– F.Aderca

Cât îmi era de mângâietor chiulul de la seminariile şi cursurile facultăţii, înainte de arestare… Bineînţeles că nu-mi luam liber de la acele ore în cari profesorul îşi respecta disciplina şi voia să ne înveţe cu adevărat ceva. Însă la cursurile sau seminariile de marxism-leninism, ori acelea de economie politică, toţi, şi omul de la catedră, şi noi, copiii din faţa sa, cunoşteam inutilitatea vorbelor goale cu cari ne bombarda. Sau când apărea ‘omul de ştiinţă’ Alexandru Graur să ne îndoctrineze asupra limbii moldoveneşti, ca una aparte de cea românească, scornire necesară sovieticilor, invenţiunea producând un argument lingvistic în favoarea stăpânirii Basarabiei de către ruşi, ocupanţii care duceau lipsă de orice alt temei pentru a-şi fundamenta încălcarea drepturilor noastre din veac, singura reacţie onorabilă era fuga din faţa otrăvii deversate pe gura de canal brusc deschisă la catedră, de unde vuiau ape pestilenţiale venite dinspre Răsărit.

Chiulul meu nu era unul al abandonării eforturilor. Dimpotrivă, ele erau solicitate abia odată ieşit dintre zidurile cenuşii şi reci ale Universităţii. Mă grăbeam către Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, situată în Bulevardul Dacia . Aflasem că aici rigoarea epurării cărţilor fusese mai inconsecventă; pesemne pentru că înalţii funcţionari ai instituţiei diplomaticeşti comuniste se temeau să nu se afle şi prin alte ţări cum dispreţuia partidul cultura lumii, cum ardeau hingherii lui cărţile, cum le aruncau în gropile cu gunoi, cum, dacă le retipăreau sau le traduceau, ele erau croite din nou, căci se eliminau fragmente ample din materia lor, să nu se mai cunoască intenţia ideatică a autorilor.

Ei bine, la biblioteca pomenită, rămăseseră în depozitul accesibil tuturora câteva dintre ediţiile princeps ale clasicilor noştri, ca şi bună parte din literatura occidentală modernă, aceea care mă atrăgea cel mai mult deoarece reprezenta leagănul cugetării şi sensibilităţii contemporane mie.

Cititorii ce frecventau clădirea aceea se aleseseră pe sprânceană, de la sine. Trecuseră, fără s-o ştie, prin furcile caudine ale patimii pentru cultură. Dacă s-ar găsi careva să caute prin arhive numele lor, rămas consemnat în fişele de cititor sau în registrele custozilor de sală, ar avea plăcuta surpriză să constate că ei au alimentat intelectualitatea de cea mai bună condiţie a perioadei următoare, ca şi rândurile întemniţaţilor de ordin politic, după cum este firesc ca acestea din urmă să fi fost îngroşate de elementele celei dintâi.

Istorici, jurişti, universitari, scriitori, filosofi, pedagogi, cercetători ai artelor, compozitori şi plasticieni cari cochetau şi cu literele, majoritatea, pe atunci, studenţi, dar şi liber profesionişti câştigându-şi pâinea cu activităţi de “negri”, spre profitul publiciştilor bine văzuţi de regim şi primind dreptul la tipar, ca şi în favoarea oricărei instituţii având legături cu cultura, ei s-au format la mesele modeste de pe grandioasa terasă, mărginită de ferestre înalte cât încăperea semicirculară însăşi, ce dădeau spre grădina Ioanid. Arborii acesteia, micul bazin rotund de ciment, din care permanent lipsea apa, în schimb era plin de resturi menajere, tufele aproape uscate ce se lăţeau hidos pe pământul căruia i se refuza îngrijirea (pentru că, în definitiv, părculeţul constituia o “reminiscenţă burgheză” ce nu trebuia susţinută), toate erau martore ale visării ostenite, pâlpâind în privirile cititorilor de dincolo de imensele geamuri cadrilate, ieşind pentru o clipită dintre paginile minunatei explozii ale minţii omeneşti, din toate veacurile şi de pretutindeni, prezentă pe filele adunate în legături îngrijite.

Aici îmi găsisem şi eu măruntul meu loc de studiu, preferat unui învăţământ superior nevrednic de acest nume pe care-l urmam fără tragere de inimă.

Şi aici l-am întâlnit şi pe scundul ins blând, cu creştetul acoperit permanent cu o bască uzată. Primul meu prieten cu mustaţă înspicată.

Nu exista zi de la Dumnezeu, să nu fie prezent, înconjurat de stivele volumelor cu grosime zdrobitoare. Trecând prindărătul său şi aruncându-mi ochii peste umăru-i căzut, am remarcat că ediţiile cercetate erau în gotică. Nu cunoşteam mulţi cărturari să citească preferenţial germana. Lumea mea era a celor de formaţie franco-britanică.

Trebuie să fi găsit eu vreun pretext pentru a intra în vorbă cu el. Mărturisesc că mă fascinau avizii căutători de comori prin tomurile ascunse în rafturile de sub pământ din Bulevardul Dacia . Şi pe toţi aş fi vrut să-i cunosc. Pasiunea lor pentru lectură îi recomanda extraordinar de cald şi mă simţeam onorat dacă unul dintre ei mă lua în seamă. Iată pricina pentru care le vânam prietenia sau măcar conversaţia întâmplătoare; prin mijlocirea acesteia din urmă gustam sonurile glasurilor, tonul cu armonicele lui, orchestraţia implementată de corzilor lor vocale. Vocile şi tehnica vorbitului, la omul cult, constituie o delectare pentru aspirantul la cultură. Şi eu alergam după aceste bucurii de ca şi când m-aş fi recunoscut reflectat în ele aşa cum pretindeam să devin în timp.

Va să zică, bâjbâiam cu lumânarea după prilejul de a convorbi cu stăpânitorul limbii lui Luther. Mai ales râvneam să aflu ce mistere intenţiona să dezlege cu ajutorul ei.

– “Scriu o carte despre Goethe”, mi-a încredinţat.

Nu este frumos să mă hazardez a menţiona câte volume redactase din monografie şi câte-i rămăseseră de aşternut pe hârtie, când nu o ştiu cu exactitate. Dacă bine ţin minte, extinderea ei urma să acopere vreo zece tomuri. Cred că, la semnul uluirii mele, provocată de dimensiunile ce mi se păreau de neatins, a zâmbit şi mi-a lăsat de înţeles că îşi planificase munca astfel încât să aibă ce face cât mai intenţionau comuniştii să stea la cârma ţării. Socotea să iasă la mal cu acea operă finită, din mlaştina politică revărsată peste pământul nostru. Poate că cititorul se miră auzind că autorul celebrului “Aventurile d-lui Lăcustă-Termidor”, adică Felix Aderca, vorbea cu atâta dezinvoltură cu un neisprăvit de vreo nouăsprezece ani, vecin uneori cu el de masă şi citit. Nu ştiu ce l-ar fi putut încredinţa că-i ştiam preţui încrederea şi că eram la înălţimea unor astfel de confesiuni literare, dar admiraţia mea durabilă l-a îndreptăţit s-o facă.

Mai importantă decât schimbul de informaţii privitoare la munca sa (şi eventual a mea) a fost cu certitudine seriozitatea cu care mă investea, pe care mi-o bănuia. Doar conferindu-mi-o şi am şi devenit serios. Numai arătându-mi amiciţie şi m-am şi vădit prietenul său pe tot restul vieţii.

Într-adevăr, peste ierni grele şi-o puşcărie, după ce am debutat în volum la Editura Univers, cu o traducere, am aflat că unul dintre redactorii de acolo era Marcel Aderca, fiul lui. I-am istorisit fugar despre acel an şi ceva, mirabil, când stătusem de vorbă cu părintele său şi l-am iscodit asupra şanselor pe care le avea într-una dintre redacţiile Capitalei monografia gigant la care lucrase.

– “Eh, tata… Ce ştia el ce se poate şi ce nu?… Aveţi de-a face cu editurile; mai intraţi prin ele, vreau să zic… Pricepeţi că o lucrare de atari dimensiuni, n-are ce căuta…”

Avea perfectă dreptate. Însă lipsa regretului din inflexiunile sale m-a întristat mai mult.

– “Domnule Marcel Aderca, nu sunt un mare publicist. Ştiţi mai bine ca mine că, atunci când este să mi se achiziţioneze vreo carte, mă întâmpină dificultăţi aproape insurmontabile. Totuşi, doresc să-mi împlinesc o datorie de onoare faţă de toţi aceia care m-au încurajat în timp. Printre ei, şi Felix Aderca”, l-am informat convins.

– “Şi cum intenţionaţi să plătiţi această datorie de onoare?”, mă scormoni cu privirea ascuţită şi mijind un surâs ironic abia văzut, pe care nici măcar nu făcea efortul să-l ascundă.

– “Mă străduiesc să public oarece inedite de-ale lor, comentate. Aşa încât, dacă nu v-ar supăra, mi-ar face o mare bucurie să răsplătesc bunăvoinţa părintelui dumneavoastră în acelaşi fel. Poate îmi încredinţaţi nişte pagini din monografie, aşa, ca să se afle că există undeva într-un sertar. Cine ştie cine, citind paginile revistei unde le-aş insera, ar fi atras de idee, şi opera lui Felix Aderca ar fi adusă la lumină, prin eforturile acelui terţ necunoscut…”

– “…care n-are ce face decât să aştepte cele zece volume să dea colţul către el…”, mă luă peste picior de-a dreptul.

În definitiv, el era hârşâit de “evenimentele editoriale” ca să nu-şi mai facă iluziile cu care mă amăgeam eu.

– “Bine”, închise el discuţia ce ameninţa să devină penibilă. “Voi căuta ceva potrivit. Sunaţi-mă peste vreo săptămână”, mă concedie din apartamentul împodobit cu uleiurile Luciei Demetriade-Bălăcescu, dintre cari romancierul lui “1916” cumpărase odinioară fără să se fi zgârcit.

Mi-a întins, la împlinirea sorocului, nişte file dactilografiate ce reprezentau un fragment din povestea vieţii criticului de la dreapta lui Eugen Lovinescu, acel Felix Aderca întâlnit de mine prea târziu, cu câteva luni înainte de arestarea mea ca student insubordonat, şi care, după mărturia lui Mihail Sebastian, fusese un mare admirator al legionarilor, cu osebire, al lui Corneliu Codreanu. Acele pagini făceau dezvăluiri cu privire la o perioadă când fusese băiat de prăvălie, măturase şi spălase trotuarul din faţa dughenii unde slugărea. Cred că am publicat povestirea în “Ateneu” sau în “Tribuna”. Şi cu aceasta m-am achitat în sfârşit faţă de memoria sa. Poate că dacă fiul lui ar fi fost un om mai puţin ros de amărăciuni, fie că proveneau din existenţa socială, din cea personală, că erau datorate sănătăţii sau ştiu şi eu cărei raţiuni, dacă era o gazdă mai afabilă, mai apropiată de mine, după pilda părintească, mi-aş fi dedicat puterile recuperării operei paterne cu mai multe rezultate decât am făcut-o. Dar el însuşi cred că era la capătul puterilor în privinţa luptei de reimpunere a acesteia. Marcel Aderca era istovit; ca noi toţi.

Câtă bucurie mi-a făcut Radu Gyr, confirmându-mi impresiile de adolescent, în “Calendarul meu”, cu admirabilul portret ce i-l face aceluia care m-a îmbărbătat şi pe mine, alături de atâţia scriitori (adevăraţi, nu ca subsemnatul) de altcândva. Iată la ce mă refer.

“Craiovean de origine, dar stabilit, de mai mult timp, în Bucureşti, F. Aderca îşi cucerise o bună faimă literară prin condeiul său incisiv şi polivalent, pe care-l exercita în cele mai variate domenii ale scrisului: cronicar corosiv, poet, prozator, eseist. Omul era vioi şi locvace, inteligent, totdeauna bine informat în vastul spaţiu al culturii străine şi autohtone, interesant şi uşor sarcastic în conversaţiile sale. Partizan al literaturii moderne, – chiar şi al celei de avangardă – el gravita în orbitele cenaclului lovinescian, admirator al impresionismului critic şi al autorului principiului sincronismului şi-al mutaţiei valorilor estetice. Poet, Aderca dăruise liricii noastre o splendidă “Medievală”, prozator, cultiva epica concentrată – nuvela – violent naturalistă, în pagini de obsesie sexologică (volumele “Domnişoara din strada Neptun” şi “Ţapul”); cronicar acid, combătea tradiţionalismul, vădindu-se neîmpăcat adversar al “sămănătoriştilor” regeneraţi sub firme noi; eseist, tatona atitudini temerare şi originale, în “Mic”-ul său “tratat de estetică”. Personalitate complexă, amical şi veninos, totodată, autorul neuitatului poem “Medievală” cumula, cu aceeaşi uşurinţă, prietenii calde şi duşmănii feroce, prea mult angajat în polemică cu iz de pamflet şi neglijându-şi, astfel, adevărata creaţie literară” (p.63).

Voi adăuga o singură informaţie. Cenuşa lui Felix Aderca, mi s-a spus, a fost semănată în vânt, pe ţărmul Mării Negre, după cum şi-a dorit-o, în timp ce patefonul difuza discul “Rapsodiei Române”.