– Figurantii

1

Până la cei optsprezece ani ai săi, Ionuţ Radovan nu luase parte la nici un carnaval. Însă, pătrunzând pe la orele 17,30 în cabina figuranţilor, de la etajul II al Operei Române, se dumiri pe dată ce putea fi aceea. Îl străbătu un fior ce nu-l părăsi nici măcar când ieşi din clădire, la câtva timp după încheierea primului spectacol în care apăruse pe scenă. Jumătate de inimă îi râdea, jumătate i se chircea.

Deschizând uşa cabinei, cele zărite îi şi plăcuseră, îi şi stârniseră puţină frică. Nu mai trăise sentimente atât de contradictorii din epoca în care obişnuiau părinţii să-l ducă la Moşi. Mama lui se înspăimânta; tatăl, deşi oarecum încordat, părea stăpân pe sine şi dezinteresat. Ca orice copil, Ionuţ copie ambele reacţii. Acum se pomenea că cele două reacţii părinteşti, deşi opuse, vibrau simultan într-un singur suflet, al lui. Voia să se arate indiferent la priveliştea de Sabat cuprinsă de privirile sale; de fapt, era uşor îngrozit. Cu toate că atât mama, cât şi tatăl său rămăseseră acasă, bine mersi, fiecare cu preocupările sale, proaspătul angajat în corpul artiştilor mimi îşi dădu seama că amândoi împreună respirau în el, odată cu inspiraţiile şi expiraţiile lui, că intraseră toţi trei în sala puternic iluminată şi că, laolaltă, erau şocaţi de panorama ce se desfăşura în afara ochilor fiului. “Niciodată nu mă voi despărţi de ei.” – fu concluzia sa, lipsită de orice legătură directă cu cele receptate de către pupile. Această concluzie îi oferi un simţământ de siguranţă.

Tot ea îi provocă, şi o nouă uimire, deşi pieptul îi pulsa, prea plin de nedumeririle puse în mişcare de peisajul uman descoperit. Până la acea vârstă îşi acceptase părinţii ca exteriori şi potrivnici. În prezent, îi resimţea nu numai lăuntrici, ci chiar ca dovedindu-se coordonate ale propriei sale personalităţi. Avu revelaţia că nu urma să se poată despărţi de dânşii nicicând. Până la propria-i moarte, chiar dacă ei ar fi răposat înaintea sa.

O a doua dezvăluire a acelei clipe de elecţie fu că relaţiile sale cu părinţii, aşa cum le cunoscuse până atunci, reprezentau doar un aspect formal al legăturii. Esenţa acestor relaţii era, de fapt, de altă natură – cea descoperită în starea asta de cutremur aproape metafizic: în duhul său reacţiona întreaga lor treime; eul lui cuprindea în câmp nedespărţit şi neîmpărţit şi eul tatălui şi pe acela al mamei. Conlocuiau trei într-unul.

– Sunteţi nou?, îl întrebă o siluetă acoperită de tot felul de mătăsuri colorate puternic, plutind cam larg pe trupul ei nu mai înalt decât al lui Ionuţ Radovan. Figura îi era desenată cu multă nobleţe, glasul mlădiat de o politeţe înnăscută. În cel din urmă se strecura accentul special al inşilor vorbitori de mai multe limbi străine, îndemânare ce-şi depusese pecetea asupra modelării vocalelor şi consoanelor din limba maternă, conferindu-le o bază neobişnuită de articulare. Pe deasupra, graseia, fără exagerare, şi emitea parţial sunetele şi pe conductele nasale, atât de puţin încât abia să se simtă în ele urma unei voalări care să le dăruiască un timbru vag sesizabil al misterului.

Un surâs fără propensiune, al bunăvoinţei, îi însoţise cele două vorbe şi rămăsese viu pe obrajii unşi până la ultimul por cu fond de ten peste care fuseseră întinse diverse straturi de vopsele. Buzele îi străluceau de o depunere groasă de ruj, de nuanţa cheagului de sânge. Privirile negre îi ieşeau de sub sprâncenele stufoase, cele din dreapta – naturale, cele din stânga parţial acoperite de unele artificiale, zbârlite, batând în argintiu, încă nelipite complet. Cercul gros al unui cercel de aramă, cu diametrul de vreo şapte centimetri, îi sclipea şi i se bălăngănea sub lobul uneia dintre urechi, la clătinarea capului, ca la piraţi. Purta pantaloni de cadână, cum îşi închipuiau creatorii de costume că obişnuiau eunucii.

– Să vă prezint şefului nostru, îl îmbie, după ce Ionuţ confirmase din cap că, într-adevăr, urma să intre în scenă pentru prima oară. Dar, mai întâi, daţi-mi voie: Riki Ausländer.

– Ionuţ Radovan.

– Probabil că nu vă simţiţi în apele dumneavoastră aici, la noi.

Făcuse un gest de cuprindere a încăperii strălucitoare, din care tânărul nu zărea altceva decât o înfruntare a numeroase curcubee, atât erau de neprevăzute veşmintele ce evoluau dintr-o parte în cealaltă a ei sau îngheţaseră pe câte un scaun. Cele două şiruri marginale de oglinzi mobile, înalte, preluau jocul fantasmagoric al fulgerărilor de galben, violet, verde, roşu, albastru, brun, portocaliu, argintiu şi de zeci de alte nuanţe intermediare şi le proiectau la infinit, din reflectare în reflectare, reluată tot mai departe, cu dimensiuni tot mai mici şi mai tulburi.

– Şi eu mă simt străin, însă dumneavoastră n-aveţi de ce să trăiţi acest sentiment. Pe mine mă apasă ca un blestem numele de familie. Cunoaşteţi germana?

Ionuţ negă.

– În nemţeşte, Ausländer înseamnă străin. Orice aş face, nu mă pot debarasa de ideea că ceva din mine îmi impune să aparţin mereu altui loc. Regret că nu este voie să se monteze Olandezul zburător. Jucând în ea, m-aş simţi în elementul meu. Vă place Wagner?, îl numi el pe autorul operei citate.

– Enorm! E compozitorul meu preferat!, exclamă recentul bacalaureat, regăsindu-se, în sfârşit, “acasă”, datorită acestei aluzii la preocupările sale familiare, cele culturale.

În cursul următorului sfert de ceas îi uită Dumnezeu discutând despre meritele emotive ale nonei, ale melodiei perpetue, executată de întreaga orchestră, despre folosirea vocilor ca nişte instrumente, despre copleşirea armonică, eroismul sonor, aşa cum le concepuse marele înnoitor al operei.

– Poate că mă ambalez atât de tare şi fiindcă numele meu mic este, de fapt, Richard, ca şi al lui.

Aşa a debutat o prietenie ce urma să străbată anii, fără opintiri, fără revulsii, fără invidii, fără acuzaţii reciproce, o legătură fraternă, temeinică, încurajatoare pentru amândoi.

2

Fiu al patronului celui mai important depozit de lemne din Capitală, Riki Ausländer îi mărturisi adolescentului, cu un regret estompat de scurgerea timpului, că fusese un băiat de bani gata, le fils à papa, cum zice francezul. Urmase cursurile liceale la Paris. Tot acolo parcursese, cu insuficientă conştinciozitate, anii Facultăţii de Drept, părăsită înainte de a-şi fi susţinut licenţa. În Parisul Luminilor o cunoscuse pe fiica unui însemnat cărturar bucureştean; se căsătorise cu ea, după o destul de aventuroasă existenţă de celibatar cu un cont în bancă respectabil.

La nici un an de la nuntă, rumorile privitoare la un război potenţial îl îndemnaseră să revină în ţară. Pentru a-şi întregi remuşcările ulterioare, gonise la volanul automobilului său sport decapotabil, depăşind, pe distanţa respectivă, recordul mondial de viteză. Odată trecând frontiera, n-a mai avut îngăduinţa să se întoarcă în Franţa. Întreg flagelul mondial l-a suferit departe de femeia iubită. Încheierea păcii fu însoţită de multiple chemări insistente, apoi mai rare, din partea ei. Vârsta părinţilor săi, nesiguranţa zilei de mâine, ameninţarea comunismului, ce plutea asupra românilor, temerea că nu se mai putea reînnoda cu uşurinţă căsnicia abia încropită, nădejdea că Occidentul urma să ajute curând România să-şi fi recăpătat independenţa şi suveranitatea, şi o mulţime de alte argumente îl provocară să tergiverseze adoptarea unei hotărâri categorice: fuga. Şi-a tot lungit şederea, până ce ea a devenit firescul, până ce nimeni n-a mai izbutit să părăsească ţara fără să-şi fi asumat riscuri enorme.

Fineţea sa, ghinioanele lui, iubirea tandră şi discretă, chinuită de o gelozie mereu sufocată de inteligenţă, pe cât era de hrănită de închipuirea unui bărbat insuficient de încrezător în sine, rafinamentul cultural şi delicateţea comportării, mediul frecventat ieri, îl apropiau, în mintea lui Radovan, de eroul lui Marcel Proust, Swann, cu care Riki împărtăşea şi originea etnică.

S-a înţeles lesne: domnul Ausländer a fost surprins de dictatura proletariatului fiind departe de a fi avut o meserie. Studiile efectuate în limba franceză îl împiedicau să fi ajuns un funcţionar român eficient. Nu-i era la îndemână să fi făcut faţă rigorii muncii de traducător, deoarece limba sa natală era mai săracă decât ar fi fost necesar unei atari activităţi. Încercă diverse angajări ca necalificat: nu se mai potriveau vârstei sale. Adevărul este că mânca din expediente, din ajutoarele trimise de soţie, sub forma unor pachete conţinând îmbrăcăminte, alimente, săpunuri, şi unele şi celelalte comercializabile pe sub mână în Bucureşti.

