– Mancatorul de trandafiri

“Chipurile foamei nu sunt totdeauna lupi, aşa cum vă vine a crede. Ele pot fi miei şi miale, rugători şi rugătoare blânde după laptele, stropi, al potolirii smerite, pot fi şerpi ce şi-au lepădat pielea şi pândesc, lipsiţi de apărare, din umbra firelor de iarbă, ori curgere înceată a undei clipocitoare, chipurile foamei îţi pot deveni cei mai aşezaţi prieteni şi obiceiul vieţii”.

Astfel intenţionam că încep un poem în proză despre foamea îndurată şi despre aceea observată la Periprava. Căci fiecare dintre cele trei lagăre de muncă unde am poposit s-a depus greu în memorie prin ceea ce avea mai vrednic de luat în seamă: Periprava sau foamea; Salcia sau setea; Luciu – Giurgieni sau pofta. Ce altceva a mai rămas sistemului digestiv să cunoască! Şi mă pregăteam să vestesc oamenilor ce înseamnă foamea. Şi nu ştiam cum. Orice ar fi de scris, nimic nu are vreo legătură cu durerea fizică, ori cu arsura, ori cu alt semn al trupului. Foamea este o stare a minţii, o nebunie.

*

De câte ori ne îndreptam către digul pe care îl ridicam şi Apostol Trache zărea o mâţă pe toloacă, la marginea satului, se apropia de mine şi, împotriva tuturor opreliştilor de a vorbi, îmi şoptea, cu obrajii îngălbeniţi de ură:

– Îi socotesc criminali pe toţi aceia care hrănesc pisici, atâta timp cât în puşcării mor oamenii de foame.

De fiece dată îl cântăream la fel de indignat, deoarece dădea glas propriului meu simţământ, despre care gândeam că îl pecetluisem atât de bine în adâncul inimii bolnave.

*

Student la facultatea de filosofie, Dan Dunia fusese condamnat fiindcă citise în manuscris Scrinul negru de G. Călinescu, atunci încă interzis. Băiat vesel, dogorea de sănătate, pleznea de pofta de a trăi. Aşa l-am cunoscut la fortul nr. 13.

Peste doi ani, l-am reîntâlnit în lagărul de muncă.

După ce ni se împărţea câte un polonic de arpacaş fiert – ce zi săţioasă era aceea când primeam o astfel de hrană. -, butoaiele în care ne fusese adusă mâncarea zăboveau în colbul şanţului până se răcoreau caii. Dan Dunia, îşi hăpăia porţia şi se repezea să lupte cu hidrocefalii, cu idioţii din naştere, cu golanii care la beţie înjuraseră pe cine ştie cine şi fuseseră zvârliţi în hăul închisorilor politice.

Chipul lui mongoloid se schimonosea, arcadele i se întunecau; smulgând ultimele merite dintr-un sânge prefăcut aproape în apă, i se îmbujorau pomeţii gurguiaţi, buzele vinete i se subţiau, încordate, şi deveneau albe ca varul. Pumnul îi era strâns. Se războia pentru dreptul de a râcăi doagele, pe dinăuntru, de zeama cleioasă, de culoarea albuşului de ou şi a scuipatului, cu centri bulbucaţi, denşi ca papul. Zgâria cu lingura metalică. Cum era bine clădit, cu umeri prismatici, braţe şi pulpe cu odgoanele muşchilor înnodate, izbândea adesea. Îl zăream coborându-şi capul tot mai jos; îşi vâra claviculele prin cercul boltei deschise către cer, îşi înfigea pieptul şi dosul zeghiei, îşi sălta pântecul peste muchia rotundă; bocancii i se bălăngăneau în aer, pe dinafară.

A rămas om de omenie şi caracter cât a durat detenţia şi mai târziu, în libertate.

*

Nu voi uita niciodată lumina acelui chip oacheş de plutonier major. Comanda soldaţii în termen care ne păzeau. Scund, dar bine drămuit. Spre deosebire de trup, figura sa atrăgea pe dată privirile. Irisurile verde de baltă aveau darul să te odihnească de cum le întâlneai, ceea ce pentru nimic în lume nu aştepţi de la un paznic al deţinuţilor. Prin pupile îi alerga o rază a bărbăţiei, a hotărârii, a dreptei cumpene. Iar zâmbetul i se deschidea inteligent şi matur. Nu ne-a însoţit decât o singură zi. A fost una de sărbătoare.

