– Somn si veghe

Papini scrie undeva, în Gog, că istoria s-ar cuveni expusă dinspre prezent către trecut, de la efect la cauză, dacă vrem cu adevărat să înţelegem ceva din succesiunea evenimentelor, iar nu invers, cum se procedează totdeauna. Cronologia în sens opus, afirmă el, este aceea naturală, deoarece însemnătatea evenimentului iniţial nu se lasă cuprinsă decât mult mai târziu. Am adăuga că ea e “naturală” când o judecăm din punct de vedere mental, adică al strădaniei de a face lumină cu raţiunea într-o înşiruire adâncită în bezna faptelor.

Printre pildele oferite de scriitor se numără şi un amănunt al expansiunii militare a Islamului: ocuparea Ierusalimului de către musulmani, în 637. Detaliul îşi dobândeşte adevăratele dimensiuni valorice abia în 1095, când este predicată întâia cruciadă, când două civilizaţii şi două culturi ajung să se confrunte, atrage prozatorul atenţia cititorului său.

Eseistul propune aplicarea aceleiaşi metode şi în cercetarea biografică. Asasinarea ce a curmat viaţa lui Cezar, de exemplu, luminează bogat şi desăvârşit treptata aglomerare de fapte ce a condus la dictatura sa întreruptă sângeros.

Temeinicia evidentă a ceea ce, la prima vedere, pare o butadă nu convinge la cea dintâi lectură a paginilor papiniene intitulate: Istoria de-a-ndoaselea. Inerţia disciplinei noastre intelectuale i se opune din răsputeri. Ani de-a rândul am fost învăţaţi prin şcoli să urmărim firul istoric de la origine până la deznodământ. Într-aceasta ne-am adoptat modelul din istoria naturală: naşterea precede moartea; mijirea zorilor pregăteşte apusul; ghinda măruntă se preschimbă în stejarul imens prăbuşindu-se sub secure. Totuşi, personal, îi dau dreptate lui Giovanni Papini. Pentru a percepe semnificaţia undelor lăptoase de la orizont, ce tulbură atotcuprinsul întunericului, trebuie să fi contemplat măcar o dată strălucirea împărătească a soarelui la amiază şi răvăşirea aşternuturilor lui însângerate vălurind întregul univers uman într-un geamăt unanim cu prilejul adâncirii sale în misterul de dincolo de limitele văzului şi ale zilei, la scăpătat.

Reîntorcându-ne la istorie şi apropiindu-ne de epoca noastră, numai analiza Revoluţiei din Decembrie 1989 izbuteşte să dibuiască adevărata măsură a actului de întemeiere a Partidului Comunist Român, o formaţie politică obscură şi socotită în contemporaneitatea alcătuirii ei drept ridicol de lipsită de viitor.

În cele ce urmează nu intenţionez să depăn o povestire, ci doar să aduc un argument din domeniul biografic în sensul celor de mai sus, în favoarea tezei cugetătorului italian.

*

– Ba!, am auzit un glas hodorogit, care contrazicea hotărât. Nici gând de ploaie! Ioc ploaie, ioc pâine! Asta este! Când te gândeşti că-i timpul să plece cucoarele.

Mi-am aruncat privirile prin aerul cu lumină scăzută, către asfaltul de jos încă vaporos. N-am putut distinge vorbitorul în aglomeraţie. Lume se învălmăşea spre dreapta, lume spre stânga. Cum mă aflam la etaj, ochii mei se opriră iarăşi asupra reflexelor albe, negre, arămii, ale instrumentelor muzicale expuse în vitrina magazinului de peste drum.

După voce, insul aducea cu personajul din Douăsprezece mii de capete de vite, cel cu batista colorată, mare cât un cearşaf, folosită lenevos şi des la ştergerea obrajilor graşi, roşii, neraşi, la uscarea cefei cu vine groase, a frunţii brăzdate şi strâmte. Mi-l închipuiam agitându-se ca acela, legându-şi cârpa în jurul gâtului, deznodând-o să-şi tamponeze pieptul şi subsuorile prin deschizătura cămăşii, petrecându-şi-o apăsat peste faţă, pe sub pleoape, peste nasul voluminos şi cărnos.

– Ba, nici gând. Crapă cerul de secetă, dom’le! Ia să vedem: au adus bere?

Aş fi sorbit şi eu o halbă, dintr-o înghiţitură. Dar mă sechestrasem din proprie iniţiativă într-o odaie, o etuvă, o sală de clasă a liceului din urbea X. În vederea asigurării confortului meu, băncile fuseseră scoase. În locul lor, se cărase înăuntru un pat metalic cu saltea; aşternutul era scrobit, dar foarte uzat. Se mutase şi catedra. Am rugat să fie readusă, s-o folosesc drept masă de scris.

Delegat din Capitală să fac parte dintr-o comisie, m-am înfăţişat cu două zile mai devreme, să mă bucur de prilej pentru a cunoaşte îndepărtatul orăşel. Aceasta este explicaţia faptului că trăsesem în gazdă în însăşi incinta şcolii: camera de la hotel mi-ar fi putut fi pusă la dispoziţie abia la data oficială când eram aşteptat. Toate bune, dacă n-ar fi dogorât de asudau pereţii.

Liceul înconjura cu clădirile sale, ce îi dădeau aerul unei cetăţi elegante, o grădină ce înota în prospeţime, mai atrăgătoare decât multe parcuri publice. Copacii rari, dar cu coroană bogată; printre ei am recunoscut şi două magnolii; alternau cu tufe de trandafiri, parteruri cu crini, lalele, cârciumăriţe, zambile, părăluţe, crizanteme; unele plante se sumeţeau în floare, altele îmbătrâniseră; verdeaţă multă, aer înmiresmat, umbră răcoroasă pe alei, soare asupra vegetaţiei.

De cum s-a lăsat seara dintâi, am străbătut coridoare reci şi cenuşii, am coborît treptele de ciment, să mă împrietenesc cu acest tărâm al liniştii. Curtea fusese cucerită înainte de venirea mea: părinţi şi candidaţi îngrijoraţi, pâlcuri-pâlcuri. Căutăturile fiecăruia mă luau în primire, mă măsurau, îmi sfâşiau înfăţişarea, să-mi cântărească duritatea caracterului, accesibilitatea, sensibilitatea la suferinţa umană. Mă scormoneau, mă tăiau bucăţele, mă cumpărau şi mă vindeau ca pe o zdreanţă, dar şi ca pe un odor de preţ. Zvonul descinderii mele în gară dobândise aureola unei descălecări în istorie, pentru târgul lipsit de evenimente.

M-am străduit să-mi şterg cât mai iute semnele prezenţei din faţa insistenţei lor. M-am refugiat în celălalt capăt, către construcţia masivă din cărămidă aparentă a bibliotecii biseculare, păzit de o reţea de arbuşti deşi; dindărătul lor eram spionat de liota gata să-mi invadeze şi acest ultim loc de retragere.

Constatai că un grup se hazardase în avangardă, orânduit ca stolul de cocori vestit de către acel bărbat necunoscut de pe stradă. Ajunşi în poziţie, membrii lui se postară în ambuscadă, să-mi taie drumul când m-aş fi retras în tranşeele mele aeriene, adică în sala de clasă dormitor. Remarcai doi cetăţeni apropiindu-se tiptil, cu un aer nevinovat de parcă nici prin minte nu le-ar fi trecut că încălcau izolarea mea. Am zărit cu coada ochiului o bancă solitară, în spatele unui stejar venerabil. M-am aşezat şi m-am grăbit să deschid caietul gros nou-nouţ ce îl luasem cu mine; mă prefăceam adâncit în ceva ce, de fapt, nu era scris acolo, de ca şi când aş fi studiat probleme ştiinţifice grave, arzătoare.

Femeia, gălbejită, descărnată, în rochie neagră de voal, cu cearcăne mult revărsate peste obraji, o cută amară în continuarea gurii, cu pielea gâtului zbârcită, cu degetele şi dosul palmelor pergamentoase şi cu venele umflate, cu tocurile cubice ale pantofilor scâlciate, luă loc la capătul opus. Bărbatul, mult mai în vârstă, cu o panglică neagră prinsă în bolduri pe pieptul cămăşii albastre şi umede sub braţe şi pe piept, rămăsese, mai departe, în picioare. Îşi rupea cu atenţie nişte pieliţe desprinse de sub rădăcina unghiilor. Ea trecu la atac, cu vorba răguşită:

– Faceţi parte din comisie?, mă ispiti dânsa prudent.

– Doamnă, i-am spus, privind-o ţintă în pupile, să le infuzez conştiinţa că, deşi blând, eram deosebit de serios şi decis, mă sufoc în camera ce mi-a fost repartizată pentru odihnă. Am străbătut patru sute de kilometri de cale ferată. A fost iadul pe pământ. Nu vă supăraţi că vă rog să-mi îngăduiţi să iau aer, liniştit, timp de câteva minute. Insist, am repetat, crezând că eram convingător.

– Nu doresc să vă zic decât trei cuvinte.

– Îmi pare rău că nu mă înţelegeţi.

Mă durea inima pentru ea, pentru temerile, umilinţele, nădejdile sale; însă eram dator să mă apăr. M-am ridicat. A rămas locului. Am pus iarăşi caietul la subsuoară. M-am îndreptat cu paşi mari spre poartă. M-aş fi plimbat şi eu, ca localnicii, pe bulevard. M-am cuminţit, imaginându-mi posibilul părinte care s-ar fi ţinut scai după mine; cum i-aş fi făcut scandal în văzul lumii; cum m-ar fi huiduit publicul. Am urcat din nou în sihăstria mea cea încinsă. M-am dezbrăcat. M-am întins şi am încercat să citesc.

Este trecut de orele două noaptea. Ceasurile lungi de până acum le-am petrecut în alternarea efortului de a citi la lumina tot mai înceţoşată, pe măsură ce osteneala mea nervoasă s-a agravat, şi a aceluia de a aţipi, întâmplător mi-arunc privirile pe fereastra deschisă. Un bec dintr-o încăpere de peste drum mi-a însoţit veghea. Mă irită ideea că altcineva suferă de aceeaşi neputinţă de a dormi. Mi se pare o pedeapsă prea grea ca să o ştiu împărtăşită şi de alt om. Curiozitatea de a afla ce motive poate avea tovarăşul meu de nesomn să rămână treaz îmi înlocuieşte chinul sterp. Sting lumina, să nu fiu descoperit iscodind. O bătrână ale cărei trăsături le ghicesc mai curând decât să le percep îşi ţine mereu faţa aiurea decât spre mine. Aceasta mă enervează: aş fi vrut să dovedească a resimţi şi ea acelaşi interes ca şi mine pentru acela care petrece o noapte albă, asemenea ei, să constat că are şi ea o tresărire de compasiune.

Timpul trece. Încetul cu încetul pricep că este prea preocupată de o activitate pe care a început s-o desfăşoare cu mult înainte de a fi luat eu seama la ea – poate de când a înserat ori mai din vreme. Se apleacă; răscoleşte noptiera o dată, de două ori; o închide. Se ridică; se apropie de masă; trage sertarul; scoate toate obiectele din el; le triază; le pune la loc; împinge sertarul. Parcă nici n-ar simţi păturile de căldură întinse peste noi. Se duce către un scrin; îşi târăşte un scaun aproape de el; se aşează. Cercetează despărţitură după despărţitură; ba grăbit, ba cu migală; răvăşeşte tot; reordonează iarăşi; despătureşte; împătureşte. Nimic nu-i reţine privirile; nu întârzie în faţa nici unui lucru. Ştie cu certitudine ce anume caută. Are nevoie de ceva; este energică, pripită, încăpăţânată. Deschide, pe rând, cele trei uşi ale şifonierului. Se apleacă sau se înalţă în vârful degetelor. Extrage stive de rufărie; dă la o parte coli de hârtie albă pusă în două sub ele; pipăie în fund. Probabil că îngenunchie anevoie, să-şi continue percheziţia la nivelul inferior al mobilei, căci dispare din raza mea vizuală. Se reînalţă. Reia trudnica vânzoleală, agitată. A ajuns la a doua noptieră, de cealaltă parte a patului dublu din care nu zăresc decât tăblia înaltă de culoarea lămâii. E limpede că răbdarea ei nu are sorţi să mai reziste mult timp. Gesturile îi sunt tot mai sacadate, tot mai furioase. A lungit iarăşi duşumelele către peretele opus de care abia s-a depărtat. Se caţără pe un taburet. Cotrobăieşte deasupra dulapului. Aruncă pe podea poşetă după poşetă, câte au fost depozitate acolo sus, în decursul anilor. A isprăvit. Şezând, se îndoaie, pe rând, după ele. Le desface, le scormoneşte. În cazul acelora la care căptuşeala este descusută, îşi vâră mâna pe sub ea. Când şi când găseşte hârtii împăturite. Le parcurge febril conţinutul; nu neglijează nici una. M-am dumirit că ceea ce caută este o însemnare sau un act.

Am propus tot soiul de explicaţii pentru comportamentul ei neobişnuit de a întoarce casa pe dos în toiul nopţii. Putea fi o manie a vârstei înaintate; ori unul dintre acele impulsuri necontrolate ale senectuţii, roabă a dezinhibiţiilor, care de care mai stupefiante, ce-ţi sugerează să săvârşeşti acţiuni judecate de cei din jur ca fiind nejudecate. Gândeam că aducerea aminte o deşteptase şi o îndemnase să regăsească ceva pierdut demult: o scrisoare dragă, o factură a cărei plată îi fusese contestată, un bon de comandă, o reţetă medicală, una culinară solicitată de vreo nepoată care nu ştia renunţa.

Pe la trei şi jumătate stinge lumina. Zăbovesc în atmosfera sufocantă năvălind pe fereastra deschisă, să trag ultimele fumuri dintr-o ţigară ce-mi usucă gâtul. Regret isprăvirea spectacolului de peste drum. Strada nu-l înlocuieşte cu altul. Târgul este adâncit în somn. Mă retrag, să-mi găsesc şi eu poziţia necesară uitării de sine.

*

A doua zi, după ce am colindat toate uliţele orăşelului, până la cea din urmă, portarul liceului m-a oprit sub portalul intrării şi mi-a încredinţat cu jumătate de glas, speriat, uluit şi entuziasmat în acelaşi timp:

– Ştiaţi că a venit şi domnul Rector?

– Care Rector?, l-am privit fără să mă dumiresc.

– De la ‘verz’tate. Tot din Bucureşti, mă înştiinţă cu un aer plin de importanţă, de ca şi când meritam această inspecţie neaşteptată – cum citeam pe figura sa că interpreta vizita evident distractivă pentru el, deoarece rareori am întâlnit, sub dominarea comunistă, om să nu se bucure de necazul semenului, provocat de autoritate. De asemenea, reieşea că, provenind ambii din Capitală şi lucrând în aceeaşi instituţie, bănuia că ne aflam, Rectorul şi cu mine, în termeni apropiaţi.

– De ce a venit?, l-am întrebat din politeţe, să nu mă fi arătat dezinteresat de ceea ce lui îi apărea ca ceva de o însemnătate deosebită.

– La ‘calaureat; ca dumneavoastră, îşi întinse el năduşeala de pe guşă, cu degetele groase, scurte şi nu prea curate, cele două purtătoare de ţigară fiind ca şi cufundate în vopsea galbenă.

Fără să dau glas neîncrederii, m-am mirat că Rectorul Universităţii bucureştene ar fi avut ce căuta la un bacalaureat provincial. M-am prefăcut a fi cunoscut dedesubturile deplasării sale, pentru a cultiva imaginea favorabilă cu care mă onora conlocutorul meu. Fără să pot pricepe ştirea, mă îndoiam în sinea mea de ea.

La orice examen de acest tip era delegat, după cum se petreceau lucrurile cu mine atunci, câte un lector universitar, eventual un conferenţiar şi foarte rareori un profesor plin, în calitate de preşedinte al comisiei. Era adevărat că, în ziua când primisem înştiinţarea dactilografiată şi parafată că urma să examinez în acel liceu, nu se specificase că aş fi fost preşedinte. Oral, mi se comunicase că sosea altcineva pentru această cinste. Dar de ce tocmai Rectorul?

N-am avut timp să caut raţiunea deplasării sale că un bărbat apropiindu-se de vârsta pensionării îmi ieşi în întâmpinare în dreptul uneia dintre porţile cu geamuri imense printre care trebuia să trec către corpul de clădiri unde eram cazat.

– Domnule profesor, vă rog să-mi permiteţi: profesorul Marghidan. Naturale, în acest liceu.

I-am întins mâna, rostindu-mi numele la rândul meu.

– Cu toată cinstea, mă asigură. Am auzit că aţi picat mai devreme pe la noi. Ce mi-am zis! S-o fi plictisind. Ia să mă duc să-i arăt oraşul nostru iubit.

– Mulţumesc. A fost un gând minunat. Sunteţi foarte amabil. Tocmai veneam din.

-. centru, ghici. În acest caz, să luăm loc.

Mă trase către o bancă marginală. În grădină continuau să zăbovească părinţi şi candidaţi. Grupurile fură electrizate de apariţia noastră. Făcură chiar doi-trei paşi, să se apropie. Însă, pentru moment, nesiguranţa în privinţa a ceea ce aveau de făcut reţinu membrii lor la distanţă cuviincioasă.

– Domnule profesor, sunt un om dintr-o bucată. Nu vreau să vă iau pe ocolite. Colegi. Datoria. Vă avertizez să nu faceţi un pas greşit. Aşa procedez în fiecare an. Cu fiecare delegat din Capitală. Măsură de precauţie. Mi-o dictează conştiinţa şi respectul pentru colegi.

Mă desemnă, apoi se indică, să clarifice la care colegialitate făcea aluzie.

– Onestitatea îmi cere să vă pun în gardă. De aceea vă deranjez. După ce veţi auzi ce capcană monstruoasă vi se întinde, îmi veţi mulţumi.

Care va să zică, hotărâse nu numai că-mi revenea să-l ascult, dar îmi cunoştea dinainte şi reacţiile. Era amuzant, cu vocea sa groasă, dogită, emanând odată cu graiul un vag miros acrişor de tulburel timpuriu; cu obrajii tăbăciţi de sărurile transpiraţiei ce se scurgeau pe mai multe făgaşuri bine stabilite, către fălcile reprezentând pentru stropii lunecători un val al lui Traian în miniatură, un obstacol sumeţit pe toată extinderea laturii inferioare a craniului, până alături de urechi, unde două noduri cu protuberanţe şi văiugi înălţau perii roşcovani ai pielii lucioase; cu urechile sale clăpăuge, vinete, supradimensionate, ca la statuile japoneze de bronz, reprezentându-l pe Buddha; cu buzele sale subţiri şi strânse cu răutate, când nu se deschideau să vorbească tăios, în păcănituri de foc de armă; cu mâinile sale neîngrijite, cu unghii îndoliate, cu degete ce mă arătau şi semnalau propria lui prezenţă fizică, într-un du-te-vino agasant, şi mai creeau în aer o mulţime de alte gesturi presupuse a fi fost încifrate pentru orice martor şi de fapt deconspirând taman şuşotelile ce nu ar fi putut fi auzite de terţi, gesturi ale secretului, ale ameninţării, ale mărturisirii, chiar ale indecenţei. Era amuzant, dar pentru nimic în lume nu-l puteam socoti genul uman de care avea nevoie reveria mea solitară şi stomacul meu ce începea să se trezească din amorţire.

Când rostise termenul “capcană” mă încruntasem.

– Bine faceţi, îmi încuviinţă profesorul mimica. O asociaţie odioasă între un dascăl slab de înger şi o soră de sânge mercantilă cum nu s-a mai văzut. Sau între un dascăl mercantil cum nu s-a mai văzut şi o surioară de sânge slabă de înger. Nu am putut descoperi care este adevărul adevărat. Rezultatul înţelegerii dintre aceşti doi fraţi duce şcoala de râpă. Roşeşte întreg corpul profesoral.

– Despre ce este vorba? Nu înţeleg nimic.

– Soră-sa încasează, el dă notele din buzunar.

– Cine?!, nu m-am putut abţine să întreb, stârnit, deşi nu era treaba mea.

– De Jan; semnează în două cuvinte. De parcă primul dintre ele ar fi particulă nobiliară. Pe tată-său l-a chemat Jan D. (rosti: “dî”) Jan; surprindeţi mistificarea?

Am confirmat din cap. Continuă cu foc:

– Sistem gangsteresc. Ea împleteşte pulovere de lână. Mână bună, pricepută. Preţul fix este de două foi bucata. Şi uite cine vine cu o comandă. Madam Frişcă! Aia de se mozoleşte cu ţincvais pe mutră de zici că-i fantoma lui mama-mare-n carne şi oase. Nu pentru ea vrea puloverul, nu. Pentru fi-su. Mototolul de Fane. -“Maşer, îl mai recunoşti pe Fănel?” – “Ptiu! Ptiu! Ptiu! Nu-i fie de deochi! Dacă nu era agăţat de braţoletu’ dumitale, să mor dacă ştiam cine-i tânăru’ de li se scurg ochii fetelor după el! Ce fericită o să fie nevastă-sa. Zău de nu-mi pare rău că nu-s cu zece ani mai tânără, să ţi-l fur.” – “Cu douăş’ cinci. Da’ treacă de la mine!” – “Cum crezi, însă mă jur pe sufletu’ lui că tare-mi place”, se preface gazda a se jura că-i place băiatul, deşi se jura pentru vârstă. – “Dacă ţi-e drag, fă-i şi dânsului un pulovăr de două mii.” – “De două mii, zici; nu de două sute?” – “De două miare, cumătră.” – “Vas’ că de frumos ce-i, nu-l lasă fetele să se dea cu cartea. Bine, i-om împleti de două mii”, subliniază ea şi o sărută pe mamă, să se-nfigă pe urmă la pupatul lunganului. Adaugă: “Banii-nainte”. – “Cum nu.”, exclamă cealaltă. Scoate plicul pregătit de acasă. Aţi priceput cum stă chestia?

– Drept să spun, nu, am recunoscut ruşinat.

– Cum, nu?! S-a aranjat situaţia nepricopsitului. Frate-său, al ei, De Jan, îi potriveşte mediile, mergând cu sărut-mâna pe la colegi. De aia m-am şi grăbit să v-anunţ, nu carecumva să-l luaţi în serios. O să vă roage cu lacrimi în ochi să vă arătaţi înţelegător. C-o fi, c-o păţi. Pentru unul şi pentru altul. Atenţie mărită. Se câştigă bani grei la de-alde astea. Aia e. Taxaţi-l. Să mişte şi el din urechi. Dacă v-aduceţi aminte cine v-a-nvăţat, mâncăm o friptură împreună, din buzunarul lui. Cu alte cuvinte:

Ciubuc gras s-a plătit,
Profesorul mi s-a murdărit,
Cu sor-sa banii i-a-mpărţit.

Bişniţă ca-n Texas!
I-aş fi tras o pereche de palme. Ba două.

M-am abţinut. Nu intenţionam să debutez astfel în potolita aşezare. N-am văzut mâna umedă pe care mi-a întins-o când m-am ridicat şi i-am întors spatele.

*

Noaptea următoare, vecina mea de vizavi stă la fereastră. Priveşte în clasa alăturată aceleia unde locuiesc. Aflasem că acolo i se pregătise Rectorului patul, şi el ajungând, ca şi mine, cu o zi mai devreme decât prevăzut. Sprijinită în coate, cu faţa odihnind în palme, visează zeci de minute în şir. Altă insomnie. Mă culc. Mă plimb. Privesc. Mă întind. Trec la geam. De câte ori sting becul, constat că noul venit nu doarme nici el. Licărirea emanând din odaia sa se proiectează pe zidul de dincolo de stradă.

Cele ce remarc, la una dintre apropierile de pervaz, este penibil, dramatic şi puţin caraghios; rizibil, ca aproape tot ceea ce este tragic, şi tragic, ca aproape tot ce este rizibil. De la înălţimea postului meu de observaţie nu desluşesc suprafaţa patului din apartamentul ce-mi atrage privirile. O zăresc pe bătrânica aceea lipsită de somn stând aplecată cu spatele la mine. Trebăluieşte energic, gospodăreşte. Bănuiesc că îmbracă vreo pernă; ora aleasă pentru această operaţie nu mă miră; parcă împrăştierea poşetelor pe podele, din noaptea precedentă, avusese loc la ceasul potrivit?

Nu peste mult, urcă între mâinile sale un cap bărbătesc. Ea îl împinge înapoi; el se îndărătniceşte, zburlit; ea se încordează, să-l respingă; capul revine îndărăt, încăpăţânat. Răsare pe urmele lui şi torsul, în pijama albastru deschis. A fost un om vânjos în tinereţe. Umerii masivi se opun soaţei cu toată forţa; vrea să stea drept.

O mustaţă înspicată îi acoperă o parte subţire din buza superioară. Chel pe trei sferturi, capul prelung repede câteodată în direcţia mea o figură cu trăsături decise, cu atât mai pregnante cu cât sunt brăzdate de ridurile umbrite şi de pungile vârstei, înscrise pe o piele întunecată, lipsită de elasticitate şi nebărbierită. Nasul viguros pare străin de restul chipului, parcă ar fi singurul lui element ce a continuat să crească în decursul anilor.

Femeia îl îmbrânceşte cu palmele larg deschise, ca şi când ar juca volei. El cade şi se aburcă pe dată. Iarăşi este izbit ca o minge. Din nou se prăbuşeşte; aproape simultan revine în poziţia semiverticală. Eforturile continuă să fie cheltuite de ambele părţi, fără ca izbânda să aparţină net unuia sau celuilalt dintre adversari. Aceasta, până osteneşte femeia sau până ce bărbatul a izbutit să-şi adune toate puterile.

O dă la o parte din calea sa. Apare, mult mai înalt ca ea, ca un fel de golem. O depăşeşte în înălţime cu vreo două capete. Este straniu, în furia lui mută. Ocoleşte patul, grăbit şi nesigur pe picioare. Ea îl ajunge din urmă.

I se agaţă de braţ. O târăşte după el. Cu mari sforţări, mica sa nevastă iese victorioasă. I s-a spânzurat pe după piept; se lasă să atârne cu toată greutatea; îl trage; îl împinge; îl stăpâneşte. Îl readuce în dreptul marginii laterale a patului conjugal. Un alt brânci. Bătrânul cade în aşternut. Vrea să se scoale pe dată.

Îmi amintesc de o trântă asemănătoare. Un vecin al meu, în vârstă de şaptezeci şi opt de ani, paralizase parţial. Soţia şi o nepoată a lui mă chemaseră în ajutor. Doctorul de pe ambulanţa Salvării interzisese chiar şi răsucirea pe loc a pacientului. Bolnavul îşi încorda întreaga fiinţă, să se apropie, într-un picior, de baie. În astfel de nenorociri se recomandă medicamente ce să grăbească eliminarea lichidelor din organism. Hemipareticul trăia o permanentă alarmă. Le-am cerut celor două rude să părăsească dormitorul suferindului; după ieşirea lor, i-am oferit recipientul inşilor ce nu se pot deplasa. Decenţa îl împiedica să-l accepte. Voia cu orice preţ să ajungă unde îşi propusese. Femeile m-au auzit rugându-l, implorându-l şi strigând la el să n-o facă. Au năvălit să mă ajute să-l convingem. Trei adulţi eram legaţi ca trei obezi de trupul său firav, dar dobândind, în disperare, vână neaşteptată. Înainta, măturând totul din cale cu piciorul mort, şi pe noi, tustrei, care-i încorsetam orice intenţie de mişcare. Ne preschimbase în cârje vii. Sprijinindu-se anume în împotrivirea corpurilor noastre, avansa.

Peste trei-patru zile l-am condus pe ultimul drum.

Deduc că în apartamentul, încins din urbea X se desfăşoară o ofensivă similară a pudorii interzise de medic, numai că soţia vârstnică i se opune singură, în tăcerea şi izolarea cu care o învăluieşte noaptea.

Liniştea este brusc sfâşiată de ţipătul depărtat al unor păsări migratoare.

*

L-am întâlnit şi eu. Umbla precaut pe lângă peretele coridorului lung vopsit în culoarea verde, de ulei, până aproape de înălţimea umărului, şi văruit în roz, mai sus; păşea precaut, cu pleoapele plecate, cu oarecari ezitări, după fiecare câţiva paşi. Înainta cu prudenţă către mine. Întâia impresie a fost aceea a timidităţii; a doua – că aţinteam un om profund adâncit în gânduri; a treia – că se apropia de mine un bărbat căruia nu-i era agreabil să privească oamenii în faţă. Încrederea portarului în buna mea înţelegere cu Rectorul îmi răsări în amintire; era o provocare. M-am încurajat, zicându-mi că, în definitiv, amândoi eram profesori la Universitatea din Bucureşti şi că rectoratul este o funcţie administrativă şi trecătoare. De ce m-aş fi sfiit?

– Să trăiţi, domnule Rector, am rostit, îngăduind unui fir de familiaritate să se împletească în tonul meu, fără să fi fost necesar.

Se opri surprins şi cu un zâmbet nesperat de cald, de amical, pe chipul ce i se deschisese brusc:

– Dumneata eşti., îmi pronunţă numele de parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă.

– Dar de unde îmi cunoaşteţi numele.?

– M-au vestit de la minister că vom colabora. Ce faci, dragul meu? Îţi place aici? Ai condiţii bune de odihnă, de lucru? Nu te jena să-mi. Vorbesc eu cu ei. Arată-mi unde dormi.

Mă luă de braţ şi mă întoarse pe loc. Nu mă ştiam dezmetici. Era el chiar Rectorul? Nu-i privisem atent chipul niciodată. Poate era administratorul liceului din localitate. În clipa aceea îmi fulgeră prin minte povestea Micăi, o istorisire aflată de mine cu vreo zece ani în urmă.

Echipa de scrimă a clubului Ştiinţa, din care făcea parte, o transferase de la Universitatea din Timişoara, la aceea bucureşteană. Studentă abia de o lună-două, năucită de fericirea neaşteptată, zăpăcită de metropola rămasă necunoscută ei, de forfota din holul celebrei instituţii de învăţământ, căutând cu privirile disperate o indicaţie ce s-o ajute să se descurce, se izbi de un personaj nu prea înalt, deloc arătos, dimpotrivă, modest, cu căutătura încurcată. Bucuroasă că dăduse de portarul nădăjduit, îl rugă s-o îndrume. Mai serviabil decât se aşteptase, individul o conduse de-a dreptul la secretariat. Cum Mica nu economiseşte cuvintele când se porneşte să-şi împărtăşească impresiile sau interesele şi cum o face cu cine vrei şi nu vrei, deşi simplu, insul îşi dăduse seama cam ce urmărea fata şi se dovedi mai eficient decât îl cumpănise ea. După ce-i rezolvă câte se putea în acea zi, deschise uşa şi o pofti să iasă; îi reaminti să nu uite să-l caute şi-n ziua următoare, pentru cele ce rămăseseră neefectuate.

– Tot prin hol!, râse ea şi coti pe trotuar, veselă.

Într-adevăr, în hol l-a regăsit; lângă cabina lui. Iarăşi îi arătă drumul, din nou mijloci pentru dânsa, până se trezi înscrisă, aproape fără să deschidă gura. Cuvintelor ei recunoscătoare, omul le mulţumi de parcă ar fi şi primit bacşişul potrivit. Astfel începu viaţa ei de studentă în Bucureşti.

Să fi trecut vreo lună de atunci. Ieşise în recreaţie, cu colegii. Deodată îi simţi despărţindu-se în două şiruri, adoptând poziţii respectuoase, salutând cu sobrietate. Printre ei îşi face loc tipul său, portarul. Se maimuţări şi ea, după pilda celorlalţi, şi se înclină exagerat, în glumă. După trecerea lui, o întrebă pe fata de lângă sine:

– Cine-i “nenea”, că-l omagiaţi aşa de “haios”?

– Rectorul. Nu l-ai recunoscut?

Mica fu cât pe ce să leşine.

Uitasem păţania ei. El era. Tot el era Rector şi acum. De n-aş fi ştiut că era el în acea funcţie, l-aş fi recunoscut după amabilitate şi omenie.

*

În cursul acelei după-amieze, în timp ce examenul continua, directorul liceului pătrunse foarte stânjenit în sală şi-i vorbi îndelung Rectorului la ureche. Momentul, prelungit peste măsură, devenise penibil pentru toţi. Un coleg localnic îmi zâmbi în doi peri, se aplecă spre mine şi-mi şopti:

– Nu putea şi el aranja apele fără martori? Te pomeneşti că şi-a adus unul aminte abia acum că fi-su dă examen.

