– Credinta

ÎN MULTE FELURI se poate cuvânta despre credinţă. Temându-mă de puterea graiului meu modest, când este vorba să conving în privinţa unei teme atât de însemnate pentru formarea noastră, temându-mă că nu voi găsi vorbele ce să se topească în sufletul dumneavoastră, ascultătorilor mei, definitiv şi să-i conducă la picioarele lui Dumnezeu, voi recurge la câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise în limba română despre cele ce simte omul într-o biserică. Ele aparţin filosofului Vasile Băncilă şi dau seama asupra unei călătorii făcută de autor în Franţa şi asupra unei reculegeri într-o capelă benedictină. În acelaşi timp, ele sunt şi o puternică dovadă a ecumenismului natural ce infiorează inimile tuturor creştinilor, când nu sunt victimele intoleranţei unor sfetnici ai conştiinţei, căzuţi în greşala mândriei sau şovinismului cultic.

“Am fost de curând, scrie moralistul, la o biserică, unde am urmărit cea mai alinătoare dintre slujbele religioase, la cari am luat parte aici…
Pe o stradă curată, modestă şi liniştită, biserica aceasta aproape minusculă, acoperită de ziduri şi locuinţe ca un rod nestemat între frunze, pare o sihăstrie, deşi e în Paris. O tăcere desăvârşită a ecourilor, şi materiale şi sufleteşti, ale lumii, o izolare completă ca şi când te-ar despărţi mii de leghe de zbuciumul impur şi indiscret al veacului iar, pe de altă parte, o comuniune de inefabilă dulceaţă cu sferele divine, îţi dau, de îndată ce asişti la slujba de aici, o stare sufletească de o siguranţă perfectă şi o jubilare curată şi ascendentă ca şi când sufletul ar fi făcut din parfum de flori şi lumini de zăpadă…
Totul era mic în această chinovie, abea mai mare decât o clasă de şcoală. Stâlpi graţioşi şi miniaturali o susţineau, ornamente fragile şi totuşi  rezistând timpului o împodobeau, culori albastre, purpurii şi cafenii îi izvodeau vitraliile potrivite, aşezate sus, ca lumina să se cearnă darnic şi discret în acelaşi timp, ca să vină de-a dreptul din cer, de la Dumnezeu. Clopotele înseşi veneau de afară într-o ademenitoare surdină. preoţii cântau încet şi clar. Clopoţelul liturgic suna abia auzit, auzit de-a dreptul de suflet, parcă era un clopoţel de păpuşi. Iar orga venea de departe, din cuib de nouri albi, şi expia aici: sunetele limpezi în ton minor, realizate atât cât să fie perceptibile – ca o înflorire a tăcerii. Sunetul jos, profund, burdonul orgei, era aşa de neînchipuit de încet, încât te îndoiai dacă-l auzi sau nu: o umbră, un fond abea cenuşiu, o estompare de chemătoare gravitate, mai mult vibraţie pură, tremur în emisiune continuă, decât sunet, îl percepeai mai mult cu tactul, cu simţul presiunii, condiţie a vieţii religioase adânci. (…) Prin lespezile de piatră venea, ireal, şuvoiul de vibraţii şi, de jos în sus, se transmiteau corpului, purificându-l şi asimilându-l cu complexul mistic înconjurător. Pe această matcă de transfigurare gravă, toate celelalte sunete se alungeau unele pe altele într-o continuitate primordială ca nişte linii albe ondulate. Se înfrăţeau cu tăcerea, încât în cele din urmă trăiai muzica fără să ştii că e muzică. Trăiai rugăciunea. Rugăciunea epurată şi permanentă, realizată până la maximum de biserică şi de sunete, cari se întreceau discret să sugereze necurmat şi crescând sufletului starea de rugăciune, fără să-l cucerească pentru ele ca sunete. Făceau sufletului o nacelă vibrantă şi ireală, care să-l susţină în drumul spre cer, fără ca el să o ştie, dar chezăşuindu-i zelos şi prevenitor înălţarea. N-am văzut până acum nici un lăcaş de închinare convergând ca acesta, prin liniile arhitecturii, modestă totuşi, prin aşezarea vitraliilor, dar mai ales prin felul muzicii, spre cer – atât spre cerul fizic cât şi spre cel spiritual.
