pregătirii rememorării, care nu mai este a-ţi aminti, ci e a trăi – şi nu în trecut -, a trăi cu trecutul în viitor, a-l regăsi acolo, a-l face să se mişte, să grăiască, să te însoţească aşa cum ar putea-o face, dacă… Dar nici măcar nu este un ‘aşa-cum-ar-putea-o-face-dacă’, pentru că o face, absolut convingător, atât de sigur încât nici nu mai cunoşti calea unei retrageri/abstrageri posibile, a unei reveniri şi simţi că nici altcineva nu te-ar mai putea smulge din viaţa nouă acordată de ea.

“De la poarta închisorii ne mutăm cu toţii în livada de la Piatra, sub dud; într-un cap al mesei, bunicul Pamfil; în cel opus, tata; în dreapta bunicului: bunica Agapia, Artimon, mama; dincoace: Elisav (fratele personajului narator; n. n.) , lângă tata apoi Seliva între noi, apoi eu – în stânga bunicului – faţă de masă albă, cu pete de soare mişcător, de vânt din frunzişul dudului, ca în apă adâncă; acea linişte a satului în amiază de vară, plină de sunete: găini cotcodăcind speriate a vară şi a cald, o coasă ascuţită, hârşâit, cu gresia, o chemare, scârţâit de roţi; vară zumzăind de mirosuri: amar, de frunză de nuc; aţos şi bărbătesc, cel de balegă de cal; iute şi vesel cel de la focul făcut în curte – alt miros decât fumul din hornuri seara; miros securizant de la cămăşile noastre, al trupurilor noastre, adunate în jurul mesei, formând un cor de odori: bunicul – tămâie şi, uşor coclită, adierea de argint vechi, de la odăjdii; bunica – gutui, busuioc şi calapăr; Artimon – Abdulah şi iuft; mama – mamă; Seliva – coamă răscoaptă în soare şi încă, încă, amestec de acrui de la degetele pătate de cerneală şi strălucitor şi de rochie nouă; Elisav – sudoare curată de lup adineaori îmbăiat; tata – nu ştiu, el rămâne pe dinafară; în fine, eu simţindu-mă bine în mine şi cu”(idem). Şi aşa mai departe, corespondenţele dintre simţuri (întemeiate şi pe o alternanţă vocalică, amintind de “instrumentalism”, ce impune o discuţie aparte) crează o lume inedită, deşi atât de cunoscută încât vieţuieşte la purtător, preluându-l în sinea ei, în sânul ei.

Atari evadări sunt impuse de duritatea existenţei imediate (dar cum de izbutesc?).

“Fulgerător, cu o mişcare de şarpe, unduită şi precisă, Ţurcanu îl apucă pe Voluntaru de cap cu amândouă mâinile, i-l apasă violent în jos, de unde îi vine în întâmpinare cu genunchiul.

Trosneşte ceva, poate doar zgârciul nasului, poate capul întreg, coaja oului. Încă o dată. Şi încă una – Ţurcanu alternează genunchii, însă Voluntaru are un singur cap. Dumnezeu ştie de ce nu se apără, de ce nu se opune – măcar să se lase în jos, ar scăpa… El, însă, cu mâinile întinse în lături, ca nu cumva să-l stingherească, contrarieze pe Ţurcanu în mişcări, pare că singur vine în calea genunchiului.

Ultima lovitură, de astă dată în coşul pieptului. Blondul icneşte, îndepărtat şi se scufundă.

– Sus cu el! Ia să-i tragem noi o plimbărică!

Cei de acolo se aşează numaidecât pe două rânduri faţă-n faţă, în prelungirea mesei. Cu o lovitură de picior, Ţurcanu îl trimite pe Voluntaru între bâte. Între garduri de bâte.

Uliţa Verde a lui Dostoievski, e-he, a rămas în urmă  şi nu doar cu un secol. Plimbărica noastră nu se face, ca pe timpuri – şi la ei, în Rusia – cu nuiele, cu vergi; ci ca la noi, acuma: cu bâte, catarame grele de centuri – şi nu pe spinare, ca la ei, ci ca la noi, în cap, în cap, în cap. Bâtele sună sec în tigvă, ceva mai sec atunci când se ciocnesc între ele. Elegantul Cori Gherman aşteaptă la celălalt capăt; cu lovituri rapide de ciomag îl răsuceşte pe venit, îl trimite înapoi. Voluntaru nu mai înalţă braţele, nu se mai apără. Dar înaintează – încolo, încoace. Pe picioare, Ţurcanu îl întâmpină cu genunchiul în coşul pieptului: lovitura frânge trupul, frânge ritmul. Dar tot Ţurcanu îl pune la loc – şi ritmul şi pe Voluntaru: parcă fără nici un efort îl verticalizează şi îi face vânt iarăşi între fălcile bâtelor.

Plimbărica durează, durează plimbărica; intrat în obişnuinţă. În capătul cu Gherman, Voluntaru se roteşte cuminte şi din bucăţi; în capătul cu Ţurcanu, îşi primeşte genunchiul şi îngenuncherea – desigur, se lasă odihnit în timpul ridicării – apoi, cu forţe noi, porneşte la drum. Sunetele au devenit mai împâslite – capul sau bâtele?”(p. 68-69)

O scriere compusă din fapte, din numeroase, aproape fără număr fapte, nu îngăduie respiraţia necesară privirii ce să recomande un portret tihnit, urmărit de jos în sus sau de sus în jos, cu încetinitorul. Şi portretele romanului sunt schiţate în acţiune.

Incapabil să se mişte fără ajutorul altor deţinuţi, Vasile Pop urmează să plece la alt penitenciar. Îşi luă în primire cârjele ce zăcuseră la magazie, nefolosite. “Un gardian bătrâior privise hârtiile înmânate de sanitar şi mă întrebase dacă chiar nu pot merge “la verticală”. Răspunsesem că nu, nu pot merge – la verticală.

– Dar cârjile? ţipase un ofiţer, unul foarte tânăr, ţipător de frumos pentru un bărbat, extrem de îngrijit (până şi brasarda cu OS – Ofiţer de Serviciu – era proaspăt călcată). De ce ţi-a dat statul nostru, cârji, banditule? Ca să mergi cu ele, cu ele!

Spusesem că abia le primisem, nici nu le încercasem. Mă ameninţase că o să mi le încerce el, uite-acuma, peste ţurloaie. Apoi zbierase:

– În lanţuri! În lanţuri! În lanţuri!

