DELIEI, pentru tăria încrederii sale în necesitatea muncii mele de dezgropare a adevărului  MIHAI RĂDULESCU ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE: MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR PRIMA ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE    În chip firesc, în prima intenţie, titlul “Istoriei Literaturii Române de Detenţie” trebuia să fie: Istoria Literaturii Române de Detenţie sub Comunism , fiindcă doar acest cuprins aveam de gând să-l confer lucrării de faţă, când am început redactarea ei. Publicarea în perioada de după Revoluţia din ’89 a numeroase lucrări de memorialistică putându-se încadra în acest gen a produs material mai mult decât suficient, în primii şapte ani de editare liberă (1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenţă a diferenţei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate în concertul general, judecarea contribuţiei fiecărui scriitor la înaintarea cunoaşterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca şi a timbrului, tonului şi modalităţilor estetice variate ce apropie sau separă un memorialist de celălalt. Pe măsură ce scriam mi-am amintit că literatorii români au mai suferit condamnări politice şi în timpurile anterioare îmbolnăvirii naţiei de bolşevism şi şi-au pus pe hârtie memoriile privitoare la executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a pătrunde, odată cu revenirea personală a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte, a descinde în varii universuri concentraţionare, că se numeau Siberia, Văcăreşti, închisorile austro-ungare, ori lagăre de prin alte ţări învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale căror existenţă şi creaţie a depins parţial şi de umbra gratiilor, ori a sârmei ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detenţie sub Comunism îi frustra pe unii înaintaşi glorioşi de dreptul de a fi prezenţi în ea – prin excludere cronologică şi politică -, deşi ei sunt aceia care au început a hrăni cu lucrările lor acest gen literar aparte. Dacă unii...

Una dintre primele victime din lagărele comuniste – publicistul interbelic Onisifor Ghibu Onisifor Ghibu (31 mai 1883 – 31 octombrie 1972), originar din Sălişte, jud. Sibiu, a fost al optulea copil al unei familii sărmane de agricultori montani şi cojocari. S-a şcolit în satul natal, la Sibiu (liceul romano-catolic, cu limba de predare: maghiară) şi la Braşov (liceul românesc). După bacalaureat, urmă cursurile Seminarului teologic-pedagogic din Sibiu şi, în calitate de elev al acestuia, debută în “Telegraful Român”(1903). Peste doi ani surveni şi debutul editorial, cu “Limba nouălor cărţi bisericeşti”, lucrare ce-i aduse, peste munţi, o popularite cărturărească suficientă pentru a obţine o bursă la Universitatea din Bucureşti, sub influenţa profesorului N. Iorga. După ce câştigase prietenia durabilă a lui Octavian Goga, mutându-se în Capitală, dobândi amiciţia lui Gh. Coşbuc, Ilarie Chendi, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Panait Cerna, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă şi alţii, evocaţi cu vioiciune în diverse portrete apărute postum în volum. În 1906 ajunse bursier al Universităţii din Budapesta. În capitala Ungariei este numit redactor la “Lupta”, organul Partidului Naţional Român, cotidian atunci înfiinţat. Astfel începu o lungă carieră gazetărească naţionalistă. Nicolae Iorga îl ajută cu o bursă la Strasbourg, din partea Ligii Culturale; acolo, alături de studiile de istorie universală, filosofie, pedagogie şi filologie romanică se documentă asupra bilingvismului în şcoală. În 1908 se mută la Universitatea din Jena. Aici îşi susţinu teza de doctorat, sub conducerea profesorului W. Rein (“Der moderne Utraquismus oder die Zweisprachigkeit in der Volksschule”), continuând a fi preocupat de bilingvism, problemă privind învăţământul ardelenesc. În toată această perioadă nu şi-a întrerupt colaborarea cu publicaţiile din Transilvania şi Vechiul Regat. În anul 1910 fu numit inspector al şcolilor arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei (Sibiu), în 1912 secretar al secţiei şcolare “Astra”şi membru în comitetele redacţionale ale...

