După aterizare, cumnatul meu ne-a purtat prin Elveţia alemanică până înseră. Ştiam că nu vom reveni prin părţile acestea decât la sfârşitul vacanţei; a fost dorinţa mea să apuc să văd orăşelul Stein am Rhein. Peisajul străbătut până acolo ne era surprinzător de cunoscut; în Alpi, ne aflam într-unul dintre cele mai banale medii carpatine; crânguri şi păduri şopteau ocrotitor; dumbrăvile chemau la o odihnă interzisă de viteza automobilului; verdele, cu toate nuanţele lui, ne ţesea împrejur amintiri înviate din pânzele lui Ştefan Luchian. După ce străbătusem cerul al aproape întregii Europe, era sâcâitor să nu ne putem desprinde dintre ramele cu foiţă de aur ale uleiurilor lui. Până am ajuns la ţintă. Aici priveliştea fu absolut nouă. Arta triumfa asupra Naturii, în înţelesul că transcenderea Firii era totală în burg: un ostrov din altă lume. Nu una veche – deşi am citit multe inscripţii, pe clădiri, menţionând înălţarea lor în veacul al XVI-lea -, ci o lume translată în ţinutul materiei, dintr-un înalt populat de divinităţi inconsistente, cu o vieţuire paralelă cu a oamenilor, deşi rămasă neştiută muritorilor până în acea clipă a revelaţiei harice. Piatră, var, bârnă şi inşi, toate şi toţi se năşteau dintr-o respiraţie mai nobilă. Hotarul dintre cele două tărâmuri nu devenise numai străveziu; era permeabil, printr-un capriciu al legilor fizice. De unde provenea simţământul acestei mutaţii neaşteptate? De la aceea că pereţii exteriori ai locuinţelor şi instituţiilor cu unul sau mai multe caturi erau populaţi cu zeci de personaje de statura omului, zugrăvite a fresco, în culori delicate, nu după regulile stilizării, ci conform cu îndatoririle realismului. În acest chip se năştea acel ciudat sentiment că participai la două manifestări simultane ale existentului, că te scăldai în apele unui dual cu neputinţă de conceput de către raţiunea noastră, ce operează în temeiul...

– Am chef să vizitez atelierul unui olar. Vii cu mine? – Departe? – Nu, treizeci de kilometri. – Unde? – La Pisc. – Haidem. Bucur îmi deschise portiera. Curând ieşirăm din Bucureşti pe şoseaua Ploieştilor. Deşi februarie, vremea înclina a primăvară, întreaga iarnă fusese călâie. Zile ce zbucneau din verile trecute succedau unora ce păreau reci; o amăgire, numai prin comparaţie cu cele dintâi. Pe scurt, iarna sărise dincolo de calendar. Mugurii se umflau rodnic. Iarba invada câmpurile şi ogrăzile pestriţe. Fum să iasă din coşuri zăream arareori. Prin curţi trebăluiau gospodari în cămaşă sau femei în rochie. Întâlnirăm doi inşi încovoiaţi sub sarcini mari de crengi uscate, înaintând pe lângă şanţ, orbeşte. Erau străini de acel anotimp ciudat. Pe la jumătatea Ciolpanilor, Bucur întoarse volanul către stânga. Închisorile lui reveniră în conversaţia noastră. Cunoşteam câte ceva din acea perioadă a tinereţilor sale, dar nu motivul pentru care suferise. – Un pretext. – Nu mă miră, Majoritatea deţinuţilor politici au fost victimile unor abuzuri, am opinat. – Nu pot zice că a fost abuz. Pedeapsă exagerată, asta da. Pentru o demonstraţie, nu condamni omul la atâţia ani. În nici o ţară civilizată nu s-ar fi. Nu. Când am pomenit pretextul, mă refeream la starea mea de spirit. Abia aşteptam. – Pretext pentru ce? – Să mă fac condamnat de ei. Să-i oblig să mărească numărul martirilor cu unul. – Eşti nebun! – Sunt. Dar aveam dreptate în logica mea ce reducea la absurd; dacă toţi românii i-ar fi obligat să-i închidă, demult murea comunismul de foame. – Adică, te ispitea cu adevărat să intri în puşcărie? – Exact. Mai sunt nebun şi astăzi. Aşteptam aceasta cu febrilitate. Culmea este că la cincizeci şi trei de ani gândesc tot ca atunci. – Nu-ţi pare...