Trebuia să plantăm arpagic. Nici înainte n-o mai făcusem, nici după, şi nici n-am mai pomenit să ni se îngăduiască să ne dezbrăcăm până la brâu, la piele. Ori să vedem ostaşi tolăniţi pe iarba rară. Cu noi între ei. Soarele puternic al primăverii ne încinsese pe toţi într-o horă molâie de leneviţi înfrăţiţi. Parcă se vădea un răsărit de slobozenie.

Sosi şi ceasul prânzului. Carele ce ni-l aduseseră răspândeau în văzduh miresme îmbietoare de varză fiartă. După această mâncare rămâneam întotdeauna flămânzi. Însă ne era prea frumoasă uitarea de noi înşine pentru a ne mai îngrijora de ce avea să urmeze până îndeseară. Când să trecem la faptă, se dovedi că nu puteam înghiţi nici primul dumicat. Ardea cerul gurii de potroacă ce era. Om de om lepădarăm fiertura prin jur şi trecurăm la a coji micii bulbi roşietici de sămânţă. Eu unul am mestecat cât îmi umpluse gamela ochi, mai bine de un kilogram. Plângeam şi mâncam. Plângeam de fericire. Ani şi ani de zile n-am avut parte decât de încă o jumătate de ceapă, să ne păzim de gripa cea mare, după cum socotise medicul Gherlei că putea stăvili molima.

Această bucurie fără de seamăn nu am fi trăit-o dacă nu se încrucişa drumul plutonierului cel îngăduitor cu al nostru. Vorba fratelui Stan:

– Dacă lucrează la Securitate şi astfel de oameni, nădejdea românilor nu-i pierdută.

*

Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea s-a desfăşurat într-o echipă de cinci inşi, parte din brigada de muncă aflată la porunca doctorului Măric.

Acesta fusese medic militar, căpitan. Scunduţ, firav, gingaş, frumuşel ca o păpuşă. Condamnat, ca mai toţi, pentru o nimica toată: istorisise prietenilor (ah, prietenii. ce blestem, în epocă!) ceva al cărui martor fusese în satul de baştină din Bucovina cedată, al soţiei sale. Ce văzuse acolo? Pe cine să intereseze? Lucruri mărunte, de bună seamă, şi triste. Cine te poate scoate vinovat că ai ochi de văzut şi minte de înţeles? Cine? Iată că văzătorul lunecase printre cei în haine vărgate. Deoarece noi aceştia alcătuiam secta văzătorilor.

Nenorocirea lui Măric fu că foştii noştri brigadieri displăcuseră conducerii cu petliţe albastre. Erau moi, se purtau ca nişte deţinuţi egali cu noi. Fură înlocuiţi cu alţii. Printre cei din urmă şi medicul. Numărându-se anterior printre apropiaţii mei, am pus vorbă bună pentru un student ieşean la facultatea de fizico-matematică, pentru doi studenţi la aceea de arhitectură din Bucureşti şi pentru un pui de ţăran, nedezlipit de unul dintre aceştia. Aşa s-a format echipa noastră.

Emil, studentul la Arhitectură devenise un simbol pentru mine. Nu mă atrăsese către el doar aceea că era condamnat împreună cu nişte oameni de bine cunoscuţi mie în adolescenţă, ci şi pătimirea sa de mucenic, sub privirile întregului lagăr, într-o noapte de neuitat de iarnă. Pe înserate, revenind de la cine mai ştie ce muncă, cei o mie de oameni am fost opriţi la porţile lagărului.

Ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm. O mie de bărbaţi goi, cu hainele împăturite la picioare. O percheziţie corporală de rutină, ne-am spus. Aşteptam destul de liniştiţi să ne vină rândul, să ne putem reîmbrăca. Prima zăpadă, subţire, căzuse de două zile. Se topise pe locurile călcate, pe celelalte mai zăbovea, fără vlagă. Nu era nici frig să crape pietrele, dar nici călduţ; atâta cât să îngheţe şi să se dezgheţe, dintr-una-ntr-alta. Ne frecam unii pe ceilalţi pe spinare sau singuri pe torace, picioare, braţe, să ne amăgim că ne puneam sângele în mişcare. Din când în când, urletul unui paznic, pleznetul bastonului de cauciuc, bufnitura bâtei, scrâşnetul răngii, zbieretul celui lovit că părăsise poziţia de drepţi poruncită, lătratul câinilor lup de pe margine.

De undeva din dreapta apăruseră nişte muncitori liberi, cu hârdaie şi cazane pline cu zer aburind, destinat crescătoriei de porci a gardienilor. Câmpul se umplu de un miros de lapte covăsit, lăsându-ne visători. Această invazie nocturnă de miresme nu ne era cunoscută; de obicei la ceasul acela ne aflam între sârmele ghimpate, destul de departe de acest loc.

Paznicii confiscau orice piesă de îmbrăcăminte interzisă de regulament. Ne lămurisem. Aşadar despre asta era vorba: făceau pregătiri pentru anotimpul geros; se asigurau ca nici un condamnat să nu ascundă ceva ce să-l poată apăra de frig.

Deodată se iscă învălmăşeală dincolo de numeroasele şiruri de bărbaţi despuiaţi ce mă despărţeau de locul unde se adunau în neorânduială hainele însuşite. Atenţia tuturora se încorda. Dacă se întâmpla să-i supere careva pe cei în uniformă, pedeapsa s-ar fi revărsat asupra tuturor becisnicilor din lagărul de muncă silnică. Toţi s-ar fi resemnat cu ea, cu o singură condiţie: să ştie pentru ce anume suferea, să aibă satisfacţia unei răzvrătiri, cât de mici, să nu rămână în continuare victimele unui destin absurd, mut, surd, închis în sine însuşi.

Setei comune de un spectacol al răzbunării i se turnă pe gât oţet şi saramură. Emil – nu-l cunoşteam încă, dar de pe urma acestei întâmplări l-am iubit atât de tare – înota cu braţele răşchirate în aer, în mijlocul spaţiului depozit de zdrenţe, îşi păzea capul de loviturile ce plouau de pretutindeni. Nu încerca să scape prin fugă, deoarece caraliii îl împresuraseră. Dintr-o izbitură, celui vânat îi săriseră ochelarii de pe nas. Foarte miop, neputându-se lipsi de ei, se aplecase să-i caute, pe pipăitelea. Câteva lovituri cu cizmă îl îngenunchiară. Am mai apucat să văd şiroaiele de sânge năvălindu-i pe nas şi gură; i se prelingeau pe pieptul de fată, fără peri. Pe spinare şi pe fese, armele contondente năpustite asupra lui îi tăiaseră dungi roşii. Trupul i s-a prelins pe ţarină; se chircea când într-o parte, când în cealaltă, îl tocau cu bombeul, cu talpa ghintuită, cu tocul cu blacheu. Nu-şi mai apăra decât sexul, în palmele petrecute una peste cealaltă.

Ce se întârnplase? Când eram mutaţi cu şlepul dintr-un lagăr în altul, ni se încredinţa, cât dura călătoria, balotul personal de haine civile (“efecte” li se zice). Cu ultimul prilej, Emil îşi descususe mânecile pulovărului şi le strecurase în noul lagăr, să aibă cu ce îşi păzi plămânii când urma să vină iarna: le salvase de toate percheziţiile. Acum, că ninsese, le luase la purtare. Spre ghinionul său, i le găsiseră şi îi fuseseră aruncate în maldărul acela inform. Tânărul, crezându-se destul de şiret, încercase să şi le fure îndărăt. Dar fusese prins asupra faptului.

Impresionat ca şi mine de masacru, fiul de plugar se lipise de el tot atunci. Nu cred că am schimbat cu Todoraş mai mult de o sută de vorbe într-o vară cât am muncit împreună. Mi-era drag deoarece credea că îl apăra pe Emil. De cine? Poale de el însuşi.

George fusese coleg de an universitar cu Emil. Poate că voi schiţa cândva soarta lui deosebit de tragică. Pentru moment nu are rost să spun mai mult decât că suferea de o prăbuşire nervoasă părelnic fără scăpare şi că nu se putea schimba nici o vorbă cu el. Primea cuvintele de mângâiere, dar nu mai era în stare să comunice cu semenii.

Mihai Cocuz, matematicianul, reprezenta, probabil, cea mai strălucită figură de intelectual dintre cele patru-cinci mii de oameni întâlniţi de mine în cursul unei detenţii relativ scurte; căci, între noi fie vorba, ce însemnătate să aibă timpul scurs între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, când alţii au zăcut prin gherle şi un sfert de veac? Înţelepciunea blândă, tolerantă, replica ascuţită, fără să ajungă vreodată să rănească, capacitatea sa de a se purta permanent ca un frate mai mare, necunoaşterea temerii, ceea ce niciodată nu-l conducea, totuşi, până la îndrăzneli necugetate, toate trăsăturile sale se mulau atât de bine pe nevoile mele, încât nicicând nu mi s-a înscris în suflet cu mai multă acuitate personalitatea unui alt amic. Aspirasem pe parcursul lung al condamnării străbătut până atunci să întâlnesc un suflet de om înzestrat pe deasupra şi cu o temeinică pregătire filosofică, ca şi cu o informaţie culturală de o mare amplitudine.