Gardianul în vârstă, plutonier, încercase să explice o anume prevedere din regulament, însă locotenentul bine călcat nu voia să audă. Aşa că un alt gardian adusese o pereche de lanţuri, un ciocan şi o bucată de şină.

– Astea-s lanţuri? Din alea grele! Grele! Grele! Grele!

De data aceea, plutonierul îi răspunsese, tare, că, pentru transport, se pun lanţuri de transport, uşoare, nu grele, de pedeapsă. Degeaba. Locotenentul voia grele-grele, aşa că fuseseră aduse din acelea.

– Nu cu piuliţe – să le desfacă, banditul! Bate-i nituri! Nituri!, ordonase prea-frumosul cu glas de muiere, însă după ce fusesem culcat pe ciment, lângă targă şi mi se bătuseră niturile, tot nu fusese mulţumit: Prea largi brăţările – să-şi scoată picioarele, banditul? Turteşte-le! Bate-le pe os, pe os, pe os! – iar pentru că “fierarul”nu le turtise pe os, pe os, cu destulă convingere, luase el ciocanul şi bătuse în brăţări, până când icnisem.

– Cătuşe nu-mi puneţi!, întrebasem, leoarcă de sudoare, asurzit de durere, în timp ce gardienii mă puneau la loc, pe targă. Măcar încă o pereche de lanţuri la genunchi, cu brăţările turtite pe os, pe os, pe os… – îl imitasem fără voie.

– Gura, banditule, că te-mpuşc, te-puşc!

– Împuşti pe mă-ta, fătălăule!, zisesem.

Plutonierul, chicotind, se îndepărtase, ‘fierarul’ făcuse o gură până la urechi. Locotenentul, după câteva bune secunde de paralizie, începuse să ţipe la ei, la gardieni, că are să-i raporteze politicului, pentru “favorizare”, apoi se năpustise cu picioarele asupra mea. Din fericire, numai două lovituri mă atinseseră, prin pânza tărgii, în şale. Oricum, una din ele nimerise în bară – a tărgii. Profitând de faptul că ofiţerul era ocupat să ţopăie într-un picior de durere, plutonierul, întors, le făcuse semn sanitarilor să mă bage în ambulanţă.

– Şi mai ţineţi gura aia, mă, că n-o să-ţi fie bine. Că ştii tu: gura bate curu…; – îmi recomandă plutonierul în timp ce închidea pe dinafară uşile ambulanţei.

    Mi se păruse că îmi făcuse cu ochiul, dar nu sunt sigur”(p. 35-36). Rămâne îndoiala că atari reacţii au avut loc cu adevărat.

O modalitate de sugerare a portretului moral constă în alegerea trăsăturii dominante a personajului şi impunerea ei în cugetul cititorului, ca prin bătaie cu ciocanul (că abia părăsirăm niturile lanţurilor), prin repetări ce o amplifică la fiece revenire.

“Nici o mişcare – nici una decât tremurul lui Sofron.

    Tremurul lui Sofron, la Sibiu; când locotenentul Drăgan îl lăsa pe el şi trecea la mine (după obicei, cu creionul chimic prin răni). Tremurul lui Sofron…

    Sofron tremura – atât. Nici măcar nu mai striga – cel puţin, eu nu l-am auzit. Sofron tremura şi tăcea. Sofron tăcea activ, nu-mi închipuisem că tăcerea e doar absenţă a ceva, ci facere, acţiune. Aş fi vrut şi eu să tac ca el, dar nu puteam, nu pot, pe mine mă mănâncă limba – pe când Sofron tăcea ca muntele, ca pământul. Cred că Sofron era – munte, pământ. De aceea l-au omorât. Fiindcă tăcea, aşa”(p. 40).

Puterea de creare a chipului uman, de zămislire a unei personalităţi prin mijlocirea cuvintelor, nu modelează prin tuşe de culoare, nici nu evocă prin contururile desenate ci mai curând prin absenţele lor, ca într-un fel de sculptură a golului născocită de un Moore. “Intră un civil. După cum s-a format coridorul-evantai al uniformelor, deduc că civilul trebuie să fie Cel Mare – dacă nu cumva Cel Mai Mare. Nu, nu i-am văzut mutra pe păreţi în nici unul din portretele oficiale. Nu este Teohari Georgescu, ministrul de Interne, pe el îl ştiu – de pe păreţi, se-nţelege; oricât ar părea de ciudat, nu e nici Ana Pauker – o fi ea la Externe, dar nu doar acolo, Ana Pauker e peste tot. De mirare că nu e ea pe postul lui Dej… Atunci cine să fie individul?

    Potrivit de statură. Obraz gros, cu trăsături din gros, din greu? Nu-mi dau seama ce culoare au ochii, însă privirea… Privirea nu-i vine de la ochi, ci de nicăieri şi de peste tot: de la şleapca proletară (de sub care i se vede părul alb), de la mâinile ţinute la spate, dar neajungând să se atingă (să te ferească Dumnezeu de oamenii cu mâini scurte), de la felul în care s-a oprit, cu tălpile uşor îndepărtate, dar paralele… Nu are privire interogativă, scormonitoare, pânditoare, de poliţai – cel care nu ştie şi vrea să afle de la tine; nici fals-severă, fals-senină, de “judecător”(oricum, nu judecă, ci execută ordinul Securităţii, scris citeţ pe coperta dosarului, sub numele “banditului”). Bărbatul cu şapcă truditorească ne vine de foarte departe şi de foarte sus – la urma urmei: de pe o altă planetă; şi nu a venit ca să ne privească şi să ne cerceteze şi să ne afle, nu: el a coborât pe pământ, ca să se asigure că suntem exact acolo unde ne ştia aşa cum ne ştia. Fiindcă el ştie totul”(p. 148). Ce am aflat? Că personajul e îmbrăcat civil; că nu-i nici înalt, nici scund; că are obraz gros (şi mai vag: că trăsăturile îi sunt “din gros, din greu”, ceea ce trebuie să recunosc, spune tare puţin); că poartă şapcă muncitorească; că e albit; că braţele îi sunt scurte; că poziţia sa a adoptat sprijinirea pe tălpi dispuse paralel. Cu asta, basta. Intenţia este de a-l prezenta pe iniţiatorul reeducărilor: Nicolschi. Or fi trăsăturile sale aruncate pe figură “din gros”, portretul iese cam subţire. În schimb, ne-am îmbogăţit cu o mulţime de glume, aluzii la ceea ce s-ar fi putut comunica, ce sărăcesc conţinutul, prin împrăştierea atenţiei, conţinut şi aşa retras dinaintea noastră înainte de fi fost picurat pe hârtie.