La un răgaz destul de scurt după eliberarea din detenţie, am fost dator să mă înfăţişez la circa de miliţie – cum se numea poliţia în acele timpuri – să mi se elibereze un nou buletin de identitate. Nici o bucurie că aveam încă o dată de-a face cu uniforma. Nu miliţienii fuseseră aceia care mă arestaseră cu ani în urmă, nici aceia care mă păziseră şi mă chinuisem, dar nu erau mai puţin nişte reprezentanţi ai represiunii. De aceea inima îmi era strânsă a silă; mă aşteptam să fiu iarăşi umilit, bruscat, insultat fără dreptul de a răspunde. Cât m-am aflat în clădirea instituţiei, temerile mele s-au dovedit neîntemeiate. În grădiniţa din faţa ei, înveselită de cârciumăriţe de toate culorile, de trandafiri târzielnici şi de iarbă, am zărit câţiva gradaţi, cu obrajii pătaţi de rujele tensiunii arteriale. Glumeau cu un cetăţean pirpiriu. Puţin mai în vârstă ca mine, scund, gălbejit, aţos de nervos ce era, scobit sub pomeţi, cu ochii uşor umflaţi şi cu o ţepeneală stranie a privirilor de culoarea lignitului, tare sticloase. Mărul lui Adam îi ieşea mult în afara liniei gâtului, gâlcă noduroasă ce i se mişca de câte ori înghiţea. Lipsa de astâmpăr îl făcea să-şi schimbe poziţia întruna şi alegea să-şi întărească vorba sau tăcerea doar prin atitudini şleampete, fiind unul dintre acei oameni pentru care eleganţa ţinutei şi demnitatea ei rămân plicticoase, decolorate. Am tresărit. Recunoşteam în el unul dintre maiştrii angajaţi civili într-un lagăr din cele prin care trecusem în ultimii doi ani. Am dedus că infernul contactului cu Securitatea – oficial ea nu mai avea nici o putere asupra mea – nu fusese întrerupt decât pe parcursul numărului redus de zile scurse de la eliberarea mea. Era chiar cu putinţă ca nici măcar atunci să...

EMISARUL ÎN VEŞMÂNT NEGRU De la Mircea Eliade am învăţat că pământul este binecuvântat, ici şi colo, cu locuri sacre, adică unde se manifestă sacrul. Tot el a obişnuit cugetul cititorilor săi cu hierofaniile, cu alte cuvinte: manifestările divinului. Nu sunt un erudit în domeniul istoriei religiilor; aşa încât nu pot denumi întâmplarea ce urmează s-o povestesc: o hierofanie. Aidoma, cunoştinţele mele privitoare la filosofie nu-mi îngăduie să găsesc termenii şi explicaţiile potrivite ei sau altora similare. Căci, pe parcursul anilor scurşi, mi s-au prilejuit câteva întâlniri ce au reprezentat complet altceva, o adulmecare a insolitului, repet: ceva complet altceva decât cotidiana parcurgere, lipsită de semnificaţie, a timpului ce mi-a fost dat să-l vieţuiesc. Unele, dintre acestea au fost în mod categoric hierofanii. De pildă, sunt încredinţat că l-am putut contempla pe Cupidon (ori va fi fost alt zeu copil), sub înfăţişarea unui ţânc provenind dintr-unul din satele aşternute pe malurile înalte ale lacului Pasărea şi adumbrite de pădurea Pustnicul. Dar nu voi vorbi încă despre El. Alte întâlniri mi se înscriu într-o categorie inferioară a revelaţiei; ele reprezintă nu dezvăluiri ale cerului, ci ale condiţiei vieţii exilate în planul materialnic. Un fel de străfulgerări ale minţii, un soi de iluminări ale raţiunii, o neaşteptată despuiere a intelectului de procesele logice şi o înaripare a lui. Cu un termen desuet aş putea numi tot şirul de mai sus: inspiraţie. Însă cum nu-mi este familiară noţiunea, n-o voi face. Prefer să adaug caracteristicilor adunate o coordonată afectivă atât de copleşitoare încât duce, pentru o clipă, la disoluţia personalităţii. Mai există şi alte implicaţii. Cele din urmă nu se opresc la planul mental împletit cu acela al simţămintelor, ci trec de hotarele amândurora, îmbrăţisând planul simbolic. Simbolul reprezintă, ascunzând; conferă realitate, dezmembrând; mobilizează întregul psihism, ignorându-l. Devine centrul tuturor activităţilor de cunoaştere şi simultan, al cosmosului, subiectivizând. La...

Jumătate din condamnarea mea se scursese. Mi-am spus că puteam duce la bun sfârşit şi cît îmi mai rămăsese de ispăşit. Mă convinsesem că o detenţie politică nu echivala cu o comă încheiată în chip de neevitat cu moartea. Cu alte cuvinte, că mai aveam şansa să reiau cândva viaţa în libertate. O aşa-zisă libertate. Urmărit de un dosar de cadre, unde se consemna că eram “duşman al poporului”, vieţuirea mi-ar fi fost sub supraveghere neîncetată. Dacă nu intervenea vreun nou proces pe parcursul acestei pedepse, adică dacă mă slobozeau la termen, aş fi avut douăzeci şi patru de ani la acea confruntare cu independenţa de acţiune. Să târăsc după mine, cu începere de la acea vârstă, obezile unui trecut ca al meu nu-mi asigura o longevitate peste măsură prelungită. Aveam siguranţa că împotrivirile de întâmpinat urmau să-mi curme disperarea într-un răstimp rezonabil de scurt cît priveşte capacitatea omului de a suporta. Dar la acest viitor, oricât de negru se vestea, mă simţeam dator să încep a cugeta, ca un optimist ce eram. Să fac literatură, către care mă chemau sufletul şi pregătirea, era cu neputinţă. După informaţiile mele, cine trecuse prin puşcărie nu mai avea acces la tipar. Un alt of îmi fusese teatrul. Dădusem dovezi că m-aş fi descurcat în lumea spcctacolului. Cum să fi dobândit îngăduinţa la contactul cu publicul? Tata mă văzuse profesor. Chiar dacă pe timpul când nutrise el acel gând nu consimţisem din toată inima, acum atât de mult regretam suferinţele pricinuite părinţilor mei, încât m-aş fi străduit, cu orice risc, să ajung un dascăl de calitate. Pentru toate acestea, s-ar fi cuvenit să fiu reprimit în învătământul superior; nu întrezăream cum să se fi petrecut asemenea minune. Nu. Să-mi cuminţesc orice veleitate de a mai fi intelectual....

Am început alaltăieri să schiţez un portret al Stelei Cârceru: “Mult râvnită în anii strălucirii sale feminine, la vârsta celor cincizeci de ani bătuţi pe muchie, cât numărase la vremea când o cunoscusem, aventurile galante îşi retrăseseră tentaculele din jurul său şi o lăsaseră pradă unei asceze nevoite, arşiţei interioare, uscării treptate a sufletului, nostalgiei neîmplinite. A se preface curioasă de căutările poetice ale unei adolescente în pârg, cum era a mea, fusese floare la ureche pentru pofta ei vorace de violentare a unei bărbăţii încă necunoscătoare pe deplin de sine însăşi, când propriile ei cărnuri trecute nu mai izbuteau să atragă nici măcar o privire jinduitoare în preajma revărsării lor tot mai inutile”. Scriind aceasta, în capul meu se petrecu ceva de ca şi cum s-ar fi aprins un beculeţ roşu, dintre acelea semnalizând o tresărire neobişnuită în comportarea unui aparat electronic. E un sistem de alarmare cu care m-am familiarizat, efectul unei concentrări îndelungate asupra propriei mele gândiri la care m-au împins necesităţile în înşiruirea cu mers egal a cugetării plate cotidiene. Bănuiesc că toţi cei antrenaţi într-o activitate similară de creaţie beneficiază de o specializare asemănătoare a mecanismului mental, de veghe tocmai pentru a surprinde, originalitatea, când apare. În cazul meu, este vorba despre funcţiunea pe care mă întemeiez cel mai mult în exercitarea meseriei mele. Centrul respectiv, observându-mi meditaţia, are puterea să mă atenţioneze asupra elementului rar şi preţios rătăcit în depănarea ei. Nu-mi rămâne decât să-l analizez, să-i pricep valoarea şi să-mi orientez cursul evoluţiei ulterioare a gândului, urmărind făgaşul indicat de către particula inedită. Iată că mi-am deconspirat tehnica prin care izbutesc uneori să mă desprind din mâzga banalităţii. Singurul lucru ce mi se cere este să acord încredere acestei funcţii şi să ascult de sfatul ei. Revenind...

Rareori simţi din prezenţa unui semen că el face parte din altă specie animală; că trupul lui biped, că trăsăturile atât familiare ţie, cât şi familiale, sunt doar simulatorii; că graiul său are rolul de a disuada, de a aşterne tăcerea şi de a păzi secretul unei origini străine, al unui comportament straniu, necunoscut; că gesturile, în loc să-i desluşească firea, îi pecetluiesc existenţa dublă, aberantă. În clipa când l-am zărit intrând în celulă pe Lică Ţapu, am avut, ca printr-o a doua percepţie – subvizuală – imaginea unui păianjen. Dacă împărtăşeam cuiva impresia mea, după cântărirea de rigoare, mi-ar fi răspuns: “Pentru că-i atât de slab.” Dar nu era asta. Se poate, într-adevăr, ca subţirimea membrelor sale descarnate (fără să impună ideea subnutriţiei) să fi scornit sugestia; însă, mai mult ca întregul lor, articulaţiile ce le îngăduiau să deseneze permanent în spaţiu unghiuri ce plecau toate să împungă aerul, ce plecau, spuneam, din toracele şi abdomenul său păzite, parcă, de ele, ca de nişte mandibule, contribuiau mai sigur la conturarea asemuirii. Dacă fiinţele din ordinul Aranea sunt dotate, în general, cu opt ochi, dacă Lycora tarentula are patru mari şi numeroşi alţii mici, cei din urmă dispuşi în mai multe şiruri suprapuse, noul venit nu se deosebea de noi: şi lui îi jucau sub frunte numai două organe ale văzului. Dar cum îi mai jucau! Parcă ar fi cuprins cei şaptezeci de inşi de faţă, pe fiecare cu câte o sută de perechi de globi oculari în acelaşi timp. Iar aceste centre de absorbţie vizuală palpitau într-o nemişcare hipnotică, ardeau, descompuneau obiectul investigaţiei lor. Când pătrunzi într-o încăpere aglomerată, mulţimea indivizilor prezenţi te zăpăceşte, dacă eşti om ca toţi oamenii. Nu aceasta se petrecu şi în cazul lui Lică. Făcea parte dintr-un grup abia coborât...