Emil şi cu mine îi sorbeam monologurile fără capăt. Oricât de mult îl preţuiam pe cel dintâi, cum Emil nu se simţea aplecat către artele cuvântului, mă rodea o umbră de gelozie pentru fiecare clipă când novicele într-ale arhitecturii mi-l răpea pe Cocuz, îmbiindu-l să se dăruiască unor teme cu caracter general, eu istovindu-mă de nesaţul după discuţii privitoare la teatru şi literatură. Însă Emil era un om de o rară discreţie. Ca şi când ar fi simţit febrilitatea aşteptărilor mele şi că involuntar îmi punea piedici întru împlinirea lor, se retrăgea adesea în convorbiri şuşotite cu prietenul său, pe care altfel nici nu-l simţeam a fi fost de faţă. În atari clipe, sufletul meu egoist se revărsa ca un ou spart şi se lăfăia senzual, conştient de libertatea totală ce îi era îngăduită, scăldându-se în tiradele lui Mihai.

Ce zile bogate în exultarea raţiunii! Câte bucurii pot încăpea sub aţintirea mitralierelor de pază! Cât de departe de ideea pedepsei prin detenţie se situează doi bărbaţi afundaţi în treburile minţii şi ale sufletului! Cât de slobozi suntem în condiţiile celei mai aspre temniţe, dacă întâlnim un om pe măsura nevoii noastre de absolut! Căci libertatea este un alt nume al prieteniei celei adevărate. Iar lipsa ei o resimţi ca pe o cumplită înlănţuire, atunci când te leagă de un semen al tău obligaţii sociale sărace în dulcea înţelegere a amiciţiei.

Tumultul acesta de raze netulburate era judecat de doctorul Măric, brigadierul a cărui singurătate nu o îmblânzea vorba bună sau cea adâncă a nimănui. El ne agrava sentinţa, refuzându-ne mâncarea bună-rea, câtă socotea comenduirea că ne datora. Deoarece nu izbuteam să ne îndeplinim norma de roabe cu pământ câte aveam de cărat zilnic, medicul nu ne învrednicea decât cu jumătate din polonicul de zeamă lungă ce ne era destinat.

*

Fostul morar Vik ne sosise de prin Harghita. Om cumsecade şi cumpănit; suferinţa îi era mărită de cunoaşterea proastă a limbii române, ce îi învenina solitudinea. Îşi câştiga liniştea sufletească, oferindu-se tuturora de câte ori de ajutor fizic avea careva nevoie; el se aşeza lângă cel trist şi tăcea; el se străduia să descâlcească o băsmuire cui voia să asculte, pocind-o cu buzele sale rumene şi groase, anevoie de înhămat la rostirea noastră.

Departe de a se bucura de o înfăţişare atrăgătoare, ce ar fi contribuit desigur să îi câştige simpatia cu care să-şi odihnească inima, eforturile muncii brute la care se supusese din copilărie, căratul sacilor în spinare, îi dezvoltaseră musculatura toracelui şi spatelui astfel încât aceştia atârnau asupra părţii inferioare a trupului său. Silueta lui nu moştenise din naştere un desen ademenitor, ci era cioplită otova, cutia coastelor urca, fără nici o mlădiere, din şoldurile late, prefăcând tot corpul într-un butuc umanizat. Figura sa, la rândul ei, era lipsită de umbre şi lumini, de modelajul formelor, de profiluri. Nu distingeai nici transparenţe, nici opintiri animalice. Nu; ea se constituia ca una dintre suprafeţele indiferente ale unui mare bulgăre păros. Ochelari cu lentile foarte groase, în ramă neagră, acopereau singurele locuri – orbitele – pe unde, din adâncul acestui burduf de piele netăbăcită, ar fi putut zemui în întâmpinarea semenilor simţămintele lui.

Vik era clădit de o îndărătnică împotrivire a puterii mai presus de noi. Totuşi, l-am calificat “butuc umanizat”. Deoarece palpita în el ceva ce ne era familiar, ceva ce puteam recunoaşte ca al notru, un aer respirabil. Despre de anume era vorba? Gesturile mărunte, surâsul timid, tonul tăcut. Tustrele glăsuiau despre o mare delicateţe sufletească.

Doar cu atâta eram în stare să îl caracterizez. Oricât presimţeam că sub carapacea sa de reptilă colos antediluviană palpita un tată, un soţ sau fiul bătrân al unui şi mai bătrân părinte, nu găseam suficiente imbolduri ale curiozităţii pentru a mă apropia de el. Nimeni nu-i cunoştea peripeţiile traiului. Nimeni nu aflase victima căror acuzaţii politice devenise. Nimeni nu se întreba dacă îi era scris să-şi supravieţuiască anilor de condamnare.

