Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată lapidar şi exhaustiv: “HRANDT”, avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii autorului – timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu, citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în “CALENDARUL MEU”, al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu, fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent, învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se înfiripează binecuvântată de mâinile lui...

ÎNSEMNĂRI PE “CALENDARUL MEU” de RADU GYR O experienţă literară mai puţin obişnuită, din trecutul meu apropiat, mi-a oferit suficiente bucurii pentru a mă simţi incitat să o repet. Adunându-mi într-o cărţulie eseurile privitoare la creaţia lui Mircea Eliade, am avut norocul ca un mult prea smerit cărturar dintre amicii mei, domnul Dinu Mazilu, să-mi atragă atenţia asupra unui fragment din memoriile studiosului român stabilit în Statele Unite, pasaj în rândurile căruia istoricul religiilor aducea un omagiu binemeritat tatălui celui dintâi, profesorului Dumitru Mazilu, acela care i-a deschis ochii elevului, autor viitor al “NUNŢII ÎN RAI”, asupra posibilităţilor sale literare şi, la drept vorbind, l-a determinat a deveni scriitor, singurul dascăl care, în pletora unor cadre didactice înclinate a-l lăsa corijent an de an, i-a ştiut citi psihologia şi să-l îndemne pe făgaşul potrivit firii şi înclinaţiilor sale. Mai mult, ceea ce n-am menţionat-o cu respectivul prilej, deşi îmi stătea în datorie să o fac (dar nu am găsit justificarea de a mă aduce şi pe mine în prim plan), un nepot al aceluiaşi profesor de limba română a jucat un rol de mare însemnătate în propria mea existenţă. Mă refer la cognomenul său Dumitru Mazilu, cunoscut confraţilor literaţi ca şef al secţiei de limbi germanice de la Editura Univers, într-o perioadă când, eliberat din puşcărie şi student a doua oară aflându-mă, a binevoit să-mi acorde credit, confirmându-mi propunerea şi comandându-mi traducerea romanului: “SILAS MARNER” de George Eliot, ulterior al volumului de eseuri de Oscar Wilde: “INTENŢIUNI”. Am mândria că acel roman a fost, în conformitate cu nesigurele mele amintiri de astăzi, prima scriere publicată la noi (într-o ţară comunistă practicând ateismul de stat), cea dintâi operă, spuneam, cu tematică deplin creştină şi deosebit de convingătoare în denunţarea unor racile ale neoprotestantismului şi în...

Cel dintâi nume din “Calendarul meu” reprezentând pe careva întâlnit şi de subsemnatul în copilărie aparţine scriitorului Ion Dongorozi. Astăzi este uitat, datorită unei pauze culturale nedorite, neaşteptate, profund dăunătoare neamului nostru, dar peste al cărei fapt nu putem trece. Ion Dongorozi a fost victima regimului comunist prin aceea că nu s-a învrednicit niciodată să fie reeditat şi că probabil niciodată nu a fost menţionat în vreun op de istorie literară sau text critic din acea perioadă. A fost trecut cu vederea în mod intenţionat, ca reprezentant al unei alte epoci, un reprezentant nedorind să se înscrie, în chip umilitor, în vălmăşagul nechemaţilor care se impuneau cu pumnii şi copitele pe porţile gloriolei politico-propagandistice şi mai ales a banilor aduşi de ea (aproape fără limită, datorită împrumuturilor nerestituibile cu care Uniunea Scriitorilor din România îşi încuraja odraslele risipitoare). Dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-mi pună sub ochi următoarele rânduri cu care Radu Gyr îşi portretizează fostul profesor şi să mă întrebe pe care dintre proprii mei foşti dascăli liceali îl reprezintă ele, n-aş fi ezitat nici o clipă în faţa răspunsului corect. “Ion Dongorozi (…), era un bărbat solemn şi distins, cu un început de calviţie şi-o remarcabilă eleganţă vestimentară, cu voce rară şi sacadată, căreia stăruia să-i imprime un accent moldovenesc şi un ton oarecum afectat. Călca grav, cu pasul cumpănit, calculat parcă, precum o barză pe marginea unui eleşteu. Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine, Ion Dongorozi se dăruia, însă, întru totul, pasiunii sale scriitoriceşti” (p.65-66). Toate sunt adevărate şi în viziunea mea, minus patima cu care dascălul se dedica literaturii, aproape ignorată de preadolescentul ce eram, în clasa a VII-a elementară, când i-am fost, la...

Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar! Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de limba română, T. Păunescu-Ulmu: “Pincică”! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio… Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S. Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un “Cântec de leagăn”, partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din “Amintiri din copilărie”! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te...

Nu mai ţin minte cu ce prilej mă aflam cu tatăl meu pe Calea Victoriei, când ne-a ieşit în cale profesorul Barbu Theodorescu. Se cunoşteau din tinereţe, de pe timpul când ambii se număraseră printre colaboratorii săptămânalului “Vremea”. De aici înainte, de câte ori nevoile lecturii mă conduceau la Biblioteca Academiei, îl recunoşteam pe cel din urmă, nelipsit studios, pregătindu-şi o lucrarea sau alta, dintre puţinele ce i se dădea voie să publice sub regimul roşu. Precum mulţi dintre înverşunaţii frecventatori ai lăcaşului de cultură numit, şi doctul iorgolog era chemat fără drept de apel, primăverile, verile şi toamnele, pe aleele umbroase ce dădeau ocol clădirii moderne, era ademenit de un dor de ducă irepresibil, de “cir-li-lai”-urile păsăretului cu treburi multe pe la răscrucile ramurilor, de boarea purtătoare de miresmele verdelui “crud” şi ale mugurilor “alb, şi roz, şi pur”. De aceea, mai îndelung îl vedeai cufundat în nesfârşite solilocvii rostite cu vehemenţă sau cu zâmbetul pehlivan pe buze, pentru uzul câte unui audient doritor de învăţătură neîngăduită de urechile poliţiei politice, decât să-l fi zărit cufundat între tomurile clădite pe etaje de hârtie, fără număr, pe masa de lectură, cum i-ar fi stat bine. Şi dacă eu eram fericitul ales, de fiece dată mă apuca de cot cu două-trei degete şi-mi mai istorisea câte ceva de pe timpul studenţiei sale, ori despre Nicolae Iorga, cu o bună dispoziţie ce te făcea să uiţi şi de propriile-ţi îndatoriri ale lecturii în penumbra incintei. Pe autorul impresionantei “O viaţă de om aăa cum a fost” îl cunoscuse de pe vremea când intrase la facultate. Nu asta era important, ci faptul că (poate chiar în cea dintâi vacanţă legiuită), istoricul l-a întrebat dacă accepta să alcătuiască un inventar al bibliotecii sale de acasă, contra cazare (să...

Există o căutare între oameni, ce se petrece pe deasupra noastră. Te pomeneşti, într-o bună zi, că te afli de câtva timp, de ani, de zeci de ani, în căutarea cuiva, un ins anume, şi el în căutarea ta, eventual, fără a fi fost conştient măcar de ceea ce trăiai şi, mai ales, fără să fii răspunzător pentru nici un efort deosebit în vederea întâlnirii acelui personaj. Împrejurările, însă, trădează că aţi umblat pe drumuri paralele, deseori şi apropiate, că vi s-au încrucişat când şi când căile, ori chiar în momente decisive ale existenţei, că aţi frecventat amici comuni – chiar dacă nu v-aţi întâlnit niciodată în casele lor, pentru că nu ştiaţi unul de celălalt în această calitate -, că aveţi fie şi rude îndepărtate care vă leagă neam prin alianţă. Se poate ca o aspiraţie de a face cunoştinţă unul cu altul să se fi limpezit treptat în cugetul nostru, dar niciodată să se fi manifestat cu ardoarea ce ne determină la faptă. În cele din urmă ale două capete de cărare ajung la un loc: căutarea şi-a atins apogeul. Te întrebi, trezit la realitatea unei neconştientizate absenţe dureroase în sfârşit împlinită, cum de a fost cu putinţă să nu-ţi dai seama cât de arzătoare fusese absenţa întâlnirii acesteia şi cum de ai lăsat zilele să se scurgă pe lângă tine fără a întreprinde nici cel mai mic gest în vederea umplerii acelui gol. Sau rămâi în continuare inconştient de norocul tău şi treci mai departe cu indiferenţă. Abia după ani şi ani te dumireşti că ai trăit o căutare, că ea s-a împlinit, că ai pierdut ocazia vieţii tale, că totul acum este prea târziu. Cititorul va deduce singur din cele ce urmează una dintre numeroasele mele căutări ratate, de acest...

Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru. Printre aceştia, un preot răspopit care devenise profesor de română: Popescu. Bărbat chipeş, înalt, masiv, binişor lăsat de spate, parcă ar fi cărat un sac plin cu lână rămas lipit de spinarea sa. Ras în cap, pielea acestuia forma circumvoluţiuni de ca şi când ar fi preluat instigările creierului la modelare conform propriei sale suprafeţe ondulate în spirale. Om blajin, cu hohote de râs puternice. Din păcate, nu dintre aceia oricând gata să te adâncească dimpreună cu ei în labirintul cunoştinţelor îndesite în cursul zecilor de ani, ceea ce ne era nouă tinerilor deosebit de drag şi de folositor. Nu, vorba îi era banală, şi mărgăritare culturale ascunse în sine nu prea-ţi luau ochii cu sclipetul lor. Dar nu se poate afirma nici că rostirea i-ar fi fost umbrită de ceva reprobabil, cum ar fi înclinarea mizerabilă şi sfârşirea glasului în faţa autorităţii ridicole a caraliilor analfabeţi. Despărţindu-ne vreo treizeci de ani, de la etatea lui la vârsta mea, îi simţeam mila când ni se adresa nouă, studenţilor, stârnită, de bună seamă, de strângerea de inimă a fostului profesor confruntat cu cei de o seamă cu proprii săi elevi, aruncaţi în bolgie. Nu un sentiment similar, cald şi proteguitor, proiecta asupră-ne profesorul Păunescu. Răceala sa faţă de noi, dacă nu o uşoară anxietate agresivă, era motivată: albise într-o singură noapte, ori prima din celulă, ori aceea de după ce i s-a comunicat sentinţa, ceea ce-l singulariza faţă de toţi. Drama nu se potrivea trăsăturilor sale împrumutate de pe chipul lui Pinochio: ochi rotunzi, albaştri, goi, uşor protuberanţi şi oarecum speriaţi; nas...

Nu-mi pot despărţi copilăria de tribul lor. Erau mulţi, însă numai doi, mai apropiaţi ca vârstă de mine, mă preocupau şi-mi deveniseră tovarăşi de joacă: unul doar cu un an-doi mai mare şi celălalt bănuiesc că numărând trei-patru ani mai mult ca subsemnatul. Primul numit, smead, trăgând după taică-su, cu vârful nasului rotunjit, cu irişii smoliţi şi privirile învăluitoare, cu constituţia delicată şi fără o muşchiulatură evidentă, precum alţii de o seamă cu el, mai cocoşi. Avea un fel de a te cântări cu privirea, dintr-o parte, cu un zâmbet al simpatiei şi al înţelegerii sclipind la coada ochiului. Fratele lui nu era suficient de înalt, ţinând seama de anii pe care-i număra. Pesemne a crescut mai târziu, ca în atâtea alte cazuri. Legat armonios, puternic, deci cu înfăţişare virilă, moştenind-o pe mama sa la chip dobândise un ce agreabil în trăsăturile regulate, în pielea albă, în părul şaten deschis, ce-mi impunea impresia că era băiat frumos. Cel mai vârstnic dintre fraţi era o fată, cu un nas din aceeaşi stirpe cu al celui mai nevârstnic frate, atât de distanţată de noi încât nici nu o ţin minte altfel decât participând la sau declanşând celebre lupte cu pernele, în cari membrele ei, ca ale unor miriapode duşmănoase descinse din alte planete, membrele sale lungi şi ghimpoase, aţoase şi dislocate, deveneau singurele vizibile în văzduhul odăii pe care-l secerau, ameninţând sau pleznind fără a mai zice păzea, în cadrul unei demonstraţii arhiconvingătoare de forţă şi de neatârnare de regulile bunei creşteri. Prâslea era o pruncă; nu aveam cu ea nimic de-a face. Când vremea o îngăduia, ieşeam în spaţiile verzi, de invidiat pentru amploarea lor, ce despărţeau blocurile scunde puse la dispoziţia angajaţilor institutului unde funcţiona pater familiae. Pe iarba deasă şi grasă încingeam meciuri...

Cât îmi era de mângâietor chiulul de la seminariile şi cursurile facultăţii, înainte de arestare… Bineînţeles că nu-mi luam liber de la acele ore în cari profesorul îşi respecta disciplina şi voia să ne înveţe cu adevărat ceva. Însă la cursurile sau seminariile de marxism-leninism, ori acelea de economie politică, toţi, şi omul de la catedră, şi noi, copiii din faţa sa, cunoşteam inutilitatea vorbelor goale cu cari ne bombarda. Sau când apărea ‘omul de ştiinţă’ Alexandru Graur să ne îndoctrineze asupra limbii moldoveneşti, ca una aparte de cea românească, scornire necesară sovieticilor, invenţiunea producând un argument lingvistic în favoarea stăpânirii Basarabiei de către ruşi, ocupanţii care duceau lipsă de orice alt temei pentru a-şi fundamenta încălcarea drepturilor noastre din veac, singura reacţie onorabilă era fuga din faţa otrăvii deversate pe gura de canal brusc deschisă la catedră, de unde vuiau ape pestilenţiale venite dinspre Răsărit. Chiulul meu nu era unul al abandonării eforturilor. Dimpotrivă, ele erau solicitate abia odată ieşit dintre zidurile cenuşii şi reci ale Universităţii. Mă grăbeam către Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, situată în Bulevardul Dacia . Aflasem că aici rigoarea epurării cărţilor fusese mai inconsecventă; pesemne pentru că înalţii funcţionari ai instituţiei diplomaticeşti comuniste se temeau să nu se afle şi prin alte ţări cum dispreţuia partidul cultura lumii, cum ardeau hingherii lui cărţile, cum le aruncau în gropile cu gunoi, cum, dacă le retipăreau sau le traduceau, ele erau croite din nou, căci se eliminau fragmente ample din materia lor, să nu se mai cunoască intenţia ideatică a autorilor. Ei bine, la biblioteca pomenită, rămăseseră în depozitul accesibil tuturora câteva dintre ediţiile princeps ale clasicilor noştri, ca şi bună parte din literatura occidentală modernă, aceea care mă atrăgea cel mai mult deoarece reprezenta leagănul cugetării şi sensibilităţii...

L’HORLOGER DE LA RÉVOLUTION ou BEAUMARCHAIS À SAINT-LAZARE Comédie en trois actes (13 tableaux) La version française appartient à MELANIA MUNTEANU et à l’auteur PERSONNAGES (dans l’ordre de l’entrée en scène) LE GE Ô LIER EN CHEF, ayant dépassé la cinquantaine; un colosse ventru; rustaud, une veritable brute, un bourreau rusé, dégoutant; il pense que son poste lui confère du crédit logique, moral et culturel absolu. LESAIN, prisonnier libéré; chétif, dominé par la stature immense du Geôlier en Chef, une souris auprès de celui-ci. Il sait qu’il ne sait jamais à quoi s’attendre et, par conséquence, ce qu’il faut répondre aux questions du Geôlier en Chef. BEAUMARCHAIS à l’âge de 53 ans. JACQUES COQUAIRE-FILS, moins de 30 ans, le fils du célèbre nouvelliste à la main Jacques Coquaire. Un petit peu infatué. MAÎTRE ANDRÉ CARON, le père de Beaumarchais; environ de 60 ans;un père aimant, mais son amour paternel est exaspéré par la conduite de son fils et par le désintérêt dont celui-ci envisage le métier d’horloger que le père veut lui faire embrasser. Nerveux, faible, il prends des airs, toujours prêt à exploser afin de maintenir son autorité. Mme CARON, épouse du Maître Andr é Caron; environ la cinquantaine; émancipée; elle mènage l’orgueil de son mari, afin de lui démontrer l’inconsistance de ce trait; elle aime son fils, croit à son avenir, le comprend et le défend. LEPAUTE, célèbre horloger de l’époque, tréa infatué, prêt à toute bassesse pour conserver sa position dans la corporation. PÂRIS-DUVERNEY, 70 ans, banquier renommé, sympathique, nulle trace de morgue. LA MARQUISE DE LA CROIX, moins de 30 ans, Française d’origine, habitel’Espagne; outre l’amour et l’argent, rien ne l’interesse. LA DAME AGÉE, environ 80 ans, coquette joue la jeune femme. PAULINE, environ 17 ans, la petite-fille de La Dame Agée; puérile, prenant l’amour à...

Tableau 1 (Dans le noir, on entend une paire de claques énergiques.) La voix du GEÔLIER EN CHEF: C’est un cadeau d’adieu. Et voila de plus un bouquet de ne- m’oubliez-pas! (Mitraille de gifles. Cône de lumiere: Le Geôlier en Chef et Le Sain. Parmi les arguments du Geôlier en Chef l’on compte celui de pousser du ventre sa victime jusqu’a la faire tomber a terre. Le Sain est sur le point de quitter la prison.) LE GEÔLIER EN CHEF: Ne t’imagine pas que si nous lachons prise c’est que t’es devenu un comme il faut. Qui culbute une fois culbute la seconde aussi, et de la meme façon. Ne t’enlise pas dans des reves, benet. A bientôt, a cette meme porte. Ç’est plus intime. Te voila libéré parce qu’il me faut une paillasse. On nous envoie un client célebre qui a risqué de facher le Roi: sieur de Beau-mar-chais! Par la bonne volonté de Sa Majesté, on lui recommande de faire maigre d’urgence! (Confidentiellement.) On dit qu’il a le sang tout bouillonant et Sa Majesté l’envoie faire une cure a Saint-Lazare, par crainte pour sa bonne petite santé. C’est moi votre médecin traitant, pas vrai? “Docteur Brisoisos!” N’est-ce pas comme ça que vous m’appelez? (Le Sain, pressentant le danger qui s’approche, voudrait s’ é loigner. Le geôlier en Chef le retient.) Bouges pas! T’as pas de juste libre passage! (L’empoigne.) C’est comme ça que vous m’appelez, oui? (Craintif, l’autre confirme.) Eh bien, tu vois! Mérite est bien payé, est-ce clair? Vous ne pigez pas logique; autrement vous ne serez pas la. “Docteur Brisoisos”! Me voila! Pour une fois, vous ne mentez pas. C’est rare pour vous, bande de noceurs et de coureurs, que de dire la vérité! Vous avez menti pendant l’enquete; messieurs les enqueteurs –...

Tableau 5 (Même scène sans décor. Un cône de lumière sur Beaumarchais assis, face à la rampe. Un deuxième cône de lumière sur Pâris-Duverney , assis lui aussi sur une chaise, de dos vers la rampe, éventuellement dans la pénombre, de manière a ne pas permettre qu’on se rend compte s’il s’agit d’un homme ou d’une femme. Debout, près de sa chaise, une jeune servante , face au public, lit à haute voix.) LA JEUNE FILLE (lit san difficulté, mais, en fonction des messages chiffrés de la lettre, donc sciemment obscurs, elle s’arrête et laisse voir sa stupeur ): “Mon enfant. Comment se porte la chère petite ? Il y a longtemps que nous ne nous sommes embrassés. Nous sommes de drôles d’amants ! nous n’osons nous voir, parce que nous avons des parents qui font la mine: mais nous nous aimons toujours. Ah ça ma petite ! La petite sait bien que, dans l’origine, le mot fleur signifiait une jollie petite monnaie, et que compter fleurettes aux femmes était leur bailler de l’or; ce qui a tant plu à ce sexe pomponné . Je voudrais donc que la petite me comptât fleurette et qu’elle n’en comptât un beau bouquet.”(Après l’effort fait pour vaincre les difficultés du texte et l’étonnement, elle reste les pieds légèrement écartés. Une certaine pause et Pâris-Duverney se lève doucement, très doucement, toujours dos au publique, il paraît gagner en hauteur mais à vrai dire il s’allonge tout à fait, il ne finit de croître, jusqu’à ce qu’il reste raide. Brusquement courbé, ramoli, il se met à contourner la tâche de lumière, s’appuyant sur un bâton. Ses différentes façons de marcher sont tout autant de messages: la marche rapide, à grands pas trahit la nervosité; la marche désordonnée, traînante, à pas...

