– Asistenta la Marxism

Recitind una dintre schiţele sale mai vechi, pentru a se hotărî dacă merita să o dea la tipar, domnul Lotar Cristescu se ridică de pe scaun la mijlocul unei fraze şi făcu uimit câţiva paşi. Cuvintele puse pe hârtie evocau un amănunt din a doua jumătate a lunii octombrie 1956, un amănunt căruia el nu-i dăduse importanţă niciodată. Când scrisese paginile acelea, în febra argumentării, afirmase că amănuntul respectiv ar fi determinat destinul său ulterior. Acum, după ce uitase construcţia povestirii, reîntâlnind fragmentul cu pricina, fu mirat de ponderea acordată de el însuşi momentului şi simţi nevoia să se edifice când avusese dreptate; când bagateliza amintirea stupidei ore de seminar sau în evocarea ei literară, când o aşeza în centrul trăirilor personale.

Despre ce anume era vorba? În Ungaria izbucnise o revoluţie anticomunistă. Mişcări similare, de mai mică amploare, aveau loc în Cehoslovacia şi Polonia, după cum îşi dădea seama din ecourile incriminatoare inserate în presa de partid, unica din ţara noastră. Studenţimea, din rândurile căreia făcea parte, sorbea cu nesaţ aerul proaspăt infuzat din mirosul respingător de cerneală tipografică al ziarelor: adulmeca eliberarea posibilă. Tot poporul, dealtfel, citea cu un nesaţ stupefiant gazetele care până atunci îl plictiseseră de moarte cu ovaţiile lor mecanice, lipsite de temei şi măsură, adresate comitetului central care planifica distrugerea grabnică a ţării şi acoliţilor acestuia. Jurnalistica părea că reînvie. Oamenii uitau de la o zi la alta de frică; îşi comunicau unul celuilalt ştirile şi, deşi fiecare le cunoştea pe de rost, le făcea plăcere să le audă încă şi încă o dată, comentarea lor înlesnindu-le să se împărtăşească tot mai intens din tăria vântului de libertate ce curăţa împrospătător Europa răsăriteană. Pe oriunde mergeai, zăreai perechi şi pâlcuri discutând aprins, în şoaptă; ba, glasuri începeau chiar să prindă vlagă şi izbucneau timp de câteva secunde în înjurături şi-n blesteme proferate cu sete, nu scrâşnite ca mai înainte. Pluteau pe străzi norii revoluţiei.

Într-una dintre acele zile de neuitat avură seminarul de marxism despre care era vorba în rândurile sale cu scris mărunt. Asistentă le era o tânără doar cu câţiva ani mai în vârstă ca ei. Părul des şi corbiu, tăiat destul de scurt pentru a nu putea fi în nici un fel pieptănat, i se ridica în toate chipurile de pe creştet şi cobora spre ochiii verzi, plini de reflexe batjocoritoare sau dure, invadându-i şi îngustându-i fruntea. Datorită lui aveai impresia că femeia suferea de o inconştientă sete de harţă. Lotar nu asculta niciodată ce rostea ea, însă se delecta cu maniera ei de a muşca din cuvinte, de a le creşte tonul până la explozie, de a le rotunji ca pe nişte gogoloasşe, să ţi le scuipe, când erau bine pregătite, gloanţe albe, drept între ochi. Îi urmărea încântat buzele rumene, coapte să muşti din ele în fiece minut, întinzându-se, adunându-se, ţuguindu-se şi împroşcându-i cu muniţiile ruginite ale unei doctrine umflate ca broscoiul lui La Fontaine, care, însă, în gura ei senzuală căpăta o savoare şi un vino-ncoace deloc tributare celor doi bărboşi sau trei, născocitori ai ideologiei, ci exclusiv patimii demonstrate de juna tribună. Era evident că aşa ceva se socotea. Iar ignorarea făţişă a regulilor vestimentare universitare astfel o şi prezenta. Apărea în sala de clasă într-o fustă cenuşie, largă, înfoiată, de câte ori se rotea brusc către tablă, dezvelindu-i genunchii mici dar cărnoşi şi o bluză tricotată numai ochiuri goale, galben electric, prin care îi vedeai pretutindeni combinezonul de culoarea cerului senin spălăcit de prea multă lumină. La capetele laterale ale acestuia, bluza fiind lipită de mâneci oricât de scurte -, ţâşneau din subsuori podoabele stufoase cât se poate închipui ale unui păr negru, scurt, cârlionţat, lucios şi cumplit de ademenitor pentru un înfometat de femeie, cum era la acea vârstă Lotar. Pur şi simplu îl lua cu ameţeală când îşi înălţa ea un braţ sau celălalt. Şi cum profesoara nu avea tihnă, cele două ore de seminarizare reprezentau pentru mintea puţină a studentului echivalentul unui prolog la un spectacol de striptease, despre care atunci nici nu avea ştire că exista.