Acest stil ‘hazliu’ ne însoţeşte pe tot parcursul lecturii romanului, făcându-mă să mă întreb cum de n-am izbutit să recunosc la nici unul dintre memorialiştii luaţi în evidenţă anterior ‘umorul antrenant’ al celor petrecute în reeducări şi numai “Patimile după Piteşti” mi-l revelează. Ne însoţeşte pe tot parcursul lecturii, să suplinească lipsa experienţei directe, ori a empatiei necesare. Îl reprezintă el pe autorul nevăzut sau caracterizează personajul principal – ce gândeşte permanent, cât ţine o carte – personaj atât de ‘superior’ realităţii imediate încâ t mai şi râde, deşi împuşcat în ambii genunchi şi cangrenând, netratat decât cu dreptul de a participa ca spectator la câte se petrec în camera 4-Spital de la Piteşti, plus joaca în rănile sale vii, cu creionul chimic, a unui anchetator – şi el ‘umorist’ fără voie?

Acelaşi duh al descompunerii dramei coboară să stingă lumina introdusă de un nou venit ce a lăsat dâră de tristeţe amarnică în urma trecerii sale de rigă Lear trădat de ai lui, prin puşcăria ce i-a mâncat viaţa şi onoarea, nou venit a cărui împingere către neant Paul Goma o intuieşte.

“Uşa se deschide. (…) Intră careva cenuşiu, cu o bască fostă bleumarin, acum prea mică, pătată, ca să aibă vreo formă, vreo culoare hotărâtă.

    Îl văd destul de bine; după ce uşa s-a închis, Gherman i-a făcut semn să aştepte acolo, lângă prag. Pare foarte slab, însă hainele par ale cuiva şi mai slab. Obrazul alb-alb, cu pomeţi aprinşi, de tuberculos, spinarea încovoiată şi în acelaşi timp strâmbată pe laterală. E mult mai în vârstă decât mine, – cred că şi decât Ţurcanu – spre patruzeci de ani. Impresie de ponoseală, de tristeţe. Şi de resemnare. Nu are ce căuta în hainele acelea, nu are ce căuta acolo, lângă uşă, unde l-a oprit Gherman, nu are ce căuta în puşcărie, pare rătăcit şi resemnat în rătăcire. Privirea – m-a atins şi pe mine, o dată – e de o asemenea resemnată tristeţe, încât sunt convins că a văzut multe, altele, că ceea ce se petrece la 4-Spital este pentru el o etapă depăşită şi în timp şi în altceva. Nu pare deloc speriat – şi frica i-a rămas cine ştie unde, cine ştie când, în urmă.

(…) Ţurcanu (…) îl descoperă pe noul venit.

    – Costache!, face el, pornind în întâmpinarea necunoscutului, cu braţele larg deschise. Bine-ai venit, frate Costache, dar pofteşte, pofteşte la noi, Costache, dragă (…)!

    Cel căruia i-a spus Costache înaintează şi se opreşte acolo unde i-a indicat Ţurcanu, cu degetul (evident, nu l-a îmbrăţişat, aşa cum ne aşteptam).

    Ţurcanu se plimbă o vreme cu mâinile la spate, apoi bate din palme – ochii îi strălucesc:

    – Ei, camarazi! Îl aveţi în faţa voastră pe Costache Oprişan, şăful vostru direct! Priviţi-l, priviţi-l, camarazi: vedeţi ce ţinută, ce măreţie, ce prestanţă degajă el prin toţi porii? Ce privire de vultur, ce inteligenţă scăpărătoare? Demnitatea – nu-i aşa că sare din pagină, forţează respectul? Statura de adivarat şăf nu-i aşa că turteşte, copleşeşte? Ian uitaţi-vă, măi: are el statură di şăf? Are! – la aşă turmă, aşă cioban, la aşă lejionari, aşă Oprişan! Ha-ha-a! He-he-e!

    Cei din suită se strâmbă de râs. Behăitul lui Bălan, el sare din pagină.

    Oprişan nu se clinteşte, o fi auzit el altele. Ţurcanu schimbă tonul:

    – Unde ziceai c-ai găsit cipilica asta, şăfule? – îi smulge basca, o cercetează, o miroase, se strâmbă. La gunoi? Primită de pomană la uşa bisericii Adormirea Mă-ti Domnului? – ho-ho-ho!, i-o pune la loc, bleagă. Dar hainele, şăfule? Bre Costache, dar tu te-ai îngrăşat, bre, nu mai încapi în ele – să ţii rejim, Costache, să-ţi recapeţi silueta – chiar aşă: un’ ţi-i silueta di şăf? Nu te mai întreb unde-ai găsit mutra asta di iapă răpciugoasă, nici di intelijenţă… unde n-ai găsit-o – hi-hi-hi!

    Râde singur, ceilalţi nu au prins întorsătura. Se adresează “publicului”:

    – Bine, măi ca-camarazi: pi unul ca aista l-aţi pus voi să vă conducă? Sifiliticul ista, să vă explice fi-lo-so-fi-a lui Nae? – ha-ha-ha! Pi dişalatul ista… Dar spuneţi şi voi, cacamarazi: aista-i trup în care să poată sălăşlui un spirit sănătos? Dar uitaţi-vă la ochii lui di peşte fiert – aista-i privire di şăf, măi, ori di jiţăl lipadat? La aşa vite, aşa văcar – ho-ho-ho! He-he-he!

    Corul repetă, amplifică. Prim-tenor: Bălan.

    – Gata recreaţia, începem lecţia!, bate Ţurcanu din palme. Voluntaru, vin-aici!

    Ca în somn, Cristian Voluntaru se prelinge de pe prici şi se apropie, penibil, sărind într-un picior. Ţurcanu se prăpădeşte de râs; îşi bate coapsele, împarte în jur palme, ghionţi prieteneşti:

    – Ci-i aiasta, bre? Altă variantă a pasului lejionar? şontâc-şontâc, pi culmi di veac? Di ci şchiopătezi, cacamarade, ai fost rănit în lupta cea cruntă? Şi ce ai pi faţă? Ce-ai păţit la ochi? Ai ceva şi pe spinare? Doare, doare? A-ha , buba, buba… şi cine ţi-a făcut bubiţa, băi’ţaş?