Dar corul! Un adevărat cor de călugăriţe, aproape tot atât de multe cât şi lumea din biserică. Aceasta avea parcă două naosuri, perpendiculare în dreptul treptelor altarului, biserica părând ca o cruce cu două braţe lungi şi cu două braţe strânse. Al doilea naos era despărţit de cel dintâi printr-un svelt perete de gratii, ce mergea până sus la boltă şi care lăsa să se vadă misterios o lume de umbre, de siluete venite aici, în casa lor, pentru a se ruga şi a cânta lui Dumnezeu. Slujba însăşi desigur că era făcută în primul rând pentru ele. Credincioşii din biserică erau în adăpostul închinătoarelor lui Iisus. Câteva erau şi printre ei, imobilizate într-o adâncă devoţiune şi organizând oarecum, prin simpla lor prezenţă, pietatea mirenilor. Totuşi graţia religioasă venea mai ales odată cu efluviile melodice, cari străbăteau peretele de gratii ca un parfum sonor, ce invada sufletul de alb orbitor şi de frăgezime. Ai fi zis că sunt fulgi de zăpadă, ce cântă legănându-se în aer. Sau murmurul unor ape cereşti. melodiile acestea, înfrăţite într-o curgere parcă fără început şi fără sfârşit, căpătau o existenţă de sine stătătoare ca nişte fiinţe aeriene. Disciplinate şi libere totodată, se cântau pe ele însele, fără să le producă altcineva din afară de ele. Erau tot ce poate fi mai delicat, mai adânc şi mai strălucitor în acelaşi timp. Vor fi fiind livezi cu flori în cer, prin cari au trecut mai întâi aceste cântece? Altădată aveau uşoare nuanţe de cântece de leagăn sau de colinde. Nu sunt acestea nişte rugăciuni cântate de suflete tinere, înfiorate de devoţiune şi iubire în faţa vieţii noi, care înmugureşte tainic, sau pentru celebrarea faptelor religioase din trecut? Învăluit în aceste cântece, ridicat de ele, simţeai că devii imponderabil – recăpătai un suflet de prunc în scutece, complet candid şi infinit fericit. Aşa ar trebui să fie înainte de a muri, să auzi de undeva aceste cântece uşoare încât parc-ar fi ţesute  din ecourile lor, curate ca roua raiului, mângâietoare ca  o ploaie de graţii. Ce nesimţită ar fi atunci trecerea în viaţa umbrelor! Oare aşa au murit sfinţii?
Muzica este aliatul cel mai de seamă al vieţii religioase. Căci ea îmbracă cel mai fidel sufletul, dând expresie totodată năzuinţelor din afundul lui. Muzica dispune aproape instantaneu, crează atmosferă şi, dacă e mereu de calitate, are puterea suverană să păstreze această atmosferă. Pe urmă, e abstractă în acelaşi sens în care e şi viaţa religioasă. Unul din farmecele vieţii religioase e că pune sufletul în afară de timp sau cel puţin în afară de timpul istoric.
Dar unde s-a arătat în chipul cel mai stringent vrednicia religioasă a acestor credincioşi a fost când unii dintre ei s-au împărtăşit. Împărtăşirea, unirea cu corpul şi sângele lui Christos şi repetarea sacrificiului de pe Golgotha, cea mai însemnată taină în creştinism, este nu numai o taină “viu-făcătoare”, ci şi înfricoşată, căci e “cărbune ce arde pe cei nevrednici”. E păcat că cei ce ştiu înţelesul şi primejdia acestei taine nu luminează şi pe alţii, pentru a-i feri să greşească din neştiinţă. În manuale, se dau explicaţii abstracte, rezumative, fără ecou. Citarea rugăciunilor sau a fragmentelor de rugăciuni, ca acelea ale marelui Vasile, sfântului Ioan Damaschin, sfântului Simion Noul Teolog, sfântul Ioan Chrisostomul, Simeon Metafrast, ar zgudui şi ar aprinde lumina:‘… să nu-mi fie mie spre pedeapsă împărtăşirea prea curatelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, nici să mă bolnăvesc cu sufletul şi cu trupul, pentru că cu nevrednicie mă comunic cu dânsele’, ‘pedeapsă mie mănânc şi beau nesocotind Trupul şi Sângele Tău’, ‘… nu spre muncă, nici spre adăugirea păcatelor, ci spre curăţire şi sfinţire’, ‘… cel ce se împărtăşeşte din harurile cele dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, negreşit nu este singur, ci cu Tine, Dătătorul de viaţă, suflarea mea, viaţa mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceea m-am apropiat de Tine, cum vezi, cu lacrimi şi cu sufletul înfrânt, rugându-mă să iau de la Tine mântuire de greşelele mele şi fără de pedeapsă să mă împărtăşesc cu dătătoarele de viaţă şi curatele Tale Taine’. Sau rugăciunile de după împărtăşire, pentru a mulţumi şi solicita păstrarea vredniciei. Se pare că la schitul benedictinelor e o înţelegere şi un cult special  al împărtăşirii: veşnic, zi şi noapte, o călugăriţă  care se roagă pentru iertarea păcatelor celor ce, din neştiinţă, din uşurătate sau din dureroasă neputinţă, au făcut casă mincinoasă lui Iisus, întinând Corpul şi Sângele Lui. În partea din urmă a slujbei, credincioşii ce aşteptau împărtăşirea deveniseră oarecum neliniştiţi şi mai atenţi. O undă nevăzută îi vizitase şi îi înştiinţase, lăsându-le pe buze rugăciunile de purificare. Cine a fost de faţă la acest moment nu-l mai poate uita. Credincioşii se desprindeau de la locurile lor ca nişte umbre concentrate în ele însele şi se aşezau pe câteva rânduri în genunchi, aplecaţi spre grilajul scund, ce desparte locul altarului de restul bisericii: continuând să recite interior rugăciuni, în sunetele de vis ale orgei, într-o tensiune nervoasă supremă, care dădea o linişte de halucinare, primeau împărtăşania, sub forma unei monezi de azimă albă, din partea preoţilor, ce treceau de la unul la altul. Clipele se opriseră, numai slujitorii se deplasau cultual, întreaga asistenţă de credincioşi privea, într-o înmărmurire sacră, la săvârşirea şi fapta celor asupra cărora se lăsa harul. Apoi aceştia se ridicau rând pe rând şi, absenţi pentru lumea de aici, identificaţi cu un alt plan de existenţă, curbaţi parcă, adunaţi spre înlăuntrul lor înşişi unde se găsea şi radia lumina primită, pe care o păzeau cu un zel total, reveneau la locurile lor în chip mecanic. Pentru aceşti oameni, împărtăşirea, înfrăţirea şi spirituală şi trupească cu Iisus nu era un lucru ce se săvârşeşte cu inima uşoară, ci cu o linişte şi speranţă venite în urma unei infinite drame iniţiale. În tendinţa de a feri de orice diversiune în atingerea cu realităţile exterioare şi de a face să rodească  desăvârşit principiul de viaţă, de care se făcuseră demni a-l primi, se întorceau cu putere spre ei înşişi, ca şi când ar fi vrut să nu mai aibă suprafaţă…
Între timp, reîncepuse corul călugăriţelor. La urmă rămăseseră aproape singure. Pentru ele slujba nu se încheiase. Acum intonau rugăciuni numai pentru ele, pentru datoria lor, pentru mântuirea sufletului lor, pentru vocaţia lor în lume. Erau faţă-n faţă cu Dumnezeu şi i se închinau înainte de plecare. Cântecele lor păreau uneori un plâns recules, cristalin, senin şi plin de speranţă. Melodiile se filtrau prin lacrimi, în cari se irizau raze de melancolie şi bucurie. Parcă plângeau izvoarele, vrăjite de evlavie, într-o poiană neştiută de munte, plâns etern al pământului şi jubilare a speranţelor…
La urmă de tot, ieşeau câte una-una din strane, mergeau în şir până  în dreptul altarului unde, câte două, se plecau şi se închinau, apoi, iarăşi în şir, porneau spre chiliile lor.
Pe măsură ce dispăreau, biserica îşi ţesea singurătatea. Cu fiecare umbră, care se insinua afară pe un coridor tainic, simţeam cum se rarefiază atmosfera. După un timp, nu mai era nimic, nici un cântec, nici o mişcare, nici un semn de viaţă în jur. Dar spectacolul, la care fusesem martor, se mai continua în mine şi am rămas locului. Când cele din urmă ecouri s-au stins, am perceput, deodată, pentru scurt timp, tăcerea absolută…
Tăcerea poate deveni mult mai asurzitoare decât cântecul sau zgomotul. Cine a spus că tăcerea există? Sau, dacă există, e numai câteva momente, ori are nevoie de cântec, de murmur, de foşnet… ca să se realizeze.
Dar tăcerea se realizează cel mai mult prin altceva: prin rugăciune. Şi am revenit la atitudinea pur religioasă. În grabă, sunetele s-au mistuit. Se împachetau în fâşii ce dispăreau, lăsând în locul lor suluri de tăcere, cari veneau de undeva ca o apă vie suavă, până au ocupat totul cu solitudinea lor divină dătătoare de viaţă. Singur, m-am închinat în voie în legea părinţilor mei, m-a ispitit speranţa că, venind după acest început, altădată voi putea înainta şi mai mult – şi am ieşit.
Atmosfera avea acum numai reflexe aurii. Soarele miezului de zi se acorda cu ideea de sărbătoare.”
Frumoasă cuvântare! Şi plină de sugestii pentru meditare.
Ceea ce mă miră când stau de vorbă cu mulţi oameni e că, în general, ei socotesc că trăirile lor sunt cele mai bogate şi complet satisfăcătoare. Nici nu le trece prin minte că ele lasă loc îmbelşugat îmbogăţirii, numai să te străduieşti puţin să le dirijezi spre orizonturi ce ţi-au rămas necunoscute, fie la vârsta adolescenţei, fie la a maturităţii, fie chiar la bătrâneţe.
Citeam săptămâna trecută spusa Apostolului Pavel despre faptul că acum, aici, adică în această existenţă pământeană, vedem ca în oglindă. Ce vrea aceasta să însemne? Unul dintre înţelesuri – şi numai pe acesta îl menţionez – este că, în loc să percepem volume, vedem numai suprafeţe. Viziunii noastre îi lipseşte adâncimea, ca şi materialitatea pipăibilă. Dacă întinzi mâna spre planul oglinzii, să apuci floarea din vaza situată îndărătul reflecţiei tale din ea, oricât te-ai strădui, nu poţi atinge decât golul unde regăseşti forma şi culoarea degetelor tale. Priveşti un univers factice şi vid. Aşa este perspectiva obişnuită a omului. Dar dacă o înarmezi cu mijloace noi de investigare a realităţii, cum ar fi artele, ele ce ne sensibilizează atât de mult? Un fost student m-a condus să-mi arate, cum zicea el, cel mai frumos colţ al locurilor sale de baştină. Deîndată ce mi-am îndreptat privirile într-acolo, am recunoscut un ulei de Nicolae Grigorescu, reprezentând Cheile Dâmbovicioarei şi, pe dată, exultării provocată de peisajul ce-mi era prezentat s-a adăugat exultarea veche de zeci de ani, pe care mi-a trezit-o totdeauna contemplarea acelei lucrări a pictorului, ca şi amintirea ei. Şi i-am comunicat tovarăşului preumblării mele montane curioasa evocare. Spre mâhnirea  mea, mi-am dat seama că nu prea înţelegea despre ce vorbeam, fiindcă nu cunoştea tabloul la care mă  refeream, nici în original, nici prin mijlocirea vreunei reproduceri. El rămânea la bucuria izvorâtă din contactul direct cu deschiderea muntelui, ce făcea loc spumegat apelor. Eu pătrundeam, prin ea, spre toate cheile râurilor din lume şi, mai ales, îmi înzeceam fericirea sprijinindu-mă pe fericirea lui Nicolae Grigorescu, când a pictat acea capodoperă. El, fostul meu student, vedea suprafaţa, eu adâncimea; el gusta suprafaţa minunii, pe mine artistul mă conducea spre interiorul ei, atât de lărgit încât mă punea în comuniune cu secolele şi cu universalul. Şi mi-a părut nespus de rău pentru lipsa noastră de precauţie de a fora cât mai adânc comorile pe care le întâlnim pretutindeni, precauţie de a ne deschide singuri cât mai multe căi de percepţie, alături de acelea puse cu dărnicie la îndemâna noastră de natură.
Aceasta este învăţătura ce ne aşteaptă în minunatul text al lui Vasile Băncilă: folosiţi toate mijloacele pregătite pentru voi de începătorii creştinismului, armonia înălţătoare a arhitecturii, pictura sacră înaripată, muzica celestă, sculptura ce preschimbă lemnul şi piatra în aripi îngereşti şi-n petale, poezia fără egal literar a rugăciunilor, mişcarea şi gestualitatea, atitudinile hieratice ale oficianţilor, fiţi atenţi cu sufletul, cu dragostea de frumos, cu încrederea că veţi descoperi cele mai înalte trăiri, fiţi atenţi la toate câte se petrec într-o biserică, mai ales în timpul slujbelor, că ele sunt concepute pentru a vă ajuta să cuprindeţi mai mult din farmecul şi harul dumnezeirii decât o puteţi face cu simpla prezenţă a unei minţi reci şi necunoscătoare şi încrâncenate să-şi caute căinţa ce tot fuge, păcătoasă. Iar câştigul vă va fi că, fără s-o speraţi, acestea, toate la un loc, vă vor înfăţişa, smeriţi, în pragul luminii lui Dumnezeu, dacă vă lăsaţi conduşi acolo.