– Sarpele

8. ŞARPELE DE LA CERNICA

Oricărui cititor mai puţin încrezător îi vine să se întrebe: cum de m-a atras apartamentul silenţios din Maria Rosetti; şi mai ales: cum de m-a reţinut, la o vârstă când numai joaca, sportul, ori chemările misterului femeiesc erau menite să mă prindă-n laţ. Şi cum de nu m-a alungat mirosul uleiului de in, folosit în dizolvarea culorilor, ce permea perdele şi draperii, covoarele de pe parchet şi cele acoperind parţial pereţii, prosoape, apa de la robinet şi, mai ales, aerul? Căci aceasta era mireasma ce îmbălsăma trăitorii locului şi pe vizitatorii lor; astfel încât pekinezul Ming, dacă-l adulmecai în treacăt, îţi lăsa impresia a fi fost mumie vie şi auto-mobilă, în strai de blană neagră, cu perii scurţi, ondulaţi şi lucioşi.

Adevărul este că aveam un îndelungat exerciţiu de obişnuire: mă născusem în familia unui colecţionar de artă.

De când mă ştiu, îl văd pe tatăl meu sosind uneori acasă cu un aer pehlivan conspirativ. După ce-şi trăgea sufletul, îşi potrivea efectul scontat a fi fost declanşat de revelaţia ce se pregătea s-o facă. El nu avea simţul umorului, nici fineţurile unui desfăşurător delicat al Neaşteptatului. În sensul acesta trebuie luate cele ce urmează; vreau să spun că tocmai neajustarea materialului brut al scoaterii din pălărie a Necunoscutului, neajustarea lui la nevoile actului său deosebit de suav, nepotrivirea gestului la scamatoria preconizată îi conferea acesteia savoarea.

O chema pe mama în sufragerie sau în salon. O ruga să-şi întoarcă faţa la perete. Despacheta vreun tablou vânat cine ştie de unde. Acesta era ambalat în ziare întregi sau în coli de hârtie groasă cenuşiu-gălbuie şi legat în cruce de două ori cu sfoară, pentru mai marea siguranţă pe parcursul aducerii lui prin tramvaiele supra-aglomerate. Apoi îi căuta locul cel mai potrivit pentru a primi lumina în plin, fără ca privirea să-ţi fi fost jenată de oglindirea razei în sticla montată în rama aurie, pe deasupra cartonului sau şasiului cu pânză pictată. ‘Locul’ însemna să-l fi agăţat de-a dreptul pe perete, ori să-l sprijine cu spatele de speteaza unui scaun sau de picioarele lui crăcănate din faţă. La fel de bine putea fi vorba despre o statuetă, o tablă de bronz bătută cu ciocanul, un vas de aramă, o ulcică populară, o figurină de jad, un nasture zoomorf de fildeş sau os, ori o ţesătură ţărănească viu colorată.

Când totul i se părea neîndoielnic perfectat pentru a smulge strigăte de admiraţie, o îndemna pe mama să revină la poziţia normală. Pleoapele i se micşorau de maliţia şotiei mereu repetate. Îi pândea mamei modificările survenind pe figură, presupuse a se fi petrecut pe dată, drept urmare a impactului produs de lucrarea de artă asupra sufletului ei. Zâmbea cu gura până la urechi înainte ca mama să se fi dumirit măcar încotro trebuia să-şi arunce ochii pentru a descoperi cele ce îi erau înfăţişate.

Eu, care ajungeam în odaie fără doar şi poate cel dintâi, eu, care asistasem la câte se petrecuseră în ascuns de dânsa, eu, care mi-aruncasem uitătura nesăţioasă asupra picturii de cum ieşise de sub obrocul ambalării în manşonul descompus de sfâşieri al căreia străbătuse străzile până acasă, mă şi lansasem în strigăte entuziaste, atât pasă-mi-te întru aprecierea operei, cât şi a tatălui meu, risipitor de bucurii, precum se vede…

Incă aud conciliabulele părinţilor mei, eventual îmbogăţite şi cu participarea unor prieteni ai familiei – nu rareori de meserie plasticieni -, cu privire la meritele unui ulei sau altuia împodobindu-ne încăperile şi, ceea ce pentru mine era foarte dureros: decretarea necesităţii înlocuirii lui cu vreo achiziţie mai pretenţioasă, fie prin vânzare-cumpărare, fie prin troc. Oricâtă dreptate aveau acei judecători ai Frumosului când decideau dispariţia un obiect de artă din lumea mea, sufeream ca şi cum ar fi fost vorba despre condamnarea unui frate dintr-un sânge cu mine. Atât de intim pătrunde în fiinţa noastră Frumosul cu care conlocuim.

Mă revăd în sălile de expoziţie, însoţindu-mi tatăl de la cele mai mici vârste – ori prin atelierele pictorilor agreaţi sau admiraţi de el. Examinam, alături de statura sa, eu statul-şchioapă, tablou după tablou. Mă mândresc că nu mă grăbeam să regăsesc nudul printre subiectele pe care aveam prilejul să le urmăresc, deşi mi-ar fi fost naturală şi lesne de iertat curiozitatea de a mă fi dezalterat cu consistenţa-i plină de făgăduinţe (poate că aici se ascunde unul dintre motivele pentru care pudoarea mea, vehement negată, se simţea la îndemână în locuinţa-atelier a lui Hrandt, unde nu găseai picior de nud; doar mai târziu mult, când ‘am crescut’, mi-a dăruit un laviu reprezentând o femeie goală în picioare, regăsit prin cine ştie ce mapă uitată sub pat). Ba, dacă întâmplarea îmi conducea paşii în faţa unui atare subiect, la sala Dalles sau aiurea, priveam contururile cu o seriozitate voind a sugera eventualului martor al contemplării mele obişnuinţa cu tema respectivă conducând la o dezinvoltă detaşare. Mă prefăceam fără ezitare a fi fost interesat numai de Artă şi nicidecum de dezvăluiri provocatoare aşteptate de la atari chei ale viitorului meu erotic.

Cititorul a înţeles că pictorii în carne şi oase nu-mi erau deloc străini. Îmi însuşisem o parte, cea mai de suprafaţă, a preocupărilor lor, puteam urmări, chiar purta, cu discreţia copilăriei, dialoguri legate de ele. Îi cunoşteam pe cei mai de seamă.

La aceasta a contribuit, în mare măsură, faptul că tatăl meu, după război, a deschis o anticărie, iniţial de cărţi, ulterior dublată şi de o mică ‘expunere’ de tablouri (nu îndrăznesc a o numi: ‘expoziţie’, ţinând seama că doar deasupra pereţilor cu rafturi înţesate de tomuri, îşi găseau locul de atârnare vreo zece rame, ceea ce numai “expoziţie” nu putea să se cheme!). Cred că într-o bună zi, în prăvălioara din strada Cavafii Vechi nr. 19, numită “Văpaia”, după titlul unui roman de Theodor Dreiser, şi-a făcut apariţia, în cotlonul umbrit din fund, şi un şevalet mare, vechi şi incomod, vânăt noptatic; s-a ivit să strângă la piept câte un carton de dimensiuni mai periculoase pentru cuiele ce l-ar fi putut susţine spânzurat printre celelalte, la nivelul de sub tavan.

În acest anticariat îi aducea cheful de taclale pe destui artişti plastici, ca şi bineţele datorate domnului cu ochelari care încerca să le pună în vânzare azi un creion, mâine un tuş, poimâine o guaşă şi aşa mai departe (tatăl meu). Adunându-se doi cu trei laolaltă, se năştea câte un modest cenaclu ad-hoc, la replicile căruia trăgând cu urechea, multe mai învăţam şi subsemnatul, e uşor de presupus…

Acolo, preferinţele mele se îndreptară spre un domn bătrân, înalt, cu barbişon de epocă, alb, cu favoriţi la fel de ninşi, cu o pălărie cu boruri foarte ample, stranie ca a unui muşchetar-cowboy şi cu vestiri mute ale unor aventuri nesăbuite, în general cu aerul simultanei ţepeneli şi mlădieri ale spadasinului (se pare că nu renunţase, nici la anii săi, la practicarea scrimei în sala de antrenament) şi – curios lucru să ţin minte un astfel de detaliu – cu buzunare foarte încăpătoare, fie îmbogăţindu-i haina din catifea castanie reiată, fie balonul larg, din doc gri kaki impermeabil, atât de folositor când mergea la peisaj, buzunare-hăuri din care mereu scotea la iveală altceva inedit şi unde încă nenumărate obiecte şi-ar fi putut găsi adăpostul, potrivite să-mi scrântească închipuirea necoaptă.

De acolo ieşeau la lumină – ceea ce mă fascina… -, printre altele, frunze moarte, cu aspectul morbid al unor piei lepădate de şerpi! Oh, dar de câte culori… Ai fi spus că deţinea mesagere ale tuturor speciilor arboricole din lume, mai ales ale reprezentanţilor florei australiene, africane (ce să continui înşiruirea celorlalte lumi, când am spus destul legat de ciudăţeniile acelor existenţe pe punctul de a se mineraliza?). Zvonul povestea că avea ‘prieteni’ printre copacii din Parcul Carol, pe care-i vizita deseori, cu care stătea de vorbă, îi întreba de sănătate, de visele nopţilor lungi înfiorate de răcoarea ce le însoţea, de dorurile tăcute şi imobile. Erau frunze adunate în două scopuri: fie de dragul neobişnuitului înfăţişării lor, urmând a decora un colţ de scrin timp de câteva zile, fie pentru a fi zdrobite pe colile de desen, prin frecare să-şi lase pe albul acelora ‘sângele’ şi nuanţa, altfel imposibil de dobândit de creatorul ce le folosea alături de subţirimea aquarelelor.

Aţi înţeles că numele deşiratului d’Artagnan admirat de mine, omul ce cunoştea pe de rost textul fără capăt al romanului lui Marcel Proust, lung şi mirabil precum Calea Lactee, românul datorită căruia a pătruns în plastica franceză iia ( “la chemise roumaine” , cum a numit-o, când şi-a îmbrăcat modelele cu ea, prietenul său Matisse, căruia i-o făcuse cadou), boierul geometru al splendorilor trupului feminin acoperit doar de fascinaţia dispunerii sale exclusiv în chipuri paralele, ca şi a naturilor statice tratate tot ca nişte urmaşe sterpe şi decadente ale Evei (ale căror structuri, mult mai păstoase şi carnale, urma să le regăsesc în depozitul de uleiuri ale viziunii lui Hrandt), precum şi evocatorul înceţoşatelor poduri pariziene, numele lui era: Theodor Pallady.

Mă mai atrăgea desferecatul trup al bătrânului care-i fusese profesor într-ale picturii chiar lui Hrandt Avachian, blândeţea lui paşnică, lenea orientală a mişcărilor sale molcume, ample doar pentru că cel care sta la originea lor crescuse peste măsură, neuitatul descoperitor al chivuţelor şi preţuitorul transparenţelor fluviale. În muzeul Kalinderu, al cărui director fusese, îl ascunsese pe Liviu Rebreanu, fugit de sub escortă, când Bucureştii se zbătuseră sub ocupaţia soldăţoilor nemţi, în primul război mondial, Jean Steriade grăbindu-se a-l înştiinţa pe Titel Petrescu, prin oamenii partidului acestuia fiind salvat cel mai de seamă romancier român şi depus în Moldova, refugiul naţiei noastre în acele timpuri nefericite.

În atari şedinţe l-am îndrăgit pe Gng. Vânătoru, mult mai tânăr ca precedenţii şi destul de neîndestulat la pungă în timpurile aduse înaintea ta, cititorule. El avu ideea ca tatăl meu să decupeze din varii reviste de cultură reproducerile de artă prezente în ele, alcătuind din acestea ‘albume’ cu câte o sută-două sute de imagini, marfă putând interesa pictorii începători, economisind astfel timpul cumpărătorului prin aceea că găsea pozele la un loc şi nu mai trebuia să dobândească (tot pe bani) revistele din care fuseseră decupate, urmând ca apoi să le tot răsfoiască, enervat că nu dădea peste imaginea căutată.

Mai veneau din când în când Iordache, un armean Aramik – care-i schiţase profilul mamei, în creion – şi alţii. Când am ajuns în Armenia , tatăl meu m-a îndemnat să-l caut pe cel din urmă şi să reiau legătura cu el, ruptă la o vârstă a mea când abia de-l cunoşteam. Se ‘repatriase’ după război. M-am interesat de numele său prin Erevan, iar istoricul Kolangian mi-a confiat că se specializase în lucrări funerare şi – nu ştiu cum îi parvenise ştirea – că, la sosirea în capitala armeană, îşi ridicase cu mâinile sale o casă undeva pe un deal (!). N-am verificat informaţiile acestea, dar aşa cum se conturează biografia pictorului Aramik din ele, ea constituie materia unui roman suficient de dramatic pentru a fi exponenţial pentru epoca noastră.

Nu este de mirare că în atari conjuncturi i se întâmpla din când în când tatălui meu să mă ia la câte o plimbare pe lângă lacurile din preajma Bucureştilor, noi însoţindu-i pe Petre Dumitrescu (cumnatul lui Alexandru Sahia – nuvelistul comunist mort de timpuriu -, ceea ce i-a adus peisagistului poziţia de rector al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”) şi pe Alexandru Ciucurencu, la pescuit. Atât cu unul, cât şi cu celălalt, relaţiile erau foarte calde, se adânceau cu vizite reciproce, cu mese duminicale, cu interminabile discuţii asupra artei, în jurul vreunui grătar supravegheat în curte, lângă noi, în timp ce doamnele (mai anevoie soţia lui Ciucurencu – pictoriţa Asvadurova -, persoană retrasă, datorită bolii) discutau de-ale lor, iar noi copiii (adică eu şi atrăgător ţigănoasa Rodica Dumitrescu), ieşeam la poartă, să ne jucăm pe trotuarul din faţa locuinţei noastre din strada Aurora.

Acestea până şi-au oferit ambii serviciile regimului comunist, ceea ce i-a determinat să fie precauţi în alegerea inşilor vizitaţi şi să-i prefere din rândurile membrilor de partid, ceea ce nu era cazul tatălui meu care, ca tot românul onest, s-a ţinut departe de politica zilei, cu orice risc.

Am împlinit paisprezece ani în 1950. Anticariatul tatălui meu fusese naţionalizat de doi ani. Abia după această perioadă, părintele-mi izbuti să fie angajat la o întreprindere de stat. Deci nu se putea vorbi despre pregătirea unei vacanţe în afara Bucureştilor, măcar pentru mine.

Pictorul Vânătoru o ducea la fel de rău ca tata. Nu mai avea voie să expună. Genitorele meu i-a sugerat să încerce a face pictură monumentală religioasă. Nu ştiu cum aflase că la biserica din Brăneşti se intenţiona o restaurare. Artistului îi surâse perspectiva. L-am însoţit, alături de părintele meu, la licitaţia pregătitoare. Îl văd şi acum atrăgându-l pe preot de-o parte, lăudându-şi prietenul pictor, explicându-i parohului că arta trebuia respectată şi, deci, zidurile sale încredinţate unui artist autentic şi nu unui ‘zugrav’ de duzină. Îl admiram pentru eforturile depuse în susţinerea lui Vânătoru, pentru care aveam o slăbiciune, deoarece mă băga totdeauna în seamă şi pe mine, se prefăcea interesat de preocupările mele, avea obiceiul să glumească şi nu părea a fi luat nimic în tragic, deşi, mai ales atunci, starea lui bugetară era din ce în ce mai precară (numea acea perioadă: cea a “florilor alimentare”, care flori, deşi pictură autentică, deoarece răspundeau cerinţelor amatorilor mici burghezi, îi serveau pentru dobândirea banilor de coşniţă!), Probabil că nici starea lui sufletească nu era mai îmbucurătoare, Gng. Vânătoru reprezentând un fost simpatizant legionar, iar soarta camarazilor săi de altădată conducându-i pe rând în bolgiile temniţelor, ceea ce nu era deloc încurajator pentru el. În această calitate din urmă i se încredinţase în timpul guvernării lor scurte elaborarea scenografiei pentru piesa lui Mircea Eliade, “Ifigenia”, textul căreia mi l-a şi împrumutat mai târziu să-l parcurg şi eu.

Sorţii îi fură favorabili. Primi comanda lucrărilor de restaurare. Tatăl meu a avut mână bună: Gng. Vânătoru, debutând cu acel prilej ca monumentalist, a devenit pictorul oficial al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi aşa a rămas până la capătul zilelor sale, fiind trimis şi la Ierusalim să picteze biserica noastră. Iar în ultima parte a existenţei a fost reprimit în Uniunea Artiştilor Plastici, a dobândit un atelier vrednic de invidie, un apartament central şi toate onorurile cuvenite.

Drept răspuns strădaniilor părintelui meu de a-l ajuta, îi ceru să mă încredinţeze lui şi doamnei Irina, soţia sa din acea epocă, să-mi petrec vara cu ei, la Brăneşti. Propunerea sosea exact la momentul oportun; nu am fost însă expediat cu dânşii decât pentru un răgaz de două săptămâni: nu era cazul să le devin povară.

Familia noastră cunoştea satul din anul 1944, când ne refugiasem acolo de teama bombardamentelor americane năpustite asupra Bucureştilor (nu aflasem că Statul Major al Armatei Regale – sau o parte din el – se mutase în pădurea Pustnicul, pe alături de noi…, aşa încât de mare folos ca adăpost nu prea putea fi zona!). Uşor de înţeles că, ajungând acolo cu familia Vânătoru, nu aveam multe de descoperit pe lângă casă.

Plictisindu-mă, l-am întrebat pe un sătean ce anume putea fi vizitat prin împrejurimi. Îmi explică pe ce drum s-o apuc pentru ca, străbătând de-a curmezişul pădurea, să nimeresc la mănăstirea Cernica. În acele timpuri calea nu era atât de limpede desenată, ca astăzi, de şoseaua asfaltată ce leagă de-a dreptul sau mai de-a strâmbul comuna de aşezământul monahal situat dincolo de codrii Vlăsiei.

Bun. M-am pus pe fapte mari. Am pornit-o de unul singur, fără să avertizez asupra intenţiilor ce le aveam pe nici unul dintre adulţii răspunzători de siguranţa mea. De altfel, nici nu mă primejduiam cu nimica; sau cel puţin aşa judecai lucrurile atunci. Iar acum la fel afirm, socotind că întreg şi nevătămat am ieşit din păţania aproape cu caracter suprafiresc ce am întâmpinat-o.

Nu pot să transpun în cuvinte simţământul de libertate ce îmi înaripa călcâiele printre copacii deşi, cu rădăcini parţial dezgropate şi cu frunza naltă, cu foşnet impalpabil, în schimb adulmecat ades – amestecând vigoarea mirosului sălbatic al trunchiurilor asudate cu dulceaţa emanată de florile ascunse privirii şi cu îmbătătorul iz al jilavului împresurător, o libertate parcursă cu laba picioarelor pipăind ţărna ca de-a lungul unui şirag cu boabe de mătănii ale spaimei de necunoscut: era pentru prima oară că înaintam singur printr-o pădure, unicul fir al orientării fiindu-mi conturul lacului, de care poteca mă ţinea destul de aproape, fără ceas, şi, mai ales, neştiind cât ar fi putut dura labirintica mea escapadă: o oră, o viaţă…

Eram răvăşit de frumuseţe, dar şi niţel rătăcit; eram beat de temeritatea mea nemaipusă la încercare, dar şi de posibila mea pierdere dintre cei vii; eram plin de încredere în simţul orientării, dar şi pe punctul de a mă îneca, cu bună ştiinţă şi cu drag, o sinucidere a preaplinului fericirii.

Deodată, la vreo patruzeci-cincizeci de paşi înainte-mi, într-o pată de lumină şi căldură de culoarea miezului de nucă necurăţat de pieliţă, o pată tăiată pe cărarea somnolând în penumbră în faţa mea, zăresc un colac întreit, cu un diametru de vreo şaizeci-şaptezeci de centimetri, de culoare plumburiu bătut, cu funia groasă de circa două degete. După cum luasem seama eu la făptură, la fel nici pentru ea nu rămăsesem neobservat. N-a stat mult pe gânduri, să mă cântărească şi să-şi judece situaţia, ci se porni pe descolăcit, cu lentoare, dar nu cu mai puţină fermitate. Capătul slobod şi mişcător, uşor trapezoidal, se îndreptă spre smaraldul coclit al lacului, trăgând după sine odgonul trupului cât îi rămânea în urmă, mult mai mătăsos în deplasare decât ne-ar păcăli acest termen marinăresc şi bărbătesc a-l crede creat. Către mine nu şi-a mai aruncat privirea cât a desfăşurat cei trei metri lungime ai săi ce-i soseau trenă, ori n-am remarcat eu. A coborât prin iarbă şi peste bulgări uscaţi, a pătruns în val şi a început să lunece în unde în chip de arc destins. Pe dată am socotit că era semn. Nu eram copil superstiţios, dar nici nu mi-a trecut prin minte atunci ori mai târziu să-l bănuiesc simplu rod al întâmplării.

Părea că aveam de-a face cu ceva fără început, nici sfârşit, atât de înceată îi era deznodarea din vizibil, continuată în ambele părţi în tărâmul nevăzutelor şi al Nevăzutului. Habar nu aveam eu, pe atunci, ce însemna o hierofanie, însă asta nu vrea să spună că n-aş fi avut certitudinea că asistam la una. Am priceput că sacrul natural se scălda în Tăcere, că el constituia neîncetată îndepărtare de tangibil şi o afundare în imprevizibilul lichid, domeniu al Invizibilului de unde provenim toţi şi unde ne cheamă pe fiecare, cu care ajunge a se confunda după fulgerare.

Nu ştiam că acelaşi cuvânt caldeean desemnează atât ‘viaţa’ cât şi ‘şarpele’ şi că, în arabă, el se divizează în aceiaşi doi termeni foarte apropiaţi, că şarpele stă la originea tuturor cosmogenezelor şi că a tronat peste începuturi, fără detronare. Dacă, în anatomia subtilă umană, şarpele simbolizează sufletul şi libidoul, în geografia tainică a Cosmosului el simbolizează dezvoltarea şi resorbţia ciclică, precum şi echilibrul, stabilitatea lumii. Reprezentând Timpul, el îşi apucă în gură coada, devenind astfel autofecundator. Nu cred că există vreun simbol mai apropiat de Artist, cu atât mai mult cu cât şarpele mută permanent viaţa în moarte şi moartea în viaţă.

Cu cele de mai sus am lămurit, nădăjduiesc, de ce apropierea spirituală de Hrandt mi-a fost lesnicioasă: ea nu era propriu-zis ‘apropiere’ cât ‘rămânere’ în aceeaşi zonă fecundă unde întâlnisem Pictorul şi care, cu prilejul acestei intruzii în lumea şarpelui, mi se revelase drept ţărm al Creatorului uman, va să zică şi al lui Hrandt Avachian.

Întârziu încă puţin asupra Misterului de la Cernica. El s-a instituit ca o excrescenţă a vieţuirii pe scurt alături de Gng. Vânătoru, aflat la un început de drum cosmic (prin aceea că de pe pereţii acoperiţi cu pictură de el se înălţa cugetul credinciosului către Dumnezeu). Atât de intensă mi-a fost trăirea celor petrecute la Brăneşti cu fostul elev al lui Şirato încât am meritat (oare? n-a fost un accident metafizic irepetabil?) să se sintetizeze pentru mine Ideea de creaţie plastică şi a tuturor punţilor ei către Universul văzut şi nevăzut.

Nu este dificil să lege cititorul sentimentul religios stârnit în inima mea de garsonierea dublă a familiei Avachian, enunţat mai înainte, de aceste începuturi ale unei sensibilizări la Frumosul Plastic, turnate în tiparul descolăcirii Şarpelui Adolescenţei mele, nu prea îndepărtat, într-un anumit fel, de acela al tinereţilor lui Mircea Eliade.