    – Dumneavoastră.

    – Ti-nşăli, băiţică: eu am încercat să ţi-o vindec, să ţi-o tai, ca să iasă puroiul, putrigaiul. Buba… – ştii cine ţi-a făcut-o? El! – şi îl arată pe Oprişan. El te-a otrăvit, el te-a îmbolnăvit, el ţi-a stricat viaţa, el te-a băgat la închisoare, el te-a adus aici şi aşa! El, şăful tău! Uite că acum ai ocazia să-i plăteşti măcar o părticică din răul pe care ţi l-a făcut: dă-i o palmă!

    Nu văd ce se petrece, fiindcă nu se petrece nimic, capul lui Voluntaru rămâne nemişcat.

     – Nu vrei. Îţi respecţi şăful… Rău faci, volintirule, respectul nu-i reciproc şi te sfătuiesc să dai tu înainte de a da el. Nu vrei… Nici demascarea să ţi-o faci nu vrei – te înţeleg: te gândeşti la ce-or să spună ca-ma-ra-zii, la ce-or să spună şăfii… Asta-i, că nu ştii, nu vrei să ştii că şăfii s-au lipadat de voi, plevuşca! S-au lipadat, după ce v-au nenorocit – ardi-l pi şăf!

    Nimic. Ţurcanu oftează:

    – Te-am avertizat, dar cum nu poţi face binele cu de-a sila… Oprişan, dă-i o palmă lui Voluntaru!

    Aud un: plici!, moale. Capul lui Cristian tresare foarte, foarte târziu, de parcă ar fi primit o a doua lovitură”(p.138-141). Iar de acum înainte, jocul se va repeta: foştii subordonaţi, insuficient bătuţi, vor evita a-l lovi pe fostul Comandant al Frăţiilor de Cruce, iar el, de fiece dată, va ceda şi va lovi, deoarece fusese bătut până la refuzul ultim al sufletului de a mai suferi. O atitudine cristică… inversată! Dar, cum menţionam, dacă ‘face bine’ în literatură să notezi, din goană, specificul dialectal de rostire al personajelor, dacă este necesar să le reproduci ticurile verbale şi pe cele ale minţii şi trupului, dacă a caracteriza le impune repetarea stereotipiilor personale de adresare, de explicare, de expunere etc., tragedia acestui Oprişan, cunoscut de cititor încă din povestirea lui Gheorghe Calciu, aflată în prefaţa mea la acest volum, solicita puţină decenţă ce să neutralizeze aciditatea sulfurică a contextului; oarece crepuscul al tonului pe măsura celui al  ‘nimbului’ de martir – încă nevăzut, orbitor de filosofia cunoscută şi predată colegilor de temniţă, încă nebănuit de cititorii romanului discutat – întărea sentimentul de îngrozire trebuind să se degaje din pasaj.

Decenţa, impusă de suferinţa mai ales morală servită în noaptea Vinerei Mari, cât ar fi făcut de cumplită, dacă apărea, cât de cumplită, orgia ‘Intrării în Ierusalim’, mimată în spirit de speluncă diavolească, de mintea bolnavă a lui Ţurcanu şi comandată bietelor sale jucării umane, a o săvârşi împotriva firii şi a educaţiei creştine de-acasă… Tonul armonic (în sensul muzical), impus de legile construcţiei, este regăsit, în finalul scenei oribile, de autorul care s-a lăsat furat de beţia blasfemiei şi de isonul renghiurilor de bordel.

Cel căruia i se adresează Eugen Ţurcanu, personajul principal, care se scăpase pe el în timpul torturii, se descrie în cursul adunării fecalelor cu limba, cum i se poruncise:

“Ling – dar se înşeală: rezist şi pe dinăuntru, ori ce-ar crede el. Chiar dacă înaintez doi paşi înainte, un pas înapoi, pe urmele lui Lenin. Chiar dacă măruntaiele mi se răzvrătesc şi vomit înapoi în gamelă (şi pe masă, pe care-o spurc – dar o despurc eu), revin, înghit ceea ce vărsasem, doi paşi înainte, un pas înapoi, doi înainte, unu înapoi – aşa ne-a învăţat marele Lenin.

    – Te consolezi cu exemplul altor… pătimitori? Nu cumva te gândeşti la pa-ti-mi-le descrise la evanghelie? Cretinii ceia di evanghelişti, care şi-au petrecut viaţa în pustie, mâncând muşte, regulând capre – ce ştiau tembelii ceia dispre om? Ni- mic! Nici despre trup, nici despre suflet! Eu sunt adivaratul evanghelist! Eu scriu adivarata Evanghelie – Evanghelia după Ţurcanu! Dacă Isus ar fi trecut prin mânili istea… He-he, nu mai ajungea el Cristos! N-ar mai fi existat nici creştinism!”(p. 174-175). Evanghelia după Ţurcanu şi Patimile după Piteşti! Ideea satanică îl dimensionează pe scelerat; aceasta este caracteristica puterii ei: să creeze volumul spiritual al unui personaj, că este satanică sau angelică, idee să fie; or, chiar şi un Ţurcanu – oricât de debile – vehicula şi idei, că nu de pomană a izbutit el să îngenunche generaţia tineretului ajuns în temniţe în 1948, mai cu osebire a tineretului legionar, renumit pentru educaţia sa cu disciplină de fier, iar lipsa acelora – a ideilor – se resimte până la ţipăt, când încerci să naşti un personaj.

Să pornim în căutarea lui Şura Bogdanovici, un alt martir al epocii – orice i s-ar putea reproşa.

    “- …un criminal. Nu pentru că omori oameni, pentru că îi pui să se… Între ei…

    După privirile ciomăgaşilor răsucite spre uşă, înţeleg că vorbeşte cel cu şapcă de ski fără cozoroc. Da, i se vede falca de jos mişcându-se. Însă când urcă, nu ajunge până unde ar trebui, rămâne la jumătatea drumului, iar în pauze cade, atârnă.