M-am prefăcut şi eu că era o glumă bună, dar mă durea sufletul că Rectorul risca să fie bănuit că se lăsa influenţat. După câteva opoziţii ale sale la ceea ce i se propunea, evident pentru toţi – ceea ce stârni o indignare generală împotriva directorului insistent -, Rectorul îşi ceru scuze în dreapta şi-n stânga şi ieşi, urmat de acela.

Şuşotirile se încinseră. Circulau de la unul la celălalt, repetate să nu scape niciunuia dintre cei prezenţi. Încercând să-i restaurez prestanţa de savant şi eseist, ce începea să fie umbrită de bănuieli fără temei, am argumentat:

– Ştiţi că la aproape trei noaptea mai ardea lumina la domnia sa?

Intenţionam să sugerez că muncea cu sacrificiul somnului.

– Nu s-o fi simţit bine. I-au căzut greu ciupercile de aseară.

Îmi explică ce gustoasă fusese această garnitură a cotletelor, ce se topise în gură, mai fină decât carnea de porumbel. Lămuririle erau de prisos, căci eu însumi mă înfruptasem din aceleaşi bunătăţi. În schimb, explicaţia îmi înfipse un ghimpe. Îmi trecui în revistă, îngrijorat foarte, dezordinea propriei mele nopţi şi mă întrebai dacă insomnia nu mi se datora aceloraşi delicatese. Ba mi se iscă o nedumerire şi mai gravă: nu cumva cele urmărite pe fereastră, în loc să fi fost aievea, constituiau himere ale delirului provocat de vreo intoxicaţie periculoasă?

– Da’ de unde, replică alt coleg din comisie. De când era student, tot la ceasurile trei, ba chiar la patru, se culca. Îl ştiu de pe atunci. Eram şi eu la facultate, cu doi ani mai mic ca el. Acelaşi cămin. Nu-i nimic în neregulă, nimic alta decât asta., pufni păcănindu-şi tâmpla cu vârful arătătorului; intenţiona să dea de înţeles că Rectorul avea dintotdeauna minţile şubrede.

Vorbitorul deschise gura mare şi trase mult aer pe ea, făcându-mi semne că se sufoca din pricina temperaturii exagerat de ridicate. Îşi scoase batista, o despături în întregime, se întoarse cu spatele la cei câţiva elevi din primele bănci şi-şi îngropă figura în ea. Era puhav, cu pomeţi viorii, de culoarea conferită de tensiunea arterială. Pântecul i se revărsa, gelatinos, peste curea, şi-i tremura la fiece mişcare prea grăbită.

– Un firoscos şi un tocilar, continuă. Un scârţa-scârţa din condei, încercă el să aibă haz. Numai de-alde ăştia se ajung, fir-ar a moaşei lui Soare de viaţă – înjură el, pitoresc şi neagresiv -, că dacă eşti “băiat bun”, ţi-ai pus singurel prapuri la poartă şi ţi-ai pecetluit piatra de mormânt. Succesul şi măririle-i aşteaptă doar pe unii. Un gomos! – caracteriza el înfocat, reluând ritualul acoperirii feţei cu batista mare, fără să-şi mai fi ascuns gestul de candidaţi; era limpede că gândul la Rector îl încălzea în plus. Nu vă faceţi griji!, hohoti gros, indiferent de elevul care, feţe-feţe, răspundea examinatorului din acea clipă.

Lăsa a se înţelege că ar fi posedat mult mai multe informaţii decât îi îngăduia cavalerismul să împărtăşească. Aşa că reveni la motivul central al discuţiei:

– De stomac şi de ficat ne îmbolnăvim noi, oamenii sănătoşi, care mâncăm şi bem, nu ăia cu mintea stricată din naştere. Îşi pierde nopţile să născocească cine ştie ce nouă trăznaie ştiinţifică, să facă bieţii studenţi bătături pe creieri când o dezleagă. Eu, decât să canonesc în halul ăsta tineretul utecist al ţării şi să pun beţe-n roate viitorului neamului, cum procedează el la cursuri – că am auzit şi noi câte ceva! -, prefer să-mi înnod juvăţul de gât. Dar pentru asta se cuvine să ai caracter şi nobleţe.

Rostise cuvântul din urmă cu emfază şi – uitând unde se afla – se izbi cu pumnul în piept de trei ori. Părea să aibă convingerea că un caracter ca al său nu era accesibil niciunuia dintre rectorii pământului.

*

Ceea ce l-a scos din examen pe Rector am aflat-o abia la cină. Constatasem că mesteca absent, însă că, din când în când, se lăsa antrenat de o dorinţă lăuntrică de a râde, pe care şi-o stăpânea pe dată, ca ea să revină curând, peste puterile şi voinţa sa. În cele din urmă nu se mai abţinu şi se întoarse către mine, aflat la dreapta lui:

– Mi s-a întâmplat ceva foarte curios. mda. da. curios. la care nu m-am aşteptat. cel puţin aici nu. nu eram pregătit să. însă eu niciodată nu prea sunt pregătit pentru. În sfârşit. aceasta n-are importanţă. Domnule conferenţiar, cine vă închipuiţi că a insistat să mă cheme în curte?

Îl priveam fără să fi putut răspunde. Reluă cuvântul:

– O delegaţie. Reprezentanţii intelectualităţii din satul B. M-au confundat. Nu ştiu exact, bieţii oameni, ce este un rector, rosti mai curând pentru sine. Ei cred că.

Adresându-mi-se mie din nou, zise:

– Au un litigiu cu Ministerul Învăţământului şi-şi imaginează că eu fac parte din conducerea acestuia. Eh, săracii, nu sunt informaţi; ce vină au ei?. Problema lor este atâta de. cum să spun?. Aşa cum o înfăţişează ei, pare simplă ca bună-ziua. Insistă să nu fie mutat din satul lor un profesor care se cam dedă paharului şi care, drept penalizare, urmează să fie transferat. Limpede, nu? Şi frumos, pe deasupra: solidaritate umană. Numai că ceea ce ascunde. M-a pus în temă directorul liceului. Sărmanul profesor cu pricina nu bea din viciu; a fost indus de necazuri. prea mari necazuri. Îl înşela, îl înşeală nevasta; de la început, fără încetare, fără perspectiva să-şi schimbe purtarea. Inspectoratul a hotărât să-i dea o mână de ajutor nenorocitului. Să i se ofere soţiei alt mediu, să găsească soţul o soluţie; să ia viaţa de la început. Or, tocmai aceasta îi jenează pe domnii aceia. Ei constituie pricina de scandal. Eu ştiam că doi bărbaţi care curtează aceeaşi femeie nu se pot înghiţi unul pe celălalt. În cazul de faţă, iată-i pe toţi coalizându-se. Ce se petrece pe pământ? Se schimbă oare legile firii?.

*

Într-a treia noapte m-a răzbit somnul, dar nu unul sănătos. Nici nu se putea altfel într-acel sfârşit de vară atât de torid. Când m-am deşteptat, să mai fi fost un ceas până să mijească de zi. Lectura nu mă atrăgea, fiind prea mare chinul de a găsi o poziţie potrivită să primesc sclipetul becului. Gânduri despre Rector nu-mi dădeau pace, de altfel. Părerile privitoare la el erau atât de contradictorii. Se mai adăugase la celelalte argumentul ce întărea şi o presupunere de-a mea:

– Nenicule, exclamase careva cu care făcusem câţiva paşi pe înnoptate, nu ai constatat că-i este silă să dea mâna cu omul? Se codeşte să vorbească cu privirea ţintă-n ochii celuilalt. La masă, preferă să vină cu întârziere, să stea cât mai puţin în tovărăşia noastră. Eu nu cred, ca Bogatu, că-i fudul. Nu. Mai rău. Să-i plângi de milă: îi displace societatea umană. Nu societatea, cum se spune, nu. Îi displace să-i simtă pe ceilalţi că respiră în preajma lui. De fapt, cred că este vorba despre un zgârcit: îi e teamă că-i luăm oxigenul. Mâna, când să i-o întinzi pe a ta, şi-o ţine ascunsă la spate; privirile nu ţi le dăruieşte; e scump la vorbă, iar când deschide gura, abia de-l auzi, atâta-şi reduce tonul; umblă pe lângă pereţi, de parcă ar fi propria-i umbră, să nu-i tocească lumina hainele. Ce mai calea-valea, nu ne-a cinstit şi el o dată, deşi are salariu căcălău, măria ta.