Luă loc la masă iarăşi şi reciti pasajul cu pricina. Isprăvindu-l, privirile i se înălţară şi i se sprijiniră de varul bej de pe perete, odihnind acolo pe când memoria îi readuse în conştiinţă o întâlnire anume cu domnişoara plină de temperament. Primise o sarcină din partea şefului de catedră, care, de bună seamă, nu făcea altceva decât să dea ascultare unei porunci provenind de la Securitate. Îi anunţă că era dispusă să răspundă tuturor întrebărilor ce-i frământau pe studenţi cu privire la “contrarevoluţia” maghiară — cum numeau oficialităţile încercarea nobilă de slobozire a poporului vecin. Le zâmbi îmbietor, curtenitor – chiar, ca o soră mai mare. Pentru a şterge precauţia lor, cunoscută prea bine de dumneaei, pentru a le alunga orice temeri, le propuse să îşi consemneze dânşii nedumeririle pe câte o foaie de hârtie nesemnată. Acestea urmau să fie colectate, în deplin anonimat asigurat, de către o colegă a lor, mai vârstnică decât ei cu cel puţin zece ani, mamă a trei copii, soaţă a unui activist bine înfipt în conducerea politică şi care colegă se pregătea să intre în diplomaţie, de aceea îşi irosea viaţa pe băncile facultăţii de limba engleză. Pentru a încheia cu ea, se cuvine să menţionez că după arestarea lui Lotar, la vreun an sau doi, această colegă, Natalia Vrej, a fost dată afară din universitate, descoperindu-se că nu-şi încheiase studiile liceale, ceea ce n-o împiedică să ajungă la conducerea unei secţii de importanţă politică vitală a televiziunii recent înfiinţate. Mai mult, ulterior a răspuns, într-un fel, de cultură în cadrul aceleiaşi instituţii cu pondere naţională, perioadă de mult mai târziu, când ea urma să joace un rol nefast în soarta lui Lotar Cristescu, devenit scriitor în pofida multor oprelişti şi interdicţii. Revenind la anul al doilea al studenţiei lor, abia început, la o săptămână după convocarea studenţilor, asistenta cea nurlie, răspunse nominal întrebărilor înmânate Nataliei, fără să-şi fi dat seama că nominalizarea redactorilor lor o deconspira pe “turnătoarea” grupei. Stimata doamnă Vrej reţinuse cine ce întrebare scrisese, notase în taină numele respectivului, astfel cunoscându-se “sus” ceea ce gândea fiecare dintre studenţi.

Dar nu la aceste două întâlniri cu profesoara se referea evocarea din schiţa lui Lotar, ci la una precedentă, nelegată în nici un fel de evenimentele din Ungaria, premergându-le. Răspunsurile date de către cei din bănci frământatelor interpelări ale asistentei erau categoric nemulţumitoare, pe alături de subiect şi indignant de apolitice ceea ce – e absolut firesc – o scotea din sărite. Şi nu s-ar putea afirma că lucrul nu-i bine dispunea pe aceia cu care se confrunta. Când constatau enervarea, mai tare se prefăceau a nu fi înţeles nimic din chestiunea discutată, voind anume să o irite pe măsura plictiselii provocate de ea. Cu prilejul întâlnirii lor în acea dimineaţă anume, nemaiizbutind să-şi controleze firea, ridicarea glasului conducând-o tot mai departe de o onorabilă retractare posibilă, tânăra de la catedră îi seceră cu privirile acide şi strigă cum nu o făcuse niciodată:

– Aţi merita să fiţi puşi la zid şi împuşcaţi până la unul!