De pe urma părinţilor nu se alesese cu nimic. Se stinseseră în mizerie, după naţionalizare. Proprietar al unei garsoniere elegante de burlac, plasată în plin centrul oraşului, o golise de mobilă. Şi pe sine se despuiase de toate costumele şi de bună parte din cămăşile neuzate. Umbla din uşă-n uşă, întemeindu-se pe recomandări şoptite la ureche, să-şi vândă şi pielea de pe el. Aici un produs cosmetic francez; dincolo o pereche de pantofi italieneşti; într-o parte, mănuşi canadiene; aiurea, o maşină de ras mecanizată. Mânca supe condensate sub forma unei linguri de praf gălbui şi neispititor şi înghiţea vitamine.

Acest trafic îl condusese la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu o pedeapsă administrativă de trei ani, asimilat “duşmanilor poporului”.

Spre norocul său, la eliberare, un cunoscut îi sugerase să încerce să pătrundă în corpul de figuranţi al Operei. În sfârşit, fiind angajat, avu perspectiva unui salariu sigur, oricât de mic; trăia scăldându-se în muzica ce-l pasionase dintotdeauna; îl înconjurau oameni prea preocupaţi de ei înşişi ca să-l mai bage-n seamă şi să-i fi dăunat. Se liniştise oarecum.

Doar că, din când în când, în clipele de răgaz ale repetiţiilor, încovrigaţi cu genunchii la gură, sprijinindu-şi şira spinării de vreun fundal de decor, Ionuţ îl auzea mormăind visător cele trei versuri finale dintr-o poezie de Eminescu:

“Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea. mă-ntunec.”

– Am lucrat în aceeaşi brigadă cu un poet, i-a explicat prietenului care de-abia îşi părăsise banca de şcolar, referindu-se la anii săi de lagăr. Mă punea să-nvăţ pe de rost sute, mii de strofe. De ale lui, de ale altora. Era singurul meu reazim. Totdeauna m-am socotit un intelectual. Nu ştiu dacă sunt. Alte plăceri decât cele ale minţii nu cunosc. Din păcate, în cursul acelor trei ani, mi-a slăbit mult memoria. Regimul de arpacaş, ştii, dăunează. Prea mult amidon.

După o scurtă pauză, îl întrebă:

– Nu ţi se pare interesant că dintre atâtea texte ştiute cândva ca pe apă, n-am reţinut decât acest suspin al lui Mihai Eminescu! Tot ceea ce am memorat s-a decantat cum trec moţii nisipul aurifer prin sită. Cu asta am rămas. Dacă ar lua careva drept bună experienţa unuia ca mine, n-ar mai avea nevoie de alte judecăţi de valoare pentru a spune cine este cel mai mare poet român.

Cu nici un alt prilej nu a mai dezvăluit vreun amănunt trăit în cele aproximativ o mie de zile cât împinsese roaba pe ţărmul Mării Negre.

3

Întemeiat pe această prietenie, Ionuţ Radovan, la un timp, începu să-şi rotească ochii-n jur şi astfel descoperi că nimerise într-o lume pe puţin ciudată. Nu-i pot menţiona într-o ordine anume pe aceia care îi reţinură atenţia. N-aveau decât o unică trăsătură comună: ratarea, decăderea din pricina unui sistem politic şi social în care nu-şi găsiseră locul; cititorul va fi lesne de acord că un atare criteriu nu poate conduce la nici o ierarhizare serioasă.

O figură pregnantă în mediul lor era Garabet Gulbenchian. Fostul negustor de coloniale şi delicatese orientale, de cafea, stafide, roşcove, piper, cacao, năut, migdale, vanilie, alune, fistic, graţie tăieturii uşor mongolice a pomeţilor săi, datorită osaturii în unghi drept şi masiv a fălcilor, susţinut de protuberanţa ochilor săi de hiper-tiroidian şi a carurii lui generale de halterofil, era o vedetă în momentul angajării celui până cu câteva luni în urmă elev.

Nu demult avusese loc premiera baletului sovietic Macul Roşu. Libretul acestuia dezvolta un eveniment banal din revoluţia chineză. În final, apărea pe scenă tiranul îndepărtatului popor: Mao Tse Dun, în acea epocă în plină glorificare. Armeanul era singurul individ din imensa pletoră salarizată de instituţia de artă, al cărui chip, al cărui trup, s-ar fi apropiat de semuirea cu cele ale dictatorului galben. În fiecare seară se cumpărau două fleici de vită proaspete; îi erau lipite de obraji şi machiate dimpreună cu restul figurii, până ce se ajungea la asemănarea urmărită. Înainte de căderea cortinei, întregul ansamblu omagia triumful colegului, ca întruchipare a liderului comunist. Nici un alt interpret nu avusese parte de o astfel de slăvire. Furtuna de aplauze ce încununa eforturile şi măiestria tuturor celor adunaţi la rampă, aluneca, parcă, peste ei şi se revărsa la picioarele neguţătorului de anţărţ de seminţe, mirodenii şi fructe exotice, într-o jubilare universală.

Garabet Gulbenchian asimila anevoie succesul. Îl ameţise. Zilele sale se preschimbaseră într-un spectacol continuu. Nu mai trăia; se prezenta. Adoptase rolul: acesta sunt eu. Era plictisitor de moarte, cu aerele lui domneşti, cu încruntarea sa combătută în mod prea vădit de către o bunăvoinţă princiară, cu spleen- ul său provocat de aceea că nu era ovaţionat permanent, deşi ceilalţi figuranţi se străduiau, după puteri şi îndemânare, să-l linguşească mai în tot ceasul. Dar ce să însemne pentru omul numărul 1 al Macului Roşu sărăcăcioasa admiraţie a unor atât de necăjiţi camarazi de mizerie?! Suferea de o sete neostoită de aprecierea fără stăvili a Măriei Sale Publicul.

De aceea, când îl priveai, parcă ai fi citit în melancolica lui superioritate stihurile eminesciene:

“Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i”.

Şeful corpului de figuranţi era Ţicu. Ţicu şi cu asta basta. Probabil că avea şi un nume de familie cunoscut doar casierului. Tocmai deoarece era atât de modest, atât de serviabil, atât de cuminte, atât de şters, reuşise să-şi merite dreptul la conducerea lor. Capul său rotund, de muntean, voinicia lui cu tendinţe de îngrăşare, lăsau impresia că ştia purta pe umeri multe poveri fără să se fi clătinat. Privirile placide, glasul hotărât, în pofida gesturilor moi, confirmau intuirea faptului că, dacă se striga la el, nu prelua mânia conlocutorului, ci căuta rezolvarea diferendului prin pace. Totuşi, o anumită grosolănie în croiala oaselor late, un spor al buzelor cărnoase, cu marginile încondeiate, intrau în contradicţie cu restul înfăţişării sale şi creeau o aritmie în apariţia lui. Numai când îl ascultai vorbind despre sine, dezlegai cumpăna, neînsemnată cât un strop de apă, ce te izbea.

Locuia în gazdă la marginea oraşului, mai aproape de zona rurală, decât de aceea urbană. Proprietar îşi găsise un bătrân energic, dispreţuitor şi cinic care, pentru aceste trăsături, îşi merita porecla: “Colonelul”. Îl adusese la Operă şi-i înlesnise şi lui un salariu. Vârsta micşorase statul celui din urmă, nu şi iuţeala mişcărilor şi a reacţiilor. Ochii de sălbăticiune şireată îi alergau într-o iscodire neistovită, de parcă s-ar fi pregătit să-ţi fi băgat de şaptezeci de ori mâna în buzunar. Nu era exclus ca, la etatea cuvenită, să fi umblat după hoţiile necesitând decizie promptă, agilitate de maimuţă şi prezenţă de spirit. Uscat ca o scovergă, îi atârnau pantalonii şifonaţi de pe el. Braţele îi erau mai lungi decât necesar; poate că de aici provenea şi impresia privitoare la fosta sa ocupaţie. În orice caz, dacă practicase furtişagul, asta se întâmplase în trecut, căci atunci când l-a cunoscut Ionuţ Radovan, “Colonelul” Zaharescu umbla ca pe vine, oricât de sprinţar îi era pasul; nu rareori îi zemuia saliva pe la colţurile gurii, ba chiar i se prelingea, nesimţit, pe făgaşul brazdei coborând de acolo pe obrazul de culoare cadaverică; iar o încetineală în a recepţiona cele ce i se ziceau îi reducea capacitatea de a acţiona în orice fel ar fi fost implicat vreun pericol ce să-l fi ameninţat. Arţăgos, gluma sa muşca şi era născută fără haz, deşi se delecta ascultându-se zvârlind-o mitocăneşte în obrazul celuilalt, ca apoi să râdă singur, satisfăcut de sine.

Simbioza dintre proprietarul casei de paiantă şi chiriaş răsărea pe cât de neaşteptată, pe atât de nedumeritoare. Ar fi fost la-ndemână să fi hazardat părerea că Ţicu, în copilărie, semănase cu unul dintre acei îngeraşi dolofani ce se înghesuiesc în cerurile pictorilor italieni renascentişti. În ceea ce-l privea pe hodorog, aducea precis cu una dintre viziunile de coşmar din vreun tablou reprezentând ispitirile Sfântului Antonie cel Mare. Vânătul ce i se întindea cât îi era pielea vizibilă, în toate boţiturile ei, preschimbat în negru murdar în adâncul ridurilor, mulţimea negilor neplăcuţi la vedere, dimensiunile nasului lung ca o trompă şi scorojit ca ea, umflat la vârf ca o pară, subţirimea buzelor abia despicate, aidoma locului pe unde se introduce plicul în cutia poştală, le umpleau de repulsie. Dracul gol, ce mai!