Recitind una dintre schiţele sale mai vechi, pentru a se hotărî dacă merita să o dea la tipar, domnul Lotar Cristescu se ridică de pe scaun la mijlocul unei fraze şi făcu uimit câţiva paşi. Cuvintele puse pe hârtie evocau un amănunt din a doua jumătate a lunii octombrie 1956, un amănunt căruia el nu-i dăduse importanţă niciodată. Când scrisese paginile acelea, în febra argumentării, afirmase că amănuntul respectiv ar fi determinat destinul său ulterior. Acum, după ce uitase construcţia povestirii, reîntâlnind fragmentul cu pricina, fu mirat de ponderea acordată de el însuşi momentului şi simţi nevoia să se edifice când avusese dreptate; când bagateliza amintirea stupidei ore de seminar sau în evocarea ei literară, când o aşeza în centrul trăirilor personale. Despre ce anume era vorba? În Ungaria izbucnise o revoluţie anticomunistă. Mişcări similare, de mai mică amploare, aveau loc în Cehoslovacia şi Polonia, după cum îşi dădea seama din ecourile incriminatoare inserate în presa de partid, unica din ţara noastră. Studenţimea, din rândurile căreia făcea parte, sorbea cu nesaţ aerul proaspăt infuzat din mirosul respingător de cerneală tipografică al ziarelor: adulmeca eliberarea posibilă. Tot poporul, dealtfel, citea cu un nesaţ stupefiant gazetele care până atunci îl plictiseseră de moarte cu ovaţiile lor mecanice, lipsite de temei şi măsură, adresate comitetului central care planifica distrugerea grabnică a ţării şi acoliţilor acestuia. Jurnalistica părea că reînvie. Oamenii uitau de la o zi la alta de frică; îşi comunicau unul celuilalt ştirile şi, deşi fiecare le cunoştea pe de rost, le făcea plăcere să le audă încă şi încă o dată, comentarea lor înlesnindu-le să se împărtăşească tot mai intens din tăria vântului de libertate ce curăţa împrospătător Europa răsăriteană. Pe oriunde mergeai, zăreai perechi şi pâlcuri discutând aprins, în şoaptă; ba, glasuri începeau chiar...

1 Până la cei optsprezece ani ai săi, Ionuţ Radovan nu luase parte la nici un carnaval. Însă, pătrunzând pe la orele 17,30 în cabina figuranţilor, de la etajul II al Operei Române, se dumiri pe dată ce putea fi aceea. Îl străbătu un fior ce nu-l părăsi nici măcar când ieşi din clădire, la câtva timp după încheierea primului spectacol în care apăruse pe scenă. Jumătate de inimă îi râdea, jumătate i se chircea. Deschizând uşa cabinei, cele zărite îi şi plăcuseră, îi şi stârniseră puţină frică. Nu mai trăise sentimente atât de contradictorii din epoca în care obişnuiau părinţii să-l ducă la Moşi. Mama lui se înspăimânta; tatăl, deşi oarecum încordat, părea stăpân pe sine şi dezinteresat. Ca orice copil, Ionuţ copie ambele reacţii. Acum se pomenea că cele două reacţii părinteşti, deşi opuse, vibrau simultan într-un singur suflet, al lui. Voia să se arate indiferent la priveliştea de Sabat cuprinsă de privirile sale; de fapt, era uşor îngrozit. Cu toate că atât mama, cât şi tatăl său rămăseseră acasă, bine mersi, fiecare cu preocupările sale, proaspătul angajat în corpul artiştilor mimi îşi dădu seama că amândoi împreună respirau în el, odată cu inspiraţiile şi expiraţiile lui, că intraseră toţi trei în sala puternic iluminată şi că, laolaltă, erau şocaţi de panorama ce se desfăşura în afara ochilor fiului. “Niciodată nu mă voi despărţi de ei.” – fu concluzia sa, lipsită de orice legătură directă cu cele receptate de către pupile. Această concluzie îi oferi un simţământ de siguranţă. Tot ea îi provocă, şi o nouă uimire, deşi pieptul îi pulsa, prea plin de nedumeririle puse în mişcare de peisajul uman descoperit. Până la acea vârstă îşi acceptase părinţii ca exteriori şi potrivnici. În prezent, îi resimţea nu numai lăuntrici, ci chiar...