    Ţurcanu curăţă bine gamela, o depune lângă uşă. Se întinde, râgâie discret, cu palma la gură, apoi rotindu-şi privirea:

    – Să ne fie de bine masa! – şi scărpinându-şi capul sub şapcă, sugându-şi dinţii, întreabă aşa, în trecere: Ce spuneai, Bogdanovici? – glasul i-a sunat aproape cald. Vrei să repeţi?

    – Repet, Genule (şi Bogdanovici e moldovean, a rostit: Jenule), repet, eşti un criminal, vina noastră că nu te-am luat în seamă, te credeam un pezevenchi nepericulos, dar tu ascundeai un suflet de crimi…

    S-a oprit singur, istovit. Falca îi cade, resemnată (de bărbia ascuţită îi atârnă ţurţuri de zeamă de arpacaş, întărită). Ţurcanu continuă să privească în altă parte, ba acum se află cu spatele la el: ia din mâna lui Grigoraş centura şi o depune pe umărul lui Cornel:

    – Dacă te mai laşi dizarmat, te-ntorc! – pe Pop l-a ameninţat – însă numaidecât, cu dulceaţă: Ai terminat masa şi discursul, Bogdanovici?

    Falca se înalţă, coboară de câteva ori. Nu se aude nimic.

    Cu obrazul încremenit, ca sub fard gros, ca în reflectoare, Ţurcanu se răsuceşte, lent, spre Bogdanovici. În ciuda şăpcii proletare, în ciuda bărbiei (sau: datorită ei), Ţurcanu are ţinută; o anume măreţie. Nu a rostit nici un ordin, nu a schiţat vreun semn-sămn, însă ciomăgaşii se dau în lături, formând două paranteze punge, cuprinzând pe înalt pe cei doi protagonişti. Au încremenit şi plantoanele, fiecare unde l-a prins momentul: cu braţele şi cu bâtele atârnând pe lângă trup, cu faţa spre acolo, ca pentru rugăciune.

    Mă înalţ în coate. Au ieşit din încremenire şi cei de pe prici uri: se uită acolo (nu la bocanci), cu satisfacţie şi cu teamă, nu teamă pentru ei, imediată, ci presimţind probabil o pedeapsă mai cumplită decât nemişcarea pleoapelor.

    Mare actor, Ţurcanu. Stăpâneşte mai ales tăcerile. Nu ştiu ce va urma, însă după tremurul care-l scutură pe Bogdanovici, simt că va fi ceva teribil – un şuvoi de sudoare mi se prăpăstuieşte pe şira spinării. Pentru o clipă, mă încearcă dorinţa de a mă ciupi, de a mă lovi peste genunchi, ca să mă trezesc. Renunţ când ajung la aceeaşi întrebare: şi dacă în trezie va fi şi mai şi?

    Bogdanovici tremură acolo, pe locul lui de pe prici. Nu e tremurul lui Sofron, nici al lui Cornel Pop. Aceia, fiecare în felul său, tremurând, se apărau de o promisă, de o inevitabilă agresiune. Or, Bogdanovici tremură nu doar resemnat, ci doritor să vină mai repede, aproape sărbătorind ce va să vină…

–  Măi  Bogdanovici, măi…

    Fals. Şi târziu. Stăpânul pauzelor e pur şi simplu întârziat; ori s-a grăbit cu o secundă, cu o zecime, prima lui replică a căzut într-o cădere de-a lui Bogdanovici.

    Care nu mai tremură; care nu mai tremura în clipa în care Ţurcanu a început – dar dacă tocmai asta urmărea Ţurcanu: ca Bogdanovici să nu mai poată fugi nici prin venirea în întâmpinare? 

    –  Di mânili istea-ai să mori, banditule!

    Respir uşurat şi dezamăgit. Farmecul s-a spart. Marele Ţurcanu e un oarecare amator pe o oarecare scenă de cămin cultural.

    Revin pe teren ferm. Ştiu: pe această scenă de cămin cultural, sub direcţia amatorului Ţurcanu, actorii amatori vor juca aşa cum numai amatorii joacă: adevărat. Mai ştiu: Ţurcanu are să-l chiar omoare pe Bogdanovici, simt, simt că şi ei simt. Dar încă nu . Nu acum. Ceva mai încolo, atunci când textul o va cere.

    – Jos di pi prici!

    Ei şi? Pe mine nu mă interesează prologul. Mai bine profit, ca să casc gura la cer, la arbori, la spectatori (…); o să mă întorc cu privirea spre scenă atunci când va să fiescena pentru care am venit, pentru care am făcut atâtea sacrificii – dar numai pentru ea, restul nu mă interesează, cum se termină ea, cum plec.

    Acum tot nu am ce vedea – ce să văd? Să-l văd pe Bogdanovici cum coboară de pe prici, cu greu, cu acea grabă caraghioasă şi nespornică a neputinciosului? Să-i văd şapca aceea caraghioasă, cu cozorocul parcă retezat cu toporul? Costumul cenuşiu, caraghios, pătat, pantalonii bufanţi, caraghiozlâcul lipsei de cămaşă pe sub haină? Ce ne poate oferi domnul Ţurcanu cu un astfel de partener? Cu unul ca Bogdanovici care, odată pe picioare, lângă prici, mai şi gesticulează (în felul lui, cu mişcări încetinite, ca în apă groasă)? Şi, de parcă toate acestea n-ar fi de-ajuns, mai şi vorbeşte, mai şi vorbeşte, nefericitul: falca urcă, falca scapătă şi bălăngăne, jos, ca în balamale.

    Nu mă interesează. Mă las la loc, pe spate, în pat. Mă dor genunchii, genunchii mei , n-am timp de falca lui Bogdanovici. Mă dor gleznele mele, din pricina genunchilor mişcaţi – şi au fost mişcaţi din cauza lui, a lui Bogdanovici, care nu respectă regula jocului – cu şapca, de pildă: de ce i-a tăiat cozorocul? De frică să nu fie acuzat de prohitlerism, căcăciosul? Iar dacă gardienii i l-au tăiat, de ce-o mai poartă, nu-şi dă seama că arată ca dracu? Cu pantalonii lui (bufanţi!), ca să nu mai vorbim de trupul lui şoldiu, şleampăt, numai coate şi genunchi. Apoi falca, falca aceea de mort de-alaltăieri care nu respectă regula mortului şi vine să ne creeze nouă neplăceri, ca să nu spunem adevărate belele, că dacă nu apărea el, nu exista nici, ca să zicem aşa, Ţurcanu şi am fi trăit ca-n sânul lui Avram, fără amândoi, las-că şi Bogdanovici ăsta…

    Ajung până la mine doar şuierătoarele, îndulcite moldoveneşte. La răstimpuri, dinspre Bogdanovici un cuvânt întreg:

    – Jenule…

    Ca să vezi! Cum adică: Jenule? Îi spune lui Ţurcanu pe numele mic şi acela diminutivat? şi moldovenit? Dar ce, au păscut porcii împreună? Unde se trezeşte Bogdanovici?