Ei bine, când Ţicu istorisea, râzând încetişor, cu decenţă, cum îşi petrecuseră, el şi cu “Colonelul”, noaptea precedentă, te apucau durerile de cap. Tânărul umbla pe străzi, odată cu încheierea îndatoririlor la Operă, acosta câte o fetişcană fără căpătâi şi o aducea acasă. Ostenit de numeroasele sale ocupaţii de peste zi, se încuia în odăiţa lui, din fundul curţii, un fel de bucătărie de vară, după ce-şi înmâna vânatul paşei din “casele mari”. Acesta, între timp, întinsese masa, desfundase damigeana, aşternuse patul cu cearşaful boţit şi arareori spălat, pusese placa pe patefon.

Tot trăgând cu urechea la istorisire, niciodată variată, te întrebai cum de te putuseşi lăsa înşelat şi nu-ţi dăduseşi seama că adevăratul diavol era Ţicu, iar victima lui angelică boşorogul. Fiindcă, în definitiv, cu astfel de mijloace cel dintâi îşi asigura locuinţa, căldura, lumina şi hrana gratuite, ba şi grăbea sfârşitul zdrenţei umane şi perverse a cărei lubricitate senilă o încuraja.

*

Cea mai frumoasă dintre figurante era doamna Dorotea Galina. O persoană făcută să domine recepţiile de la conacul vreunei moşii cu hotarele confundate cu orizontul însuşi. Era graţia, era visarea, era buna cuviinţă, întruchipate în aceeaşi făptură. Îmbina cu elevaţie politeţea educaţiei desăvârşite cu romantismul bine ţinut în frâu. Delicateţea firii îi scotea în evidenţă aerul ademenitor al făpturii menite să fie făcută mamă. Conversaţia, agreabilă o purta pe un ton persuasiv, intim şi odihnitor. Tăcerile şi le încărca de înţeles şi de înţelegere pentru ceilalţi. Omenia smerită îi era împerecheată cu o regalitate nesfidătoare.

Într-o seară, Ionuţ Radovan se amestecă, după obicei, printre cei care o înconjurau pe doamna Galina, atras de seducţia ei nedezminţită şi dulce de suferit. Chipurile înghesuite în juru-i i se părură mai mişcate, mai expresive ca în alte rânduri. Ajungând alături de dumneaei, să-l adumbrească demnitatea ei inabordabilă – măcar să adulmece mireasma parfumului ce-l emana -, o auzi rostind vorbe de necrezut.

Relata cum, întorcându-se acasă noaptea precedentă, frânase pe neaşteptate lângă trotuar o maşină militară sovietică. Cu toată reverenţa necesară, tălmaciul descins din aceasta îi adresase invitaţia “tovarăşului comandant” şi a locţiitorului său la degustarea unei cupe de şampanie şi a unei linguriţe de icre negre, la Athénée Palace; după care libaţie, ce nu putea dăuna nimănui, ar fi fost recondusă şi depusă de automobil în pragul locuinţei. Distinsei doamne i se păruse omagiul neagresiv, acceptase propunerea, cu firescul ce-i caracteriza orice act. Câte fuseseră făgăduite se împliniseră mai plăcut decât şi-ar fi imaginat dânsa. Gurile ascultătorilor lăsau apă la pomenirea trufandalelor ce-i încărcaseră farfuria dincolo de orice promisiuni. Inimile de parte femeiască ce băteau în jurul ei când le îmbăta cu povestirea îşi grăbiră ticăitul, plin de bucurie pentru fericirea colegei celei mai admirate şi mai îndrăgite, aceea care se învrednicise să le cucerească pe toate. În aşa fel decurgea nararea încât când ajunse la al treilea capitol, nimănui nu-i venea să-şi creadă urechilor.

Bine dispusă de galanteria epoleţilor numai aur şi sclipici, pe drumul de înapoiere, de câte ori întredeschidea pleoapele, smulsă din blânda ei picotire la câte un viraj insuficient de precaut, băga de seamă că peisajul stradal parcurs nu corespundea întru totul aceluia cunoscut ei, ba se deosebea totalmente de cel din urmă, transformându-se, la o adică, într-o învălmăşeală de ogoare, de garduri dărăpănate şi de bojdeuci fără noimă. Nu mai ştia ce i se întâmplase decât că devenise un copil mare care se simţea foarte-foarte alintat de către mai mulţi taţi grijulii ca dumneaei să fi fost în largul său.

Protestase fără convingere, după ce dormise o bucată de vreme, în ciuda senzaţiilor de legănare, de căldură şi de umezeală ce le avea, protestase, relata, împotriva faptului că un bărbat necunoscut – dar mai putea dumneaei recunoaşte pe cine cunoştea şi pe cine nu?. – scotea de sub dânsa haina de astrahan nou-nouţă pe care se afla întinsă, dar al unui domn care aspira fără multe nădejdi la mâna doamnei Dorotea, după cum îşi încunoştiinţă auditoriul.

În capitolul final, se deşteptase cu o năpraznică durere de cap, cu alta, doborâtoare, la şale, cu o senzaţie cumplită de gol, “ştiţi voi, fetelor, unde o ai când exagerezi cu chestia aia.” După ce se dezmetici, constatase că zăcea pe spate, pe nişte bulgări de pământ stropiţi de zăpadă ceva mai veche şi că nu departe de ea se zgâia cu nehotărâre un grup de trei băieţaşi de vreo zece ani, cu ghiozdanele la spinare. Când taman se mira în legătură cu ce găsiseră vrednic de văzut la dumneaei, remarcă un al patrulea “mucos”, încovrigat în dreptul şoldului ei din stânga, cu capul coborât mai-mai s-o atingă cu nasul. ” Ăsta ce dracului face aici?”, se întrebă doamna, cu deplină întemeiere. Abia atunci constatase că n-avea pe ea decât furoul roz cu dantelă şi că piciul ţinea ridicate poalele acestuia, între degetele lui cu unghii murdare, aţintind-o, “s-o mănânce”, drept între pulpele ei deschise cât puteau cuprinde.

Pe când observa scena, fără să ştie de ce, ca împuşcaţi, cei patru iepuraşi o zbughiră că nici nu le apucă urma. Se şi îndoise că fuseseră aievea. Îi trecuse prin minte că avea un vis “nostim”, dintre acelea “mai nu ştiu cum”, când simţi o mână trăgând de combinezonul său către genunchi, s-o acopere cât era cu putinţă şi i se năzări că auzea un glas tărăgănat care i se adresa: “Vă simţiţi bine, doamnă? Hai să v-ajut să intraţi undeva la căldurică”. Fu susţinută până la o casă din apropiere, unde, toropită, adormise iarăşi. Pe urmă-şi amintea că venise un miliţian care n-a crezut-o că avusese de-a face cu ofiţeri sovietici şi zicea că erau nişte bandiţi de ai noştri.

– Şi auziţi, fetelor, mi-a zis că-s curvă! Să-mi spună mie una ca asta.

Bineînţeles că Ionuţ Radovan împărtăşi indignarea tuturor celor de faţă şi rămase trist până ce se isprăvi repetiţia pentru care fuseseră convocaţi.

*

Omul pe care recentul figurant îl simţea ca cel mai interiorizat după Riki Ausländer era Ştefan Mareş. Un bărbat de patruzeci de ani, deşirat, slab, lăsat de spate nu din pricina unei deformări a şirii spinării, ci din aceea că nu se preţuia pe sine însuşi şi ar fi preferat să nu se impună prin statură. Un mare taciturn, altfel – binevoitor cu toată lumea, deloc înfigăreţ, dezinteresat de orice, cam prea lipsit de vioiciune. Obrajii subţiri, paloarea sa, dezvăluiau că se hrănea pe apucate şi anemic tare. În favoarea confirmării lipsurilor sale pleda şi unica sa jachetă de băietan, rămasă strâmtă şi cu mânecile prea scurte, albă şi de vară, în care înfrunta viscolele, purtată peste un pulovăr lucrat de sine însuşi, cum recunoştea, dintr-o lână vopsită ca prazul. Bombeurile bocancilor îi erau peticite, fiecare în altă culoare. Că nu se ajungea cu banii era evident.

Cât timp ceilalţi tăifăsuiau şi se ţineau de şotii, “domnu'” Mareş (nimeni nu îndrăznea să i se fi adresat altfel) şedea cuibărit pe scaunul său şi, mutându-şi căutătura de la un coleg la carnetul de pe genunchi, îi fura aceluia asemuirea, cu un stilou ce conţinea tuş brun-roşcat. Era un desenator pasionat. Carneţelele sale cuprindeau o adevărată cronică în imagini a vieţii Operei Române.

Nimănui nu-i trecuse prin minte să se fi interesat dacă nu înclina să renunţe la mediocritatea condiţiei din acel lăcaş de cultură, pentru a-şi fi încercat norocul la vreun examen de admitere la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Era o abţinere precaută. Afirm aceasta deoarece, după ce lipsi câteva zile la rând de la obşteasca datorie, Ionuţ îl întâlni la o coadă, unde se zbătea în înghesuială, în nădejdea că ar fi putut cumpăra burtă, singurul soi de carne accesibil sub regimul lui Dej, şi află ceva năucitor. Ştefan Mareş aştepta să fie numit lector în respectiva instituţie de învăţământ superior.

– Cum asta?!, exclamă, uluit, colegul său.

– Am stat în aceeaşi bancă, la liceu, cu., îl numi domnul Mareş pe cel mai solid înscăunat, din punct de vedere politic, dintre rechinii culturali scoşi la iveală de partid. Şi.. m-a ajutat.

Cu aceste ultime trei cuvinte, încinse discuţia privitoare la ascensiunea sa socială de necrezut într-o lume atât de rigid despărţită în caste definitiv izolate între ele, cum se dovedea a fi cea comunistă.