Apropiata izbucnire a revoluţiei ungurilor conferi acestei idei – dacă poate fi numită astfel – adevărata ei valoare, inaccesibilă mânjilor cu ghiozdane în clipa când fusese îndreptată ameninţător către ei. “Vor să ne omoare, deşi nu facem nimic. Doar pentru că dorim să devenim intelectuali. Deşi trăiesc de pe urma noastră, fiindcă dacă ar împuşca studenţii, n-ar mai avea cui preda şi de ce primi salariu..” Lotar Cristescu se feri să dea glas constatării sale tardive. O mai făcuse o dată, în ultimul an al liceului, într-o ocazie mult mai puţin gravă şi plătise remarca de bun simţ cu o corijenţă, taman când s-ar fi cuvenit să-i fie lumea mai dragă.

În tot răstimpul de mai multe zeci de ani scurşi de la încercarea lui, alături de alţii, de a organiza o manifestaţie în Piaţa Universităţii, îşi explicase implicarea în lupta politică printr-o exacerbare a simţului de răspundere civică, încurajată de cele ce se petreceau în lume, printr-o creştere în intensitate a patriotismului, printr-o ciudată ascuţire a dorinţei de mucenicie şi prin maturizarea normală la acea vârstă. Iată că, spre surprinderea sa, constată că stiloul îi eludase toate aceste fireşti explicaţii ale comportamentului de atunci şi scosese la suprafaţă ura stupidă a acelei asistente fără de minte. De ce fraza ei să fi atârnat atât de greu în conştiinţa lui, încât să o încrimineze acum, în pragul bătrâneţii?, se tot iscodea, fără sa găsească vreo explicaţie.

Se făcuse şapte şi jumătate. Era ora când apa era cea mai fierbinte. Intră în baie. Îşi scoase haina de pijama bleumarine şi pantalonii. Intră în cadă şi, după ce potrivi temperatura jetului, începu să şi-l proiecteze pe umeri, piept şi mai jos. Sfertul de ceas al duşului zilnic constituia cea mai fermă legătură a lui cu propria-i adolescenţă. Plenitudinea fizică nu o atingea decât în mediul lichid. Între paisprezece şi douăzeci de ani nu fusese ploaie de vară care să-l împiedice să meargă să înoate. Munca, grijile îi reduseseră această plăcere la contactul cotidian cu cascada artificială pe care şi-o spulbera pe rând pe tot corpul şi la tot mai rarele vacanţe în Deltă.

Pe când se lăsa ameţit de fierbinţeala năvălindu-i pe piele, se revăzu într-un tramvai aglomerat. Trăgând vagonul în staţie şi deschizându-i-se uşile, din proiectarea primilor călători pe trotuar se crease pe neaşteptate un vid între inşii înghesuiţi unul într-altul. Privirile îi fuseseră atrase de o mână fină, revelată de brusca depărtare a trupurilor, la capătul unui braţ fragil şi gol, cu pielea tuciurie elastică şi ispititoare. Se retrăsese, alarmată, dintr-o poşetă deschisă (probabil de ea) ce atârna de degetele neatente ale unei bătrâne. Căutătura lui Lotar alergă iute de-a lungul umărului firav, a petecului de stambă roşie de pe acesta, a gâtului subţire, a bărbiei ascuţite, a obrajilor traşi, coborî în aceeaşi clipită asupra buzelor atât bujorii, cît şi viorii şi cu înveliş străveziu, întredeschise, parcă pregătite să emită un ţipăt de groază. Printre ele se zărea, umbrită, albeaţa dinţilor sclipitori şi umezi. Se înălţă iarăşi, urmărind fineţea nasului cu nări palpitânde, modelat cu fior, şi i se opri, fascinată, la întâlnirea celor doi globi oculari de culoarea bălţii, măriţi de spaimă, ai fetei de vreo şaptesprezece ani, surprinsă de el asupra faptei. Răbufnea din pupilele şi din pleoapele deschise cât le îngăduiau muşchii nevăzuţi atâta teamă şi rugăminte de cruţare încât, fără să-şi fi dat seama ce anume se petrecea cu el (lucrurile acestea le-a înţeles mai târziu, tot revenind asupra scenei), se pomeni paralizat de o înduioşare stranie şi neaşteptată pentru hoaţă şi de o poftă nebună de a o ocroti, ba chiar de a o lua în braţe, de a o strânge la piept, de a o apăra cu pumnii de loviturile imaginate a ploua asupra ei curând, în dorinţa de a se interpune între furia răzbunătoare a mulţumii oarbe şi gingăşia făpturii ei firave.

Mută pe omoplaţi şuvoiul de apă căci, visând, aproape că-şi opărise abdomenul şi pulpele.

Se trezi şoptind cu glas tare: “Trebuie să aibă şi ea şansa ei de îndreptare. Nu se rezolvă nimic prin pedeapsă. Cei ieşiţi în afara societăţii au nevoie de înţelegere, de multă înţelegere, de iubire, iubirea aceea descrisă de apostol, care nici una nu vede, nici una nu aude, toate le pricepe, toate le iartă.” Crezu, o fracţiune de secundă, că acestea le gândise atunci. Îşi dădu seama că ele se alipiseră de imagine mult mai târziu ca explicaţie a neamestecului său. Astfel îşi motivase incapacitatea de a lua o hotărâre, de a tăia în carne vie, de a se preschimba în judecător. Îi displăcea propria-i slăbiciune ce-l îndemna să se sustragă de la datoria socială a acuzării acelora care încalcă drepturile semenilor. Această neputinţă de a se face instrument al dreptăţii reprezenta adevăratul lui chip. Inima îi învinsese raţiunea încă o dată. “Sunt neputincios în faţa fricii altcuiva, a suferinţei celorlalţi. Sunt cumplit de dezarmat. Nu sunt bun de nimica.! Nu mă pot bizui pe mine însumi! Mă înfrânge mila.” Scormonea cu ciudă în suflet – a făcut-o ani de-a rândul – evocându-şi momentul de laşitate care iarăşi îl bântuia, asociat pe cine ştie ce cale obscură de ameninţarea asistentei de marxism.