Aceasta îl durea până la vulgaritatea emisă. Aici voise să ajungă. Cel de lângă mine făcea parte din acea specie pentru care nu eşti om decât dacă oferi un şpriţ. În caz contrar, eşti vrednic de milă şi dispreţ.

Tot sucind şi răsucind în minte astfel de replici şi diverse scene trăite în ultimele zile, m-am îndreptat către fereastră, cu un gând de compătimire pentru ceea ce socoteam a fi nefericirea acelora cu care îmi împărtăşeam veghile, fără să ştim nimic unul despre celălalt. Cele ce zării mutară drama în planul tragediei. Văd, de la umeri în sus, persoane, bărbaţi, femei. Şed pe scaune, de profil, din spate, din faţă, în jurul patului. Nu vorbesc între ele. Bătrânul voinic s-a stins.

Acum s-a dezlegat misterul căutării fără capăt de cu două nopţi mai înainte: actul de proprietate asupra mormântului familiei, certificatul de naştere sau buletinul de identitate. Importanţa hârtiilor premerge însemnătăţii morţii şi provoacă nelinişti mai tulburătoare decât însăşi dispariţia definitivă a omului, deşi el a reprezentat nu rareori mai mult decât tine însuţi.

Cei de faţă îşi iau rămas-bun în tăcere, în cuget şi în inimă. Mă simt cumplit de umilit de curiozitatea ieftină ce m-a împins, pe parcursul acestor trei nopţi, să pătrund cu căutătura dincolo de cortină. Plătesc impudica mea lipsă de discreţie. Mă simt mic şi murdar.

*

– Ştiu că a murit, mi-a răspuns Rectorul. Simţeam nevoia să mă mărturisesc cuiva. Am socotit că el era cel mai potrivit, deoarece văduva îl inspectase îndelung în cursul nopţii precedente.

– Eram încunoştinţat că urma să moară. Această veste, primită în Bucureşti din timp, m-a făcut să solicit să fiu delegat în comisia acestui bacalaureat. I-am explicat directorului din Minister despre ce era vorba. Şi-a închipuit că nu aveam să pot conduce examenul, de aceea te-au numit şi pe dumneata în aceeaşi comisie. Dar nu m-am trezit în situaţia de a te ruga sa mă înlocuieşti.

– Aţi fost anunţat că domnul de peste drum.?

– Da, dragă domnule conferenţiar. Vecinii noştri, când eram copil. Oameni de treabă. Părinţii mei s-au ajutat mult cu ei. Cât mă priveşte, eram poate şi astăzi vreun agent fiscal sau vreun vânzător de librărie aici, în târg. Cel care s-a dus i-a deschis ochii tatălui meu că aş fi fost oarecum dotat pentru carte. Tata a replicat: – “Doar n-am să-l fac învăţător.”

– Şi aţi ajuns părintele tuturor “învăţătorilor”, ca să spunem aşa.

– Mda. într-un fel, sunt, pe o perioadă limitată, foarte limitată, ai dreptate, un fel de părinte al învăţământului nostru. Tata, săracul, n-avea cum înţelege. Am fost norocos. Şi dacă nu era acest domn de vizavi. Este curios să-mi dau seama acum. Dacă nu era el. întotdeauna am avut un gând de recunoştinţă, de simpatie, de afecţiune, pentru el. N-a ajuns mai nimic în viaţă, funcţionar, însă.

-. Însă are acest merit imens: a îndemnat un tânăr spre şcoală., am tras concluziile.

– L-a apărat de proprii săi părinţi; i-a încurajat şi pe dânşii şi pe el.A făcut ceva. Nădăjduiesc că a murit cu această conştiinţă.

– L-aţi vizitat înainte de.?

Nu izbutea să-şi aleagă cuvintele. În cele din urmă se hotărî pentru răspunsul direct:

– Nu.

Îşi înălţă sprâncenele; privirile sale cereau îndurare:

– Nu m-am simţit în stare.

Înţelegea că explicaţia nu-mi putea fi suficientă:

– Ce i-aş fi zis? Cum să-l mângâi? La ce i-ar mai fi slujit să-i mulţumesc? Ştii că n-am făcut-o niciodată? Foarte târziu mi-am dat seama de rolul jucat de el în existenţa mea. Am tot zăbovit. Sunt un timid.

– Şi n-aţi mers s-o salutaţi măcar pe doamna?

– Am amânat. De-abia am sosit, în definitiv.

– N-aţi făcut chiar nimic – nimic?

– Ba da. Am făcut ceva. Şi cred că n-am greşit prea tare.

– Ce?

– Am muncit. Am scris mult şi bine.

De bună seamă că mi se citea pe chip uluirea, oricât încercam s-o îngenunchiez sub greutatea respectului.

– Aţi muncit?, am îngăimat.

– Nu este ceea ce a dorit el? L-am ascultat până în ultima clipă a vieţii sale şi – te rog să nu socoteşti că vorbesc preţios şi emfatic – voi continua să-i dau ascultare, cu modestie, până şi în ultima zi a vieţii mele. A luptat să fiu om cu carte. Nopţile acestea două am scris la noua mea lucrare. N-am ştiut ce puteam face pentru el. Crezi că am greşit? A fost felul meu de a-l veghea.

În pofida căldurii zilei, urca în mine frigul, val după val. Mâinile îmi îngheţaseră.

Din nou m-am ruşinat. Numai veghea mea se dovedea străină şi inutilă.

Bacalaureatul n-a trecut fără să aibă loc şi un incident regretabil. Printre candidaţi se numărau doi fraţi gemeni. Datorită îmbolnăvirii unuia dintre ei, la vârsta şcolarizării, au străbătut toţi anii de cursuri în clase deosebite. Cel care şi-a isprăvit liceul cu un an înaintea celuilalt s-a înfăţişat la bacalaureat şi a căzut. Acum se înfrunta cu fratele său, înscris la şcoală cu un an mai târziu. Culmea este că a fost respins şi de comisia noastră, însă nu cu o situaţie exasperantă. Dobândise cea mai mare medie dintre cei trântiţi.

Toţi membrii comisiei ne-am simţit înduioşaţi de pierderea examenului său şi de relaţia fraternă specială ce îi lega pe cei doi. Aşa încât, la şedinţa de definitivare a situaţiei, părerea unanimă a fost să i se acorde celui defavorizat sutimile necesare pentru admitere. Rectorul s-a opus categoric:

– Imposibil.

Insistenţele s-au manifestat mai ferm. Temperamentele s-au încălzit. Firile şi-au dat drumul. Sala ajunse curând să clocotească. Toate resentimentele, invidiile, batjocoririle, până atunci şuşotite, ameninţau să iasă la iveală. În sfârşit, îşi spuneau profesorii, importantul universitar se dădea în vileag, îşi vădea răutatea, egoismul, dezinteresul pentru oameni, împietrirea inimii.

– Nu este nici legal, nici drept, repeta el, încăpăţânat.

– Dar sunt gemeni. Este a doua oară că întâmpină acelaşi eşec. Vor fi nedespărţiţi toată viaţa. Nu-l putem lăsa în această inferioritate faţă de fratele său, strigau.

– N-avea decât să muncească la fel ca primul, răspundea imperturbabil.

Eu am fost acela care am propus soluţia. M-a bucurat că-mi venise ideea, deoarece nu acceptam ca Rectorul să fi lăsat impresia că nu era sensibilizat de cazul insolit ce ne frământa pe noi ceilalţi.

– Să întocmim catalogul definitiv, specificând într-o notă rudenia deosebită dintre cei doi, faptul că unul dintre ei se prezintă a doua oară, că plenul comisiei agreează acordarea sutimilor necesare şi că preşedintele ei nu se opune, în cazul când propunerea este acceptată de minister.

Poate că discuţiile noastre, cu caracter cât de cât intim, faptul că proveneam amândoi din aceeaşi instituţie sau cine ştie ce altă raţiune l-a determinat pe Rector să accepte formula.

*

Un profesor după altul îşi afirmaseră desolidarizarea de Rector.

– Face pe deşteptul.

– Pe imparţialul.

– S-a găsit cine să fie omul dreptăţii!

– Se teme să nu-i reproşeze ministerul că încalcă regulamentul.

– Ca să-i spun pe nume, domnilor, este o laşitate.

Cuvântul îmi spintecă pieptul. În timpul discuţiei din urmă purtate cu el, îmi revenise, în cuget imaginea femeii de la fereastră, care îl privise ceasuri întregi cum muncea. Ce va fi gândit dumneaei despre copilul de odinioară? Doar el studiase datorită încurajărilor acordate şi efortului depus de soţul ei acum pe moarte. Îl zărea aplecat peste colile de hârtie, dar negăsind minutul util unui rămas-bun. N-o fi gândit şi ea la laşitate?

*

Ne îndreptam încet către gară, Rectorul şi cu mine, la o oră matinală. Căldura se şi înstăpânise asupra târgului; îl legăna la pieptul ei ce sugera atât rodnicia, cât şi putreziciunea.

Confruntarea cu omul tăcut şi imperturbabil, de la sfârşitul examenului, îmi zguduise ceva din încrederea pe care mi-o câştigase. Îmi răsăreau prin minte, fără voie, fragmente de dialog privitoare la el şi mai ales epitetele, deloc măgulitoare, înşirate ca ţepii pe o sârmă ghimpată. Refuzam amintirile convorbirilor noastre, socotind, că, în cursul lor, mă lăsasem influenţat de talentul lui de a cuceri oamenii tocmai prin afişarea ostentativă a dezinteresului de a-i câştiga. Umblam alături, fără o vorbă, când am tresărit în acelaşi timp. Un nou strigăt în înaltul albastrului palid:

– Trec cocorii.

Făcuse constatarea cu o voce scăzută şi melancolică. După ce am mai străbătut câţiva metri, necunoscând nimic din schimbările ce avuseseră loc în sufletul meu între timp, reveni la adevărata pricină a sosirii sale în orăşel, îl frământa moartea bărbatului.

– Nu m-aţi întrebat în ce fel se leagă cele scrise de mine aici de. de fostul nostru vecin. Câte v-am povestit despre veghea mea pot fi luate drept nebunie sau măcar ca o indiferenţă respingătoare. E bine să aflaţi că scriu o carte despre caractere; zilele acestea am schiţat un capitol privitor la tipul lui caracterial.

– Sunteţi mulţumit de ceea ce aţi elaborat, domnule Rector?, m-am informat, punând atât de puţină căldură în întrebare încât un om cu conştiinţa împăcată n-ar mai fi simţit nevoia să persevereze în a discuta cu mine.

Dar nu el. Părea insensibil la părerea pe care mi-o formasem, bucuros doar că i se oferea prilejul să dezvolte în faţa cuiva ideile rumegate. Dar mai părea şi dornic să vorbească despre decedat. Nu-i puteam refuza aceasta.

– Iniţial, am socotit că găsisem un simbol care să-i lămurească limpede caracterul. Am dezvoltat asocierile cu entuziasm. Ulterior, m-am împiedicat de permanenta coincidenţă a contrariilor din sânul simbolurilor şi nu m-am mai putut descurca. Textul a rămas încâlcit. Sper că-n Bucureşti o să-i dau de capăt.

Privirea îi era uşor interiorizată. În ton respira o sinceritate, aceea accesibilă numai oamenilor superiori. Dacă ar fi fost un ins mic şi orgolios, nu şi-ar fi recunoscut atât de direct neputinţa. M-am simţit din nou atras de acest bărbat care, privit din afară, îşi lăsa surprinse atât de multe feţe. M-a ispitit să reiau încercarea de a-l cunoaşte. Am spus în general:

– Despre caractere nu s-a mai scris o carte adâncă de vreo trei sute de ani.

– Mda. De la La Bruyère.

Chemarea cocorilor se repetă. Ne-am oprit şi ne-am lăsat capetele pe spate, scăldate, în raze.

Rectorul îşi înălţă braţul şi îşi întoarse privirile către mine, să mă întrebe tacit dacă le zărisem V-ul. Am rămas amândoi cu căutăturile plecate departe. Reluând paşii de plimbare, am adăugat:

– Dacă stăm să ne gândim bine, înaintea operei lui, omenirea n-a mai cunoscut decât o singură scriere de seamă cu această temă, cea a lui Teofrast..

-. veche de două mii patru sute de ani. Nu credeţi că a sosit momentul să-şi mai încerce careva puterile în această direcţie?

Am constatat pentru prima oară că omul de lângă mine avea o încredere în sine ce nu era deloc pe potriva imaginilor sesizate de noi. Surprins, nu eram; nici indispus; dovedea curajul intelectualului creator, acela de a se confrunta cu cei mai buni, o întreprindere pe care ceilalţi din comisie n-ar fi gustat-o.

– Cum intitulaţi cartea domniei voastre?, nu scăpam de distanţa căscată între noi.

– Am găsit ceva nostim: Omul ca pasăre.

– Omul ca pasăre. invocă libertatea. să fie libertatea noastră aceea de a ne alege caracterul? O avem oare?

În spatele frunţii auzii glasul profesorului Bogatu: “El ce fel de caracter are?!” Am înăbuşit această scornire a unei închipuiri ce insista să hrănească animozitatea. Am repetat:

– Să avem noi această libertate?.

– Nu sunt sigur. Altceva m-a determinat în opţiunea pentru acest titlu. Omul are o înclinare străveche de a se înţelege prin compararea cu animalele. Parţial, zodiacul este o pildă. M-am întrebat de ce confruntarea cu păsările n-ar da roade. Doar şi ele ne premerg în evoluţia filogenetică. Însă nu dezvolt în această direcţie. Scormonesc în lumea simbolurilor ornitologice.

– Interesant; nu cunosc nimic din chestiune.

– Cere mult timp să vă exemplific. Există atâtea simboluri. Nu ştiu dacă.

– Să începem cu acela potrivit tipului uman reprezentat de prietenul familiei dumneavoastră.

Fără nici un efort, Rectorul izbutise să recreeze acea atmosferă specifică relaţiilor noastre dinainte. Surâsul său stânjenit echilibra gravitatea celor expuse. Dacă planul unei lucrări de atari proporţii putea deconcerta, blândeţea cu care vorbea despre ea îi conferea viabilitate şi îmi întărea încrederea în posibilitatea realizării ei.

– M-am oprit, după multe căutări, asupra cocorului.

Am priceput că strigătul păsărilor din tării îi readusese în cuget preocuparea obsedantă.

Aşa, deci, ajunsesem să-mi încredinţeze taina muncii sale.

– De ce tocmai asupra lui?

– Boala; boala de pe urmă. Eram încredinţat că nu-l voi mai vedea pe bătrân. Cocorul simbolizează longevitatea, nemurirea. Este ceea ce nu-i puteam acorda prietenului tatei decât pe calea imaginaţiei. Deşi eram convins de aceasta, nu mă simţeam capabil să-mi reduc la tăcere nevoia de a-i face acest dar.

Mă luase de mână şi se oprise locului. Simţeam un tremur uşor în degetele lui.

– Cocorul simbolizează fidelitatea, puritatea, zborul. Aş vrea ca aceste caracteristici să le explic astfel încât să se înţeleagă că omul desemnat prin cocor are puterea de a le proiecta şi asupra acelora care-l înconjoară, de a le infuza şi celorlalţi.

– Cum s-a întâmplat cu dumneavoastră..

– Ce bine ar fi să fie adevărat., rosti, cu o mişcare din umăr a agasării şi a ostenelii; s-ar fi zis că ispita de a fi credincios celor care o meritau l-a chinuit toată viaţa. Cu o înălţare din sprâncene îşi alungă gândul. Reluă:

– Pentru Egiptul Antic, cocorul vesteşte prosperitatea; e rolul jucat de domnul de peste drum în soarta mea; combinat cu simbolizarea darurilor cuvântului, al contemplării, al cunoaşterii de sine şi, finalmente, al capacităţii de a se regenera, sugerată de revenirea ciclică a păsării în acelaşi ţinut.

Nu întrezăream ce anume îl încurca în aceste simboluri, după cum se plânsese.

– Şi care sunt calităţile sale contradictorii?

– Vesteşte incendiile. Este asociat cu caracterul ciclic al încercărilor din labirint. Ceea ce este mai dificil de înţeles este că Balgalâ-mukhi, divinitatea indiană cu cap de cocor, întrupează instinctele destructive, sadismul, trădarea.

Am fost cutremurat de această explicaţie de pe urmă. Contradicţiile din sânul simbolului ce-l preocupa (şi care ar fi voit Rectorul să-l reprezinte pe omul esenţial întâlnit în copilărie) reflectau – culmea! -, în oarecare măsură, contradicţiile dintre portretele făcute Rectorului însuşi, în aceste zile, de către cei aflaţi în preajma sa.

Această observaţie – ce-i adunase într-o clipită pe toţi profesorii întâlniţi în oraşul X, la un sfat al injuriilor, al meschinăriei, al defăimării, atunci când scopul fiecăruia dintre noi era de a participa la Lumină -, această observaţie îmi reaminti, printr-o stranie asociere, o credinţă populară îngropată în subconştient de când fusesem numai de o şchioapă. Mi se năzări că acum se explicau toate câte mă stânjeniseră, mă neliniştiseră, mă împiedicaseră să vieţuiesc firesc în urbe, zi sau noapte. Eu, care mă întrebasem, cât timp îmi vorbise Rectorul, la ce anume folosea analiza simbolurilor, aveam o iluminare prin mijlocirea însăşi a unui simbol, împrumutat parţial din vorbele adresate mie şi, în parte, dintr-o glumă auzită demult.

Mi se spusese ca atunci când cârdul cocorilor are ghinionul să se lase surprins de căutătura unui om priceput la atari meşteşuguri şi taine, cel din urmă îşi descinge brâul şi-i dă drumul să curgă colac la pământ. Rosteşte oarecari cuvinte fără înţeles pentru alţii. Apucându-şi cuţitul de prăsele, îl înfige drept în mijlocul rotocolirii brâului şerpuit. Astfel, face marile păsări să-şi piardă minţile şi le opreşte îndreptarea îndătinată, în unghi, către miazăzi. Zburătoarele adastă pe loc, se învârtesc în jurul lor însele, după cum le reţine colăcirea brâului, îşi strică rostul, îşi pierd capul, sunt legate să nu treacă mai departe de deasupra acelui cuţit, nu-şi mai cunosc calea, nici îndatorirea, se rotesc ziua toată, fără a se îndepărta nici cu un cot, buimace, până ce, ameţite, cad pe ţarină, la înnoptat.

Fiecare dintre cei întâlniţi de mine în cursul zilelor din urmă, mama candidatului, Bogatu, celălalt profesor, sora ce împletea, fratele său avid, membrii muieratici ai delegaţiei de amanţi, victima lor alcoolizată, soţia egoistă a acesteia, Rectorul, eu, alături de ei, ca prin făcut, ne învârteam în cerc, fără să ne putem desprinde de vraja unui cuţit nevăzut ce ne tăiase zborul, oricât am fi lopătat împotriva lui prin cerul nostru şi al tuturora.

– Uite că a tras trenul la peron, îmi întrerupse visarea Rectorul. Urcăm?

Am încuviinţat. Când ne-am apropiat de treptele metalice, mă reţinu de braţ:

– Mă judeci că nu l-am vizitat înainte de a murit?, mă întrebă cu privirile înceţoşate.

– Domnule Rector, am avut tăria să mă adresez lui deschis, dacă vă puneţi această întrebare, de ce vă suiţi în tren? Cred că.

Se uită la mine îndelung. Creştea o vagă lumină în el.

– Crezi?

Ne-am întins mâinile şi ni le-am strâns bărbăteşte şi cu prietenie. Îmi întoarse spatele. L-am urmărit cum reintra în clădirea gării.

Unul dintre cocori îşi dobândise libertatea.

*

Cu tot riscul ce mi-l asumam, de a fi fost ghicit, surprins că-l urmăream, că-i pândeam paşii, că-i verificam purtarea, nu m-am putut abţine. Am pornit-o, de la distanţă, după el. Îmi era drag omul acela cu suflet întortochiat. Mă încălzea să-l privesc. Pe deasupra, bănuiam că ieşind din casa căutată, după vizita de condoleanţe, îndulcită de amintiri duioase, urma să simtă nevoia unei mângâieri prieteneşti. Mă pregăteam să fiu acela care să i-o dăruiască.

Străbaterea în sens invers a arterei principale mi se părea încărcată de o stare molcumă de fericire. Omul se cuvine să fie împăcat cu îndatoririle sale de suflet. Asistam – neştiut – la o atare plată a vămii recunoştinţei. Sentimentul stârnit în mine era acela tonic, dar şi topitor, al recunoaşterii unui vechi prieten, nemaiîntâlnit de o viaţă.

Rumegându-mi trăirile ce-mi răpiseră atenţia, deodată am băgat de seamă că ne aflam, el – departe, eu – cu câteva sute de metri îndărătul său, la o margine a orăşelului. Trecusem de un sfert de ceas de ţinta pe care şi-o propusese.

Îi înţelegeam rătăcirea cugetului; era întrutotul asemănătoare propriei sale stări de reverie. Am zâmbit, în sinea mea, dojenindu-l cu blândeţe şi dragoste. M-am întors şi, la cea dintâi răsucire, m-am afundat într-o străduţă laterală, să-l aştept, să-l las s-o depăşească şi să-mi continui drumul după el.

Când am constatat că încă o dată trecu prin dreptul imobilului unde conştiinţa i-ar fi impus să adaste şi că se îndrepta a doua oară către gară, o înjurătură de zile mari mă înfipse în trotuar, neputincios să-mi mai mut picioarele din loc. Fără să-mi judec demersul, am urcat la etaj şi am sunat la singura uşă existentă acolo. Când femeia vârstnică deschise, am spus:

– Doamnă, vă deranjez în numele domnului Rector. – şi l-am numit.

Faţa ei stafidită se umplu de iubire. Am rostit în continuare:

– Regretă imens că, ocupat cum este, n-a putut veni personal să arate câtă suferinţă i-a provocat faptul că.

O lacrimă sticli la colţul ochiului conlocutoarei mele. Mă pofti înăuntru, privindu-mă cu un zâmbet înecat în tristeţe.

I-am înşirat câte m-am priceput, străduindu-mă să împlinesc gestul ce i se cuvenea şi nu-l primise.

Mă asculta, când cu gândul la cele ce auzea, când cu el dus aiurea. Cum nu conteneam cu scuzarea Rectorului, ostenită, mă opri.

– E foarte de înţeles. A izbutit să învingă, să ajungă ceea ce merita să fie. Am greşit că l-am vestit de boala soţului meu. Un om atât de pătat. Oricine din oraş ştia că bărbatul meu era socotit un duşman al regimului. Duşman! săracul. Ce vină avea că-şi iubea Regele?. Nu El ne-a scăpat de război?. Dar Voicu nu înţelegea să tacă. El îi dădea într-una că partidul a făcut o nedreptate, c-o să ajungem de râpă, că cei din guvern nu erau pregătiţi să conducă o ţară, că ne vânduseră. Uite aşa îi dădea zor zi de zi până l-au arestat. Vai, domnule profesor, prin câte am trecut. Nu mă-ntrebaţi. Nimeni nu mă mai saluta pe uliţă. M-au dat afară din casa asta, a părinţilor mei. Mi-au repartizat un pod. Am fost măturătoare de stradă. Până a ieşit Voicu. Prăpădiiit. Nici nu l-am cunoscut. Pe urmă, încet-încet, lucrurile s-au potolit. Cei mutaţi aici, în locul nostru, erau oameni de înţeles. Când au primit servici în alt oraş, ne-au dat de ştire, pe ascuns. Soţul meu s-a zbătut şi ne-am întors în aşternutul nostru. Însă tot mai sunt unii cu ochii pe noi. Ce spun? Că el, dragul meu, s-a. Aşa că-l înţeleg pe Vasilică. De ce să tragă şi el ponoasele?. N-am plătit noi destul! Să zică cineva că e şi el regalist, ca Voicu? Sau că a fost ţinut în liceu şi la facultate de către un duşman? Nu, domnule, foarte bine a făcut. Foarte bine. Omul e dator să-şi păzească viaţa. N-avem decât una. Uitaţi-vă la Voicu. Cine ar fi crezut?.

Când am ieşit, m-au strigat din înalt alţi cocori.