Tableau 9 BEAUMARCHAIS: Monsieur le Duc d’Aiguillon, je crois que vous avez été informé … D’AIGUILLON (sûr): Au fait, je l’ai été. Je suis le plus informé des ministres de France . BEAUMARCHAIS: C’est ce que tout le monde sait. (Continuant) … Je fus envoyé en Grande Bretagne sur l’ordre de Sa Majesté Louis XV … D’AIGUILLON: Donc vous reconnaissez tout seul et sans que personne vous y contraigne d’avoir été en Angleterre … BEAUMARCHAIS: Je vous le fait savoir puisque c’est mon devoir … D’AIGUILLON: En vérité, c’est le devoir de tous ceux qui font leur devoir et ne doivent pas rester mes débiteurs, ce que je ne puisse les conseiller. BEAUMARCHAIS: J’ai contacté de Morande: l’expédition de sa libelle et du Gazetier fut arrétée jusqu’à mon retour avec 20.000 francs et une rente de 4.000 pour le nommé Théneveau de Morande. D’AIGUILLON: En vérité, vous ne mentez pas; je savais tout, monsieur … BEAUMARCHAIS:… de Ronac, le chevalier de Ronac, Excellence; c’est mon nom conspiratif, l’anagrame du nom de mon père. D’AIGUILLON: En vérité, c’est bien de ne pas conspirer sous notre propre nom. Donc, monsieur Anagrame, c’est le seconde partie de votre mission qui commence. Vous retournerez en Grande-Bretagne comme vous l’avez dit, vous contacterez de Morande, comme vous l’avez dit, vous lui tirez les vers du nez, pour apprendre quels sont les Français qui se tiennent dans son ombre, comme vous l’avez dit … BEAUMARCHAIS: Votre Excellence, je n’ai pas dit tant de choses pour ne savoir plus ce que j’ai dit … Or … D’AIGUILLON: En vérité, c’est ce que vous n’avez pas dit. Mais, comme vous l’avez dit, vous l’auriez dû dire … Donc, il doit s’agir d’un complot, de Morande n’est que l’instrument, comme vous l’avez dit, la tête respire en tête-à-tête avec Sa Majesté. Vous apprendrez son...

Beaumarchais la Saint-Lazare Comedie în trei acte (3 tablouri) de MIHAI RĂDULESCU Personajele (în ordinea intrării în scenă) TEMNICERUL-ŞEF, 50 de ani, mătăhălos, pântecos, grobian; bestie autentică, un călău jucăuş, scârbos; convins că postul său îi conferă credit logic şi moral, şi un pospai de cultură. LESAIN, pirpiriu, dominat de statura imensă a Temnicerului-şef: un şoricel pe lângă el. Înfricoşat. Ştie că nu ştie niciodată la ce se poate aştepta şi, deci, că este de dorit să răspundă la întrebările Temnicerului-şef. BEAUMARCHAIS, la 53 de ani. JACQUES COQUAIRE-FIUL, 30 de ani, fiu al celebrului gazetar clandestin, Jacques Coquaire; uşor infatuat. MEŞTERUL ANDRÉ CARON, tatăl lui Beaumarchais; 60 de ani; iubitor, dar dragostea pentru fiul său este exasperată de purtarea acestuia şi de lipsa de interes a fiului pentru meseria de ceasornicar căreia îi e destinat; nervos, slab, plin de ifose, cu care încearcă să-şi păstreze autoritatea. DOAMNA CARON, soţia Meşterului André Caron; 50 de ani; mult mai inteligentă decât soţul ei; emancipată, îi menajează orgoliul, pentru a-i demonstra lipsa de consistenţă a acestuia; crede în viitorul fiului său, îl înţelege, îl apără. LEPAUTE, celebru ceasornicar al epocii, vanitos, gata de orice ticăloşie pentru a-şi păstra poziţia în breaslă. PÂRIS-DUVERNEY, 70 de ani, bancher de renume, simpatic, fără nici un pic de gomă. MARCHIZA DE LA CROIX, 30 de ani, de origine franceză, locuieşte în Spania; interesată de amor şi de bani, atât. BĂTRÂNA DOAMNĂ, 80 de ani, cochetă, diplomată, jucând rolul femeii tinere. PAULINE, 17 ani, nepoata Bătrânei Doamne, foarte copilăroasă, uşuratică. CAVALERUL DE SÉGUIRAND, 20-25 de ani, plin de sine, adorat de Pauline; personaj mut. SPECTATORUL, cam analfabet. FATA, tânără îngrijitoare. LA BLACHE, 25-28 de ani; monoclu; morgă, obrăznicie etc. TÂNĂRUL BRACONIER, ţăran isteţ, spălat. DUCELE DE CHAULNES, 40 de ani; arţăgos, apucat, ba chiar, deseori, nebun furios. COMISARUL . SARTINES, 50 de ani; înalt funcţionat al cenzurii şi al poliţiei secrete; un...