Povestind ba despre una, ba despre alta din amintirile detenţiei ajunseră la prezenţa câtorva borfaşi în rândurile lor, ale “politicilor”. – De ce să-i numiţi “borfaşi”?, se opuse P.P. Ionescu, pregătit oricând să înfrunte orice opinie sau afirmaţie ce nu-i aparţinea. “Matiştii” nu-s borfaşi. Şi-au băut şi ei minţile-ntr-o crâşmă; au înjurat chelnerul că le-a pus apă-n vodcă; de la el au ajuns să blesteme guvernul; şi s-au pomenit în faţa tribunalului militar. Asta nu-nseamnă că-s borfaşi. – Ba erau borfaşi curaţi, nene. Nu vorbesc de “matişti”. De hoţii “cu bună dimineaţa”, cum e cazul lui Gulimănescu, despre care a şi scris unul dintre noi, dacă v-o fi căzut în mână cartea, insistă Vitalie Precup. – Nu ştiu la ce carte vă referiţi. Şi ce vrea să zică: “hoţ cu bună dimineaţa”? – Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră “instrumentul” şi. pescuiesc, din stradă, tot ce pot, spuse bine dispus Vitalie Precup. – Oi fi stat dumneata cu astfel de indivizi, eu nu!, îi ciupi amorul propriu şi demnitatea P.P. Ionescu, inginer proiectant care, în afară de condamnarea sa politică, nu se alesese cu nimic mai de Doamne-ajută dintr-o existenţă searbădă şi disciplinată până la exces; drept care, îşi apăra comoara de orice întinare, ca pe Sfânta Cuminecătură. – Aşa este, am împărţit aceeaşi cameră cu Gulimănescu. Cred că avea la activ vreo douăzeci şi şapte de condamnări pentru tentative de hoţie. Ştiu că s-au găsit unii care-i făcuseră socoteala că-şi petrecuse mai mult de jumătate din viaţă-n puşcărie. Adevărul e că asta şi voia. O mărturisea singur: cum se apropia vremea rea, încerca un furt, să-şi asigure existenţa...

Papini scrie undeva, în Gog, că istoria s-ar cuveni expusă dinspre prezent către trecut, de la efect la cauză, dacă vrem cu adevărat să înţelegem ceva din succesiunea evenimentelor, iar nu invers, cum se procedează totdeauna. Cronologia în sens opus, afirmă el, este aceea naturală, deoarece însemnătatea evenimentului iniţial nu se lasă cuprinsă decât mult mai târziu. Am adăuga că ea e “naturală” când o judecăm din punct de vedere mental, adică al strădaniei de a face lumină cu raţiunea într-o înşiruire adâncită în bezna faptelor. Printre pildele oferite de scriitor se numără şi un amănunt al expansiunii militare a Islamului: ocuparea Ierusalimului de către musulmani, în 637. Detaliul îşi dobândeşte adevăratele dimensiuni valorice abia în 1095, când este predicată întâia cruciadă, când două civilizaţii şi două culturi ajung să se confrunte, atrage prozatorul atenţia cititorului său. Eseistul propune aplicarea aceleiaşi metode şi în cercetarea biografică. Asasinarea ce a curmat viaţa lui Cezar, de exemplu, luminează bogat şi desăvârşit treptata aglomerare de fapte ce a condus la dictatura sa întreruptă sângeros. Temeinicia evidentă a ceea ce, la prima vedere, pare o butadă nu convinge la cea dintâi lectură a paginilor papiniene intitulate: Istoria de-a-ndoaselea. Inerţia disciplinei noastre intelectuale i se opune din răsputeri. Ani de-a rândul am fost învăţaţi prin şcoli să urmărim firul istoric de la origine până la deznodământ. Într-aceasta ne-am adoptat modelul din istoria naturală: naşterea precede moartea; mijirea zorilor pregăteşte apusul; ghinda măruntă se preschimbă în stejarul imens prăbuşindu-se sub secure. Totuşi, personal, îi dau dreptate lui Giovanni Papini. Pentru a percepe semnificaţia undelor lăptoase de la orizont, ce tulbură atotcuprinsul întunericului, trebuie să fi contemplat măcar o dată strălucirea împărătească a soarelui la amiază şi răvăşirea aşternuturilor lui însângerate vălurind întregul univers uman într-un geamăt unanim cu prilejul adâncirii sale în misterul de...