Acum îl ardea spatele. Lăsă valul de apă fierbinte să-i izbească iarăşi pântecul împărţit în două, pe verticală, de evidenţa rotundă a muşchilor abdominali. “Dar n-a fost laşitate!”, se încrâncenă. “Atunci ce a fost? Cum poţi numi abdicarea de la principiul de o viaţă ce ţi-a dictat să dispreţuieşti pe cel care se atinge de bunul altuia?!” Printr-o vană fugă a cugetului îi răsări în memorie geamătul disperat al unui ţăran, înfiorându-l într-un autobuz de noapte înţesat: – “Nu mă nenorociţi, oameni buni!. Miluiţi-vă de mine. Trei mii de lei!. De unde-i pun eu la loc? Mi-e copilul internat în spital!. Am sosit adineaori în Bucureşti. Mâine dimineaţă, la şase, trebuie să-l aştept pe doctorul care-l operează. Îi pregătisem banii ăştia. munculiţa mea.! N-am cum lua alţii. Nu cunosc pe nimeni în oraş. Ce mă fac? Ce să mă fac?! Fiţi înţelegători! Daţi-mi-i înapoi! Nu-mi nenorociţi băiatul.” Vaietul lui îţi sfâşia pieptul. Călătorii din jurul său încercau să se împingă înapoi, să cotrobăiască cu uitătura bezna de la picioarele lor. Micul bec chior aprins în vehicol nu le înlesnea căutarea. Îl încurajau să-şi răscolească buzunarele în continuare. Ţăranul înalt, spătos, vânos, îi asculta ca un puşti. Nedescoperind teancul de bancnote, îşi reîncepea bocetul disperat, explica iar şi iar cum le pusese bine în partea interioară a hainei, cât trudise să le adune, ce-l păştea pe fiul său dacă el, părintele, nu arvunea bunăvoinţa chirurgului. Deodată cineva îi atrase atenţia că banii zăceau între înşişi bocancii victimei, ca prin minune. Omul îi ridică, smucindu-se din greu să se aplece; nici nu-i trecu prin minte să verifice dacă erau toţi că izbucni într-un plâns nepotolit, bâiguind vorbe de mulţumire şi de binecuvântare. “Mda. hoţii tot oameni sunt. Au şi ei plozi. Cunosc şi ei nevoia.” Începu să se săpunească. Palma îi luneca, grasă, pe şolduri. Brusc, îşi trânti în faţă adevărul cu privire la hoaţă: “Clipa când ni s-au întâlnit privirile a fost una de contopire totală, de contopire sexuală. Am avut-o şi m-a avut.” Încă refuza să recunoască: fusese atras de ea cum rar i se întâmplase să-l tulbure o femeie. “De ce?.”, striga mut glasul său indignat. “De ce?.” Se simţea, cu cel puţin douăzeci de ani mai târziu, umilit, supus unei forţe a cărnii care se trezise atunci spre distrugerea fiinţei lui morale. “Am fost o fiară! M-a atras înspăimântarea ei. Acesta este de bună seamă sentimentul trăit de insul care violează. Groaza stârnită de el îl îmbată, îi ia minţile; e împins, animalic, să-şi dovedească puterea asupra fiinţei dinainte-i, puterea unei voinţe fără împotrivire. Ba, nu.!!”, îşi negă singur diagnosticul. “Dacă m-ar fi atras slăbiciunea ei vecină cu moartea, mi-aş fi îndeplinit datoria socială. Mi-aş fi dobândit bucuria, lovind-o, umplând-o de sânge, dând-o pradă oamenilor de alături. Eu, însă, am vrut s-o mântuiesc de răbufnirea răzbunării obşteşti, am tânjit să fiu luat drept cavalerul după care nădăjduia nevoia ei de ocrotire. Asta nu însemnează mai puţin că, aşa, fără s-o ating”, se lăsă el mângâiat de pulberea de apă ce-i împingea pelicula de săpun spre labele picioarelor, “fără să-i vorbesc, fără să zăresc altceva din ea decât ochii măriţi, asta nu înseamnă mai puţin că nu ni s-au înlănţuit sufletele într-o îmbrăţişare mult mai febrilă decât aceea fizică, sufletele, trupurile, până în cele mai minuscule vase de sânge incendiate de o poftă de nepotolit. Oare ea a simţit aceeaşi nevoie?.”, se opri, ezitând, din retrăirea care îi trezise din nou simţurile – a câta oară? Ceva din el, aspiraţia noastră, a tuturora, de împărtăşire cu partenerul a unor atari revoluţii ale cărnii răspundea afirmativ. Obişnuinţa lui cu minciunile pe care şi le autoserveşte psihicul în situaţii de această natură îi răspundea negativ, ba, îşi şi îngăduia să râdă de el. Dilema nu i se limpezea. “Ce m-a făcut să n-o divulg? De ce am tăcut?!!” Un flux al scârbei de sine îl năpădi. Deschise robinetul de apă rece şi îl închise pe celălalt. Se lăsă îndelung biciuit de contactul ei neplăcut.

Ieşi din cadă pe bucata de material plastic plumburiu de pe mozaicul ce podea încăperea. Se freca pe spinare cu prosopul aspru, de nuanţa acelor de brad. “Ce-mi veni să mă gândesc la nenorocita aia?! Ce legătură e între ea şi.” Legătura nu era evocată de hoaţă şi de asistentă, nici măcar de irisurile verzi ale ambelor, ci o constituia trăirea lui ciudată în confruntarea cu cele două femei. “Nu sunt bărbat! Cedez în faţa comportării virile a femeii. Îmi pierd capacitatea de a mai judeca singur. Voinţa îmi e frântă de voinţa mai puternică a sexului greşit numit slab. Până şi zdreanţa aia omenească pe care am prins-o cu mâna-n poşetă parcă m-ar fi hipnotizat.!” Îşi tampona călcâiele şi tălpile. “Dar asistenta de marxism!.” Rămase o clipă fără să se mai mişte. Apoi: “Ea mi-a dictat destinul; nu sunt bun decât de pus la zid şi împuşcat”.

Domnul Lotar Cristescu ieşi din baie. Se îmbrăcă în grabă. Porni pe străzi, îngrijorat de ziua care venea împotriva lui.