    – Pi scaunul dentar, Şura.

    Aşa, da. Acolo, da, pi dentar. Foarte bine, nu ştiu ce culoare are, la camera 4 Spital, dentarul scaun, dar am totală încredere în domnul Eugen Ţurcanu care, orice s-ar zice, că-i un criminal şi nu mai ştiu ce, mie mi-a dat un pat adivarat, lângă patul lui personal, cu saltea adivarată, pentru genunchii mei bolnavi, săracii, ca să nu mă mai doară şi l-a pus pe Cori să-mi aducă, la pat, gamela – cu lingură! Şi care pe mine personal nu m-a atins nici cu o floare, ba mi-a acordat cel mai bun loc, de unde pot vedea totul, ca dintr-o lojă de orchestră, una adivarată.

    Aşa, să-i dea o lecţie lui Şura Bogdanovici – auzi la el: După ce că-l cheamă Bogdanovici (o fi ucrainean) i se spune Şura, de la Alexandru – dar la Ruşi, nu la Ucrainieni. Legionar şi el cică – care mulţi, cam foarte mulţi naţionalişti români de alte naţii, probabil românii-români nu-s în stare să-şi apere tricolorul, aşa că uite-i pe Zelinsky, pe Bogdanovici, pe Belimace, pe Cantacuzino – în fine, români recenţi, mai români decât papa. Foarte bine: Să-i dea o lecţie marelui român Şura Bogdanovici!

    Şi dacă arunc o privire într-acolo, o fac, nu ca să aflu, ci ca să mă asigur.

    Sunt asigurat. Nimic nou sub soare. Bogdanovici primeşte ce merită – dealtfel, acum câteva secunde, el însuşi a spus ceva mai lung din care am reţinut:

    – Merit, Jenule… Pentru ce-am făcut… Am deschis cutia…

    A spus el însuşi, iar dacă nu a spus, ar fi putut să spună. Iar dacă recunoaşte că merită, pentru deschisul cutiei (probabil a Pandorei), atunci să merite!

    Se aşează în genunchi. Îl văd, printre Gherman şi probabil Cornel Pop. Îl văd aşezat în genunchi, cu mâinile la spate.

    – Nu aşă, măi Şura! Tot n-ai învăţat… Mai aşă… Înc-oleacă-n faţă şi nu atât de ‘plecat spre stânga… Cam aşa… Bun!  Şi-acum ia suflecă-ţi buzele, să nu ţi le rup, măi… Încă, încă, mai, mai – cam aşă… Eşti gata?

    Îi văd gura – cu buzele suflecate, ca să nu i le rupă. Acum n-o mai văd, Ţurcanu mi-o acopere, mi-l acopere. Văd piciorul drept al lui Ţurcanu retrăgându-se încet, pe linie, ca o crosă de criket.

– Olecuţă mai la stânga, Şura…

La urma urmei, bun, Şura Bogdanovici. De aceea după ce crosa porneşte, după ce totul se termină, are dreptul la o bătaie pe umăr, cu atât mai preţioasă, mai de invidiat, cu cât Ţurcanu însuşi trebuie să se aplece până aproape de ciment.

– Brava, Şura, brava, ai şăzut bine. Ai mai scapat di-un dinte putrigait…

Doar de unul – pentru azi.

Şura se ridică singur. Acum îl văd iar: gura i-a înflorit, roşu. Se aburcă, îndelung, fără spor, pe prici, Ţurcanu e silit să-l apuce de turul pantalonilor şi să-l azvârle – e drept, cam departe, cam în perete.

I-a rupt un dinte, Ţurcanu. Putrigait. A scăpat de el – printr-o extrem de precisă lovitură de bocanc – e drept, Bogdanovici a stat, a şăzut bine.

L-o fi durând, îl doare, doare”(p. 88-92).

Cu alt prilej, nu prea depărtat, i se scoate un alt dinte, cu aceeaşi metodă. şi de data aceasta, momentul reprezintă un portret comic în doi, al victimei şi călăului; poate chiar mai precis al celui din urmă.

“– În sfârşit, ai spus un adevăr: meriţi! Meriţi, Bogdanovic i! Dar nu dintr- o dată, nooo! Cu picăturica! De ce să scapi aşă uşor – ca bestia care şi-a rupt vinele cu dinţii? Pentru tot răul făcut, nenorocind atâta tineret!; transmiţând pe sub mână, lejionarilor, consemnul să se prefacă, să-şi facă reeducarea de formă! Să mintă, să ne mintă încă o dată! Ce-ai mai vrea să te ucid acum, Bogdanovici… Ca să scăpi… Ce-ai mai vrea tu să mori, în minuta asta… “Moartea, numai moartea lejionară”, Bogdanovici? Ba nu! Ca să fac din tine un martir? Ei, nu, Bogdanovici! N-o să le ofer pe tavă bandiţilor încă un sfânt la care să se închine! Nu! Fiţi atenţi la ce vă spun eu: Un moldovean a creat Garda, un moldovean o s-o lichideze! – eu, Ţurcanu Eugen! Codreanu v-a modelat după chipul şi asemănarea lui, eu o să vă… O să vă readuc în starea de lut! De-acum eu vă sunt olarul! Ori fac din voi oameni adivaraţi, noi, ori vă trimit în lutul din care-aţi ieşit! Tu, Bogdanovici, eşti atât de putrid, încât n-o să pierd timpul să te remodelez. Tu eşti o oală spartă, dar o să-ţi pisez cioburile bine-bine, înainte de a te… Din tine, Bogdanovici, n-o să fac un ou cubic! Nici măcar patrat! Din tine o să fac praf de ouă, din ceala de la ajutorul american – ha-ha-ha! Capul mai spre stâng a, Şura Bogdanovi ci!

(…) Parcă a spus de ce nu-l ucide pe loc: îl foloseşte ca pe material didactic; ca exemplu şi ca… şa (chiar aşa a spus şi a mai spus: “Bat la tine, ca să priceapă iapa şi să se reeduce – oricum nu are scăpare, di ci să sufere atâta?” (p. 103-104).

Puţine, dar esenţiale trăsături, am descoperit la Alexandru Bogdanovici: e lipsit de putere, e caraghios datorită halului în care i-a ajuns vestimentaţia, falca i-atârnă, e ştirb rău şi este alcătuit dintr-o combinaţie de curaj nesăbuit şi de docilitate trudnic şi disperant deprinsă. Într-o direcţie în care Ţurcanu are mari pretenţii, dresajul lăuntric, Bogdanovici a rămas liber, neatins de robia vătafului Securităţii ce-i îngenunche pe toţi pe rând şi îndeobşte.

Readus pe scaunul dentar, peste alte câteva zeci de pagini, “Bogdanovici s-a încurcat în ceva – probabil în sine însuşi: nu izbuteşte să coboare de pe prici, a rămas încurcat pe acolo.

Îl ajută bunul său prieten, Genu; mai degrabă: Jenu – de la Eugen… Îl apucă de picioare, trage, îi imprimă o mişcare ascendentă, apoi, la capătul cursei braţelor, îi dă drumul.

Bogdanovici zboară-zboară-zboară.

Până în dunga priciului de vis-a-vis. Acolo se opreşte o secundă, două secunde, apoi se prelinge pe ciment. Ţurcanu se duce la el, se apleacă, îl ridică. Acum îl azvârle în sus, se preface că nu-l mai poate reţine, îl lasă să cadă. Şi iar şi iar. Acum nu-l mai aruncă: îl ţine de gât. Ţinându-l de gât, îl înalţă, înalţă, până are braţele drepte din cot şi la perfectă verticală. În sfârşit, îl văd şi eu o dată pe Bogdanovici cu gura închisă (deşi împrejurarea ar cere invers), dar cu ochii mai-mult-decât-holbaţi.

– Di mân’li istea-ai să mori, bandit’le!

Îl boscorodeşte, îl acuză, îl întreabă, îl ceartă, i-o zice. Ca o babă de pe la ei, di pi la. Mereu şi mereu reproşându-i teoria reeducării de formă, pe sub mână; teoria reeducării liber-consimţite; teoria dispri înşalatul. Clasei muncitoare care.

(…) Acum l-a trântit jos. Îl calcă. Ca la teasc. Ca la Bătuta – îşi comandă singur: “Hop, ş-aşa!”şi sare cu amândouă picioarăle odată. Joacă pe trupul care – oroare – nici dinţi nu mai are”(p.163-164). Gherman este acela care izbuteşte să-l zmulgă pe mortul viu de sub tălpile lui; ba chiar să-l ducă în altă cameră, departe de imediata moarte ce voia Ţurcanu să i-o trântească mintenaş.

În atare tovărăşie, Vasile Pop, eroul lui Paul Goma, simte că nu mai poate răbda să trăiască izolat de ceilalţi. Ciudată izolare: a rămâne încă om! Sentimentul a fost surprins cu stupefacţie de memorialiştii reeducărilor (cei mai subtili) şi este, cu adevărat uluitor: ajungeai să te simţi stingher şi ‘bandit’ pentru că nu erai primit la autodenunţare şi la denunţarea de fraţi, că nu erai promovat la flagelarea celorlalţi şi că-ţi lipsea flagerea ta de către ei…

“Vreau şi eu o placă de săpun, vreau şi eu să notez tot ce văd, ce aud, ce cred despre cutare, ce mi se pare mie despre cutare – ca să-i raportez, seara domnului Ţurcanu: Dom’ Ţurcanu, permiteţi-mi să vă raportez… – şi chiar să raportez? Ce grozav trebuie să fie, ce senzaţii extraordinare – să-i raportezi domnului, seara. Vreau şi eu; şi eu vreau să fac măcar de planton, să păzesc somnul altora, am început să merg binişor pe picioarele mele şi chiar dacă nu aş rezista un întreg schimb, aş rezista, totuşi – cu care ocazie aş scăpa şi de escarele de pe spate – de-atâta pat, de-atâta asistare. Vreau şi eu să dau, chiar dacă n-am ce – vorba cotelor lui Mihai: Ai, n-ai – dai!”(p. 167).

Nu a trebuit să treacă mult timp, nu au trebuit să survină bătăi peste măsură, nu a trebuit să fie făcut mai sac de carne sângerândă decât ceilalţi, ca să i se dea satisfacţia dreptului de a-şi scrie demascarea. Aici condeiul lui Paul Goma îşi aminteşte de acela ce a aşternut pentru anii românimii tudormuşatismele, care şi ele îşi amintiseră de caragialismele debitului gâlgâitor al autocontrazicerilor – din neştiinţă – strigătoare la cer. Pentru Goma, ele au o altă explicaţie: torturile ce îl fac pe personaj să revină întruna asupra declaraţiilor sale, modificându-le, strâmtorându-le, îngroşându-le, schimonosindu-le, lăbărţându-le, vârându-le la apă, colorându-le, decolorându-le, fâstâcindu-le, tăindu-le prin părţile esenţiale şi răscroindu-le. Iau un exemplu la întâmplare: “Subsemnatul bandit Pop Vasile declar că i-am propus Iuliei Verdeş să întreţinem relaţii sexuale, însă ea a refuzat categoric, sub pretext că numai după căsătorie se face. Înainte nu se face. Menţionez că niciodată nu i-am propus să ne căsătorim. Precizez că i-am propus să ne căsătorim, însă numai pentru a profita în mod mârşav de naivitatea ei”  (p. 203).

Trecură reeducările, trecură şi puşcăriile. Vasile Pop nu s-a mai integrat în viaţă, în viaţa noastră. El a rămas la râmatul tragic din gamelă, la posturile impuse sub supravheghere, la observarea umbrei lui Ţurcanu, dindărătul său. Nemaisuportându-şi noua personalitate de reeducat şi-a smuls carnea de pe obra ji, a trebuit internat din pricina automutilării. Însă, sufletul, la un strat inferior, suficient de adânc pentru a nu fi ajuns la el lăturile Piteştilor, a aşteptat clipa când să redobândească suficient curaj pentru a depune mărturie în scris, pentru ştiinţa oamenilor: cartea aceasta. Iar în ea se petrece ceea ce este comun întregii memorialistici din acea perioadă, după cum vom înţelege ascultându-l discutând cu un coleg de Atunci (care duce cartea în Occident).

“– (…) Ai pus pe hârtie numai ce ţi s-a întâmplat ţie, de la alţii…

– Dar am scris şi despre alţii. Despre tine, de pildă.

– Despre mine, de pildă, ai scris lucruri… stranii, ca să nu spunem inexacte – prin parţialitate: că nu ştiu ce ţi-aş fi făcut eu ţie… Să admitem, pentru a putea continua discuţia, dar găsesc oarecum straniu, aş zice de-a dreptul suspect, că n-ai scris nici un cuvânt despre ce mi-ai făcut tu mie.

– Eu, ţie? Ce?”  (p. 244).

Cititorul a remarcat că, pe rând, cei doi nu-şi amintesc ce şi-au făcut unul celuilalt. Nu este refuzul de a recunoaşte; nu este reaua credinţă; nu este tentativa de ‘a se înfrumuseţa’, de a se prezenta mai ‘curat’; nu. E incapacitatea memoriei afective, a noastră, a tuturora, de a reveni asupra momentelor când noi înşine am fost monştri; doar pe ceilalţi îi resimţim ca atare.

În acelaşi scurt citat, Paul Goma surprinde, fără a insista – şi bine face -, duşmăniile gata să se nască – după atâtea duşmănii hidoase trăite sub tutela lui Ţurcanu -, datorită memorialisticii făcută publică, revendicări ale inimicităţii, mai totdeauna stăpânite.

Autorul mai constată ceva, prin intermediul aceluiaşi personaj: “Dacă alţii, neimplicaţi, deci… obiectivi, vor scrie cândva istoria reeducării – foarte bine. Noi, implicaţii… Judecând după mine, n-o să deschidem gura, atâta vreme cât o să ni se pară că mai avem ceva de pierdut – şi, dacă te uiţi la mine, constaţi că am atâtea, atâtea de pierdut… Deci, cei care au trecut pe-acolo, tac; cei care n-au trecut, vor fi fiind ei obiectivi, dar la ce slujeşte, aici, obiectivitatea? Reeducarea în ciuda caracterului ei de masă, a fost o problemă individuală, personală, numai cine a pus mâna şi a pipăit crede… Crede, crede – dar ce? Numai partea, faţeta, partitura lui – cine acceptă că şi el a făcut rău altora? Apoi eventualii istorici vor avea nevoie de documente – aşa se face istoria lor: dacă există document, probe scrise, atunci, da, au existat şi faptele, altfel, ba! Tot ce ştim noi nu s-a petrecut, nu a fost, nu are dreptul la existenţă – dacă lipsesc documentele… Care documente? vorba ta, şi or să fie din ce în ce mai puţine, până la dispariţie, pe măsură ce trece timpul. Până una-alta, securitatea face istoria, o face după chipul şi cheful ei, şterge toate probele, toate urmele… Fie vorba între noi, piteştenii: bine fac, n-aş avea chef să revăd declaraţiile pe care le-am dat, la Piteşti. Şi, totuşi, păcat – mă gândesc la cele câteva mii de pagini scrise de Ţurcanu, la Interne (…) Le-or fi distrus”(p. 245-246). După cum probabil au distrus demascările sintetizate de Ţurcanu şi acoliţii lor, şi acelea expediate, calde încă, din Piteşti şi Gherla, aceluiaşi minister…

Cine n-a trecut prin fabrica de minciuni reprezentată de anchetele politicilor nu poate pricepe cât este de adevărată afirmaţia personajului. Astăzi, după Revoluţia din ’89, vedem naivi care cer îngăduinţa SRI-ului (cel de până la schimbarea din 1996 a guvernului comunist mascat), pentru a edita ‘documentele’ Piteştiului. O primesc cu dragă inimă şi caldă bucurie, cu toată generozitatea şi bună voinţa. Iar ei, naivii, deversează pe piaţa informaţiei naţionale imundele ‘documente’ ale Securităţii, drept adevăr, un ‘adevăr’ ce acuză doar victimile – negăsind, ei, editorii, pe nimeni să comenteze şi să despartă adevărul de sordida minciună.

Totuşi, în ciuda acestei pledoarii binevenite împotriva ‘aranjării’ documentelor de către Securitate, Paul Goma pune în gura celor doi, care trag ultimile concluzii privitoare la reeducări, o teorie ce este foarte influenţată de concluziile Securităţii înseşi, în celebrul proces al lui Ţurcanu, anume că “nişte legionari – fie din tabăra lui Bogdanovici, fie din a lui Ţurcanu – din frică de închisoare, din spaimă de suferinţă, au apucat să încheie pactul cu Diavolul, au vrut să-şi schimbe semnul”(p.247), ceea ce este explicat mai sus: “reeducarea a fost o treabă strict de familie”(p. 246); cu alte cuvinte: “o răfuială în de ei”(idem). Iar apoliticii au căzut victimile dezlegionarizării de un legionarism de care nu se apropiaseră nicicând. Adevărat, însă cât de puţini; căci numărul cel mai mare, copleşitor, al celor supuşi torturilor, a fost – cine are interes s-o ascundă? – compus din membrii Frăţiilor de Cruce. Teoria, o recunoaştem lesne, are un sâmbure comun cu aceea a Securităţii, afirmând că Horia Sima, pentru interese obscure, a pus legionarii să se omoare între ei, care teorie a stat la baza condamnărilor la moarte din procesul reeducatorilor.

“Patimile după Piteşti” constituie prima lucrare de ficţiune derivată din istoria reeducărilor din temniţa numită în titlu. Paul Goma nu are numai meritul de a o fi scris cu pecetea personalităţii sale mulată pe acelea ale personajelor, în strădania reînvierii unui trecut blamabil, dar rămas misterios, ci şi meritul de a fi prezentat cititorului din Occident răvăşitoarea psihologie a reeducărilor, întemeindu-şi demersul pe o documentare bogată şi izbutind să rămână aproape mereu fidel conjuncturilor întâlnite de romanul său. Rămâne ca alt prozator să distingă shakespeareanismul acelor oameni, victime şi călăi, reprezentanţi – ce cumplit să afirm asta! – tipici ai încadrării unui popor de entuziaşti şi de romantici în cerinţele partidului comunist român.