“Chipurile foamei nu sunt totdeauna lupi, aşa cum vă vine a crede. Ele pot fi miei şi miale, rugători şi rugătoare blânde după laptele, stropi, al potolirii smerite, pot fi şerpi ce şi-au lepădat pielea şi pândesc, lipsiţi de apărare, din umbra firelor de iarbă, ori curgere înceată a undei clipocitoare, chipurile foamei îţi pot deveni cei mai aşezaţi prieteni şi obiceiul vieţii”. Astfel intenţionam că încep un poem în proză despre foamea îndurată şi despre aceea observată la Periprava. Căci fiecare dintre cele trei lagăre de muncă unde am poposit s-a depus greu în memorie prin ceea ce avea mai vrednic de luat în seamă: Periprava sau foamea; Salcia sau setea; Luciu – Giurgieni sau pofta. Ce altceva a mai rămas sistemului digestiv să cunoască! Şi mă pregăteam să vestesc oamenilor ce înseamnă foamea. Şi nu ştiam cum. Orice ar fi de scris, nimic nu are vreo legătură cu durerea fizică, ori cu arsura, ori cu alt semn al trupului. Foamea este o stare a minţii, o nebunie. * De câte ori ne îndreptam către digul pe care îl ridicam şi Apostol Trache zărea o mâţă pe toloacă, la marginea satului, se apropia de mine şi, împotriva tuturor opreliştilor de a vorbi, îmi şoptea, cu obrajii îngălbeniţi de ură: – Îi socotesc criminali pe toţi aceia care hrănesc pisici, atâta timp cât în puşcării mor oamenii de foame. De fiece dată îl cântăream la fel de indignat, deoarece dădea glas propriului meu simţământ, despre care gândeam că îl pecetluisem atât de bine în adâncul inimii bolnave. * Student la facultatea de filosofie, Dan Dunia fusese condamnat fiindcă citise în manuscris Scrinul negru de G. Călinescu, atunci încă interzis. Băiat vesel, dogorea de sănătate, pleznea de pofta de a trăi. Aşa l-am cunoscut la fortul nr....

O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI? (în loc de prefaţă) Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul...

MIHAI RĂDULESCU Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr – povestiri – cu o precuvântare de MIRCEA NICOLAU Fundaţia “Profesor George Manu” – Bucureşti, 2003 Culegerea, corectura, tehnoredactarea autorului EVOCAREA UNOR EVOCAŢI Dintotdeauna evocările unor dascăli implicaţi în viaţa literar-artistică familiară cititorilor contemporani, fie din lectură sau din auzite, de la prieteni şi cunoscuţi, fie că i-au ştiut întâmplător sau le-au fost mai îndeaproape într-o anumită perioadă, le trezeşte acestora în mod deosebit aviditatea interesată să afle ceva în plus despre ei, spre a confrunta cu ceea ce cunosc, ca în cazul meu. În ceea ce le priveşte pe cele ale scriitorului Mihai Rădulescu, atari prezentări sunt extrem de inedit înfăţişate şi în consecinţă curiozitatea cititorului este incitată la maximum. Autorul se opreşte strict la câteva personaje din volumul “Calendarul meu. Prieteni. Momente şi atitudini literare” de Radu Gyr, în “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr”, personaje pe care, la rândul său, le-a cunoscut. În cazul lui, nu sunt evocări paralele, din alte unghiuri ale comportării lor, ci surprinse mai târziu, la distanţe de câţiva ani, în împrejurări sociale dramatice, comunismul în faza lui brutală punându-şi pecetea asupra existenţei lor. În prezentarea figurii poetului şi pedagogului Ion Dongorozi, Radu Gyr îl înfăţişează ca pe un “bărbat solemn şi distins” şi de o “remarcabilă eleganţă vestimentară”; după câţiva ani, pentru Mihai Rădulescu, îşi schimbase mult fizionomia, având “o chelie pertinentă”, ceea ce îl făcea pe el şi pe colegii săi să-i identifice capul “cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici… de pe timpul Imperiului Roman”. Cu sinceritate autorul recunoaşte că producţia literară a profesorului îi era necunoscută şi că “luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere dongoroziană, pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată...