6. ADRIAN MANIU Începusem a fi preocupat, după cum s-a dedus şi din relatarea anterioară, de opţiunea profesională ce-mi revenea la sfârşitul clasei a XI-a. Ce-mi plăcea? Din ce carieră alegeam să-mi culeg satisfacţia spirituală? Nu mă atrăgea nici una dintre profesiunile intelectuale. Îndemnurile tatălui meu m-ar fi orientat către Politehnică – el lucrând la un institut de proiectări, unde era înconjurat de ingineri a căror soartă i se părea asigurată cu bani şi onoruri. Lipsa mea de orice brumă a talentului matematic, însă, îl cuminţea. Îl mai sfătuia prietenia cu un jurisconsult al instituţiei lor să mă îndrume pe urmele acestuia. Personal, îi judecam foarte aspru pe oamenii legii nelegitime (cum stăteau lucrurile în ţara noastră pe atunci). În cele din urmă, înclină spre profesiunea dascălului, având eu vagi aplecări către limbile moderne şi chemare mare de irositor al timpului cu cititul poeziei şi romanelor (poate că aceasta îmi era unica ispită). Aveam obiecţii şi împotriva aceleia: cunoşteam, de pe poziţiile elevului, laşităţile breslei, adică de pe poziţiile victimei minciunilor ce-i susţineau în rândurile lefegiilor pe bieţi dascălii noştri, vânaţi de ochiul rece şi răzbunător al turnătorilor buruieniţi printre colegii de catedră, discipolii nevârstnici dindărătul pupitrelor şi femeile de servici de prin closete. Pe mine mă chema o meserie dură, ce să-mi pună braţele şi toţi muşchii trupului în mişcare. Practicarea ei să fi fost ca un fel de act de pocăinţă pentru întreaga clasă socială din care proveneam; nu cumva să se creadă că pentru păcatele ei sociale, cum ar gândi un comunist; nu, ci pentru absenţa spiritului de luptă şi al supravieţuirii, pentru că lăsase România pradă sovieticilor şi guvernului impus de aceştia, guvernul deculturării şi al deznaţionalizării. O meserie de noapte, ce mi-ar fi dăruit cenuşiul anonimatului, o meserie în...

5. FECIORUL LUI N. D. COCEA Deoarece prea puţin timp mai petreceam în alte tovărăşii ale adulţilor de când îl cunoşteam pe Hrandt Avachian, atmosfera din locuinţa sa atelier împlinindu-mi toate năzuirile şi devenindu-mi, cum am mai spus-o, climatul cel mai prielnic atât visărilor mele culturale, cât şi formării mele, experienţa socială, chiar şi politică, tot acolo le-am deprins, oricât ar părea lucrul de neaşteptat, ţinând seama de cuminţenia gazdei în toate cele. Maturii rareori chibzuiesc la rolul pe care îl au în încunoştinţarea asupra vieţii de zi cu zi a tinerilor cu care poartă comerţ. Ba aş lua-o mult mai de la începuturile noastre ca inşi. Cu destul timp înainte de a ajunge pe băncile şcolii, învăţăm câte ceva despre legăturile dintre oameni, fie din povestirile ce ni se fac, fie trăgând cu urechea, din surprinderea sau iscodirea bucuriilor şi mâhnirilor vecinilor, rubedeniilor, cunoştinţelor; aici trebuie căutată nevoia de lecturi, de vizionări de filme şi piese de teatru, de mai târziu: ea s-a format din plăcerea dăruită de atari naraţiuni iniţiatice odinioară. Astfel ne pregătim, cu şi fără voie, cu ajutorul bătăliilor pierdute şi mai rareori câştigate de alţii, despre care am avut ştire, şi, pe calea aceasta, după cumpănire, am şi ales tabăra în care ne vom încerca îndemânarea în luptă. Asta s-a întâmplat şi cu mine, atunci când mi-au parvenit anumite veşti despre o frumoasă doamnă între două vârste (mi se părea, la anii mei cruzi, când toţi încărcăm umerii celor din jur cu mult mai multe ierni decât numără de-adevăratelea), înfăţişare ce contribuia, desigur, la colorarea în simpatie a oricărui gând aş fi emis legat de dumneaei. Era mama ultimului copil al scriitorului N. D. Cocea, Ioana Cocea, actriţă la teatrul “Lucia Sturza Bulandra”, văduvă de timpuriu a romancierului, asiduă...

VREŢI SĂ FIŢI FERICIŢI? Iubiţi. Vreţi să fiţi nefericiţi? Iubiţi. Este cu putinţă ca acelaşi sentiment să conducă atât spre fericire cât şi spre nefericire? Da. Numai că se nasc două întrebări, de răspunsul la care depinde priceperea acestui “Da”. Omul, prin iubire, înţelege în cele mai multe rânduri întâlnirea trupească dintre două făpturi. Acela este erotismul şi erotismul este altceva. Dacă prin “iubire” înţelegem erotismul, riscul de a fi nefericiţi este foarte mare. Nu este cazul să discut astăzi despre acest aspect. Am dedicat erotismului o emisiune aparte, ce urmează a fi radiodifuzată mai târziu. A doua întrebare asupra căreia vă atrag atenţia este: “Iubiţi pentru mângâierea voastră sau pentru fericirea celuilalt?”. Dacă răspunsul e: “Iubesc pentru mângâierea mea”, nu vă poate aştepta, categoric, decât nefericirea. Acum să ne întoarcem de unde am plecat, repetând: “Vreţi să fiţi fericiţi? Iubiţi.” Noi întrebări se nasc: Ce sau pe cine să iubim? Cum să iubim? Cât timp să iubim? Să le cercetăm pe rând. Ce sau pe cine să iubim? Cel mai complet răspuns ce ne vine îndată pe buze este: Să iubim viaţa. Să iubim viaţa pentru că datorită ei avem toate bucuriile câte ne sunt date. Acesta este un punct de vedere egoist: ne raportăm la bucuriile noastre. Nu putem ignora însă nici punctele de vedere egocentrice; ele sunt fireşti; dar se cuvine să le ţinem sub observaţie şi sub stăpânirea noastră. Viaţa este mult mai mult decât instrumentul bucuriilor noastre; să ne dăm seama că, în aceeaşi măsură, este instrumentul bucuriilor tuturor vietăţilor. Vă daţi seama ce amploare inimaginabilă dobândeşte puterea vieţii de a mijloci bucuriile? Ea îngăduie tuturor făpturilor, de când există pământul şi vieţuitoarele pe el, în el, deasupra lui, tuturor făpturilor existând astăzi pretutindeni, în pădurile virgine, în oceane şi mări, în văzduhuri, în ţărână, în peşteri,...

7. “ZAREA DE APĂ” Mi se pare ciudată apropierea dintre portretul lucrat de mine, ca în guaşă, folosind drept model fuga unor amintiri vechi de cincizeci şi opt de ani, comunicat cititorului în paginile precedente, şi acela schiţat în contur incomplet, în conformitate cu însăşi sugestia sa de comparaţie de mai jos, cu peniţa muiată în tuş, de G. Călinescu în “Istoria” lui. Al meu înfăţişează un Adrian Maniu scăldat în atmosfera saturată de artă a unei odăi dintr-o garsonieră dublă (sau un apartament de două camere, nu ştiu nici eu prea bine), din Maria Rosetti, cu mai multă sau mai puţină viaţă şi culoare, adoptând postura de profesor de mişcare scenică, în profitul unui imberb insensibil. Al istoricului literaturii române îl prezintă pe poet: “Poezia lui (…) e triumful stilisticei şi al manierei. Aici nu există un conţinut şi un stil, ci maniera însăşi este cuprinsul şi conţinutul operei de artă”. Autorul romanului“Enigma Otiliei” îi proiectează creaţia asupra plasticii din epocă, “o puternică mişcare către pictura caligrafică, întemeiată mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale, redusă de cele mai multe ori la desen” . Sesizând că pictura noastră “luneca” într-un neobizantinism de recentă dată, G. Călinescu observă că “Adrian Maniu este spiritual primul poet bizantinizant” . Aşa sună miezul algebrizat a toate câte le intuisem în hieratismul slobod de carne şi sânge, întrupat de costumul gri şi vorbitorul ce mi se oferea sfetnic şi pildă în clipa când s-ar fi cuvenit să mă iau la harţă şi trântă cu ultima mea aventură·şcolară. Ce să mai insist asupra receptării estetului de către mine?! Este sigur că Adrian Maniu nu m-a cucerit ca om! Curând, evadând eu în anii observării, ai decantării, ai cântăririi, ai abstragerii adevărului, Adrian Maniu, pe care nu l-am mai întâlnit la Hrandt Avachian, îşi schimbă locul...

ÎN MULTE FELURI se poate cuvânta despre credinţă. Temându-mă de puterea graiului meu modest, când este vorba să conving în privinţa unei teme atât de însemnate pentru formarea noastră, temându-mă că nu voi găsi vorbele ce să se topească în sufletul dumneavoastră, ascultătorilor mei, definitiv şi să-i conducă la picioarele lui Dumnezeu, voi recurge la câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise în limba română despre cele ce simte omul într-o biserică. Ele aparţin filosofului Vasile Băncilă şi dau seama asupra unei călătorii făcută de autor în Franţa şi asupra unei reculegeri într-o capelă benedictină. În acelaşi timp, ele sunt şi o puternică dovadă a ecumenismului natural ce infiorează inimile tuturor creştinilor, când nu sunt victimele intoleranţei unor sfetnici ai conştiinţei, căzuţi în greşala mândriei sau şovinismului cultic. “Am fost de curând, scrie moralistul, la o biserică, unde am urmărit cea mai alinătoare dintre slujbele religioase, la cari am luat parte aici… Pe o stradă curată, modestă şi liniştită, biserica aceasta aproape minusculă, acoperită de ziduri şi locuinţe ca un rod nestemat între frunze, pare o sihăstrie, deşi e în Paris. O tăcere desăvârşită a ecourilor, şi materiale şi sufleteşti, ale lumii, o izolare completă ca şi când te-ar despărţi mii de leghe de zbuciumul impur şi indiscret al veacului iar, pe de altă parte, o comuniune de inefabilă dulceaţă cu sferele divine, îţi dau, de îndată ce asişti la slujba de aici, o stare sufletească de o siguranţă perfectă şi o jubilare curată şi ascendentă ca şi când sufletul ar fi făcut din parfum de flori şi lumini de zăpadă… Totul era mic în această chinovie, abea mai mare decât o clasă de şcoală. Stâlpi graţioşi şi miniaturali o susţineau, ornamente fragile şi totuşi  rezistând timpului o împodobeau, culori albastre, purpurii şi cafenii îi...

CALEA SPRE FERICIRE începe de acolo unde purcedem la stăpânirea de noi înşine. Iar “în stăpânirea de noi înşine constă singura adevărată libertate individuală”, cum spune Frédéric Perthes. Samuel Smiles subliniază că “stăpânirea de sine nu este altceva decât curajul, într-o altă formă”. Iată o temă vrednică de meditarea oricărui tânăr, căci rar tânăr să nu aspire la a fi curajos. Iar în îmbrăţişarea acestei forme de curaj “stă rădăcina tuturor virtuţilor”, ne comunică acelaşi Smiles. Înstinctele speciei, care ne apropie de stadiul brutei, sunt ţinute-n frâu de stăpânirea de sine, forma cea mai concretă a înţelepciunii, în facultatea de a ne stăpâni pe noi înşine stă deosebirea dintre viaţa fizică şi aceea morală. Stăpânirea de noi înşine ne mută, aşadar, din tărâmul zoologic în acela luminos al omului, fiinţă superioară. Ce înseamnă stăpânirea de sine? Ea se manifestă în trei direcţii: stăpânirea gândurilor, stăpânirea cuvintelor şi stăpânirea faptelor. Acela care dă dovadă de aceasta întreită stăpânire asupra lui însuşi a parcurs jumătate din drumul către înţelepciune. Iar pentru a o poseda avem nevoie să ne autodisciplinăm, să cultivăm respectul de noi înşine şi să nu îngăduim nici unei alte forţe să acceadă la cârma persoanei noastre, că este forţa brută, a unui semen sau grup uman, că este forţa instinctelor sau aceea a ideilor. Obişnuirea, devenită obişnuinţă când voinţa nu mai este necesară pentru impunerea ei, constituie mijlocul psihologic cel mai lesnicios pentru a dobândi stăpânirea de noi înşine. Obişnuinţa are două tăişuri: ea aduce obiceiul rău, după cum îl poate aduce pe cel bun. Devenind conştienţi de natura obiceiului ce-l avem sau ce este pe punctul de a se instaura în cugetul, sentimentul sau faptele noastre, avem libertatea de a alege. Alegerea ne activează dreptul nostru de a ne opune obiceiului rău. Dacă vom înlocui obiceiul rău...

8. ŞARPELE DE LA CERNICA Oricărui cititor mai puţin încrezător îi vine să se întrebe: cum de m-a atras apartamentul silenţios din Maria Rosetti; şi mai ales: cum de m-a reţinut, la o vârstă când numai joaca, sportul, ori chemările misterului femeiesc erau menite să mă prindă-n laţ. Şi cum de nu m-a alungat mirosul uleiului de in, folosit în dizolvarea culorilor, ce permea perdele şi draperii, covoarele de pe parchet şi cele acoperind parţial pereţii, prosoape, apa de la robinet şi, mai ales, aerul? Căci aceasta era mireasma ce îmbălsăma trăitorii locului şi pe vizitatorii lor; astfel încât pekinezul Ming, dacă-l adulmecai în treacăt, îţi lăsa impresia a fi fost mumie vie şi auto-mobilă, în strai de blană neagră, cu perii scurţi, ondulaţi şi lucioşi. Adevărul este că aveam un îndelungat exerciţiu de obişnuire: mă născusem în familia unui colecţionar de artă. De când mă ştiu, îl văd pe tatăl meu sosind uneori acasă cu un aer pehlivan conspirativ. După ce-şi trăgea sufletul, îşi potrivea efectul scontat a fi fost declanşat de revelaţia ce se pregătea s-o facă. El nu avea simţul umorului, nici fineţurile unui desfăşurător delicat al Neaşteptatului. În sensul acesta trebuie luate cele ce urmează; vreau să spun că tocmai neajustarea materialului brut al scoaterii din pălărie a Necunoscutului, neajustarea lui la nevoile actului său deosebit de suav, nepotrivirea gestului la scamatoria preconizată îi conferea acesteia savoarea. O chema pe mama în sufragerie sau în salon. O ruga să-şi întoarcă faţa la perete. Despacheta vreun tablou vânat cine ştie de unde. Acesta era ambalat în ziare întregi sau în coli de hârtie groasă cenuşiu-gălbuie şi legat în cruce de două ori cu sfoară, pentru mai marea siguranţă pe parcursul aducerii lui prin tramvaiele supra-aglomerate. Apoi îi căuta locul cel mai...

ISTORISEŞTE SENECA despre condamnarea cuiva la moarte pentru omor, de către pretorul Piso. După obiceiul timpului, un centurion îl conduce în piaţa publică pe vinovat, pentru a-l executa. Pe când omul legii săvârşea pregătirile necesare, gloata însetată de dreptate fu stupefiată văzându-l pe cel ce se presupunea a fi fost ucis, adică pe mortul din pricina căruia era celălalt condamnat, făcându-şi loc cu coatele pentru a se apropia de centurion. Nici vorbă să i se fi luat viaţa cu violenţă, după cum ştiuse pretorul când hotărâse condamnarea. Rumoarea adunăturii de coate goale se preschimbă cât ai zice peşte într-un vacarm în care nu se mai înţelegea om cu om. Pe de-o parte, mirarea trezită de cadavrul viu prezent între cei de faţă smulgea exclamaţii uluite din piepturile golănimii doritoare de senzaţii tari şi miracole. Pe de altă parte, veşnicii nemulţumiţi de felul în care cetatea era condusă îşi arătară mânia împotriva nedreptăţii pe cale a fi fost săvârşită, dând vina pe Piso şi pe şleahta cu care se înconjurase, mormăind că ‘dreptatea’ lui ajunsese strigătoare la cer; în orice clipă zbieretele lor puteau deveni îndemnuri la răzmeriţă. Pe de a treia parte, nejudecaţii răcneau la centurion, scoţându-l pe acesta vinovat că era aşa de nechibzuit încât să pună în aplicare o sentinţă atât de strâmbă. Până să se  reverse torentul mâniei, crescut ca din nimic din patul obedienţei populare, de care are mare nevoie liniştea unei cetăţi, până să se reverse peste malurile ce-i zăgăzuiau forţa oarbă, distrugătoare, centurionul, dând, în sinea sa, tuturor dreptate, cu bunul simţ al cuiva care era mai înţelept decât un simlu executant, fără să părăsească locul execuţiei posibile, o amână, să i se confirme de către pretor condamnarea, şi în condiţiile nou apărute. Expedie un ajutor la Piso,...

9. UN ARMEAN ÎMPĂRĂŢEŞTE PESTE CHINA Pătrunderea în incinta Operei Române – clădirea nouă, cu aerul inconfundabil sovietic al hardughiilor din familia cărora ne-am procopsit şi cu monştrii arhitectonici numiţi: “Casa Scânteii” şi “Casa Poporului” – fu pentru mine o descălecare în Ţinutul Luxului, un lux cu un farmec artificial neîndoielnic, provenind din izvoarele Răsăritului, singurul farmec îngăduit atunci deoarece era conform cu tiparul vremii: luxul pentru popor. Cabinele fuseseră împănate cu imitaţii de mobilă stil, vopsită în culoarea untului, tapisate cu pluşuri verde închis precum al sticlelor de un litru, covoarele gen persan erau penibil de noi, reproducerile de artă plastică aburcate pe pereţi ţineau hangul lipsei de gust de pretutindeni. Ce însemna o clădire a Operei nu era lucru inedit pentru mine. Avusesem un coleg de liceu, care locuia lângă vechea reşedinţă a aceleiaşi instituţii de artă, adică în preajma Teatrului Bulandra (cel adevărat), pe care părăsind-o Opera Română, clădirea i-a rămas moştenire destui ani Teatrului de Operetă, pe malul Dâmboviţei, lângă bisericuţa Sfântului Spiridon, cea îngropată vreun metru sub pământ, un monument istoric de o rară intimitate, demolat de Ceauşescu, grăbit să-şi libereze căile de acces către aşa-zisa “Casă a Poporului”, unde n-avea nici să locuiască, de unde n-avea nici să conducă, scurtându-i-se – cam târziu! – trupul cu un cap foarte necesar lui… Deoarece acest amic nu a fost un oarecine şi nici destinul său unul banal, sunt dator a zăbovi alături de el câtva timp. Numele îi era: George Popovici. Devenind un actor celebru al Naţionalului, şi-a adăugat la coada numelui de familie pe acela al străzii unde locuia şi băteam împreună mingea de cârpă: Poenaru (în geografia Bucureştilor prelungindu-se la rându-i cu numele propriu: Bordea). Comicul Ion Finteşteanu, fost profesor de actorie al lui Gică, atât de impresionat fusese...

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el. Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme. Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni. În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El...

10. ARESTAT PENTRU CRIMĂ Numai cea de a doua păţanie legată de un armean lucrând la Opera Română ajunse la urechile lui Hrandt. Cât despre Mimi Bardezian şi simţămintele ce le deşteptase în mine în nici un caz nu aş fi pomenit; ea şi ele extindeau într-o zonă mult prea intimă admiraţia faţă de acest neam, trezită de Hrandt Avachian şi, printr-o greşeală de logică, proiectată asupra lucrării instinctelor abia deşteptate şi a trenei lor plină de o poezie încă negustată până la acea vârstă. La fel, nu am pomenit nici despre adânca şi neaşteptata (până şi pentru mine…) preţuire acordată de tânărul ce eram altor trei interpreţi ai aceleiaşi rampe: doi solişti vocali – Arax Savagian şi Garbis Zobian – şi un maestru de balet – Trixy Checais. Meritele lor suplimentare ţineau, desigur, de faptul că împărtăşeau originea etnică a pictorului drag mie. Răsfrângeam asupra lor rafinamentul gustului cu care-şi conducea el existenţa, îmi închipuiam că, dacă erau armeni, se cuvenea să aibă aceleaşi caracter şi fire ca ale lui, aceeaşi politeţe naturală, să-i împărtăşească înţelepciunea. Nădăjduiesc pentru ei că aşa stăteau lucrurile cu adevărat. Descrierea amănunţită a modificărilor prin care trecea chipul interpretului lui Mao îi aminti ascultătorului meu ceva din propria-i tinereţe: – Datorită unei truse de machiaj am fost pe punctul să-mi pierd capul, nu să câştig un altul, precum colegul tău… Credeam că era o glumă şi aşteptam continuarea ei, să râd împreună cu povestitorul. Pentru asta mă pregătea jocul de cuvinte zvârlit de el între noi. – A cui trusă? l-am întrebat, bănuind – cum se potrivea vârstei mele – că aparţinuse unei femei şi aşteptând o istorie de alcov. – A mea. Pe la optsprezece ani visam să ajung actor. Nici prin gând nu-mi trecea că n-aveam s-o...

TOATE CÂTE SUNT ALE VIEŢII sunt bune, căci sunt naturale; iar natura oglindeşte înţelepciunea divină şi armonia ce derivă din aceasta. Unde începe răul? căci există şi un rău în aplecarea către toate cele care sunt ale vieţii. Răul începe odată cu lipsa de măsură. Pentru că una este să te foloseşti  de natură, deoarece din natură face şi trupul tău parte; alta este să te îmbuibi cu cele ale naturii şi numai din ele să-ţi derivi nevoile şi bucuriile, fiindcă omul este şi mai presus de fire prin sufletul său. Corpul are nevoie de hrană pentru a supravieţui. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de linişte – ca opusă obsesiilor generate de nepotolirea funcţiilor sale. Dar una este să te hrăneşti pentru a dobândi puterea să-ţi împlineşti destinul de gardian al propăşirii pământului creat de Dumnezeu şi alta este să te îndopi cu mâncare, până la gâfâire şi bătăi de inimă, până la căderea în nesimţirea raţiunii, cu atât mai mult când stropeşti hrana şi cu necugetate pahare de băutură fără măsură. Corpul are nevoie de mişcare, văzută ca sport, gimnastică, pentru sănătatea, oricât de modestă pare şi oricât nu s-ar impune ea cu surle şi trompete conştiinţei noastre, reprezintă comoara cea mai preţioasă de care ne putem bucura în viaţă, iar mişcarea constituie un izvor al sănătăţii. Ea ne sporeşte energia, tonusul, optimismul, ne ascunde faţa cenuşie a sâcâielilor fără nume ce ne provin din adâncurile necunoscute direct ale  organismului şi, în locul lor, ne umple de o voioşie permanentă ce ne dă ghes să trăim cât mai plenar. Şi, totuşi, prea multă mişcare şi nechibzuinţă strică, îndobitoceşte, ne preschimbă în animale, de nu o dublăm cu exercitarea minţii şi a sufletului, pentru dobândirea unei fiinţe rotunde şi egal dezvoltate, din toate...

11. ÎNSEMNĂRI DESPRE MOARTE “La 1 iunie, 3.000 de persoane (în majoritate femei, tinere şi copii) au plecat din H., însoţite de 70 de agenţi de poliţie şi de un turc influent, un anume K. Bey. Ziua următoare, au sosit bine sănătoşi la L.A. Acolo, K. Bey le-a trimis vorbă să îi dea 400 de lire, ‘pentru a-i păzi în siguranţă până urmau să sosească la Malatia’ şi făgădui să-i însoţească până la Urfa [am transcris în spiritul limbii române numele proprii denumind oraşe, ţinuturi ş.a.m.d. din franceza originalului din care am tradus (aici: ‘Ourfa’); acelaşi lucru l-am făcut şi în redactarea cărţii mele: “Civilizaţia armenilor” , când se pare că m-am încurcat rău de tot…] pentru a-i apăra; însă chiar în aceeaşi zi îşi luă tălpăşiţa dimpreună cu banii lor. “În ziua a treia, convoiul exilaţilor ajunse la A.M., unde arabii şi kurzii începură să răpească femei şi tinere, ceea ce continuă până ce sosiră la prima gară, la Ras-ul-Adn, pe linia Bagdadului. Jandarmii ce le fuseseră daţi pentru protecţie incitară triburile din munţi, pe jumătate sălbatice, să-l atace pentru a le tâlhări, a le ucide sau a le viola pe femei şi a le răpi; şi în mai multe rânduri ei înşişi violară femeile, fără să se ascundă pentru asta. “În cea de a patra zi, sosiră la A.N., unde jandarmii uciseră trei dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi. Într-a noua zi, au ajuns la A.O., unde caii, care fuseseră totuşi închiriaţi, plătiţi pentru întreaga călătorie până la Malatia, le-au fost luaţi şi trimişi înapoi, aşa încât au trebuit să închirieze alte care cu boi pentru a-i duce mai departe la Malatia. Începând cu locul acela, mulţi dintre ei au fost lăsaţi fără vite de povară – unii dintre dânşii găsindu-se în situaţia de a cumpăra măgari...

PRIN CURĂŢIE dobândim dragostea adevărată. Nimic nu câştigă, pentru noi, dragostea, cum o face curăţia. Iar dragostea de o dobândim, nu mai suntem singuri; iar nemaifiind singuri, piere toată pricina suferinţei. Că bolnavi de suntem, cu cât mai uşor suportăm durerile şi amărăciunile aduse de neajunsurile lipsei de sănătate, dacă alături de noi priveghează un suflet iubitor, înţelegător, mângâietor… Neîncrezători în viitor de suntem, ori neîncrezători în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, şi ni se alătură un suflet iubitor ce ne insuflă încredere în viitor, în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, cum ne ridicăm din nehotărâre şi pornim la cucerirea vieţii! Spăimos de suntem, asemeni racului ce tot dă îndărăt dinaintea greutăţilor şi a luptei, şi alături ne vine un suflet iubitor, cum pornim cu temeritate înainte, să înfruntăm pricinile fricii noastre şi să le învingem! Vorba cântecului: Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte. Iar pentru a cuceri dragostea nu există cale mai sigură decât curăţia sufletească, curăţia ţintei la care aspirăm, curăţia intenţiilor ce le nutrim, curăţia faptelor noastre, curăţia pornirilor ce le îngăduim în noi, curăţia mijloacelor ce le folosim, curăţia vorbelor ce le rostim, curăţia tonului cu care vorbim, curăţia privirilor ce ne însoţesc cuvintele şi tăcerile, curăţia gândului ce ne hrăneşte existenţa. Unii, rare cazuri, se nasc cu darul curăţiei şi le este dat să nu-l piardă niciodată. Dimpotrivă, el se întăreşte pe zi ce trece iar murdăria celor din jur nu-l atinge, nu-l pângăreşte, nu-l siluieşte, nu-l îngenunche, nu izbuteşte să-l încovoaie pentru a şi-l face asemenea. Această curăţie nici măcar n-are nevoie de pază dinăuntru, pentru că este dată de Dumnezeu, podoaba cea mai de seamă a firii moştenite prin naştere. Întâlnirea unui atare tânăr, adult sau bătrân constituie o...