Iată că într-o bună zi, pe când lucram cu sapa, aud zvon în spatele meu. Caraliii erau ascunşi pe vreundeva. Cineva descoperise ceva. Oamenii în zeghe se apropiau pe rând, constatau, îşi dădeau cu părerea, plecau. M-am îndreptat şi eu într-acolo.

Vik înfipsese sapa în pământ şi despicase cu ea cămara de provizii a unui şoarece de câmp sau a altei rozătoare. Puteai citi parţial anatomia cuibului, de ca şi când ai fi ridicat cu macaraua acoperişul unei locuinţe şi ai fi inspectat-o din elicopter. Un tunel cu pereţii perfect rotunjiţi şi atât de bine consolidaţi, încât ai fi spus că erau betonaţi, conducea într-o încăpere cu plan de sol pătrat. În ea, într-o ordine desăvârşită, fusese stivuit aur: boabe de porumb, unul peste altul, astfel dispuse încât nici unul nu ezita, nu se clintea să cadă; cum ar sta lemnele de foc în magazia unui gospodar, la ţară.

– Ce este asta?, am exclamat uimit şi încântat, uitând unde mă aflam şi ce forţe negre mă ţineau legat de acel ogor.

Fostul morar clipi des, dându-mi lămuririle de mai sus.

– Şi nu se strică?, l-am întrebat despre cucuruz.

– De ce?

– Umezeala pământului.

– Nu vedeţi, domnule student, ce uscat este? Ciment!, puse el buricul degetului pe peretele micului depozit. E proaspăt de parcă acum l-a cules.

Apucă între două degete un bob şi îl duse între dinţi. Îl muşcă, închise ochii, încântat.

– Dulceee. Deloc mucegăit. Sănătos.

Am simţit că leşinam de greaţă. Acelaşi bob îl ţinuse şobolanul în bol. Pe el se uscaseră balele lui.

Vik se aplecă iarăşi. Cu o unghie uşură boabelor să se rostogolească pe cele două degete pe care le întinsese şi, de pe ele, să coboare în podul palmei bătucite. Apoi se ridică şi nemaiavând timp de alte comentarii, începu să roadă bob după bob, mişcându-şi încet cutele de la colţurile gurii, aproape chiţcăind de plăcere.

*

Cel mai neobişnuit aspect al foamei l-am remarcat la Jilava. În epocile de destindere politică externă sau internă ni se făcea darul câte unei “plimbări la aer”; adică eram mânaţi într-un ţarc cu pereţi înalţi de trei-patru metri, unde eram datori să alergăm în cerc, unul în spatele celuilalt, împiedicaţi în bocanci fără şireturi şi în zdrenţele pantalonilor vărgaţi nesusţinuţi de curea.

Careva dintre cei şaptezeci de colegi ai mei de cameră izbutise să rupă pe ascuns un trandafir din nişte tufe pe lângă care treceam la dus şi înapoiere. Îl adăpostise într-o cană de metal, pe baza de piatră a ferestrei înalte mascate cu obloane din scânduri negeluite. Constatasem o mulţime de atitudini faţă de floarea alb-purpurie. Mai interesant era un tânăr autodidact, poet în zilele faste, om de o mare curăţire sufletească. Adesea adăsta din lungile sale plimbări taciturne de la un capăt la celălalt al dormitorului pentru a adulmeca gingaş petalele înfoiate şi creţe, scăldate în parfum, ori pentru a le contempla pierdut.

După două sau trei nopţi de la apariţia rozei, chinuit de insomnie, zgomotul unor paşi furişaţi îmi atrase atenţia către zona halei unde se afla şi patul lui de fier. L-am zărit înaintând către fereastră, de parcă n-ar fi fost cu desăvârşire treaz. Gândeam a observa o criză de somnambulism. N-am aflat niciodată adevărul. Ce este cert e că a scos floarea din apă, a ridicat-o cu nespusă dragoste şi, înălţând-o fără să se grăbească, cu o mare linişte, a păscut-o.

“Chipurile foamei nu sunt totdeauna lupi, aşa cum ne vine a crede. Ele pot fi miei şi miale, rugători şi rugătoare blânde după laptele, stropi, al potolirii smerite, pot fi şerpi ce şi-au lepădat pielea şi pândesc, lipsiţi de apărare, din umbra firelor de iarbă, ori curgere înceată a undei clipocitoare, chipurile foamei îţi pot deveni cei mai aşezaţi prieteni şi obiceiul vieţii.”

Astfel intenţionam să încep un poem în proză despre foame, căci foamea este o stare a minţii, o nebunie.