4

Astfel de cazuri umane hrăneau din belşug discuţiile purtate de către Ionuţ Radovan cu Riki Ausländer. Aveau o trăsătură comună: nu se implicau în caruselul patimilor bântuind în jurul lor, nu acuzau pe nimeni, ci se străduiau să-i înţeleagă pe toţi. A fi fost în stare să cântărească purtarea semenilor îl ajuta pe cel mai tânăr dintre cei doi amici să se maturizeze, adăugând evoluţiei sale intelectuale fireşti o câtime de înclinare către o filosofie mai desprinsă de cazurile particulare, mai puţin vindicativă decât îi fusese în anii liceului, care înclinare îi împodobea într-un fel inedit structura psihică; era conştient de evoluţia lui şi se socotea îndatorat pentru aceasta prietenului său adult. Să compare comportările, atitudinile, expresia lor, raţionamentele elementare sau complicate surprinse din două vorbe rostite în auzul lor, să le refacă, să le disece, să le urmărească firul cu bisturiul lucidităţii, devenise cel mai rodnic mod de a-şi petrece numeroasele ceasuri irosite în incinta clădirii, într-o obligatorie inutilitate; căci repetiţiile şi spectacolele pe parcursul cărora nu aveau nimic de făcut sau aproape erau cele mai numeroase. Ceilalţi se afundau în şuşoteli bârfitoare, în jocul de table, în repovestirea meciurilor privite, în repetarea bancurilor răsuflate. Pentru ei doi, chiar şi a rămâne inactivi şi muţi, aşezaţi turceşte pe parchetul vreunei săli, cum sunau indicaţiile regizorului, devenea prilej de acumulare de impresii ce le hrăneau spiritul de observaţie şi convorbirile ulterioare.

Şcolarul de până la începutul verii ce trecuse constata că dacă în anii terminali ai liceului forţa care să-l smulgă din sine însuşi fusese atracţia misterului feminin, acum descoperea în şahul raţiunii – scopul final al acestuia fiind izolarea şi capturarea unei minţi perpetuu ascunse – o putere ce să învingă până şi curiozitatea erotică.

Fu mirat când i se revelă că era capabil a percepe în menţionarea nudităţii unei femei şi altceva decât aspectele obsesionale ale dăruirii senzoriale, că nu se mai vădea împins să o recepteze ca atrăgându-l neapărat, că reuşea să o conjuge situaţiei în care răsărea şi să o guste pe cea din urmă, situaţia adică, ne mai rămânând spânzurat cu poftele de carnea evocată, cum i se întâmplase până atunci.

Făcu această remarcă la auzul relatării unui pricăjit de băgător de seamă care dădea o mână de ajutor regizorului de culise principal, când era necesar să fi fost adunat întreg corpul de balet, să fi fost mobilizat pentru intrarea în scenă, avertizat asupra momentului precis al acesteia şi aşa mai departe. Fane Bâlea era caracterizat de către cele mai pârdalnice dintre balerine drept “o bomboană de lasă-mă să te las”. Era un introvertit care se automăcina până la sânge pentru orice nereuşită, mai bine spus de spaima oricărui eşec prevăzut de el. Or, fără să fi avut o pricină vizibilă, ci îndemnat de către o spaimă surdă şi nemotivată, întreg viitorul şi-l presimţea ca pe o masă zdrobitoare, compusă exclusiv din piedici şi vrăjmăşii, cu atât mai periculoase cu cât le ştia neexplicabile. Existenţa i se desfăşura în atmosfera romanului gotic, adică pândită de mistere insolubile, de capcane ascunse, de groază. Sarcina de moment îl depăşea totdeauna, îl lua prin surprindere; era inapt să rezolve orice. Se bănuia ameninţat, aşteptat după colţ de o nenorocire, avea certitudinea a nu fi fost capabil să facă faţă nici unei cerinţe.

Sluţenia sa rezulta dintr-această tortură morală, din starea lui de încordare permanentă. Metabolismul îi era dat peste cap. Produsele arderilor digestive i le asimila sistemul nervos în exclusivitate. Nu apuca nicicând să-şi folosească hrana şi odihna pentru nevoile ţesuturilor. De aceea părea un par cocârjat, smuls dintr-un gard ruinat. Membrele i se bălăngăneau ca legate anapoda cu crâmpeie de sfoară. Faţa roşie, ca jupuită, îi supura dintr-o mie de coşuri stoarse cu obidă clipă de clipă, ca într-un soi de răzbunare împotriva lui însuşi, deoarece nu găsea niciunde un vinovat bun de plată pentru dificultăţile sale. Nu se arăta curajos faţă de nici un semen, deşi arbora cu disperare un aer total străin lui, acela al omului de ordine. Este de la sine înţeles că, bun ca pâinea caldă, nu se găsea persoană să-l fi luat în serios.

Ei bine, tocmai acest neajutorat în absolut fu expediat într-o noapte, după spectacol, s-o invite la direcţie pe Milena Stoianovici, una dintre cele mai culte stele ale dansului românesc, sârboaică la origine, o frumuseţe aprigă, al cărei nerv nu era egalat decât de atacurile ei de absenţă din realitatea imediată, în timpul cărora imaginaţia şi memoria, în permanentă activitate, o răpeau departe de contingent, într-un spaţiu mental mai rodnic.

A căutat-o în cabina ei; nu a găsit-o. Însă hainele de stradă ale femeii mărturiseau că încă nu părăsise localul. A mers după ea, pe rând, prin cabinele colegelor, prin sălile de repetiţie, prin cabinele soliştilor, prin acelea ale coriştilor; până şi în rândurile figuranţilor întrebase de dansatoare. Nimic. În cele din urmă îl încunoştiinţă careva că o văzuse la sala de duş. S-a repezit într-acolo. A ciocănit la uşă. Fără rezultat. Puse urechea la panoul de lemn, după ce se asigurase că nu-l putea nimeni surprinde. (Atât i-ar mai fi lipsit!) Bătu mai tare, căci auzea apa curgând. Iarăşi tăcere. Izbi puternic cu pumnul. Asurzitor. Ca un descreierat.

– Cine e?, cântă glasul suav aşteptat.

– Eu. doamna Milena.

– Care “eu”? – răsună acelaşi, la fel de jucăuş.

– Fane, doamna Milena.

– Care Fane?, reveni leitmotivul, printre jeturile sonore.

– Bâlea, doamna Milena, Fane Bâlea.

– Tu erai, Fane!, se bucură dânsa. Ce mai faci?

– Bat la uşă, doamna Milena, răspunse încurcat.

– De ce, dragă?, se arăta ea dezinteresată.

– Vreau să vă comunic ceva urgent.

– Te ţii numai de comunicate. Parc-ai fi Consiliul de Miniştri. Eşti neserios.

– Eu, doamna Milena?!, fu el stupefiat. Cum puteţi crede aşa ceva?!

– Nu eşti neserios?, râse dumneaei. În cazul ăsta, comunică-mi.

O încunoştiinţă asupra solicitării directorului.

•  Ce ai zis? N-am auzit nimic.

Repetă.

– Când îţi spun eu că nu eşti om serios. De-a ce te joci, Fane, dragă?

– Nu mă joc, trebuie să vă comunic ceva. Şi asta fac.

– Păi, cum crezi c-o să-ţi aud comunicatul?! Curge duşul ăsta că mă asurzeşte. Mai ciripeşte o dată.

Bărbatul sfrijit se supuse.

– Lasă-te de goange, Fane. Dacă ai de transmis ceva, ce naiba stai pe coridor? Vino şi vorbeşte.

Bâlea îşi aranja nodul cravatei, trase de poalele hainei şi, inspirând adânc, să-şi adune curajul, pătrunse în încăperea asfixiată de aburi calzi, ca o etuvă. Se opri în faţa balerinei care nu mai era demult săpunită, ci doar îşi delecta porii de pe tot trupul, plimbând de ici-colo capul perforat al duşului. Transmise mesajul, bâlbâi un “Sărut-mâna” şi ieşi.

Ajuns la capătul coridorului, în urma sa sfâşie pustiul un urlet cumplit. Fu urmat de:

– Fane, cum de ţi-ai permis să intri aici?! Nu ţi-a trecut prin minte că sunt goală?!!

Atari anecdote, mai mult sau mai puţin adevărate, anterior i-ar fi oferit lui Ionuţ Radovan materie de visare un timp îndelungat. Şi-ar fi închipuit că şi lui i se putea întâmpla să nimerească peste o Milena drăcoasă pe când se scălda. Potrivea reacţiile posibile ale femeii astfel încât să-i fi fost favorabile. N-avea pretenţia ca respectiva să fi închis ochii, să fi întins braţele şi să-l fi atras peste sine, în extaz. Nu, ştia prea bine că nu era un tânăr care s-o facă pe o reprezentantă a sexului opus să-şi fi pierdut minţile până într-atâta. Însă nălucirea din imaginaţia lui s-ar fi cuvenit să fi fost măcar amuzată de intrarea lui nevestită în spaţiul intimităţii ei, să se fi prefăcut că nu avea loc nimic ieşit din comun, să-i fi îngăduit să-şi îmbăieze privirile în armonia corpului ei, să se adape pe săturate din nurii ei. Iar în momentul concedierii lui – căci nu-l ducea obrăznicia gândului mai departe -, să-l fi lăsat a înţelege că era binevenit şi altădată să-i privească nuditatea.

Pe când acum, stăpânit de atracţia schimbului de idei cu Riki, astfel de adânciri în moleşeala unor halucinaţii sterile, obişnuite adolescenţei, îl părăsiseră şi nici măcar nu-i părea rău după ele.

5

În schimb, interveni femeia autentică, întruchipată ca şi în istorisirea din capitolul precedent, tot de către o balerină. Nu o sârboaică, ci o unguroaică, Ilona. Să fi fost cu vreo zece ani mai în vârstă ca el, adică să fi numărat douăzeci şi opt.

Î naltă, unduită la mers, cu ochii mari, căprui verzi, migdalaţi, cu braţe fine şi picioare suficient de pline pentru a fi atras atenţia. Cu vorba legănată, înceată, tăinuită. Şatenă cu părul lung, neîncreţit. Cu o purtare simplă, camaraderească, deşi statutul său în Operă era superior aceluia dobândit de tânăr.

Sărise să-i ia apărarea, într-o situaţie delicată pentru băiat, ce s-ar fi preschimbat într-o încăierare de n-ar fi intervenit ea şi câteva colege ale sale.

Ionuţ era costumat în halebardier. Primise indicaţia să stea în picioare, cu arma lungă sprijinită în pumn, într-o poziţie verticală, cu lemnul băiţuit, cu vârful vopsit în argintiu, să lase publicului impresia metalului. Repetiţia se lungise cu tot soiul de întreruperi sâcâitoare şi băiatul ostenise să taie frunză la câini de pomană, prefăcându-se a păzi la nesfârşit nici el nu ştia prea bine ce, căci cei care se presupunea a-l fi destinat apărării lor dănţuiau de mama focului, fără să le fi pasat de vreun pericol. Dar nici când trupul smirna n-are voie să crâcnească, cugetul nu-şi încetează activitatea. Cu cât alerga acesta mai departe de Splaiul Dâmboviţei, unde îşi avea Opera Română sediul, cu atât era flăcăul mai puţin atent cu ce anume i se ocupa trupul rămas ţeapăn pe pământ. Or, cel din urmă nu asculta de ordinul primit, ci întredeschise degetele încordate pe halebardă. Arma medievală se înclină şi – trosc – îl izbi drept în frunte pe Bouaru, balerinul cel mai apropiat de junele imprudent.

Radovan îl lovise pe cel mai spătos, cel mai voinic dintre toţi membrii corpului de balet, un bărbat pe care-l admira în tăcere, cu care i-ar fi făcut plăcere să fi semănat şi a cărui desemnare nedezminţită pentru rolurile de caracter era vrednică de invidiat. Taman pe el îl pocnise!, regreta făptaşul.

Victima ţâşni, cât era de masivă, cu pumnul ridicat, gata să lovească. Lui Ionuţ i s-ar fi revărsat şi lacrimile de ciudă pe sine însuşi. Îl mitralia cu cereri de scuze şi cu explicaţii. S-ar fi lăsat bătut fără să fi ripostat, deoarece dădea celuilalt deplină dreptate, însă nu-i era uşor să ştie că se dovedise, în faţa a peste o sută de colegi, un prost desăvârşit.

Aceasta fu clipa aleasă de Ilona să se interpună între ei şi să-şi convingă colegul să renunţe la sfadă. Mai mult, când potoli spiritul aceluia, se întoarse către vinovat şi-l mângâie cu vorba, de parcă ar fi fost profund nedreptăţit. Peste un ceas, îl întâlni, ca din întâmplare, la plecare, şi, aflând că nici măcar nu locuiau departe unul de altul, se distanţară de clădire braţ la braţ.

De la împrumuturile reciproce de cărţi, trecură la schimbul de amintiri. Interiorul garsonierei dansatoarei era banal; mobilele de ocazie, cumpărate fără gust, după nevoi şi ieftineala preţului. Pe pereţi nu strălucea opera nici unui penel sensibil. Valul cuvintelor îndreptat spre musafirul periodic era lenevos şi fără atracţie. Biografia adusă de el la lumină era tristă şi roasă de cariii renunţării la a te mai îndârji împotriva amărăciunilor existenţei.

În urmă cu aproximativ zece ani, când oştirea română eliberase Budapesta, izgonindu-i înapoi în ţara lor pe germani, Ilona având pe atunci vârsta de acum a lui Ionuţ, se îndrăgostise de un locotenent bucureştean şi-l urmase pe acesta în patria sa. De iubit o iubise bărbatul, nu o putea nega. Dar niciodată nu izbutise tânăra să înţeleagă de ce partenerul ei, când venea vorba despre căsătorie, amâna luarea unei hotărâri ferme. Când a descoperit ea existenţa unei mai vechi şi autentice iubiri, pentru care ezitase el, era prea târziu.

Dealtfel, relaţia lor începuse să şchioapete după primii trei-patru ani de la expatrierea ei. Motivând câştigarea banului, după ce fusese înlăturat din armată, Virgil lipsea din căminul lor cu lunile, în cele mai multe rânduri fără să-şi fi lăsat adresa. Când reapărea, se manifesta ciudat. Nu se arăta vecinilor, nu se despărţea de pistol. Oricine ar fi sunat la uşă, îşi căuta de lucru prin bucătărie sau chiar dispărea prin ieşirea de servici. Pe bocancii lui, oricât de bine văcsuiţi, găsea urme de noroi uscat de abia le putea curăţa. Veşmintele, iarna, îi erau impregnate de un puternic miros de fum; vara îi erau pătate cu verde; câteodată un fragment de fir de iarbă trăda originea culorii, îl descosea asupra acestor semne curioase. Explica a fi lucrat pe diverse şantiere şi schimba vorba. Multe o mirau în comportarea lui, iar el nu se apleca cu gingăşia de odinioară asupra sufletului ei îndoit. Gestul, mimica, vorba i se aspriseră. Era îngândurat, tensionat. Continuară astfel până ce îi încolţi femeii o bănuială chinuitoare: nu cumva iubitul ei făcea parte dintr-un grup de luptători împotriva comunismului, despre care se zvoneau atâtea în epocă?

– Ce părere ai?, îl iscodi pe ascultătorul ei cuminte.

– Poate nu-i asta. Este posibil să nu ascundă nimic, să ducă o viaţă grea pe unde munceşte, să nu-i mai ardă de dragoste când toate-n jur sunt atât de negre., opina el.

– Dar arma? De unde o are? Doar pe a lui a predat-o când l-au trecut în rezervă. Şi de ce e înspăimântat?

– Asta-ntr-adevăr e greu de înţeles., rămase fără răspuns prietenul ei.

– Nu sunt naivă!, lăcrimă dansatoarea. Ştiu că o mulţime de bărbaţi s-au retras în munţi, că se chinuiesc în nădejdea că pot schimba regimul., privi ea hain pe fereastră, smucindu-şi brusc bărbia în acea direcţie. Dar eu o să am un copil, copilul lui!, izbucni într-un strigăt pe dată reţinut. Şi el nu ştie nimic! De trei luni şi douăsprezece zile n-am nici o veste de la el. Nici măcar siguranţa că mai trăieşte!. Cât l-am dorit la început. – se referi ea la rodul pântecului său -, şi când a venit, în sfârşit, tatăl lui să nu mă poată strânge-n braţe. Ce să fac? Învaţă-mă ce să mă fac!.

Aceasta fu ultima oară că Ionuţ o vizită. Evită să mai părăsească Opera odată cu Ilona, pentru a nu mai fi fost dator s-o conducă. Nu-i mai ceru înapoi cartea pe care o împrumutase bietei femei însărcinate; când ea insistă să vină pe la ea s-o ia, născoci pretexte pentru a nu o face. Îi era milă de acel bărbat. Nădăjduia că Virgil urma să fi revenit curând şi n-ar fi voit pentru nimic în lume să-i fi provocat o suferinţă, deşi relaţia sa cu balerina era de o inocenţă fără cusur. Dar oricând, văzută din afară, mai ales de către bărbatul care presupunea Radovan că o iubea pe femeie, risca să fi fost confundată cu altceva.

Aşa că se reîntoarse, spăşit, la divagaţiile psihologice şi poetice ce-l legau de Riki.

6

La un spectacol cu Dama de pică , în care ambii interpretau doi dintre cei patru generali superbi, însoţitori ai Împărătesei, după apariţia triumfală în lumina îmbătătoare a reflectoarelor, Ionuţ, deîndată ce prescripţiile de mişcare scenică i-o îngăduiră, se îndepărtă de grupul iniţial. Ţarina era jucată de către un monument de coristă în stare să fi vlăguit într-o singură noapte tot atâţia amanţi câţi aghiotanţi i se conferiseră în scenă. Impunătoarea artistă era renumită pentru insistenţele sale erotice pe lângă figuranţi, chemări ce nu admiteau refuzul. Or, până atunci tânărul izbutise să scape privirilor ei agere şi posesive.

Toţi cei care umpleau spaţiul dintre arlechine trebuiau să se prefacă a fi fost bine dispuşi şi a fi avut mult spirit în societate. Riki se baladă până la Ionuţ şi-i şopti, râzând cu gura până la urechi, conform necesităţilor teatrale ale momentului:

– Te superi dacă te rog să-mi dai o mână de ajutor! Am necazuri mari, altfel n-aş fi apelat la tine.

Prietenul său îl scrută atent. În spatele schimei de veselie adoptate artificial, îi citi o preocupare intensă şi mohorâtă. Cu un gest “plin de distincţie” îl invită să parcurgă împreună “sala balului” în ritmul valsului executat de orchestră. O colegă a lor, crezându-se cine ştie ce contesă dăruită de Dumnezeu cu complet alte haruri decât o înzestrase natura, îi opri locului şi, încântată de a-i fi întâlnit, le întinse mâna la sărutat. Pe rând, se frânseră în două, să săvârşească ritualul ce li-l impunea. Riki, isprăvind comedia, se apropie de lobul urechii ei şi se aplecă spre acela, ca şi când ar fi intenţionat s-o amăgească o clipă cu o galanterie. Nobila doamnă se ruşină de formă, îşi umbri îndărătul evantaiului amplu obrazul ce se presupunea a fi roşit, în timp ce făcea zâmbre.

Când izbutiră să scape de inoportună, Radovan se grăbi să-şi asigure tovarăşul:

– Desigur că-mi poţi cere ce vrei. Ştii bine că-n afară de programul de aici n-am nici o ocupaţie.

– N-o să-ţi ia mult timp. Trebuie doar să.

Lui Gulbenchian costumaţia îi favoriza splendoarea nici că se putea mai potrivit: parcă ar fi fost reclama vie a strălucirii şi a prosperităţii. Cursurile de interpretare actoricească după sistemul lui Stanislavschi, ce li se ţineau săptămânal, le asimilase până la ultima slovă. Aşa încât, în conformitate cu cele învăţate (nu interpretare, ci identificare cu personajul), le spuse abia auzit, să nu fi disturbat cu glasul undele muzicale ce se înălţau din fosă:

– Am pierdut la chemin de fer.

– La ce?, nu pricepu naivul Ionuţ.

– Am pierdut la cărţi, vorbi celălalt mai pe înţeles, o moşie de două mii patru sute treizeci şi şapte de suflete.

– Cine a câştigat-o, Luminăţia Ta?, se puse în ton cu el Ausländer.

– Dacă aş fi avut-o, se dovedi celălalt mai isteţ decât îi şedea în obicei, ţi-aş răspunde că a încropit din ea Gheorghiu-Dej o gospodărie agricolă colectivă pe cinste, dar cum nu stăpânesc decât suflete moarte – făcu el o aluzie la romanul lui Gogol (evoluau într-un mediu cultural rusesc, nu?) – tac chitic şi o şterg s-o curtez pe Prea Sfânta Dorotea Galina.

Salută reverenţios, încercă să facă un pas, dar se răzgândi.

– Poate o fi obţinut de la vreun curtezan o haină de astrahan nouă. O să văd de nu-i rost s-o scap şi de asta, cum au uşurat-o ceilalţi tâlhari de precedenta. Nu mă-ntrebaţi de ce am de gând s-o dezbrac?

Convorbitorii săi nu ştiau ce să zică. Îi reveni tot lui să vorbească:

– Să constat cu ochii mei dacă are furou cu danteluluţă!.

Mimă un râs homeric ce părea extrem de straniu cum era emis într-o absolută absenţă a hohotelor fireşti. În sfârşit, Riki avea răgazul să-şi încheie fraza:

– Trebuie doar să te înfăţişezi la cineva, la o oră fixată de comun acord, şi să predai nişte bani. Să insişti să fie număraţi de faţă cu tine. Însă, înainte de a intra în amănunte, te rog să-mi răspunzi la o întrebare: crezi în onestitatea mea?

Pupilele mai junelui său amic se aprinseră de cea mai sinceră protestare de încredere. Nu apucă să confirme, deoarece domnul Ştefan Mareş, trecând dezabuzat pe lângă ei, îi aruncă lui Radovan:

– Uite aşa, Ionuţ dragă, ne vânturăm viaţa-n veselie.

Monoclul i se desprinse dintre arcadă şi muşchii de pe pomete. Îl apucă de sfoara neagră, îl potrivi la loc şi-l privi îndelung pe băiat, cu o melancolie surâzătoare, infinit de blândă, de parcă în clipa aceea, datorită unor legi de mai presus de lume, ar fi fost chemat să se despartă definitiv de pământul nostru, să se topească sub ochii bacalaureatului şi să piară de lângă el, ca un abur în aer.

Radovan îi zâmbi stânjenit, conştient că durerea desenatorului era mai mare decât o putea el intui. Regretă încă o dată că nu-l cunoştea mai bine, că celălalt nu-l lua confident, să-şi ogoiască sufletul, dându-şi pe faţă suferinţele mute. Îl apucă de mâna rămasă suspendată în aer în dreptul pieptului, de ca şi când ar fi vrut să-şi arate inima cu ridicola mănuşă albă, şi-l strânse cu o amiciţie pe care ar fi dorit-o grăitoare.

Domnul Mareş depărtându-se, rămase iarăşi stăpân pe sine, se întoarse către personajul proustian cu care alcătuia o pereche indisolubilă, să-l asigure de încrederea de care părea să fi avut atâta nevoie acela. Fusese răpit, fără ştirea lui Ionuţ, de către două puştoaice de vârsta celui din urmă, drapate în rochii de bal şi indispensabili cu fluturaşi şi panglici, ce le coborau până la glezne. Îl antrenau pe Riki în celălalt capăt al scenei, agăţate de braţele lui şi sărind ca nişte vrăbii, când pe un picior, când pe al doilea.

*

– Să-i transmiteţi “domnului” Ausländer – accentua cu aciditate termenul deferenţei, a doua zi la amiază, necunoscutul care-l aşteptase pe Ionuţ acasă -, să-i transmiteţi textual că este un măgar lipsit de cuvânt de onoare! Dacă mă-ntâlneşte pe stradă, să traverseze înainte de ni se-ncrueişează privirile, că riscă să primească palme. Nu-mprumuţi bani, când nu eşti capabil să-i înapoiezi la termen. Iar să-i ţii un an de zile fără să dai un semn de viaţă este. este. Ce să mai discutăm! Un porc, asta e! Să vă pupe mâna că i-aţi luat locul şi mi i-aţi adus dumneavoastră. Altfel încasa o lecţie de n-ar fi uitat-o niciodată!.

Radovan se retrase încurcat, împotriva prevenirilor lui Riki, nu bănuise că urma să facă faţă unei atari explozii. Pricina litigiului nu i se părea o sumă câtuşi de puţin importantă: era echivalentul pe aproximativ trei luni al unui salariu de figurant. Numai că leafa se dovedea neîndestulătoare pentru traiul zilnic. Bănui că prietenul său, încurcat de alte datorii băneşti, nu găsise calea să se fi chivernisit şi încălcase codul cinstei un lapsus de timp prea îndelungat. Ionuţ îşi închipuia cazna apelurilor telefonice, recomandatele poştale insultătoare şi ameninţătoare, hârtiuţele pe care Riki făcea şi refăcea calculele banilor ce-i avea, ce i-ar fi fost necesari, constrângerile la care se supunea, acrobaţiile bugetare.

Ieşirea mitocănească a insului n-avea scuze. Însă probitatea copilărească a lui Radovan, îl înghimpa, sugerându-i că nici în privinţa comportării amicului său nu se puteau lesne găsi cuvinte de apărare. Învinse în sine regula ce şi-o impusese demult: să nu-l intereseze treburile altora; singura obsesie să-i fi fost să nu fi repetat greşelile celorlalţi. Aceasta nu însemna că sentimentele sale pentru Swann-ul dâmboviţean nu ieşiseră cam scărmănate din acea confruntare.

Riki îl întrebă dacă întrevederea lui cu individul se desfăşurase normal. Ionuţ îi ascunse adevărul, să-l protejeze. Nu-l iscodi asupra dificultăţilor prin care trecea. Zvârli o vorbă, s-o-nţeleagă dacă voia, că oricând i s-ar fi cerut ţinea la dispoziţia oricui o leafă de dat cu împrumut. Ausländer pricepu aluzia. În ziua următoare, referindu-se la ea, îl rugă să accepte să se expedieze din Franţa un pachet pe numele lui Ionuţ. Legea criminală nu îngăduia unuia şi aceluiaşi om să fi primit mai mult de zece kilograme de ajutor pe lună. Tânărul acceptă. Când ajunseră la modalitatea de plată a lui, alese un fleac ce să-i fi făcut plăcere maniei sale să-l fi primit în dar: un văl italienesc de acoperit creştetul cu el când ieşeai de la Operă. Deşi mama lui nu frecventa Opera.

Ionuţ Radovan era prea imatur pentru a fi înţeles cu adevărat zbaterea zadarnică pentru traiul zilnic a prietenului său. Ea se opunea imaginii pe care şi-o croise despre acela. Nu-şi găsea precedente în mica sa experienţă de viaţă pe care să se fi sprijinit pentru a fi devenit receptiv, în mod autentic, la mărunţişurile otrăvitoare ceas de ceas ce-l împiedicau pe Ausländer să mai fi fost senin cum i se păruse iniţial. Simţi că icoana amiciţiei, strălucitoare în sufletul său până la acele evenimente, se înceţoşa. Câştigă cu acel prilej conţinutul al încă unei axiome psihologice necesare: nu simpatizăm cu un om, ci cu părerile ce le avem despre el. Înaintând în vârstă, urma să extindă micul adevăr asupra a ceea ce semenii săi considerau cel mai important aspect al existenţei: nu iubim o femeie aşa cum este, ci exclusiv imaginea pe care ne-am format-o cu privire la ea.

Or, Riki Ausländer, cel în carne şi oase, i se revelase situat la polul opus opiniei lui Ionuţ că întâlnise rafinamentul şi spiritualitatea înseşi întrupate într-o persoană vrednică a fi fost adoptată ca model.

7

Nu vom istorisi aici prin câte a trecut Radovan în cursul următorilor doi ani. Este destul să consemnăm că a văzut suficient de multe, că a cercetat şi mai multe, pentru ca, în final, să fi considerat că existenţa lui nu avea preţ decât dacă se antrena într-o acţiune menită a fi contribuit la redobândirea libertăţii şi demnităţii naţiei sale. Conştient de riscurile pe care şi le asuma, era pregătit şi pentru eventualitatea eşecului şi a detenţiei consecutive.

Eşecul surveni; detenţia îi urmă în mod natural. Ceea ce nu avea Ionuţ să afle niciodată a fost dacă maturizarea sa a avut loc deoarece anii împliniţi prin închisori l-au condus către ea sau pentru că suferinţa, şi numai suferinţa, i-a dat şansa gândirii mature. Iar aceasta din urmă, înaintând în sensul schiţat încă din adolescenţă, al evoluţiei sale psihice, îl ajută să descopere că fiecare om era preţios în sine şi merita iubit, indiferent dacă răspundea sau nu aşteptărilor lui Ionuţ.

În anii imediat următori mişcării multinaţionale anticomuniste din 1956 (când căzuse el victimă a iubirii sale de ţară), rar om onest şi cât de cât curajos să nu fi fost încarcerat. Urmărind retrospectiv biografia lui Riki Ausländer – cum o făcea cu toate fostele sale cunoştinţe – Ionuţ Radovan ajunsese la concluzia că prietenul său nu avea nici o şansă să mai fi rămas liber. Cu oasele tălpilor zdrobite de bâtă, în anchetă; înnebunit de singurătate; istovit de munca silnică până la pierderea cunoştinţei; pierit de foame şi sete; martor al propriei descompuneri în cursul îndelungatelor boli netratate; în lanţuri; “la neagra”; Ionuţ nu pierdea nădejdea că într-o bună zi i se cuvenea bucuria ca, drept rezultat al unei mutări dintr-o temniţă într-alta, să-l fi reîntâlnit pe bărbatul cu douăzeci de ani pe puţin mai în vârstă ca el, pe care – de ce să cruţăm împietrirea de odinioară a inimii lui Radovan? – îl neglijase, ba chiar îl dispreţuia, cu moderaţie. Avea nevoie de conversaţiile sale elevate, avea nevoie de el ca de un părinte, ca de un reazim, ca de unul care trecuse prin încercările întâmpinate acum de Ionuţ şi care învăţase cum puteai ieşi viu din ele.

Î ntr-o bună zi, se răspândi zvonul că evreii din închisorile politice fuseseră cumpăraţi de către statul Israel şi că, deîndată după slobozire, îi aştepta biletul de avion cu destinaţia libertăţii. Dintre cei câţiva întâlniţi în spatele zăbrelelor, Ionuţ se bucură mai ales pentru doi.

Haimovici fusese şef al secţiei de ambalaj dintr-o făbricuţă de dulciuri. Într-o primăvară sosise ordinul ca pe ambalajul fiecărui produs să se aplice o ştampilă anume comandată, pe care scria: TRĂIASCĂ 1 MAI, ZIUA SOLIDARITĂŢII OAMENILOR MUNCII DE PRETUTINDENI! Bineînţeles că Haimovici, un funcţionar model, se supusese indicaţiei primite. Rezultatul a fost dezastruos, căci lozinca se împerechease, datorită produsului specific al laboratoarelor deservite, cu abjecta denumire a acestuia: RAHAT, gata imprimată pe etichete.!

Cinci ani încasase bietul om pentru a fi dat ascultare poruncii.

Celălalt era Bercovici, un bătrân ceasornicar din Ardealul cedat ungurilor în urma Diktatului. Maghiarii îl despărţiseră de familie, muncise în linia întâi, la săpatul tranşeelor, neînarmat, adevărată carne de tun pentru sovietici. Ulterior, către încheierea războiului, fuseseră căraţi cu anasâna şi cei din Transilvania smulsă din pieptul României, până cu atât de puţini ani în urmă concetăţenii noştri (este vorba tocmai despre acele victime ale hortyismului, pe care stupiditatea răuvoitoare le atribuiesc astăzi patriei de drept ce a reintegrat Ardealul, adică nouă, românilor).

Sfârşitul celui de al doilea flagel mondial îl găsise viu, nici ars în cuptor, nici gazat, nici mort prin înfometare, nici cu creierii risipiţi de loviturile de rangă. Reîntors în târguşorul său de baştină, redevenit românesc, află că întregul său neam, părinţi, fraţi, soţie şi fiice, muriseră fiecare în alt lagăr german. Singura sa mângâiere fu că măcar legiuitorii şi administratorii teritoriului natal nu mai erau asupritorii coreligionarilor săi, vărsătorii sângelui său ci, cum era firesc, din nou românii, către care multe speranţe se îndreptaseră din iadul precedent.

Iată că, din păcate, curând, la porunca altei puteri străine, a foştilor prieteni ai naţional socialismului, bolşevicii, României i se impune să creeze o gâlcă a şovinismului în propriul ei trup: Regiunea Autonomă Maghiară. Ca pretutindeni în Uniunea Sovietică şi în această ţară satelit se aplicase principiul: divide et impera. Iar Bercovici căzuse încă o dată victima antisemitismului aceloraşi diriguitori maghiari, cu culoarea cămăşilor schimbată. Dintr-o afacere de drept comun, de pe urma căreia nici măcar nu s-ar fi putut îmbogăţi, traficul ilicit de ceasuri elveţiene, se crease un amplu lot politic, acuzat şi condamnat pentru spionaj. Când l-a cunoscut Ionuţ se putea spune că era un gârbov ocnaş al comunismului.

A se fi nimerit să împartă acelaşi pat cu el fu pentru Radovan o mare şansă. Bercovici, din prima seară, îl învăţă că nu grosimea păturii te încălzeşte în timpul nopţilor, când apa strecurată prin fisurile tavanului se preschimbă în ţurţuri, ci numărul straielor aşternute peste oasele încovrigate-n pat; mai bine spus, straturile de aer dintre acestea. Îl supraveghe cum îşi clădea din fiece obială o învelitoare, îi strecură, la ceafă, capătul cuverturii cazone, între umăr şi urechea pe care se culcase. Dacă Ionuţ Radovan a rezistat până la capătul detenţiei sale, socotea că o datora, în chip deosebit, experimentatului “şobolan de gherlă încăpăţânat să mai trăiască”, după cum se denumea singur tovarăşul său vârstnic care evoca atât de bine figurile pitoreşti din ghetto-ul recreat de Charlie Chaplin în Dictatorul său.

Aşadar, cum am mai scris-o, Ionuţ se bucură nespus pentru cei doi. Cu atât mai mult, cu cât, niciunul dintre ei nu se împotrivise bestialităţii triumfătoare – deci n-avea mângâierea unei lupte astfel conchise -, ci ispăşeau – unul, prea exacta obedienţă faţă de indicaţiile primite pe linie de partid; celălalt, o mică afacere, fără consecinţe politice, ce nu dăunase nimănui. Nu era cu putinţă să nu-ţi fi fost milă de soarta lor prea crudă.

Dimpreună cu relaxarea adusă de ştirea că un număr dintre osândiţi, oricât de mic, izbutea să scape de oprimarea oarbă şi nebunească a Securităţii, lui Ionuţ Radovan îi scăpă un suspin:

•  Dar pe noi, românii-români, cine să ne cumpere!

Martiriul trebuia suferit până la capăt. Nu exista nici o forţă în lume care să fi avut nevoie de patrioţii din Carpaţi. Erau lăsaţi pradă analfabetismului vânzător şi distrugător de patrie.

•  Pe noi, cine să ne cumpere?, murmură el, amărât.

Îi treceau prin minte ruşii, polonezii, francezii, olandezii, românii, grecii, sârbii, nemţii pieriţi în aceleaşi lagăre ca şi rudele ceasornicarului. Cine îi pomenea? Cine să plângea de dispariţia lor? Cine le ştia numărul şi numele? Ţările lor îi uitaseră, deşi pentru ele îşi pierduseră viaţa. Era un motiv esenţial de admirare a evreilor. Ei ştiau să-şi deplângă nenorocirile astfel încât să fie auziţi de lumea toată. O învăţaseră din jelaniile cumplite ale profeţilor din Vechiul Testament. Şi mai ştiau să-l apere şi pe cel mai neînsemnat dintre dânşii.

– Dar pe noi, cine să ne cumpere?

Românului troglodit îi plăcea să amuţească pe veci cugetul treaz al fraţilor săi care, în definitiv, erau unicile fiinţe să-i fi dorit binele.

– Să ne mai şi cumpere careva, când lupta de clasă a dezlănţuit atâta ură în ţară?

Românii fugiţi constituiau sărăcimea Occidentului. Mulţi n-aveau după ce bea apă. De unde să dobândească averile pentru care partidul comunist român îşi vindea sclavii de credinţă mozaică bancherilor din statul lor unde se născuse Hristos, binevestitorul iubirii dintre semeni?

8

Relaţiile prieteneşti nu sunt numai acelea văzute şi nici doar acelea revelate de gândul conştient. Analizabile de către psihologia micului grup, ele surprind printr-o sumă de caracteristici ce sunt atât de puţin luate în seamă încât nici măcar n-au primit un nume. Între acestea ar intra la socoteală şi încredinţarea lui Ionuţ Radovan că, o dată cu aruncarea lui în închisoare, şi pe Riki Ausländer, pe care nu-l mai văzuse de peste un an şi jumătate, îl pândea aceeaşi soartă.

Credea cu atâta tărie că urmau să se revadă în bolgiile cu gratii încât, atunci când se răspândi vestea eliberării evreilor contra plată în valută, sufletul i se uşură de o apăsare: Riki urma să trăiască, în sfârşit, după tiparele lumii slobode. Parcă însăşi o parte din eul lui pornea spre lumină, o dată cu acela care-l întâmpinase la sosirea sa în cabina figuranţilor.

La capătul osândei, îl caută, să-şi verifice presentimentul. Nişte vecini cu garsoniera lui Riki îi confirmară faptul că nu se mai afla în ţară. Anul plecării sale definitive coincidea cu acela al rumorii din penitenciare menţionată. Ionuţ se linişti. Un om scăpase de hăituire.

*

Peste câţiva ani, într-o seară umedă şi călduţă de iarnă, fără zăpadă, dar înceţoşată, Radovan se preumbla pe Calea Victoriei, în căutarea a ceva alimente ce să fi găsit de cumpărat prin magazinele veşnic goale. De după un colţ întunecat răsări, aureolat de aburi înecăcioşi ce-i confereau o înfăţişare stranie, Riki Ausländer.

– Tu?!, exclamă Ionuţ, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

– Eu., răspunse acela, cu blândeţea ce nu-l părăsise şi cu surâsul tainic îndrăgit atât de mult de tânărul de altcândva, stupefiat acum de neaşteptata revedere.

Radovan se întristă. Rosti dezamăgit:

– Credeam că te afli în străinătate, că ai fost cumpărat., luă el drept sigură ideea că amicul său se aflase închis simultan cu el.

Riki îl întrerupse, cu tonul celui care voia să convingă:

– Sunt în străinătate.

– Unde?

– Germania Federală.

– Atunci. aici.?, ar fi adăugat Ionuţ: “Ce cauţi?”

– Afaceri.

– Nu ţi-e frică?

– Nu mi se mai poate întâmpla nimic: am cetăţenie germană. De data asta, afacerile mele sunt legale, cu toate patalamalele în regulă.

– Nu se poate. Nu cred.

Radovan se referea la faptul că stăteau iarăşi de vorbă, ca altădată. Celălalt îşi închipuia că se îndoia de negustoria lui. Îi întinse o carte de vizită pe care, sub numele său erau imprimate cuvintele: “import-export”, adresa nemţească şi un număr de telefon.

– Asta ai putut-o tipări la noi. Nu înţeleg ce-i aia să fii plecat şi să revii în România.

– Nu? Crede-mă, sunt berliez. Uită-te la pantofii mei, la hainele mele.

Fu delicat şi nu-l îndemnă să le compare cu veşmintele sărăcăcioase purtate de Ionuţ sau cu ale trecătorilor la fel de sărmani.

– Ai dreptate. Nu mai eşti român, îi scăpă constatarea otrăvită, căci era conştient că a pronunţa cuvântul: “român” echivala cu a numi nevoiaşii pământului.

Edificat asupra norocului prietenului său, de a se fi stabilit aiurea, vru să afle câte ceva despre prosperitatea lui, despre realizările sale, despre fericirea atinsă.

– Ce fel de afaceri faci?

– Ai văzut: import, export.

– Ce?

– Orice găsesc.

– Te-ai îmbogăţit?

– Nu încă şi cred că nu mai am timp. Număr ceva ani.

Nu se cunoştea. Chipul îi era neschimbat, în luminile crude ce-l măturau la trecerea grăbită a automobilelor. Doar privirile dacă-i erau mai tăioase.

– Ţi-ai cumpărat casă?

Riki zâmbi înţelegător.

– La aşa ceva nu poţi visa acolo. Locuiesc cu chirie, într-o mansardă a unei bătrâne. Şi aşa mă costă cumplit: cam o treime din ceea ce câştig. Adaugă depunerile pentru bătrâneţe, cele de ajutor social, la caz de boală. Rămâne foarte puţin. Dar mă descurc.

– De ce nu te lansezi în comerţul internaţional autentic?

– Cine să colaboreze cu unul ca mine? Doar în România statul poate face astfel de prostii., fu podidit de râsul său cinstit, cunoscut prea bine lui Ionuţ. Ştii cât de nepriceput sunt.

– Ai călătorit prin lume?

– Vin în România, cu treburi. Nu am timp, din păcate, să întârziu niciodată cât mi-ar place.

Brusc, Radovan îşi aminti ceva:

– Chiar şi jucării te-ar interesa?

– Mai ales. Se vând foarte bine. De ce? Ştii ceva convenabil l

– Îhî. Am vizitat azi dimineaţă Muzeul Satului. Se vindeau nişte fluiere mai speciale: cocoşei de lut ars. Au o gaură sub coadă, pe unde sufli. Ţiuie printr-altă gaură, din cioc. Îmi închipui că e ceva inedit pentru Germania. Iartă-mă că-ţi vorbesc despre fleacuri ca ăsta. Sunt făcute de ţărani. Artă populară. Poate că tu urmăreşti mărfuri de complet alt calibru.

– Ba nu, ba nu. E interesant; chiar foarte. Unde spui că le-aş.?

– Niţel mai sus de Arcul de Triumf, între parcul Herăstrău şi şosea. Cum intri, pe dreapta găseşti o tarabă.

– Cam ce preţ au?

– Un leu bucata. Ai putea-ncerca piaţa berlineză cu o mie de păsărele pentru-nceput.

Ochii îi străluceau, îl străbătea un fel de vibraţie, îl puse pe Radovan să-i repete în detaliu informaţia, apoi se despărţi de el, anunţându-l că ziua următoare mergea la faţa locului, să-ncerce. afacerea.

9

Nu trecuseră multe săptămâni de la acea întâlnire, că, zăbovind prin Piaţa Matache, o coadă mai mare ca deobicei atrase atenţia lui Ionuţ Radovan. Nu se vindeau altceva decât zarzavaturi, însă într-un mod deosebit decât aiurea. Toate rădăcinoasele erau spălate lună, prezentate atrăgător, dispuse pe tejghea cu simţ artistic. Era evident că negustorul îşi iubea meseria şi-şi stima muşterii.

Înălţându-şi privirile către figura acestuia, lui Ionuţ nu-i veni să creadă că-n faţa sa se afla Ţicu, fostul său şef, de câud fusese figurant. Se apropie de el. Aştepta să fi fost remarcat. O femeie umflată ca un sac de porumb, roşie de parcă i se storciseră două tomate pe obraji, protestă împotriva prezenţei sale acolo şi nu la rând. Scandalul ei îl atenţiona pe vânzător care interveni pe dată, după ce căutătura lui depistă pricina nemulţumirii.

– Lăsaţi, doamnă; e prietenul meu, zise, întinzându-se peste marfă şi îmbrăţişându-l cât era posibil în acele condiţii.

Tot servind, se înfruptau unul din ştirile celuilalt, retrăindu-şi trecutul cu înduioşare.

Frazele lui Ţicu, cu atât mai eliptice cu cât erau ascultate de prea multe urechi şi întrerupte de replicile schimbate cu inşii preocupaţi de cântar şi de calitatea morcovilor, ţelinei, sfeclelor, hreanului, sugerau, într-o molcumă depanare, o îmbogăţire îndelung râvnită, pregătită cu dibăcie şi răbdare şi atinsă prin mijlocirea perseverenţei. Propoziţiile îi erau îndulcite de rostirea lui rară şi caldă, ca şi de nelipsitu-i surâs omenos. De pe buzele sale groase ieşeau minuni:

– “Colonelul”, lui îi datorez tot. Ţii minte cât îi plăceau femeile. Făceam tot ce puteam să-l ţin în frâu. Te pui cu armăsarii? Dacă-ntr-o seară veneam acasă singur, prefăcându-mă a nu fi avut noroc la vânătoare, ce tărăboi! Era-n stare să mă trezească noaptea, să mă trimită după prospătură. Eu, ştii bine, mă opuneam din răsputeri. Când mi-am dat seama că se omora cu zile, am crezut c-o să-l speriu, c-o să priceapă ce făcea. Mai în glumă, mai în serios, l-am ameninţat că mă mut, dacă nu-şi punea poftele-n cui. Crezi c-a folosit la ceva! Mi-a făcut testament pe proprietate, numai să nu-l fi lăsat înfometat de carne. Uite aşa am ajuns stăpân în Colentina.

Se referea la locuinţă şi ograda ei.

– Am patru băieţi rumeni şi sănătoşi. Mă ajută ca nişte turbaţi. Zarzavagii îi fac. Mă-ntrebi de domnul Mareş. Ai aflat că a ajuns om mare, profesor universitar. Nici o brânză de capul lui. Nici pe acolo n-a făcut parale. N-avea curaj în viaţă, asta e. Cum stătea lipit de scaun la Operă, aşa şi la Institut: o umbră. S-a pensionat. Dom’le, viaţa ori o iei de piept, ori dă cu tine de pământ. De pomană a fost băftos să cunoască grangurii. Dacă n-avea stofă. Nu ştia să-nşface halca cea mare.

– Dar pe o balerină, Ilona nu mai ştiu cum, o ţii minte?

– Aia lingavă? Cum nu. A fost o chestie cu ea; n-o uiţi cu una, cu două.

– Ce chestie?

– A făcut un copil din flori. Şi nu-ş’ pe ce motiv au înhăţat-o.

Îl chemă pe Radovan, cu degetul, să dea ocol cozii şi să vină lângă el. Ajuns acolo, Ţicu se aplecă lângă urechea lui:

– Treburi mari, politice. Curvă, bătrâne, ce politică!

Radovan tresări. Tot ce era nobil în România era contracarat prin stârnirea oprobriului public cu ajutorul insinuărilor de imoralitate. Calea cea mai scurtă de a pângări curăţenia.

– Au închis-o şi s-a prăpădit.

– Dar copilul?

– La azil. Cine să se ocupe de el? Era singură cuc.

Mai vorbiră cât mai vorbiră, despre unul, despre altul. Î i plăcea să zică mereu: “noi, figuranţii”, “noi, artiştii mimi”.

La despărţire, lui Ionuţ îi trecu prin minte că, într-adevăr, bântuiau o epocă, eii şi toţi ceilalţi, o epocă, ziceam, a figuraţiei. Nici măcar cei din conducerea ţării nu interpretau rolurile principale. Acelea aparţineau unor actori necunoscuţi, ascunşi după cortină.

Ritmul paşilor îi aminti de un bocet, de unul dintre acele cântece urlate după mort prin satele noastre. Fără să vrea, potrivi în vers numele femeii stinse probabil la închisoarea Mislea sau la Miercurea-Ciuc, destinate deţinutelor.

“Scoală, Ilonă, scoală,
Cu ochii priveşte,
Cu gura primeşte,
Că noi am venit,
Că am auzit
Că eşti călătoare,
Cu roua-n picioare,
Cu ceaţa-n spinare,
Pe cea cale lungă,
Lungă, fără umbră”.

Era liturghia lui Ionuţ pentru iertarea sufletului ei.