– Ion Dongorozi

Cel dintâi nume din “Calendarul meu” reprezentând pe careva întâlnit şi de subsemnatul în copilărie aparţine scriitorului Ion Dongorozi. Astăzi este uitat, datorită unei pauze culturale nedorite, neaşteptate, profund dăunătoare neamului nostru, dar peste al cărei fapt nu putem trece. Ion Dongorozi a fost victima regimului comunist prin aceea că nu s-a învrednicit niciodată să fie reeditat şi că probabil niciodată nu a fost menţionat în vreun op de istorie literară sau text critic din acea perioadă. A fost trecut cu vederea în mod intenţionat, ca reprezentant al unei alte epoci, un reprezentant nedorind să se înscrie, în chip umilitor, în vălmăşagul nechemaţilor care se impuneau cu pumnii şi copitele pe porţile gloriolei politico-propagandistice şi mai ales a banilor aduşi de ea (aproape fără limită, datorită împrumuturilor nerestituibile cu care Uniunea Scriitorilor din România îşi încuraja odraslele risipitoare).

Dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-mi pună sub ochi următoarele rânduri cu care Radu Gyr îşi portretizează fostul profesor şi să mă întrebe pe care dintre proprii mei foşti dascăli liceali îl reprezintă ele, n-aş fi ezitat nici o clipă în faţa răspunsului corect. “Ion Dongorozi (…), era un bărbat solemn şi distins, cu un început de calviţie şi-o remarcabilă eleganţă vestimentară, cu voce rară şi sacadată, căreia stăruia să-i imprime un accent moldovenesc şi un ton oarecum afectat. Călca grav, cu pasul cumpănit, calculat parcă, precum o barză pe marginea unui eleşteu. Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine, Ion Dongorozi se dăruia, însă, întru totul, pasiunii sale scriitoriceşti” (p.65-66). Toate sunt adevărate şi în viziunea mea, minus patima cu care dascălul se dedica literaturii, aproape ignorată de preadolescentul ce eram, în clasa a VII-a elementară, când i-am fost, la rândul meu, elev.

Sunt adevărate, desigur, cu oarecari corective. De pildă, “începutul de calviţie” devenise o chelie pertinentă, acoperind, mai bine zis descoperindu-i, cu largheţe, capul până dincolo de creştet, încât ne întrebam noi, ucenicii săi din 1948, dacă nu cumva se purta ras în cap, pentru a obţine, cu mai sigură asemănare, identificarea cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici, purtate pe umeri de statuile rămase în dar nouă, de pe timpul Imperiului Roman ce ne-a tutelat naşterea ca popor modern.

În ce priveşte “eleganţa sa vestimentară”, bănuiesc că îmi joacă un renghi memoria, conducându-mă la confundarea hainelor lui cu ale unui profesor liceal din Suceava, pensionar. Reprezenta altă generaţie de belferi, cei influenţaţi de buna creştere şi de civilizaţia Imperiului Austriac, asupra căruia viitorul poet şi istoric al filosofiei Vasile Zvăncescu, pe atunci colegul meu de facultate Vasile Zvanciuc, cel mai bun prieten al semnatarului acestor pagini şi gazda mea în satul Costâna – care a avut mult de suferit pentru a fi acceptat să vină în faţa instanţei ca martor al apărării mele -, mi-a atras atenţia, pe când ne găseam în dreptul casei memoriale a lui Ciprian Porumbescu sau aceea a lui Simion Florea Marian, marele dispărut în mlaştina aceleiaşi pseudoculturi aşa-zis proletare, ce-l înghiţise şi pe profesorul de geografie al lui Radu Gyr şi, mult mai târziu, şi al meu.

Ce anume din ţinuta lui Ion Dongorozi mi-a rămas incert în minte, fără a se depărta de descrierea lui Radu Gyr? Am vaga impresie că, peste pantalonii negri, vetuşti şi osebit de bine croiţi, torsul, umerii, spatele şi braţele îi erau adâncate într-un veston, cu vesta în ton, de culoarea frunzelor în plină maturitate, căzând pe purtător ca o armură suavă având menirea să ţină la distanţă elevii ce nu fuseseră încunoştinţaţi prea sigur nici cum procedai pentru a-ţi şterge nasul domneşte. Cu privire la dascălul bucovinean pomenit, l-am reţinut ca umblând pe stradă într-un straniu şi întârziat frac de aceeaşi culoare cu haina lui Dongorozi, aceea a sticlelor verzi de vin. Acel frac, i-a încredinţat Vasile naivului bucureştean ce eram, reprezenta ‘uniforma’ profesorilor de liceu în Imperiu. În orice caz, cititorul îşi dă seama că apropierea dintre cei doi – unul întâlnit la treisprezece-paisprezece ani, al doilea la douăzeci – s-a făcut în sufletul meu tocmai datorită acelei “remarcabile eleganţe vestimentare” ce îl izbise şi pe memorialistul de la care plec.