II. ASPIRAŢIA DE A CUPRINDE INTREGUL (Eseul istoric) REVELAREA ŞI EVALUAREA “REEDUCĂRILOR”LA D. BACU În locurile de detenţie politică ale comunismului, lipsa de informare ducea la răspândirea din om în om a numeroase ştiri false despre viaţa în alte penitenciare, în alte încăperi ale aceluiaşi loc de pedeapsă, ori legate de evenimente petrecute prin gherle în diverse momente ale evoluţiei politico-ideologice naţionale, rămase necunoscute condamnaţilor. Nu puţine dintre aceste şoapte se preschimbau în legende, când izbeau închipuirea ascultătorilor ca ieşite din comun, fie în privinţa curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportării reprezentanţilor represiunii. Ele se transmiteau prin inşi neimplicaţi direct în cele relatate, dar care surprinseseră fragmente, le legaseră între ele sau le deduseseră din zgomotele bătăilor, din urlete inexplicabile, din buşituri de uşi metalice, din furarea, printr-o crăpătură a oblonului de scânduri, a imaginii vreunui cadavru în pielea goală pe un capăt de rogojină, părăsit în curte câteva clipe, din vânătăile acoperind obrajii unui nou venit în celulă şi la fel de repede scos din ea, până a apuca să-şi explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o facă. Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulată de atari legende şi tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amănunte sinistre, născocite pe loc în mintea novicilor, deoarece afectele fac casă bună cu imaginaţia şi fără ajutorul motorului ei se sting de la sine. În acest fel mi-au parvenit cele dintâi ştiri despre reeducări, deşi la câteva luni după depunerea sub pământ, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuţi prin acel iad, unul chiar menţionat de surse ca luând parte destul de activă, cu bâta în mână, la convingerea colegilor să devină comunişti, după ce suferise atât de mult încât îşi adusese propriul tată în faţa...

În locurile de detenţie politică ale comunismului, lipsa de informare ducea la răspândirea din om în om a numeroase ştiri false despre viaţa în alte penitenciare, în alte încăperi ale aceluiaşi loc de pedeapsă, ori legate de evenimente petrecute prin gherle în diverse momente ale evoluţiei politico-ideologice naţionale, rămase necunoscute condamnaţilor. Nu puţine dintre aceste şoapte se preschimbau în legende, când izbeau închipuirea ascultătorilor ca ieşite din comun, fie în privinţa curajului eroilor lor, fie a monstruosului comportării reprezentanţilor represiunii. Ele se transmiteau prin inşi neimplicaţi direct în cele relatate, dar care surprinseseră fragmente, le legaseră între ele sau le deduseseră din zgomotele bătăilor, din urlete inexplicabile, din buşituri de uşi metalice, din furarea, printr-o crăpătură a oblonului de scânduri, a imaginii vreunui cadavru în pielea goală pe un capăt de rogojină, părăsit în curte câteva clipe, din vânătăile acoperind obrajii unui nou venit în celulă şi la fel de repede scos din ea, până a apuca să-şi explice colegilor pocirea, de nu refuza cumva s-o facă. Ca orice sentiment, frica, mai ales, era stimulată de atari legende şi tot ea le colora sumbru, le amplifica patetic, le orna cu amănunte sinistre, născocite pe loc în mintea novicilor, deoarece afectele fac casă bună cu imaginaţia şi fără ajutorul motorului ei se sting de la sine. În acest fel mi-au parvenit cele dintâi ştiri despre reeducări, deşi la câteva luni după depunerea sub pământ, la Jilava, am stat cu doi sau trei tineri trecuţi prin acel iad, unul chiar menţionat de surse ca luând parte destul de activă, cu bâta în mână, la convingerea colegilor să devină comunişti, după ce suferise atât de mult încât îşi adusese propriul tată în faţa anchetatorilor (dar fusese atât de puţin convins, el însuşi, încât, la eliberarea ce nu-i...