Solemnitatea şi distincţia sa nu se datorau numai îmbrăcăminţii ce îl scotea în evidenţă, dar îl şi ascundea, prin căutarea ei, de privirile celorlalţi, ci şi “vocii rare şi sacadate” şi “tonului său oarecum afectat”. În acesta, prea puţin experimentatul copil reprezentat de mine nu recunoştea insistentul accent moldovenesc deconspirat de Gyr, în schimb i se părea a detecta glasul retoric al fostului senator, cum îmi parvenise zvonul că ar fi fost odinioară profesorul. Zvonul s-ar zice că era fals, din moment ce Radu Gyr, destul de atent cu atari situări politice (nu menţionează el calitatea – sau defectul – că Ion Dongorozi “era ‘carlist’ convins şi aprig activist în artificiala organizaţie ‘străjerească’, patronată de cel mai detestat monarh al ţării”? p.66), Radu Gyr, spuneam, l-ar fi promovat el însuşi. La fel şi umbletul profesorului se asocia pentru a lăsa aceeaşi impresie a distinsei solemnităţi.

“Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine”, iată suficiente raţiuni pentru a mă fi inhibat pe deplin. Nu proveneam de la o şcoală românească, atunci când l-am avut profesor la liceul Matei Basarab. Veneam, prin examen de diferenţă, de la Lycée Français, după ce comuniştii au închis această instituţie de învăţământ. Francezii sunt renumiţi a nu se prea pricepe la geografie. Cu aceeaşi lipsă mă prezentam şi eu în faţa profesorului Dongorozi. Cu părere de rău am constatat că două lucruri nu l-au interesat la mine, deşi eu socoteam că era dator să mă fi preţuit mai ales pentru ele. Nu m-a întrebat niciodată nimic despre pregătirea mea în privinţa limbii vorbite de fraţii noştri gali, deşi, gândeam, aceste cunoştinţe mă îndrituiau să fi fost luat mai cu binişorul, deoarece nu eram chiar o bâtă, cum se zice. Eu, unul, în definitiv, dacă regimul mi-ar fi îngăduit-o, aş fi putut cerceta geografia fizică a Franţei, per pedes, dar ştiind să-mi cerşesc bucata de pâine într-o franceză ca la ea acasă. În altă ordine de idei, faţă de mine, care dibuisem fără a fi fost ajutat de nimeni că profesorul meu scrisese o carte cuprinzând chipuri de copíi (şi bănuiam că mai aşternuse pe hârtie multe altele), nu avea dreptul să se poarte cum o făcea, pentru că şi eu… scriam primele mele versuri şchiopătătoare!

Între noi doi mai exista o punte. Numai că aceasta se clătina tare periculos atunci când mă avântam pe ea către tablă, să răspund întrebărilor geografului. Acel pod era alcătuit de faptul că Ion Dongorozi fusese şi profesorul tatălui meu, în binecuvântata Craiovă unde-l cunoscuse şi Radu Gyr!

În loc ca această legătură să fi pledat în favoarea unei mai blânde notări a cunoştinţelor mele, evident nule, când venea mai ales vorba să fi desenat hărţile României, Carpaţilor, litoralului, hotarelor Patriei şi a toate câte puteau fi schiţate cu creta, situaţie când darul meu de artist plastic lăsa mai mult de dorit decât m-aş fi aşteptat, Ion Dongorozi nu se îndupleca pentru nimic în lume să mă cruţe. Nici măcar nu-l îmbuna faptul că fusese profesorul de geografie, în clasa a treia de liceu, al tatălui meu. Culmea este că făcuse greşeala de a nu-l aprecia nici pe el! Iar eu mă temeam că, recunoscându-mă ca fiu al lui, avea să-mi hotărască acelaşi destin insalubru, în calitate de urmaş moştenind toate defecţiunile presupuse a-l fi definit pe părinte.

Aceasta fiindu-mi starea de spirit la orele sale, nu mă puteam decât teme de profesor şi abia aşteptam sfârşitul anului şcolar pentru a scăpa de ameniţarea lui, neformulată cu precizie, dar mai sigură decât orice optimism neîntemeiat ce mi-ar fi şoptit altceva.

În schimb, faţă de alţii, avea o comportare elegantă şi subţire. În calitate de factor răspunzător, alături de Elena Farago şi Al. Popescu-Telega, al revistei literare “Năzuinţa”, după debutul fostului său elev Radu Gyr în Bucureşti, îi ceru colaborarea cu o poezie. Memorialistul mărturiseşte: “m-am bucurat de preţuirea solemnului om şi de prietenia scriitorului, învăluite în rece amabilitate, cu uşoară tentă de… protecţie literară” (idem).

Acum, cu atâţia ani întârziere, mă bucur să aflu câte ceva despre literatura sa, eu care, luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere iondongoroziană pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată de el.

“I-am admirat întâiele nuvele, scrise cu vigoare narativă şi stil tăiat cu dalta, talentul de aspru portretist, cu care îşi desena personajele, puterea de concentrare a temelor şi lexicul colorat şi pietros, în ciuda flagrantului erotism, de structură naturalistă, prezent în cele mai multe din paginile sale” (idem).

Cu aceasta, mă voi retrage, bucuros că mi-am retrăit o parte infimă din copilărie, datorită sugestiei lui Radu Gyr.