Nici Virgil Ierunca n-a fost victima reeducărilor. Nici măcar gustul unei închisori sau lagăr comunist obişnuit nu l-a deprins, precum D. Bacu, deoarece a avut statut de refugiat politic de la începuturile comunismului în ţara noastră. Aceasta nu înseamnă că ascultarea relatărilor lui Ovidiu Cotruş – făcute ele însele după memorări ale victimelor autentice, căci nici cel din urmă n-a fost ‘reeducat’, – nu l-au marcat până la a-l forţa să depună mărturia de gradul trei constituită de scrierea “Fenomenul Pitesti “[Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, ed. a II-a], împotriva ororilor desfăşurate între 6 decembrie 1949 şi august 1952, în penitenciarul numit şi în altele. Deosebirea esenţială dintre amintirile directe ale celor implicaţi de-a dreptul în acea nebunie colectivă, dirijată în toate amănuntele evoluţiei ei, şi privind coborârea pe treptele mutaţiilor psihologice de la starea firească omului spre aceea subumană, stă în faptul că obiectele experimentului – deşi n-au putut observa decât cele petrecute în camerele unde au fost depuse – totuşi au surprins pe viu aceste metamorfoze diabolice ale fiinţei umane, pe când Virgil Ierunca nu a putut decât intui, cu mare nesiguranţă, sau deduce logic (dacă logica s-ar potrivi treburilor sufleteşti, ceea ce e prea puţin adevărat). “Fenomenul Piteşti” mi se pare a conţine cea mai clară evaluare psihologică a tentativei de “imitaţie a psihicului omenesc”, organizată şi desfăşurată sub supravegherea iniţiatorului ei, Nicolschi. Conlucrarea la elaborarea cărţii a două cugete aparţinând unor personalităţi de excepţie, a căror vastă cultură universală le-a conferit o familiaritate – cu toate că discutabilă, am văzut – cu ceea ce se petrece în inima şi mintea semenilor, a dus la o cunoaştere altfel greu de dobândit în afara contactului de o viaţă cu literatura. Menţionez că această afirmaţie se cere amendată printr-o stupefiantă remarcă: înşişi Ţurcanu, şeful...

Tendinţa ordonării la Dumitru Gh. Bordeianu “MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători. Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolulLEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare. “Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat...

“MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA“[Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători. Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolul LEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare. “Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat chiar şi de Sfinţii Părinţi,...

“O anumită sfială a mărturisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi” (p. 7), îşi avertizează Viorel Gheorghiţă cititorul în: “ET EGO. Sărata. Piteşti – Gherla – Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele“[Timişoara; Editura Marineasa; 1994]. Totuşi, faptul că “ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi (e vorba despre repetate afirmaţii în acest sens ale lui Gabriel Liiceanu şi ale altora; n. n.), tăcerea victimelor fiind explicată prin ea”(p. 9), Viorel Gheorghiţă purcede la înşiruirea amintirilor, nu ca o  mărturie, ci ca o mărturisire. Însă aduce o precizare ce priveşte modul de realizare a mărturisirii, de validare a ei ca mărturie în cadrul unui proces. Fiind vorba nu doar de un martor, de un privitor, ci de un pătimitor, prestaţia acestuia, în speţă a mea, pentru a fi cât de cât concludentă, se cere a fi integrată unei existenţe şi prezentată ca atare”(p. 10). Aceasta este imaginea in nuce a celor ce se vor desfăşura în continuare şi explicarea extinderii amintirilor de temniţă în trecut, cu existenţa vieţii autorului de la începuturile ei. Avem de-a face, deci, cu o autobiografie în înţelesul normal al cuvântului. Pentru o mai clară ordonare a faptelor şi evenimentelor, memorialistul îşi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristică sau spaţială, ori măcar părţi ale acestor capitole. De pildă, cel dintâi începe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua naşterii sale, excelent simbol al tuturor răstignirilor câte urmează a ne fi comunicate. La acea dată tatăl lui avea 22 ani şi era încorporat; mama – 24; şi mai sta agăţată de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci în vârstă de 2 ani. Urmau să se mai nască în casa de lemn în formă de L, din centrul Gurahonţului: Ştefan şi Florica. Părinţii tatei, cu care convieţuia...

Aristide Ionescu, originar din comuna Ştefăneşti, înflorind la 7 kilometri de Drăgăşani, fiul lui Ion Ionescu, producător de băuturi alcoolice (adăpostea în pivniţă vase cu o capacitate totală de 10 vagoane de vin şi ţuică), s-a opus ruşilor, de nevoie, încă de la vârsta de 22 ani, când, coborând din deal, unde se ascunseseră ai săi de frica năvălitorilor, i-a găsit pe cei din urmă tocmai pe când le jefuiau gospodăria; iar unul dintre pifanii roşii, gătindu-se a-l altoi cu o spiţă de la roata căruţei, tânărul îl îmbrânci, dându-l tava şi-n tărbacă pe treptele beciului, şi ţâşni spre cimitir, unde, ascuns după o cruce, îl aşteptă strângând în pumn un pistol de 6,35 mm. După o căutare călare ce dură un ceas de încordare şi spaime, bolşevicul renunţă. Acest eveniment şi condiţia generală a românului tot mai mizeră în urma cotropirii ‘aliaţilor’ de la răsărit – foarte amănunţit analizată la nivelul întregii ţări – îl pregăteau la o opoziţie dârză faţă de noul regim. Se adăugară, rând pe rând, impresii şi tresăriri ale vrăjmăşiei împotriva străinilor şi a ‘ordinii’ noi impuse de ei. “N-am uitat niciodată ochii negri ai unei fetiţe de 8-9 ani strivită de roţile unui autocamion al armatei sovietice. Am fost martorul acestei scene zguduitoare care a avut loc pe bulevardul gării din Craiova. Deşi şoferul a văzut că a strivit-o, n-a schiţat nici o intenţie de a opri. M-am repezit la ea s-o ridic, dar pieptul şi o parte din bazin îi erau strivite şi sângele curgea năvalnic. Numai capul îi era întreg. Avea faţa albă încadrată de un păr auriu şi ochii deschişi, negri, priveau a mirare, o mirare nevinovată. În clipa aceea am avut impresia că am înaintea mea o icoană. M-am închinat, am îngenunchiat şi am...

Un titlu izbitor şi incitant a găsit Remus Radina pentru textul “stabilit”de el (îşi avertizează el cititorul, pe pagina de gardă), pentru “Amintirile din Închisoarea Piteşti”ale lui Eugen Măgirescu: “Moara dracilor” – l-a preluat pe cel al unei poezii compuse de acelaşi memorialist, publicată în finalul (prea!) scurtei sale cărţi. Eugen Măgirescu, născut la Scorţeni – Vaslui, a căzut pentru a doua oară în închisoare, la două zile după absolvirea Facultăţii de Drept din Iaşi, oraş unde-şi câştiga existenţa ca pedagog la Liceul Internat. A fost arestat în noaptea de 14-15 mai 1948, odată cu imensa majoritate a elevilor şi studenţilor legionari din ţară . Dus la Galata, apoi vărsat în penitenciarul Suceava, ca toţi moldovenii în situaţia sa, condamnat la muncă silnică, e condus la Centrul de Reeducare Studenţească de la Piteşti, unde intră sub pumnii lui Eugen Ţurcanu şi Viorel Negrilă, după o convorbire cu colonelul Sepeanu, adjunct al ministrului de Interne, al cărei rost a fost să-i verifice tenacitatea cu care rămânea agăţat de convingerile pentru care fusese condamnat şi să-i hotărască intrarea în “moara dracilor”. La zdrobirea sa contribui cu patruzeci-cincizeci de ciomege şi gardianul Georgescu. Această îndreptare către marea sa despărţire de sine însuşi, prin mijlocirea terorii, i-a fost prevestită de un vis al colegului Liviu Băruţea (“venise gardianul, (…) m-a luat pe mine şi m-a bătut groaznic, să mă omoare”; p. 14). Visele, îmi motivez mereu atenţia ce le-o acord, constituiau, în temniţe, materie de co mentariu bogat, de crezământ, de ‘contact’ cu viitorul şi destinul. Distrus fiziceşte şi moraliceşte (îşi acuză logodnica, părinţii, amicii, colegii, în cadrul demascării la care este supus prin violenţă), e folosit ca sclav provocator, rob turnător şi bătăuş (al prietenului său Tufeanu), şi este ales de Ţurcanu în “comitetul”unei camere unde urma...

Titlul amintirilor lui Ioan Muntean explică trei toponimii printr-o negare paradoxală: Cluj ‘Aiud via Piteşti sau Amintiri din anii care nu au fost [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997]. Doresc să iau această neobişnuită punere în temă şi esenţializare a conţinutului drept o primă intruzie a umorului (dar cât de patetic aici!) – printr-o indicaţie de itinerar, al umorului autorului. Iar dacă este să căutăm înapoia umorului drama, ceea ce se numeşte În loc de epilog lămureşte a doua parte a titlului, nu doar cu duioşie, ci şi cu multa tristeţe ce va izvorî, alături de zâmbet, din paginile ce urmează. Într-o clipă de intimitate, toamna, lângă un butuc de vie, autorul s-a fotografiat cu de curând aleasa-i soţie. Pe spatele pozei a consemnat: “Idilă târzie Care-ar fi putut să fie ÎN ANII CARE NU AU FOST.” Doctorul ardelean Ioan Muntean, lovit cum numai cei trecuţi prin demascări au putut fi, are o bună dispoziţie, când scrie – mai ales în primele zeci de pagini ale amintirilor sale -, ce-i poate fi invidiată de toţi foştii deţinuţi politici. Niciodată nu-l surprinzi, la lectură, posac, vindicativ, încruntat, demonstrativ, moralizator, vehement, ars de durere şi cu amintiri negre – deşi mai negre decât sunt ale sale şi ale tuturor celor prezenţi în această carte, mai greu! Firea lui e bine dispusă mereu, iar punerea pe hârtie a celor trăite pare să-l bine dispună şi mai mult. De aici, o poftă neoprită de vreo stavilă, o poftă de a istorisi în flux continuu şi egal păţaniile sale, cu o limbă simplă, populară, însămânţată când şi când de regionalisme cu aer tonic şi intim, şi familiarisme, ce contribuie la apropierea dintre sufletul naratorului şi al cititorului, îndepărtată fiind goma adusă de limbajul căutat, rigid, temător de pericolul de a te...

Justin Ştefan Paven, astăzi episcop al Bisericii greco-catolice, a ajuns în puşcărie la vârsta de douăzeci şi patru de ani, ca membru al unei organizaţii studenţeşti regaliste, numită “Stema Ţării”, după titlul unei reviste al carei naş fusese, ca şi redactor unic, alături de Titus Pittini, răspunzător de grafica şi machetarea ei. “Iniţiatorul organizaţiei noastre, un avocat de orientare socialistă, Vladimir Corbasca, încercase să participe la alegerile din 1946, cu un partid înfiinţat de el, dar neîntrunind numărul de adepţi, nu fusese înscris pe liste. În aşteptarea unor eventuale noi alegeri, încercase cu noi să-şi formeze cadre pentru o platformă de viitor” (p. 29). Pentru această activitate a primit o condamnare de trei ani. Încă de la acest prim citat, se face simţită înclinarea autorului spre duhul blând ironic şi abia fâlfâind delicat între gând şi cuvânt. Întreaga scriere este alertă şi impregnată de acelaşi spirit ironic, cel puţin înainte de rememorarea începutului reeducărilor. Ea intră de la primele rânduri în materie, fără introducere, trântind în capul cititorului ordinul caraliilor, resimţit ca o lovitură, aşa cum îi izbise şi pe cei arestaţi. “– Mişcă-te mai repede, banditule, şi ţine mai aproape! Cu pistoalele automate strânse în poziţia de a trage imediat în cel care ar fi făcut un singur gest de ieşire din rând, miliţienii tineri, pregătiţi cu multă grijă şi responsabilitate ideologică, se sileau să-şi arate zelul de combatanţi în lupta pe care ‘partidul’ o declanşase contra “trădătorilor şi duşmanilor patriei”. Mergeam de-a valma, înghesuiţi unul în altul, cu câte o bocceluţă, silindu-ne să nu ‘ieşim’, apropiindu-ne de cordonul ameninţător cu moartea al celor ce “îşi făceau datoria”către …patrie, adică partid. Drumul cobora într-un debleu, la capătul căruia, sub nivelul pământului, se aflau nişte ziduri groase de cetate, cu creneluri şi ferestruici de...

Dacă există un memorialist al reeducărilor sentimental (şi nu ‘un memorialist sentimental al reeducărilor’, fiindcă în acestea nu găseşte, pe bună dreptate, nimic romantic), acela se numeşte Mihai Timaru. Iar sentimentalismul său se manifestă de câte ori îşi aminteşte de părinţi, de fraţi, de soţie şi, mai ales, de fiul lui, de socru, de cumnaţi, de colegii din şcoala primară; sentimentul îi provoacă lacrimi când este vorba despre codeţinuţi şi de dragostea mângâietoare ce-i ajută a se susţine unul pe celălalt în grelele încercări ale temniţei, ce par a nu se mai isprăvi vreodată, ca şi atunci când evocă patriotismul. Ca sechelă a unei boli de nervi dobândită în timpul reeducărilor, crizele nervoase ulterioare îi sunt declanşate deobicei de înduioşări afective a căror intensitate urcă peste limitele puterilor sale de suportare. Înainte de punerea în aplicare a decretului de graţiere ce a dat libertate tuturor deţinuţilor politici, până şi cei din Aiud au primit dreptul la o carte poştală în care să solicite un pachet de la familie – primul după treisprezece ani jumătate de izolare de ai săi, în cazul autorului. Aflând că se făcuseră mari presiuni asupra soţiei lui ca să divorţeze, că averea îi fusese confiscată, că-şi creştea băiatul cu andreaua, Mihai Timaru n-a avut curajul să-i scrie dânsei, ci a expediat cuvintele sale unui preot cunoscut, cu rugămintea să i le transmită, dacă era cazul. “Te întreba ofiţerul de la cine aştepţi pachetul. După ce-i spuneai de la cine-i, îţi înmâna pachetul desfăcut. După exact 10 zile de la data expedierii scrisorii acasă, voi fi anunţat şi eu să mă prezint să-mi ridic pachetul. Coincidenţă, că în aceeaşi zi va primi şi Andronescu Demostene pachet  (este vorba despre poet şi memorialistul reeducărilor din 1963-1964 de la Aiud; n. n.) şi...

Dacă din lucrarea lui Octavian Voinea “Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”. Mărturii redactate de Gheoghe Andreica[Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996], n-ar fi rămas decât paginile ce le citez imediat în continuare, numele său tot s-ar fi înscris definitiv în istoria gândirii române asupra vieţii în penitenciare, atât de temeinică şi de succintă analiză a fenomenului reeducaţional a izbutit să cuprindă în ele. Trebuie menţionat interesul acestui fragment şi pentru cercetătorii în pedagogie, pentru moralişti, pentru studioşii victimologiei, pentru psihologi, pentru antropologi. “TEHNICA SPĂLĂRII CREIERULUI Înainte de a intra în subiectul propriu zis al “tehnicii spălării creierului”, unica invenţie de care a fost capabil comunismul, trebuiesc ştiute câteva lucruri. 1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală care îi este suficientă numai lui. 2) Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai adaugă şi alte forţe datorită: – Educaţiei – Culturii acumulate – Experienţei – Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins şi nevăzut. 3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta “spălării creierului”este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni, ce crează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic. Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor – se bazează mai mult pe superstiţii – la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism. 4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină...