ORIGINILE

Una dintre primele victime din lagărele comuniste – publicistul interbelic Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu (31 mai 1883 – 31 octombrie 1972), originar din Sălişte, jud. Sibiu, a fost al optulea copil al unei familii sărmane de agricultori montani şi cojocari. S-a şcolit în satul natal, la Sibiu (liceul romano-catolic, cu limba de predare: maghiară) şi la Braşov (liceul românesc). După bacalaureat, urmă cursurile Seminarului teologic-pedagogic din Sibiu şi, în calitate de elev al acestuia, debută în “Telegraful Român”(1903). Peste doi ani surveni şi debutul editorial, cu “Limba nouălor cărţi bisericeşti”, lucrare ce-i aduse, peste munţi, o popularite cărturărească suficientă pentru a obţine o bursă la Universitatea din Bucureşti, sub influenţa profesorului N. Iorga. După ce câştigase prietenia durabilă a lui Octavian Goga, mutându-se în Capitală, dobândi amiciţia lui Gh. Coşbuc, Ilarie Chendi, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Panait Cerna, Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă şi alţii, evocaţi cu vioiciune în diverse portrete apărute postum în volum. În 1906 ajunse bursier al Universităţii din Budapesta. În capitala Ungariei este numit redactor la “Lupta”, organul Partidului Naţional Român, cotidian atunci înfiinţat. Astfel începu o lungă carieră gazetărească naţionalistă.

Nicolae Iorga îl ajută cu o bursă la Strasbourg, din partea Ligii Culturale; acolo, alături de studiile de istorie universală, filosofie, pedagogie şi filologie romanică se documentă asupra bilingvismului în şcoală. În 1908 se mută la Universitatea din Jena. Aici îşi susţinu teza de doctorat, sub conducerea profesorului W. Rein (“Der moderne Utraquismus oder die Zweisprachigkeit in der Volksschule”), continuând a fi preocupat de bilingvism, problemă privind învăţământul ardelenesc. În toată această perioadă nu şi-a întrerupt colaborarea cu publicaţiile din Transilvania şi Vechiul Regat.

În anul 1910 fu numit inspector al şcolilor arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei (Sibiu), în 1912 secretar al secţiei şcolare “Astra”şi membru în comitetele redacţionale ale revistelor “Luceafărul”, Românul”, “Transilvania”, pentru ca, în 1914, să se refugieze la Bucureşti, împreună cu soţia sa. Aici fondă “Tribuna”, împreună cu C. Bucşan şi Gh. Popp, deveni membru al redacţiilor “Revistei generale a învăţământului”, al “Buletinului Casei şcoalelor”şi al “Gazetei Ostaşilor”. În 1916, în contumacie, a fost condamnat la moarte de Tribunalul militar din Cluj, pentru dezertare.

Refugiindu-se în Basarabia, întemeie, alături de Pan Halippa, Partidul Naţional Moldovenesc. Începu o luptă biruitoare pentru introducerea alfabetului latin în şcoală şi administraţie. În 1917, edită “Şcoala Moldoveneasc㔺i “Ardealul”, ce se preschimbă în cotidian (“România Nouă”) la 24 ianuarie 1918 – organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor , Onisifor Ghibu fiind primul militant pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat. Caracterul său de luptător pentru românismul de pretutindeni îl făcu iubit în toate casele românilor, oriunde ar fi fost ele înălţate.

După Unire fu chemat secretar general al Resortului învăţământ din Transilvania, în cadrul Consiliului Dirigent. În această calitate înfiinţă Universitatea românească de la Cluj. Până în 1945, publică în jur de o sută lucrări în volum şi broşuri şi o mie cinci sute de articole şi studii în periodice. Acesta fu momentul când îndârjirea arheologului Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Cluj, sub guvernarea legionară şi sub cea comunistă, apoi rector al Universitătii, asociindu-se într-un complot ruşinos cu istoricul Silviu Dragomir, fost ministru al minorităţilor, cu fostul student al lui Onisifor Ghibu Petre Lepedeanu şi cu alţii, a obţinut epurarea din Universitate a profesorului şi arestarea lui, în urma căreia a redactat Ziarul de lagăr. Caracal – 1945 [Ediţie îngrijită de Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu. Cuvânt înainte de Romeo Dăscălescu. Tabel cronologic, postfaţă şi note de Octavian Ghibu; Bucureşti;  Editura Albatros; 1991]. După eliberarea din lagărul de la Caracal, continuă să scrie imens, fără a mai publica şi câştigându-şi existenţa mult prea modestă cu muncă de negru, plătită mizerabil. În anul 1956, iarăşi arestat, fu condamnat de tribunalul militar Sibiu pentru un memoriu adresat conducerii de stat U.R.S.S. în vederea retrocedării Basarabiei, Bucovinei şi a părţii din Moldova acaparate de sovietici în 1940. În ianuarie 1958, la intervenţia prietenului său din tinereţe, Petru Groza, a fost pus în libertate. Mai trăi patru ani. Opera sa a fost parţial publicată datorită energiei şi perseverenţei exemplare ale fiului său Octavian O. Ghibu, de memorie fără egal în istoria culturii române, pentru abnegaţia cu care s-a dedicat aducerii sub lumina tiparului a scrierilor defunctului său părinte.

Se înţelege că paginile pe care le parcurg în continuare sunt redactate de un gazetar şi nu de un literat, ceea ce, scăzându-le interesul estetic, le măreşte autenticitatea şi vigoarea cu care este urmărit în ele adevărul cotidian al perioadei.

Caracteristica descrierilor lui Onisifor Ghibu este notaţia grăbită, nervoasă şi esenţială, ca din străluminarea unui flash, calităţi ce nu jefuiesc peisajul de atmosfera ce-i e proprie – singura, de fapt, importantă -; dimpotrivă. “Aseară a venit o ploaie torenţială, care a transformat lagărul într-un lăcaş de baltă. Pe întuneric, au sosit de la Timişoara alţi 13 deţinuţi” (p. 17). Odată cu scurgerea câtorva zile, deprimarea adusă de aspectul meteorologic duşmănos creşte: “Azi-noapte şi aseară a plouat grozav. E o vreme teribil de rece şi de urâtă. Eu mă simt prost; tuşesc şi mă doare capul. Afară nu poţi ieşi, căci e un noroi în care abia înoţi, în cabană e un iad. Azi-noapte au apărut după ploşniţe, păduchi şi cloţani” (p. 20). Autorul nu se opreşte în faţa peisajului pentru a-l contempla şi nu-i scoate în evidenţă frumuseţea; mai mult, aplecarea către elementele estetice lipseşte cu desăvârşire din Ziar. Discuţia despre peisaj priveşte inimicitatea lui (“S-a schimbat vremea. Ieri a plouat puţin. A încetat prăfăraia cea mare, care ne bagă şi hainele în boală”; p. 64) sau, rareori, contribuţia lui la intensificarea stării agreabile produsă de o sărbătoare sau o întâlnire amicală. Natura poate fi şi leagăn al superstiţiilor mediului patriarhal sătesc din care provine pedagogul: “Astăzi pe la ora 1 s-a văzut în jurul soarelui un cerc mare întunecat, bordat la margini de un fel de curcubeu. Un fenomen minunat de care n-am mai văzut şi care a trezit uimirea tuturor. Să fie un semn?” (p. 71).

Acelaşi interes pentru fotografierea exactă, dar cu o mai insistentă şi deasă oprire asupra detaliului, demonstrează Ghibu şi în portrete.

“Dna Moţa este o femeie voinică, înaltă, cu linii tari şi expresie în faţă. Părul puţin extravagant pentru văduva unui om ca Ionel Moţa, mort pentru neam şi pentru Christos. Îmbrăcată într-o rochie modestă bej-deschis, cu dungi mai închise, pantofi cu talpă de plută şi cu călcâie destul de înalte. Ţinută demnă. Ar putea fi la nevoie chiar impunătoare. Pare o femeie cu mare voinţă şi spirit de independenţă. La primele cuvinte ale mele, îmi spune că numele meu era des amintit în casa lor. Mă uit împrejur: colţul de cabană în care era adăpostită dna Moţa a devenit un veritabil salon cu covoare pe jos, cu canapele cu pături aşternute, cu cearşafuri cu dantele de Olanda… Paturile, toate capitonate cu hârtie roz şi verde… Se vede aici ochiul şi voinţa unei femei care nu vrea să ia lucrurile aşa cum sunt, ci le preface aşa cum îi place ei, făcând din nimic lucruri frumoase şi plăcute”(p. 27). Revenind, “salonul era aranjat ca în poveşti. (…) A fost o după-amiază foarte plăcută. Bineînţeles, ni s-a servit, ca în vremurile bune, dulceaţă din chisea, vin, prăjituri şi cafea neagră”(p. 27-28). Însă atari portrete nu sunt des întâlnite în jurnal. Este evident că autorul a fost impresionat de persoana descrisă (nu de însemnătatea ei, ca oglindire a simbolului reprezentat de soţul socotit martir – pentru că portretul doamnei Codreanu, în opoziţie cu acesta, se clădeşte mai mult din rostiri, ezitări, jene şi lacrimi). Nici asupra personajelor masculine nu insistă cu mai precisă aplecare.

Consternat constat că, deşi lagărul era plin de personalităţi culturale, abia de pot privi chipul unui C. Gane: “A îmbătrânit cel puţin cu 4-5 ani. Azi măcar îl poţi lua ca model pentru un sfânt bizantin. Scrie mereu, scrie. Azi îl văd copiind un roman, scris aici, “Rădăcini”. Bietul scriitor s-a refugiat în alte lumi, ca s-o uite pe asta. Dar până una, alta, se usucă pe picioare”(p. 88). Culege de la un terţ o ştire despre altcineva care interesează istoria culturii noastre: “Invăţătorul I. Onel a învăţat carte de la tatăl lui Vasile Pârvan. Era un beţiv notoriu. Pleca la oraş sâmbătă şi nu se întorcea până miercuri-joi, după chefuri fără sfârşit. Onel a ajuns abia în clasa a III-a să cunoască literele şi să poată citi” (p. 130). La aceste rare schiţări de profiluri umane, se adaugă poate cea mai impresionantă evocare a întemeietorului Mişcării Legionare, una ce contrazice toate portretele sângeroase ce i-au fost zugrăvite în ultimii cincizeci de ani de măsluire a istoriei naţionale. “Alaltăieri am stat mult de vorbă cu profesorul Leonida Secreţeanu, de la Ploieşti, un intim odinioară al “Căpitanului”. Mi-a destăinuit un amănunt: În ziua ultimelor alegeri din decembrie 1937, se găsea la “Căpitanul”. Veneau mereu ştiri din judeţe despre reuşita legionarilor. “Căpitanul”era foarte trist.

– Ce-am visat şi ce-am ajuns! Nu deputaţi îmi trebuiau mie, care să-şi irosească puterile în sterpe lupte fratricide, ci apostoli, educatori, reformatori.

În acelaşi timp a intrat radioasă în biroul “Căpitanului”studenta propagandistă, pe care am cunoscut-o şi eu la Băile Herculane, strigând:

– Căpitane, învingem pretutindeni! Mâine, garda feminină vrea să defileze înaintea d-voastră în semnul biruinţei.

– Lăsaţi-mă cu gărzile feminine! Nu-mi trebuie femeile pentru luptele politice, ci pentru educaţie şi pentru gospodărie.

E bine să fie reţinute aceste mărturisiri ale lui Secreţeanu”(p. 154). Într-adevăr, ele îl prezintă pe Corneliu Zelea Codreanu ca întemeietor al unei mişcări de reînviere naţională pe plan moral şi nu al uneia de luptă haotică împotriva conaţionalilor, cum a fost ea acuzată a se fi desfăşurat.

În schimb, autorul jurnalului de lagăr este mai sensibil la cuprinderea şi reţinerea destinelor ieşite din comun prin elementul dramatic, material din care, lesnicios, ar fi putut alcătui ulterior un reportaj vrednic de tot interesul.

“Vasile Vasiloschi din Sântilie, de lângă Suceava (…), s-a dus astăzi lângă tatăl său care, tocmai cu o lună de zile înainte de aceasta, fusese înmormântat în satul său natal, în ziua de 14 aprilie. Fiul său, Vasile, se găsea în acea zi arestat la Suceava, încă de la 7 octombrie 1944, dar pentru înmormântare i s-a dat învoire de 4 zile, după care s-a întors de bunăvoie la închisoare. Bătrânul murise de tifos exantematic şi fiul său Vasile, un român voinic de 41 de ani, însurat cu doi copii, a luat baccilul boalei cu sine la Suceava. După trei zile a fost pornit, împreună cu ceilalţi 15 suceveni, la Caracal. Se agită zile pe drum, în frig şi mizerie de nedescris. Ajuns aici, a dus câteva zile boala pe picioare, apoi constatându-se că e atins de exantematic a fost dus la spitalul judeţean. Se pare că între timp a căpătat şi un erizipel (brâncă) – ambele au dus la sfârşitul fatal.

Azi Vasile Vasiloschi a fost înmormântat în cimitirul din capătul lagărului, între salcâmii frumos înfloriţi, sub un cer senin şi cald, într-o groapă pe care i-au săpat-o patru consăteni de-ai lui, deţinuţi în lagăr.

Am asistat şi noi la actul înmormântării de după zidul de sârmă ghimpată (…) şi i-am cântat în surdină “Veşnica pomenire”. (…)

V. Vasiloschi fusese legionar. Legea l-a condamnat la 2 ani închisoare pe care a făcut-o. După închisoare l-au dus în lagăr, de unde a scăpat. A participat apoi la campania din Rusia, cu coloanele. Apoi s-a întors acasă, unde după o săptămână a fost din nou arestat şi ţinut până la moarte

Între timp a fost mutat dintr-o închisoare în alta, timp de 20 de zile pe jos, astă-iarnă de la Bucureşti la Piteşti şi întors etc. Astăzi el se odihneşte, în sfârşit, în pământul Caracalului”(p. 46).

“Am stat astăzi mult de vorbă cu Ilie Matei, ţăran din Cerveni, jud. Teleorman, de la cabana 20. E aici de la 10 aprilie, numai cu ce e pe el: o cămaşa, izmene, cojocel şi opinci de porc. Are doi feciori însuraţi, ambii concentraţi de multă vreme. A fost luat de la arie şi adus aici fără să ştie de ce. A fost şi el legionar. Arestat astă-toamnă, a stat patru luni la arest, până ce comisia de triere l-a găsit nevinovat şi i-a dat drumul. La câteva luni a fost adus în lagăr. A avut 2.000 lei, pe care i-a cheltuit cu drumul şi cu rogojina. N-are un singur leu. N-a scris acasă, n-are o carte poştală şi n-a primit ştiri de la ai săi. A scăzut de când e aici 10 kg. Stă toată ziua fără nici o treabă, de se prosteşte. În cabană cu el mai sunt 22 de ţărani din Teleorman. I-am dat o carte poştală pe care a scris-o în faţa mea, şi 500 lei.

Polonezii care sunt cu el în cabană capătă în fiecare săptămână pachete de la o societate americană, şvabii de la Timişoara au din belşug de toate. Numai bieţii ţărani români trăiesc în zdrenţe, în murdărie şi flămânzesc” (p. 58-59).

“Păr. Vasilescu de la Râmnicu Sărat, consilier eparhial la Buzău. Tată a 12 copii, dintre care 8 în viaţă: 4 băieţi şi 4 fete. Bănuit de legionarism. Ginerele său, preotul Potocea, mi se pare, legionar şi el, plecat în Germania în 1941, cu familia rămasă aici. În loc ca ţara să-i dea un premiu şi diferite înlesniri să-şi poată susţine familia numeroasă, îl aduce în lagăr, lăsându-i familia, pe scumpetea şi nesiguranţa de astăzi, pradă mizeriei!” (p. 93).

Dealtfel, Onisifor Ghibu este conştient că cele văzute şi înregistrate sunt esenţiale în descrierea vieţii unei naţii şi că rolul său ar putea fi să le adune: “Mă gândesc că, în adevăr, n-ar fi o pierdere de vreme să fac o carte despre viaţa de lagăr, să fixez în ea situaţii, scene, filme, caractere, lupte, perspective, cruzime şi laşităţi, tipuri de apaşi şi tipuri de luptători. S-o scriu aici? Mă tem că aici n-aş putea-o. Dar, acasă, o să mai am posibilităţi pentru aşa ceva? În tot cazul, trebuie să fi trecut întâi prin toate, inclusiv momentul eliberării. Şi apoi, aici nici nu ştii dacă poţi păstra ce scrii. Şi ce poţi scrie între împrejmuirile de sârmă ghimpată?”(p.108). Pasajul este interesant pentru însăşi cartea pe care o scriu eu: astfel se crează literatura de detenţie a unui popor. Ghibu se încurajează cu exemplul altcuiva: “Mircea Damian a publicat o carte, “Rogojina”, roman trăit la Jilava, Malmaison, Văcăreşti… şi pe mine cine ştie ce mă mai aşteaptă?”(idem). După cum se vede, viitorul, cu spaimele sale, atârnă mult mai greu decât chemarea documentului, respectiv a literaturii de detenţie, pe care totuşi, fără a fi conştient de asta, o îmbogăţeşte cu însuşi procesul ţinerii “Ziarului de lagăr”.

Printre preocupările de lagăr ale autorului sunt şi acelea privind perspectivele ce i-au rămas. “Începe a mă preocupa gândul: ce voi face după ce voi ieşi de aici şi după ce voi trece la pensie sau voi fi epurat? Părintele Herlo stăruia neapărat astăzi, să-mi scriu memoriile. Desigur că asta ar fi o ocupaţie dintre cel mai senine şi folositoare, poate că pentru viitor, deşi asta nu-i deloc sigur. Să-mi pun în ordine toate hârtiile şi să le las Academiei Române. Dar, pentru asta ar trebui să mă mut la Bucureşti. Asta ar însemna să rup cu Sibiul, cu Săliştea, cu Stana. De Cluj nu mai zic nimic, căci un Cluj ca cel de astăzi nu-mi spune nimica. Dar, o să-mi pot găsi la Bucureşti o căsuţă cu 2 odăi, mai mult nu-mi trebuie, în regiunea Academiei, cu puţină grădină, cu linişte ca să pot lucra? Evident, nu voi lucra acasă, ci la Academie, unde mi-aş depozita întreg tezaurul meu ştiinţific şi moral. Dacă voi putea găsi la Academie o modalitate ca lăsământul meu să nu se împrăştie şi să-l pot utiliza oricând?” (p. 67). Bietul cugetător, conştient că epurarea sa a devenit ceva sigur, îşi face iluzii asupra pensiei ce i s-ar datora (dar nu va veni să-l ajute a trăi, decât prea tardiv…) Iar în privinţa Academiei Române, nu ştie că timpurile noi vor alunga din sânul ei pe toţi adevăraţii purtători de făclie românească, pentru a face loc unor neisprăviţi culturali, dintre care cei mai de vârf chiar fără şcoală primară încheiată! Repet: dacă fiul său Octavian O. Ghibu, nu şi-ar fi închinat existenţa, întreruptă de două condamnări politice, recuperării şi publicării operei tatălui său, nici o Academie zis-Română n-ar fi avut nevoie de ea, ci doar Securitatea.

Punerea pe hârtie a unei cărţi de memorialistică despre cele trăite revine când şi când, obsesiv, ca o datorie a martorului victimă.

“Poate că o dată o să scriu o carte şi despre iadul din acest lagăr. O să public atunci, probabil, şi memoriul către căpitan, despre Universitatea Liberă şi cel către Mihai (Majestatea Sa; n. n.). Poate să găsesc, cumva, şi un editor. Aş începe cu ziua de 21 martie. Când am primit brevetul de recunoştinţă pentru 25 de ani în serviciul Statului şi aş urma cu clinica de a doua zi şi cu arestarea mea din Sibiu, cu toate peripeţiile ei. Voi avea nevoie şi de datele de la Tavi(fiul său Octavian; n. n.) , cu ce a mişcat el la Bucureşti. Apoi, plutirea în vag, cu teama deportării în Rusia, cu gânduri de evadare şi de sinucidere în cazul unei astfel de deportări şi de evadare nereuşită. Apoi, plecarea în vagoane de vite la Caracal. Intrarea în lagăr, cu cimitirul de alături în care sunt îngropaţi foarte mulţi prizonieri ruşi şi germani, locatari anterior nouă ai lagărului”(p.148-149). Şi continuă tot astfel, adunând în minte toate documentele ce i-ar putea folosi să-şi înjghebeze scrierea şi toate numele de persoane, ilustrând toate păturile sociale şi firile variate la maximum, pe care nu se cuvine să le omită.

Cititor impenitent, lagărul îi oferă consemnatorului de note zilnice şansa să întârzie, la îndemâna cărţilor găsite pe la colegi (de ce nu cerea cărţi de la familie, care îi aducea sau trimitea cu regularitate pachete alimentare sau cu îmbrăcăminte?), şi să-şi dea în vileag (deoarece are instrumentul jurnalului la dispoziţie) tipul de lectură rămas sever, critic, personal mai mult decât obiectiv. Lecturile sale sunt, va să zică, nu prea alese, de la filosofie la Cezar Petrescu sau Erich Knight.

Deschiderea unei lucrări, cu adevărat importante, “Istoria filosofiei contemporane” de P. P. Negulescu, vol III şi IV, îi zmulge dojeni ce nu privesc conţinutul – cu o excepţie, dar cât de lichidatoare! -, ci mai ales forma editorială. “Ceva cam multă peltea. Tiparul ultra modern. Biografiile tipărite cu aceleaşi caractere ca şi expunerile de doctrină. Cartea n-are index”(p. 52). Totuşi, lasă impresia că, sub pojghiţa – groasă… – de nemulţumire creată de “Istorie” există o râvnă de a-l împinge pe autor să adopte un colaborator, ceea ce vădeşte că ştie a-l aprecia, deşi n-o arată. Ideea îi vine din nemulţumirile create de lucrarea monumentală, al cărei stil nu pare a-l băga în seamă, nici expunerea a cărei curgere majestuoasă asemenea apelor bogate ale unui fluviu nu-l impresionează. “Nici un relief şi nici un punct de vedere românesc, măcar de arătare a influenţei filosofiei străine asupra românilor. Despre Herbart scrie 83 de pagini, dar nimic despre influenţa lui asupra românilor. Ce minunată carte ar fi “Istoria filosofiei cu deosebită considerare la manifestările ei şi la influenţele ei la români”! Chiar numai a încerca aşa ceva şi ar fi minunat lucru. Ce-ar fi dacă cineva i-ar propune lui Negulescu să programeze ca a II-a ediţie a cărţii lui de astăzi o asemenea carte, bineînţeles, în colaborare?” (p. 67). Pe când “Destinul omenirii”,lucrarea aceluiaşi, o califică drept scrisă “clar şi atrăgător”(p. 70). În sfârşit, concluziile lecturii nu mai au violenţa ce i-a colorat primele comentarii; dimpotrivă. “Am isprăvit ieri vol. III din “Istoria filosofiei contemporane” de P. P. Negulescu. Carte limpede” – cât a aşteptat până la a recunoaşte acest merit indiscutabil al istoricului filosofiei, creatorul celei mai ‘limpezi’ şi cuprinzătoare naraţiuni asupra ideilor şi legăturilor dintre ele din întreaga literatură română! – , “dar cam lătăreaţă. Dacă i s-ar asocia cineva pentru o nouă ediţie”– revine el la oful precedent – , “mai concisă şi mai bogată, cu referiri româneşti la fiecare capitol, ar fi o carte de mare folos. Autorul cunoaşte subiectul în mod amănunţit şi are o expunere obiectivă şi clară. Cartea poate fi înţeleasă de orice intelectual. Ce interesant ar fi fost, de ex. vorbind de etica lui Herbart, să amintească de “Idealurile morale”ale lui dr. I. Stroia etc. Încercarea timidă a mărgineanului din Cacova, Stroia, de preocupări teoretice morale mai multe!” Este înduioşător patriotismul său local; cum ar fi arătat discutarea filosofilor cei mai mari ai lumii, în paralel cu dr. Stroia din Cacova?!… “Apoi, ce interesant ar fi fost să vorbească, măcar într-o paranteză(pretenţiile scad, sub greutatea întregului!) , despre efectul lui Schopenhauer asupra României, de la Eminescu şi Maiorescu, până la Petrovici. Ce ne trebuie nouă, popor neformat, religios, ortodox, preocupări de ale lui Gudrop?”

Nici nu-şi pune problema că solicitarea sa alcătuieşte materia altei munci, aşa cum o menţionează, cu alte obiective.

Cititorul revine la elemente de construcţie formală a cărţii, nici într-acestea săturându-se vreodată de incriminarea ei în privinţa absenţei culturii române din cuprins – deşi nici o clipă autorul nu şi-a propus întinderea investigaţiei şi asupra acestei dimensiuni, cum singur atrage atenţia criticul său de la Caracal: “P. P. Negulescu nu dă, la capitole, bibliografia străină şi română – asta din urmă ar trebui să meargă până în cele mai mici amănunte, ca să fie în adevăr folositoare filosofia pentru noi. Cartea n-are o tablă de materii analitică, nici index de nume şi de chestiuni. N-are un grafic sau mai multe pentru ilustrarea evoluţiei ideilor şi a răspândirii lor. Ce interesant ar fi fost un grafic care să ne arate, la fiecare capitol, şi cum problema respectivă a răsunat la Români. (…).

P. P. Negulescu are şi el destule cacofonii inevitabile în limba română. De ex.: “ca concepţie”(p. 447); “ca consilier”, “ştiinţa cantică. Ca să spunem…””(p. 436).

“Negulescu face adeseori referiri la capitolele din volumele precedente fără să indice pagina. N-ar fi stricat dacă ar fi fost ceva mai “neamţ”în tehnica cărţii”(asocierea ultimelor două cuvinte, pentru a vădi că nu se pot evita cacofoniile în limba noastră; deşi…; p. 76-77).

În cele din urmă, învins de calităţile operei (ce devin indiscutabile şi pentru el), îi adresează profesorului de istorie a filosofiei următoarea notă:

“PREA STIMATE DLE PROFESOR,

Mă simt deosebit de plăcut îndemnat să vă exprim pe această cale adâncile mele mulţumiri pentru bucuria pe care am avut-o citind aici, cu tot răgazul, monumentala Dvs. Istorie a filosofiei contemporane.

După ce vom ieşi de aici, sper să pot scrie ceva despre această atât de merituoasă lucrare a Dvs., deşi încă neterminată, pe care lumea românească n-a ajuns încă s-o aprecieze după cuviinţă.

Şi până atunci, permiteţi-mi să dau expresiune părerii mele, că ar trebui să vă asociaţi încă de pe acum un colaborator mai tânăr, care să poată asigura soarta viitoarelor ediţii, aşa cum este cazul cu lucrarea lui Disterweg, pentru ca lucrarea Dvs. să poată folosi şi generaţiilor care vor veni mai târziu.

Cu deosebită stimă…”(p. 90).

“Monumental㔺i “merituoasă”îi par atribute suficiente. Îşi mai menţionează “bucuria”personală, apoi trece la propunerea de a se remedia neajunsurile vârstei autorului prin adoptarea unui colaborator mai june, fără ca acesta să mai aibă îndatorirea de a recompune cartea după criteriile corespondentului, ci doar să o reediteze. Multă plăcere îi va fi făcut lui P. P. Negulescu să-şi vadă menţionaţi anii în contextul lucrării sale esenţiale şi a uneia dintre cele mai însemnate încredinţate tiparului vreodată de un român!

M-am oprit asupra “Ziarului de lagăr. Caracal – 1945″, deoarece el constituie primul document memorialistic privitor la evoluţia reeducărilor în temniţele comuniste din România. Acest fenomen nu a apărut de la început în aspectul odios ce i-l cunoaştem, aşa cum a fost practicat la Piteşti, Gherla, Canal etc. şi pe care, mai departe, vom avea cu prisos posibilitatea de a-l cunoaşte în intimitate.

Ideea de reeducare a deţinuţilor politici este semnalată pentru întâia oară în “Ziar”cu denumire nesigură faţă de ceea ce socotesc că a evoluat de la sine din acest experiment, adică, reiau, ‘reeducările’ de la Piteşti, Gherla, Târgşor, Canal şi, finalmente, cele de la Aiud: recte, “reeducaţia”; şi nu se referă la români, ci la germani, ca urmare a evenimentelor ce au încheiat cel de al doilea război mondial. “La Köln a început “reeducaţia naziştilor”, scrie o telegramă din Londra.” După care, vine explicaţia a ce înseamnă aceea: “Germanii lucrează la canale, sub supravegherea evreilor, cari deţin întreaga conducere a oraşului.”Concluzia trasă în legătură cu românii, foştii aliaţi ai celor numiţi, nu întârzie: “şi noi mergem spre aceleaşi soluţii, încetul cu încetul”(p. 10). Nu numai “încetul cu încetul”dar şi, aşa cum ne-a obişnuit Ion Iliescu să râdem cu prilejul Revoluţiei din ’89: ‘pe o cale originală’ .Ce caracteristici prevede Ghibu, întemeindu-se pe ştirea citită, vor avea ‘reeducaţiile’ din Germania? Ele se vor desfăşura prin muncă şi se vor afla sub controlul şi constrângerea străinilor. Mai putem bănui una: au fost impuse de prezenţa sovieticilor pe teritoriul ţării învinse. Toate trei caracteristicile vor fi împrumutate şi de reeducările de la Piteşti etc., însă ele nu vor mai fi precumpănitoare.

Referindu-se la cele de mai sus, consemnate miercuri 25 aprilie 1945, peste două zile Onisifor Ghibu ironizează o activitate din lagăr: “Astăzi, Meitani ş.a. au fost scoşi la corvoadă la sapă într-o grădină. Burghezii trebuie reeducaţi”(p. 11). Este interesantă (pentru cel care ştie ce au însemnat adevăratele reeducări) asociaţia de idei ce introduce în paragraful următor o altă informaţie: “Ieri, la apel, un muncitor l-a înjurat în gura mare, în mod ordinar, pe I. Martin, directorul şcoalei tehnice din Sibiu, şeful cabanei noastre nr. 12, ameninţându-l cu bătaia, ca pe un burghez oarecare.” Deci, bătaia, în contextul apropiatelor reeducări ale clasei burgheze, aplicată ca metodă a luptei de clasă, se adevereşte a face parte din aceeaşi sferă noţională. În treacăt, semnalez apariţia conştiinţei lipsei de valoare socială a ‘burghezimii’, asupra căreia bătaia se poate oricând năpusti cu …dreptate. E un prim pas către implantarea credinţei în propria vinovăţie a celui bătut.

Ideea reeducărilor îşi începe cariera în lagărul de la Caracal – singurul despre care avem mărturii memorialistice, pe când din celelalte încă n-a apărut nici o ştire – îşi începe cariera, spuneam, în imediata vecinătate a sosirii unei comisii sovietice în lagăr, răsărită în locul celei de triere a reţinuţilor, aşteptată cu sufletul la gură de către lăgărişti. Este compusă din “4 ofiţeri ruşi, în frunte cu un colonel. Unul din cei 4 vorbea româneşte, făcând pe interpretul. Au stat de vorbă cu diferiţi deţinuţi. Tonul a fost mereu major. Cei care vor mai face propagandă fascistă vor fi spânzuraţi aici în lagăr. Sunt aici funii şi pari şi se vor mai aduce. Mare înverşunare în contra “bandiţilor”şi legionarilor cari vor avea să dea seama şi în faţa poporului român”(p. 12).

S-a iţit şi termenul “bandit”, ca desemnând deţinutul politic; el nu va lipsi niciodată de acum înainte din dialogul cu acesta, purtat de autorităţi, fie înalte, fie de la cel mai de jos nivel.

Iată convorbirea colonelului Borisov, şeful comisiei, cu unul dintre cei aduşi în faţa sa:

“– Tu cine eşti? – Sunt funcţionar. – Ai fost în război? – Da. – Unde? – La Harkov. – A, te recunosc! Tu eşti ucigaşul copiilor mei. Te recunosc bine. Vei plăti cu viaţa ta! Intră în vorbă un al doilea ofiţer: – Mareşalul nostru Stalin a declarat că nici în gaură de şarpe nu va scăpa nimeni dintre cei care mi-au schingiuit copiii.

Col. Borisov a vorbit şi cu dna Codreanu, soţia lui Corneliu Z.C. I-a pus în vedere că va merge la bărbatul ei…” (idem). Să fie limpede: că o aştepta moartea, în calitatea ei de soţie!

Ameninţărilor le succed măsuri de ordin organizatoric menite să le facă victimelor viaţa mult mai grea:

“Borisov a constatat că deţinuţii trăiesc aici prea bine. Asta nu-i viaţă de lagăr, ci de pension! Nu se admite să se aducă hrană din oraş, nici pachet de acasă. Să mănânce toată lumea numai ce se dă la cazan. Vor fi luate de asemenea şi cuferele, în special cele de piele. Oamenii au prea mult bagaj” (idem). Spre cinstea comandantului român al lagărului, eliminarea hranei de acasă nu s-a pus în practică. Încă nu se creaseră ofiţerii ce să asculte orbeşte de invadator şi să devină călăii propriilor fraţi.

Rezultate există, totuşi, iar ele sunt în spiritul sistemei aceleiaşi lupte de clasă: “şefii de cabane, aleşi de “popor”, au fost înlocuiţi, în mod dictatorial, prin noi şefi dintre muncitori” (p. 17). Divizarea deţinuţilor, prin distincţia clasei de provenienţă – deşi şi muncitorii fuseseră reţinuţi tot datorită politicii lor naţionaliste -, crează o pătură în aparenţă preferenţială, cu oarecari drepturi asupra celorlalţi şi cu o situaţie mai vrednică de încredere.

Onisifor Ghibu, pedagog prin chemare, constatând situaţia culturală mizerabilă a închişilor – care nu-şi puteau continua exercitarea preocupărilor intelectuale, ori măcar, pentru cei în cauză, să-şi fi completat educaţia şi instrucţia, profitându-se de prezenţa atâtor inşi cu standard intelectual de primă mână – are ispita de a remedia lucrurile: “Azi am dictat lui Ginghină partea a II-a a Memoriului către căpitan în chestia Universităţii libere a Lagărului Caracal” (p. 19). Astfel, avem în faţa ochilor două încercări de a se contribui la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei – ori îndreptarea lor – a celor de dincolo de sârma ghimpată. Una, formal denumită “reeducare”, ascunzând, însă, o modalitate de umilire a celor supuşi ei şi de deformare a caracterelor; cealaltă, cu intenţia clară de a se participa la îmbunătăţirea, în domeniile numite, a pregătirii oamenilor, pentru ca, la eliberare, ei să plece cu adevărat mai bine pregătiţi pentru a participa la viaţa comunitară spirituală a naţiei.

Reeducarea începe, fără a fi numită ca atare. Cum începe? Prin atragerea, în temeiul făgăduinţelor unei eliberări dependente de aservirea la forma de atunci a comunismului, a unora dintre lăgărişti: “Ieri-dimineaţa, preoţii semnau o adeziune la F.N.D., în schimbul căreia vor fi eliberaţi din lagăr. E şi asta o metodă a timpului!”(p. 20).

O altă “metodă a timpului”constă în organizarea de “serbări”(mai târziu, în reeducările din 1963-1964, proiecţii educative de filme şi conferinţe susţinute de deţinuţi cu prestanţă printre ceilalţi). “La serbare au (sic!) participat şi secundul căpitanului Popovici (comandantul lagărului; n. n.) . Acesta a ţinut la sfârşit o cuvântare spunând, în numele căpitanului, diferite lucruri în legătură cu trierea: nu se va ţine seama de ce a făcut cineva ca legionar, în trecut, ci de felul cum a activat în ultimul timp şi de felul cum înţelege să se încadreze în noul spirit de muncă şi de viaţă. După serbare, secundul s-a dus în mijlocul ţăranilor hunedoreni, cărora le-a vorbit timp îndelungat, spunându-le cam aceleaşi lucruri şi făcând aluziii la unele practici româneşti binecunoscute în lumea politicianistă. Drept contrast a prezentat cazul mareşalului Timoscenko, care ajuns sus, nu s-a gândit nici un moment să-şi înalţe neamurile şi fraţii. Aceştia au rămas mai departe modeşti plugari în satul lor”(p. 32). Vom constata ulterior că exemplul pedagogic al lui Macarenko va fi socotit stimulator la Piteşti şi Gherla.

‘Munca de lămurire’, cum a fost ea denumită în practica uzuală, de la om la om, continuă să-şi verse otrava. “Deţinutul Dobre, care e un observator comunist, a vorbit azi la grupuri mai mari de prin cabane şi de printre cabane: popii sunt nişte netrebnici, nu umblă decât să se îmbogăţească. “Cloncanii”ăi mari, G.Tătărescu, care a trecut dintr-un partid în altul, va fi curând dat peste bord!”(p. 38). Probabil că dezacordul verbal de număr aparţine agitatorului. Infiltrarea (sau temerea de ea) de comunişti în rândurile deţinuţilor, rămâne pentru logica şi bunul simţ al celor din urmă unica explicaţie a comportării câtorva dintre ei, care, evident, fac jocul noului regim, precum acest Dobre. O gândire similară va circula şi printre reeducaţii de peste câţiva ani: ei vor acredita formarea la Moscova, ori sub directa îndrumare a Anei Pauker sau cel puţin a lui Nicolski, a lui Eugen Ţurcanu, despre care nimeni nu putea concepe că era un deţinut ca oricare altul; oricum părea mult mai posibil să fi fost membru de partid, cu misiune în închisoare, decât fost legionar. Iar Dobre nu este singurul ispititor la Caracal: “Profesorul Isăceanu, de la liceul din Găeşti, îmi oferă astăzi spre citire, destul de insistent, broşura lui C. Dobrogeanu-Gherea: Ce e socialismul . I-am răspuns că aş fi mai bucuros de o carte nouă despre această problemă. Mi s-a răspuns că şi cărţile cele noi, ca şi cele vechi, tot numai pe Marx se întemeiază. Isăceanu se oferea să-mi dea literatură de citit, exprimându-şi speranţa că mă voi încadra şi eu în rândurile luptătorilor. I-am răspuns că eu viaţa întreagă am fost un luptător”(idem). Treptat, lucrurile se lămuresc: “Profesorul Isăceanu, fost legionar, a trecut după 23 august la comunişti, luându-şi la Găeşti rolul de conducere. Cei de sus n-au încredere în sinceritatea lui; în consecinţă l-au internat în lagăr. Mi-a citit câteva pagini din memoriul său de apărare. A desfăşurat o vie activitate printre elevi, muncitori, profesori şi public”(p. 44). Este util să se cunoască ‘ideologia’ conform căreia a fost condusă ţara noastră aproape o jumătate de veac, pentru a se şti cu exactitate cine sunt comuniştii: “Aseară am asistat la o şedinţă improvizată de propagandă a lui Dobre, printre ţărani şi muncitori, lângă cabana noastră. Vorbea drastic, despre burghezie care a supt sângele muncitorilor, contra României: “Ducă-se dracului de Românie! Ce mi-a dat ea mie? Ea i-a susţinut pe burghezi. Să fim români! Dar de ce să fim români? Ca să ne exploateze burghezii? Nu mai vreau să fiu român! Vreau să-mi meargă bine, atâta vreau!””(p. 47-48). Este curios că peste aproape cincizeci şi cinci de ani, se va găsi un alt ‘filosof’ – valorând tot atâtea parale ca cel de mai sus -, pe nume Patapievici, care să-şi deverseze lăturile peste capul aceleiaşi patrii, de pe poziţii opuse, pasă-mi-te, lui Dobre, dar nu mai puţin egocentriste, murdare şi lipsite de logică. Doar că Dobre şi-a găsit ‘naşul’, spre deosebire de cel numit în urmă, care şi-a găbjit şi nişte jalnici apărători ‘pseudofilosofi’dintr-acelaşi clocot de zamă cu el: “Aseară la raport, căpitanul Emil Popovici (comandantul lagărului; n. n.) a interzis orice propagandă în lagăr, inclusiv pe a lui Dobre, care se vede că între timp a trezit nemulţumiri în rândurile deţinuţilor”(p. 48).

Lucrurile nu stau pe loc, mulţumite de trăncăneala acestuia sau a celuilalt. “Un domn necunoscut, dezbrăcat până la brâu, purtând o cruciuliţă de argint la gât, a intrat astăzi după apel în cabana noastră şi, aproape fără nici o introducere, a citit “Declaraţia”care circula prin lagăr, într-o a 5-a ediţie, apelând la cei ce ar voi s-o semneze. Nimeni nu-l cunoştea pe dl. respectiv. După câtăva vreme a citit-o a doua oară. Eu l-am întrerupt şi l-am rugat să ne spună cine e? Mi-a răspuns: avocatul Untermann. Mulţi inşi au semnat şi din cabana noastră “Declaraţia”. Inginerul Toth mi-a spus că Untermann e evreu botezat.Muncitorul Radu mi-a spus că e evreu.

Vor trebui cerute lămuriri de la căpitanul, căci iniţiativele de felul acesta nu pot veni prin surprize, de la oameni pe care nimeni nu-i cunoaşte”(p. 62). Mai mult: “Omul cu “Declaraţia”lucrează mereu pentru a câştiga prozeliţi. Umblă îmbrăcat mai abitir decât ultimul proletar. Nu ştiu dacă o face anume sau întâmplător”(p. 63).

Între timp, nu stă pe loc nici iniţiativa profesorului Onisifor Ghibu de a întemeia o Universitate Liberă, măcar în rotunjirea ideii ei în cugetul propriu… “Ce-ar fi dacă cei de sus ar permite o discuţie politică neîngrădită a tuturor ideilor pro şi contra? Să vie presa cea mare şi în rubrici permanente să combată şi să susţină legionarismul, fascismul, revizionismul! Nu ca propagandă – Doamne fereşte de o asemenea meteahnă – ci ca demonstrare onestă a ideilor, a argumentelor, a torpilelor. În zece ani lumea s-ar dumiri complet. Să încercăm un asemenea lucru aici în lagăr, prin Universitatea Liberă”(p. 41- 42). Se ajunge şi la trimiterea, la comenduire, a anteproiectului pentru înfiinţarea Universităţii. Doar că răspunsul acesteia va întârzia până la eliberare. O. Ghibu reia atacul. După ce P. P. Panaitescu solicită organizarea de conferinţe publice şi este refuzat, el pătrunde pentru a prezenta: “Expunerea de motive şi Anteproiectul pentru o Universitate liberă a Lagărului de deţinuţi politici din Caracal”.

Nu este singurul ce simte însemnătatea unui atare pas. “Ţaranul Sofronea din Drăguşul Făgăraşului – om deştept, deşi are numai 4 clase primare sau poate tocmai pentru că are numai 4 clase primare – îmi spune: “De ce nu se face aici în lagăr o şcoală, unde să învăţăm şi noi una-alta? Luaţi fără nici o vină de la plug, măcar să nu ne pierdem degeaba vremea pe aici”. Îmi cere cărţi de lectură pe înţelegerea lui. Îi face vinovaţi de stările de acum din ţară pe intelectuali care i-au învrăjbit pe oamenii simpli, împărţindu-i în partide.

(…) Ce interesant va fi, în cadrul Universităţii Libere, dacă va lua fiinţă, secţia muncitorilor agricoli. Să-i vezi la un loc pe ţăranii din Drăguş şi Corbi, pe cei din Bucovina, pe cei din Regat, pe moldovenii de la Dorohoi şi pe saşii din Guşteriţa. Să discute ei probleme de agricultură comparată şi chestiuni de organizare şi conducere a statului viitor”(p. 57-58).

Mai ţine câte o lecţie, mai vorbeşte despre cultură şi civilizaţie, subliniind că nu grăirea are greutate ci cele ce face omul pentru instaurarea lor. Primeşte de acasă o geografie, două cronici istorice, “Basmele” lui Petre Ispirescu, “România Pitorească”, “Munţii noştri”, “1001 nopţi”, o carte de gospodărie rurală, “Bucoavne şi istorisiri”, să le dea ţăranilor colegi de suferinţă, spre lectură.

Învăţătorii, foştii săi studenţi, îl înconjoară cu pasiunea studiului şi-l îndeamnă să treacă la crearea Universităţii, înainte de a sosi aprobarea oficială, ce întârzie exasperant.

Până atunci, sistemul ‘reeducării’, adică al creerii unei conştiinţe de clasă, prin mijlocirea ‘pedagogică’ a gradaţilor ce păzeau conştiinţele din lagăr, continuă tot mai apăsat. “Ghebercof-tatăl mi-a spus azi-dimineaţă că a auzit cu propriile lui urechi pe-un plutonier din comandamentul lagărului spunându-le muncitorilor Gregorian şi Toma, care se plângeau că nu le ajungea pâinea: “Luaţi de la cei ce au. Jefuiţi pe burjui, căci sunt destui în lagăr””(p. 82). Sau: “Isăceanu (…) s-a plâns că e persecutat pentru că e comunist. Să fie aceasta o indicaţie oficială din partea celor de sus?” (idem). Parcă-i auzim pe Ţurcanu şi pe acoliţii săi, intraţi în prima cameră aleasă pentru declanşarea bătăilor împotriva deţinuţilor, când, răzbiţi de acţiunea de revoltă a acestora, care i-au pus la pământ pe noii veniţi –  pe ei, ‘comuniştii’! -, cum se plângeau organelor administraţiei penitenciarului Piteşti (ce aşteptau înarmate cu bâte, centiroane şi altele, după uşă, acest semnal) că deţinuţii au sărit să-i bată pentru convingerile lor…

În acest context se cuvine remarcat faptul că nu toţi lăgăriştii acceptau jocul celor daţi cu puterea – deşi majoritatea închideau ochii, datorită unui spirit de toleranţă şi purtare civilizată greşit înţelese. “Ieri după apel a fost aici un meci de voleibal. După terminare, Isăceanu s-a ridicat pe un scaun, vrând să vorbească celor vreo 500 de inşi despre noi şi despre vremurile noi. Când a apucat să spună că noi cei de aici suntem reprezentanţii lumii păcătoase care se duce, a fost întrerupt de unii cu cuvintele: “nu toţi!”, apoi a început să fie huiduit şi fluierat până ce s-a dat jos. S-a retras apoi în alt loc, de unde la stăruinţa câtorva a început din nou să vorbească, zicând: “Manifestaţia dvoastră de simpatie de acum este o dovadă că împotrivirea care mi s-a arătat dincolo nu are nici o bază”. La aceste cuvinte au început din nou huiduielile şi fluierăturile, încât a trebuit să se retragă din nou. Lumea nu înţelege ce rost are iniţiativa lui Isăceanu. Mulţi se tem că ea va avea urmări defavorabile pentru noi, luându-se manifestaţia în contra lui Isăceanuu ca o manifastare a sentimentelor reacţionare. În realitate, lumea nu admitea să se discute în nici un fel politică. De altfel, nici perseverenţa lui Isăceanu nu pare a fi prea agreată în lagăr”(adică, probabil, de către căpitanul comandant; p. 91). Oare această temere de a nu deranja cerinţele puterii, prin înlăturarea de la cuvânt a lui Isăceanu, să fi fost reeditată în sufletele unora dintre cei trecuţi prin jalea demascărilor către care ne îndreptăm? să fi devenit ei ucigaşi doar pentru a nu supăra Securitatea?

Se profilează o ‘reeducare blândă’, cu caracter mai ales ideologic: “Ministrul (subsecretarul de stat Tudor Ionescu, de la Industrie şi Comerţ, aflat în inspecţie la Caracal; n. n.) e de părere că, într-adevăr, lagărele trebuie să se ocupe de reeducarea deţinuţilor, în care scop trebuie să vină conferenţiari din afară”(p. 116). Cu atari reeducări s-a încheiat temniţa politicilor, în 1963-4; numai că n-au fost invitaţi conferenţiari din afară, ci deţinuţi celebri, fruntaşi legionari fără pată, au fost plimbaţi prin ţară şi readuşi să laude în faţa colegilor deţinuţi realizările regimului comunist.

Cele prezentate aici despre ‘reeducare’ în lagărul de la Caracal este posibil să nu fie prea convingătoare pentru cei care cunosc cu adevărat ororile reeducărilor începute în 1949. Insist că în paginile de faţă este vorba despre tentative naive, inconstante, fără urmări evidente, fie tentative de atragere a deţinuţilor către partidul comunist sau noul regim, fie de învrăjbire a deţinuţilor între ei, pe criterii de clasă, fie de umilire a lor prin redactarea unor memorii diverse în care îşi puneau, mai mult sau mai puţin, mai ţipător sau mai discret, cenuşă-n cap, cerând iertare în temeiul unei aderări vagi la principiile aduse de ruşi în ţară.

Spre deosebire de acest câştig oarecum indiferent – ce nu este altul decât demonstraţia că, sub patronajul sovieticilor, s-au încercat variate soluţii de reeducare a deţinuţilor politici naţionalişti -, cele ce urmează a fi prezentate imediat în continuare constituie o nu se poate mai elocventă mărturie a ceea ce se petrece în sufletul deţinutului acuzat fără întrerupere că e vrednic de reeducare deoarece este VINOVAT , oricât de bine pregătit se află el, de cult, de stăpân pe sine. Or, cele trăite în intimitatea subconştientului său contribuie la înţelegerea marilor şi spectaculoaselor prăbuşiri spirituale produse la Piteşti şi Gherla, datorită cărora bărbaţi cu un caracter ferm, încercat, neîndoielnic, au ajuns a crede în minciunile ce le erau repetate neîncetat timp de luni de zile, despre vinovăţia proprie, a rudelor şi prietenilor lor, a pildelor umane alese drept faruri în viaţa de zi de zi. În urma acestor îndoctrinări mecanice, personalităţi de excepţie s-au transformat în bătăuşi criminali, ducându-şi activitatea inumană în numele comunismului şi al muncitorimii, ori în turnători murdari care credeau că prin vânzarea fraţilor lor grăbesc împământenirea erei paradisiace preconizate de Karl Marx.

Despre învăţători – dar şi despre sine însuşi – Onisifor Ghibu scrie: “Tot ce putem şi trebuie să facem aici e: să nu uităm că suntem educatori, ai noştri şi ai altora. În consecinţă: să căutăm a învăţa cât mai mult şi în viaţa de lagăr şi din ea. Ea ne oferă enorm de multe posibilităţi pentru asta. Să ne facem reeducaţia, prin meditare, observaţie, convorbiri, muncă de tot felul. Să adâncim aici, intimişti, problemele fundamentale ale existenţei noastre individuale, naţionale şi omeneşti. Să ieşim de aici cu o învăţătură mare pe toată viaţa. Metanoia, adică schimbare de gândire.

În rândul al doilea, să fim educatorii altora. Prin exemplu, ca purtare şi ca activitate. Să nu irosim vremea, ci s-o întrebuinţăm în mod înţelept. Să vadă orişicine în noi pe educatorul propriu şi al naţiunii. Apoi, printr-o acţiune de fiecare clipă, pentru ridicarea umanităţii în oameni, a demnităţii contra vorbelor triviale, a jocului de cărţi, chiar a fumatului, în forme discrete. Curăţenie. Democraţie curentă”(p. 79). Toate bune (şi e prea puţin spus!). Magistrale directive ale dascălului pentru foştii săi ucenici, astăzi colegi de suferinţă cu el! Dar, constat, noţiunea ‘reeducaţiei’ necesare, de neeludat, a prins roade. Iar dacă ‘reeducaţia’ este necesară celor o dată pentru totdeauna bine educaţi – astfel încât să educe bine pe alţii, dacă ‘reeducaţia’ este necesară precum o preconizează pedagogul, înseamnă că şi vină există. Cercul vicios se închide: dacă vină este, ‘reeducaţia’ se deduce ca o nevoie urgentă.

Într-un bruion al unui memoriu adresat Regelui, autorul jurnalului consemnează:

“De la 1922 încoace suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. Ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.

E un moment pe care Majestatea Voastră trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până când?”

(…) “Fixarea momentului istoric actual. “Nu sunt vremurile sub cârma omului”. Şi, totuşi, suntem platnicii greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre personale, patria eternă. Am fost “liberali”, “ţărănişti”, “averescani”, “cuzişti”, “legionari”, “communişti”, dar n-am fost nici români, nici creştini, nici oameni”. “La 1940-1941 am ajuns la scadenţă. Ori ne învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost la un impas atât de grozav. Putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem să trăim ca neam, trebuie să urmăm anumite legi şi să ne impunem anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb. Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o “tranga Dei”- iertare şi îndreptare!”

(…) “Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi nababii şi toţi beii care au mâncat cu lingura cea mare bunătăţile ţării prin străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care huzuresc azi în belşuguri neruşinate. În lagăre cu atâţia foşti miniştri , care n- au făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat ţara de câte ori interesele lor o cereau! La lagăr cu toţi trădătorii vechi şi noi, cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa în gradul de astăzi! Cu toţi leneşii şi chiulangii, cu denuncionanţii mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Iar lagărele să fie institute de reeducare. Să nu scape de ele nimeni, decât cu condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a îndreptării spre o muncă efectivă.

Să nu se uite nici lagărele de femei. Pentru femeile care au trăit prea bine şi prea uşor în lume, fără să lucreze nimic, decât doar prin vanitate şi ambiţii…”(p. 95-96; între ghilimele se cuprind diferite consemnări scrise pe bucăţele de hârtie şi acum copiate de autor în “Ziar”).

Denunţarea luptelor dintre partide, ‘trădarea’ ţării, îmbogăţirea fără muncă, a huzurului, a imoralităţii etc., ca impunând reeducarea în lagăre, prin muncă fizică, a bărbaţilor, ca şi a femeilor, începe să semene prea tare cu cele pe care anii imediat următori le vor aduce tuturor acestora. şi citim printre rânduri influenţa propagandei la care deţinuţii erau supuşi , până la a- şi uita de sine şi a face declaraţii în cheia muzicală folosită de învingătorii lor, văzând singura soluţie în reeducarea al cărei contur sumbru se profila în aerul ameninţător.

Excelente dovezi că mintea deţinuţilor fusese deja coruptă, cu ajutorul termenului ‘reeducare’, furat din pedagogie, bine sunător şi plin de promisiuni misterioase, amirosind a eliberare şi a încheierea păcii sociale cu comunismul.

Dar practica înainte de orice: “Când în sala de lectură se făcea slujba Sf. Maslu, în sala vecină, despărţită numai cu nişte scânduri mari, alţi 3 preoţi, printre care şi părintele Bunea, participau la o şedinţă a cercului (clandestin) de studii comuniste, la care erau prezenţi vreo 40 de inşi, în frunte cu Isăceanu”(p. 130). Activitate specifică O.D.C.C.-ului de la pen itenciarul Suceava (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), din care se va mândri Eugen Ţurcanu că face parte şi despre care vom afla veşti în multe memorii. De cât timp ar fi avut nevoie Securitatea pentru a-i face pe membrii cercului de studii comuniste să creadă că urmau a se elibera dacă, prin tortură, izbuteau să-i aducă pe toţi lăgăriştii la convingerile lor? Nu de mult timp. Însă acesta lipsea, la Caracal. Comunismul nu era perfect înstăpânit în România, iar aliaţii încă-şi aţinteau ochii asupra bolşevicilor şi-i pândeau de respectau hotărârile internaţionale, în caz contrar riscând a fi penalizaţi – că ce altceva li se putea întâmpla, când Occidentul capitulase în faţa lor, fără s-o mărturisească?

Până şi un pedagog şi filosof (prin studii) ca Onisifor Ghibu se simte gata să treacă la pedepsirea celor de pe partea sa a baricadei, sub influenţa propagandei; nu că ar fi devenit, peste noapte, comunist; însă, păcatele burgheziei (sic!) acum le vede mai clar. Şi nu este conştient că e gata a se alia cu duşmanii ei cei mai feroci (care sunt şi ai lui), tocmai atunci când ea e lipsită de apărare şi înghesuită cu spatele la zid. O astfel de modificare a cugetării intră în planurile ‘reeducatorilor’: cu osebire cei aleşi se cuvine să gândescă la fel cu ei, căci vor fi crezuţi de cei mulţi şi proşti. “Ce moravuri în “lumea bună”. Numai bani, lux, petreceri şi adulter. Femei care nu fac absolut nimic decât să topească pe marii financiari şi bogătani. Culmea decăderii morale. Astea şi ăştia ar trebui duşi la lagăr, pentru câte un an de zile, la viaţa ultrasimplă şi la muncă. Dar nu lagăre ca cele de ieri şi de azi. Viaţă cu program. “Coniţele”să fie învăţate să lucreze şi să trăiască muncind. Dimineaţa, scularea la 5-6. Imediat, exerciţii fizice de înviorare, cu spălarea în aer liber, din sticlă. Apoi, rugăciune comună cu o meditaţie adâncă, impresionantă. Servicii divine, cu spovedanii şi împărtăşanie în fiecare lună, serios, frumos, înălţător, curăţitor. Lectură absolut selecţionată. Din Biblie, din cărţile sfinte, din cărţi de ştiinţă, de luptă. Nici un singur roman! Nici măcar de cele bune. Cărţi de gospodărie, de lucru manual. Să înveţe bucătăria. Să gătească pentru lagăr. Fără nici o milă şi consideraţie. Răul e atât de general şi adânc, încât cu mijloacele obişnuite nu se poate face nimic. În Rusia burghezia păcătoasă a fost ucisă şi maltratată. În mare parte pe bună dreptate. Noi să încercăm reeducarea aspră. Mărturisesc că experienţa mea de lagăr m-a făcut să devin apărătorul acestei instituţii, care însă trebuie radical reformată, pentru ca să-şi atingă scopul. Să se utilizeze toate experienţele şi să se dea problema în mâini pricepute, oneste şi energice.”Urmează marea surpriză!  “Eu m-aş angaja la o asemenea operă. Dar, câte lagăre ar trebui în ţară, Doamne!”(p. 165). Asemenea galimatias naşte lectura cărţii unui Zaharia Stancu: “Zile de lagăr”…!

Doresc să pun în faţa cititorului un fragment în care va găsi adevărata trăire a lui Onisifor Ghibu, din lagăr, pentru ca el s-o compare cu cele de mai sus şi să se minuneze cum de semnatarul ei a putut pune pe hârtie şi celelalte. Nu există nici o altă explicaţie – valabilă pentru reeducări în general, indiferent de perioada lor, de intensitate şi metodele aplicate în cadrul lor -, decât: dezechilibrarea minţii celor supuşi reeducărilor. Iată la ce mă refeream:

“Mă uit pe fereastra cabanei. Trece fel de fel de lume, în sus şi în jos, fără altă treabă decât a momentului. Parcă n-ar fi o realitate ce se petrece sub ochii mei. Să fie adevărat că există lagăre şi că eu sunt internat de aproape patru luni în lagăr? De ce şi până când? Voi mai scăpa dintr-un asemenea iad moral? Mai există dreptate, logică, omenie sau i-a luat locul gelozia, delaţiunea, chiulul şi mediocritatea?”(p. 190).

Cititorul se cade să remarce că burghezia, mai ales femeile acestei clase, este şi sunt condamnate, în textul de mai sus, la lagăr, fără vină, fără încălcarea vreunei legi: doar pentru că este BURGHEZIE! Şi se preconizează crearea a suficiente lagăre pentru ca să nu scape nici un membru al ei. ‘Imoralitatea’ ei este indiscutabilă! Ea nu trebuie dovedită, de la caz la caz; nu! E inerentă, dacă au declarat-o ruşii ca inerentă, drept care au sortit-o morţii. Sexul slab nu are alt de făcut decât să gătească şi să spele. Când autorul însuşi a spălat nu mai ştiu ce rufă, a exclamat că o face pentru prima oară în viaţă; şi ce mândru era de această realizare! Dar socoteşte că este mai ‘educativ’ să rezerve atari mândrii femeilor… Iar pentru a nu li se strica gustul pentru ele, să nu mai aibă acces la proza de ficţiune, că ea dăunează moralului şi stârneşte visările despre o viaţă mai bună, nu ca broşurile gastronomice şi de lucru cu acul recomandate cu tărie. Până şi cada de baie este dăunătoare! Cum de, peste noapte, cel care se vaită tot la două zile de cât îi este de insuportabilă existenţa în lagăr se declară gata să se ocupe de priponirea altora, şi mai ales a femeilor? Astfel s-a stricat mecanismul raţionării şi în ‘reeducările’ cele fioroase, când insul bătut, speriat că a fost zdrobit sub bâtă, îngrozit că a făcut-o însuşi cel mai bun prieten al său, scârbit a i se urla în faţă că cei care-l torturează au devenit ‘comunişti’, când el îi cunoaşte prea bine pe călăi ca legionari, la un moment dat preia din mers crezul opresorilor şi devine, la rândul său, ‘comunist’ şi călău. şi pune mâna pe bâtă. Aceasta este antipedagogia! Ea începând a-şi da roadele cu ‘demascarea externă’, când deţinutul se acuză pe sine şi îşi acuză rudele, profesorii, şefii, clasa socială, de cele mai de neînchipuit sacrilegii morale, pentru ca doctrina partidului să se adeverească, indiferent cât este ea de falsă.

Acuzând aiurea modul în care se desfăşoară unul dintre ‘festivalurile’ menite să participe la reeducarea muncitorimii dintre sârmele ghimpate, Onisifor Ghibu redevine acelaşi critic sever al celor ce se înfăptuiesc din voia şi porunca silnică a conducerii.

“Ieri a fost pe terenul de lângă cabana noastră un festival artistic dat de muncitori. Un cuvânt de deschidere, anunţat anonim în program, rostit de Elefterescu către muncitori. “Aceştia sunt: muncitorii industriali, ţăranii şi intelectualii”. În concluzie: toţi să se înscrie în Partidul Comunist, care e partidul libertăţii etc. Au urmat două recitări spuse de unul care zice că de 35 de ani face astfel de recitări: una, elogiul meseriilor, alta cu un mic funcţionar, care se întoarce dimineaţa de la birou mult mai devreme şi-şi găseşte nevasta în pat cu şeful său de servici. Apoi un “scheci”în 3 cu subiectul în jurul chiriei neplătite. Morala: să scapi prin şmecherie de datorie. “Ai chitanţă? Ai martori? Dacă nu, du-te şi te aruncă în gârlă!”. Ce atmosferă estetică, morală, socială şi naţională! Câteva arii la vioară, de directorul “Coroanei”din Braşov, clasice şi româneşti, frumoase; două cântece la acordeon de fetişcana Plătureanu, mi se pare. Parodieri de poezii de muncitorul Dobrescu şi de farmacistul Cucu, cu haz şi cu talent, cel din urmă. Apoi, o comedie de autor neindicat: Miss România, jucată în mod ordinar, fără nici un fel de artă, de muncitori. Diletanţii din Sălişte, meseriaşi, erau de o mie de ori mai bine şi ca alegere a piesei, şi ca joc. Aici nu se pune nici un preţ pe artă. Ceva brutal, ordinar, lipsit cu totul de orice motiv de înălţare sufletească, nici socială, nici estetică, nici etică”(p. 180). Tocmai această absenţă a înălţării sufleteşti este urmărită, că dacă “înălţare sufletească”ar fi, cum să se mai înscrie deţinuţii în Partidul Comunist?

Festivalele se înmulţesc, pentru că se apropie eliberarea treptată şi lăgăriştii trebuie pregătiţi pentru viaţa de compromis ce îi aşteaptă afară. “După-amiaza a fost ocupată cu festivalul organizat pe neaşteptate de tineretul progresist şi de partidul comunist, cu toate că abia cu două zile înainte avusese loc un asemenea festival. De astă dată se simţea însă că o să mai fie şi altceva. Tribuna era capitonată cu covoare roşii, iar deasupra ei erau fixate tablourile M.S. Regelui, mareşalul Stalin şi Gheorghiu-Dej (Stalin seamănă în această fotografie cu Eminescu, iar Gheorghiu-Dej cu un ocnaş). Festivalul a fost deschis de unul din cei doi elevi de clasa VII de la Liceul din Slatina care a vorbit în numele tineretului progresist, declarând că el e vechi comunist, lucru pe care până aci nu l-am ştiut.” Discursuri, recitări, muzică. “Toţi oratorii au făcut elogiul guvernului şi al partidului comunist, stăruind ca toată lumea să intre în rândurile acestuia. Foarte multă lume aplauda.”Atenţie! Totuşi autorul este conştient de cele ce se petrec în lagăr: “A fost un prilej de înregistrare a procesului de transformare sufletească a maselor de la o ideologie la alta. Oamenii care până ieri erau legionari, azi sunt comunişti convinşi. Dar, cine ar putea şti până când va dura noua stare sufletească?” (p. 182-183).

‘Cercurile de studiu’ nu rămân în urmă: “Ieri s-au întrunit vreo 20 de învăţători să discute chestia atitudinii politice pe care ar trebui s-o aibă în împrejurările actuale corpul didactic primar. Onel m-a invitat şi pe mine. Având informaţii despre consfătuirile similare ale preoţilor începute alaltăieri în sala de lectură nu m-am prea însufleţit pentru o asemenea iniţiativă, care nu se poate desfăşura în libertate de gândire. Or, fără libertate nimic nu se poate. La întrunire a fost chemat şi preotul Vancea, care acuma e comunist pe faţă şi exponent al Comandamentului”(p. 185). Iar cele mai grave rezultate ale noii orientări sunt consemnate în cele ce urmează: “Din realizările lagărului ca institut de educaţie şi reeducaţie: Elevii de liceu, rupţi de la studii şi aduşi aici, s-au constituit într-o bandă de hoţi care au furat fel de fel de lucruri de prin cabane. Alţii, acum, ca să scape, s-au făcut comunişti şi au luat conducerea tineretului progresist”(p. 186).

Două grupe profesionale se zbat să intre în graţiile noii puteri; ceea ce este mai grav e că, prin pregătirea şi răspunderea lor, ele modelează sufletul omului: preoţimea şi învăţătorimea.

“Preoţii se agită mereu; se iniţiază şi încearcă să se adapteze la noua situaţie. Autorul principal este Vancea de la Arad. (…) O convorbire cu preotul Bădnărescu, care pare a fi conducătorul în mişcarea preoţească, afară de Vancea: “Când vicleanul vrea să mă ducă în prăpastie, eu îl iau de braţ şi merg cu el, păzindu-mă după puteri”” (p. 183).

Semnarea Acordului de la Postdam reface spiritele, care-şi revin puţin din marasmul ce le absorbise: “Ce decădere sufletească în lagăr, clipă de clipă. Simţi zilnic cum se descompune sufletul neamului. Parcă se destramă neamul însuşi, de la o zi la alta”(idem).

Iar dacă deţinuţii îşi recapătă încrederea în viitor, pe urmele ei răsare încă o dată o brumă de demnitate. “Foarte multă lume înfierează pe preoţii care s-au “prostituat”fără nici o ruşine, în special cei din Vechiul Regat. Sunt înfieraţi şi învăţătorii, care pentru a scăpa, se pretează la orice”(p. 189).

Recenta îmbunătăţirii a stării morale (a celor şi aşa buni) nu influenţează prea mult degringolada acelora lipsiţi de caracter. “Am participat la festivalul organizat de Elefterescu, de astă dată în cadrul ziarului de perete. A vorbit el, mai întâi, apoi a ţinut o conferinţă savantă despre comunism “profesorul universitar”(recte, fostul conferenţiar al lui Ică Antonescu) Radu Ivănceanu, apoi cânturi, recitări, magie modernă de Eugen Pop, elevul de liceu de la Sibiu, fiul învăţătorului Matei Pop din Prisaca. De asemenea, o conferinţă despre stările economice şi sanitare din URSS, de un căpitan, Marţianu, care a fost timp de trei ani pe frontul rusesc. Concluziile, pe care le trăgea la fiecare pas, constituiau o condamnare fără apel a României. S-a reprezentat apoi piesa “Partizanii”de un autor rus neindicat, cu uniforme şi cântece ruseşti, traduse în româneşte. În sfârşit, au vorbit doi delegaţi ai partidului comunist din Caracal şi Elefterescu, făcând apel la internaţi să intre în partidul comunist. A fost rugat să vorbească şi plutonierul Chiţac, care a citit un discurs, punând, între altele, în vederea celor ce scriu la “Jurnalul de perete”că se-nşeală dacă cred că colaborarea lor le va accelera liberarea. Activitatea lor este cunoscută la Comandament! Vorbeşte tare în contra fasciştilor şi a reacţionarilor care nu vor scăpa uşor din lagăr. Nu dă nimănui speranţă. Vorbeşte în numele Comandamentului şi ca membru al partidului comunist. Aminteşte şi de semicentenarul morţii lui “Engliş”, care se împlineşte tocmai la 5 august (de fapt: Engels!)”(p. 190).

Acelaşi plutonier Vladimir Chiţac, pe linia viitoarelor pângăriri ale familiilor deţinuţilor, în reeducările de la Piteşti şi Gherla, “într-o notă scrisă el susţine că anumite soţii s-au aşezat la Caracal şi se plimbă cu amanţii, dezagregând astfel familia”(p. 193).

Se înfiinţează cursuri de limba rusă, conduse de un comunist: ing. Frimu. Până şi Leonida Secreţeanu, al cărui portret făcut Căpitanului l-am admirat şi l-am caracterizat ca probabil unul dintre cele mai bune publicate vreodată cu acest subiect, “a compus un Imn al muncitorilor democraţi, care a fost pus pe note de dr. Gavrilă Pop de la “Tribuna”din Braşov şi executat de corul lagărului. Semăna cu o cântare religioasă. Acelaşi Secreţeanu, care colaborează şi la “Jurnalul de perete”, a mai avut la acel festival o poezie declamată cu talent şi patos de Valer Moldoveanu. Tot el, Secreţeanu, a citit un comunicat al Comandamentului, dat de secretarul acestuia, plutonierul Chiţac, prezent la adunare. (…) Am avut impresia că propaganda comunistă a prins mult mai mult în ultimile săptămâni în lagăr. Dar pe Isăceanu l-au debarcat de la conducere”(p. 198). Există o contradicţie aparentă între răbufnirea de libertate adusă de Conferinţa de la Postdam şi afirmaţia autorului cu privire la intensificarea încrederii în propaganda oficială în ultimul timp. Ea este motivată: cei care se bizuiau pe Aliaţi îşi redobândiseră nădejdea că aceia ne vor salva şi se scuturau din mrejele întinse către ei, denunţând pe cei ce rămăseseră agăţaţi de credinţa că totul era pierdut, deci că trebuiau să-şi salveze pieile cu ajutorul regimului; pe când aceştia, apropiindu-se eliberarea făceau eforturi tot mai mari să fie băgaţi în seamă ca reeducaţi, deci oameni ai viitorului. De remarcat că situaţia unui trădător, a unui acceptant al propagandei, nu era niciodată sigură: Isăceanu a fost debarcat! Aceeaşi greşeală ca el urmau s-o facă Ţurcanu şi acoliţii lui de crimă: au crezut până în ultima clipă că, eliberaţi, vor primi grade de anchetatori, răsplătiţi fiind astfel pentru fără-de-legile lor. N-au primit decât gloanţe.

Oricât de vinovaţi îi găseşte Onisifor Ghibu pe clericii din Vechiul Regat, tot la un ardelean îl duce condeiul când este să incrimineze pe careva cu obrăzar comunist dintre prelaţi: “Preotul arădan Vancea a ţinut o conferinţă despre rolul preotului în faţa noilor stări de lucruri. De la tribună politică, în loc să fi vorbit, el sau altul, de la amvonul sau de la altarul capelei sau bisericii!”(p. 205).

Lui Elefterescu şi lui Vancea, aşa-zisul preot, le revine să rămână încă niţel la putrezit, că asta era plata comuniştilor; între timp, ei mai căpătau o ţâră de libertate (aidoma lui Ţurcanu), să asigure credincioşia reeducaţilor sloboziţi. “Cei plecaţi ieri din lagăr, la poartă au fost încolonaţi, cei vreo 70 de preoţi în frunte, şi cu steaguri înainte, au defilat prin oraş, până la sediul partidului comunist, unde au manifestat şi unde au ţinut discursuri, Elefterescu şi Hodoş, neeliberaţi dar lăsaţi liberi ieri, în acest scop, şi preotul Vancea de la Arad.

Se dovedeşte că lagărul şi-a realizat, în mare măsură, scopul de reeducare. Legionarii, fasciştii şi reacţionarii au fost daţi pe brazdă!

Reprezentantul Ministerului de Interne, inspectorul general Tănăsescu le-a vorbit, în lagăr, celor eliberaţi, comunicându-le că eliberarea lor este un “act de clemenţă”a dlui ministru Teohari Georgescu. Dacă, afară, nu se vor purta bine, vor fi aduşi din  nou în lagăr”(p. 206).

Lucrurile seamănă tot mai mult cu cele ce aveau să se petreacă mai târziu, numai că nu în aceeaşi ordine. Tehnica reeducărilor, prin tatonări, se perfecţionează. “Prin cabane se aleg comitete care să facă reeducarea deţinuţilor în direcţia nouă”(p. 207). Iar ca dezvoltare a informaţiei: “Ieri s-a constituit, la iniţiativa croitorului sibian Romul Munteanu, Comitetul cabanei noastre, în vederea reeducării. Acum, la mult aşteptatul spart al târgului. Am luat şi eu cuvântul, stârnind discuţii interesante. Învăţătorul Onu a propus să fiu rugat să iau eu conducerea Comitetului. O mulţime de inşi au aplaudat propunerea. Bineînţeles că propunerea n-a fost pusă în discuţie de conducătorii şedinţei, inginerul Frimu şi Anastasescu”(idem).

Onisifor Ghibu constată parcurgerea etapei preliminare a reeducărilor şi modificări de seamă în ‘spiritualitatea’ lagărului. “Lagărul a ajuns la un punct de maturitate a sa, care trebuie fixat şi aici.

Sămânţa aruncată de Isăceanu a rodit peste aşteptări. Ce e drept, nu pentru el, ci pentru alţii, mai abili decât el. Au secerat, unde a semănat acesta, d-alde Elefterescu, Albu şi alţii mai mici, al căror număr e în creştere continuă.

Cu ce să încep?

Cu organizarea comitetelor gospodăreşti pe cabane. Pretext pentru propagandă comunistă, mai mult de suprafaţă şi de asmuţire, decât de fond şi de muncă. La noi, în cabana 12, frânele sunt în mare parte în mâinile ungurilor şi saşilor: Sipos, Varga, Toth. Lindina de Romulus Munteanu este o nulitate puţin ofensivă, fără importanţă.

Comitetul strânge mereu fonduri pentru “Jurnalul de perete”, care este un instrument de propagandă comunistă, sovietică şi rusească. Conţinutul ultimelor numere este aproape în întregime rusesc. (…)

Comitetele îşi dau concursul şi la organizarea festivalurilor comuniste, care întrec orice margini de bun simţ şi de demnitate. Oratori frazeologi fără nici un fond şi fără nici o convingere. Artişti dramatici de josnică specie, care batjocoresc, inconştient, arta. Piese teatrale ruseşti, într-o formă românească lamentabilă. Cântece ruseşti, cântate în ruseşte, de corul condus de dr. Gavrilă Pop de la “Tribuna”din Braşov, cântece nemţeşti şi săseşti executate de un cor de saşi, “Imnul muncitorilor”, pe versuri de Leonida Secreţeanu şi muzică de Gavrilă Pop. Nici un cântec românesc, naţional, niciodată un “Trăiască Regele”. O beţie de confuzie, de ordine, de vulgar, de lichelism, de decrepitudine morală şi naţională. Dacă ne-ar judeca un străin după asemenea manifestări, ar trebui să tragă concluzia că suntem ultimul popor.

Au fost câteva zile de activitate febrilă a comitetelor de cabane şi a “celulelor”, care nu sunt altceva decât “cuiburi”ca ale legionarilor. Au început să organizeze şedinţe pe cabane, cu conferinţe etc. (…) Se pare că avalanşa nu mai poate fi oprită.

(…) Când “patrioţii”şi “democraţii”din lagăr au simţit că situaţia guvernului se clatină, au lăsat-o mai domol cu propaganda şi au încetat şi cu conferinţele pe cabană. Mai mult chiar, a început să le fie frică de bătaie şi, în consecinţă, să facă pe mironosiţele nevinovate, lăsând unii din ei să se înţeleagă că nu sunt tocmai atât de comunişti cum s-ar crede, ci doar, aşa, de ocazie.

(…) Nu trebuie să uit să înregistrez apariţia numeroşilor codoşi, informatori, delatori şi denuncianţi, de care e plin lagărul. Spiţa lor e cultivată în grup de Comandament”(p. 209-210).

Parcurgând această sinteză, ne dăm seama de însemnătatea fileler lui Onisifor Ghibu, ce ne lasă singurele mărturii pe viu asupra începutului reeducărilor şi suferim, ca cercetători ai atitudinii scriitoriceşti faţă în faţă cu ele, că restul mărturiilor propuse istoriei literare a detenţiei constituie numai amintiri, deci mărturii trecute prin sita uitării, iertării şi a rememorării succesive.

Este momentul să prezint o altă faţă a reeducărilor, de fapt a autoreeducării petrecute în acest lagăr, care şi ea precede cele ce urmează a fi înregistrate la Suceava, premergând reeducărilor propriu-zise, conduse de Ţurcanu. Aceste evenimente sunt legate de personalitatea lui P. P. Panaitescu, om al condeiului, deci cu atât mai interesant pentru o “Istorie a Literaturii Române de Detenţie”.

Puterea, ştiind prea bine că singura forţă ce i se opunea şi risca să rămână o ameninţare pe viitor era aceea a legionarilor, întinse o mână extremei drepte. E vorba despre “declaraţiile de la Botoşani ale ministrului de Interne Teohari Georgescu, că legionarismul a fost o mişcare sinceră, dar a dat greş…”(p. 97).

“Acest eveniment a avut efectul scontat la unii membri ai legiunii. Avocatul Stănescu, şeful cabanei 14, cu care am stat astăzi de vorbă despre legionarism şi care, în fond, e de acord cu mine, mi-a spus că P. P. Panaitescu, plecând de la declaraţiile ministrului de Interne Teohari Georgescu, făcute la Botoşani, a alcătuit un memoriu-declaraţie în numele legionarilor, menit a duce la lichidarea stării de astăzi a celor ce au aparţinut acestei mişcări. S-ar părea că P. P. Panaitescu ar vrea să netezească drumul spre comunişti pe seama legionarismului.

Stănescu nu găseşte întemeiat memoriul şi nu l-a semnat. Dar l-ar fi semnat până azi dimineaţă vreo 80-90 de inşi. Eu i-am spus deschis părerea mea, că este momentul să se lichideze acum capitolul legionarismului pentru totdeauna, în mod onorabil şi folositor pentru neam. Asta nu se poate face prin declaraţii către un ministru sau un guvern, ci printr-un memoriu serios către Rege (…). El avea oarecare rezerve, temându-se că Regele nu va putea face nimic. Eu i-am înlăturat toate argumentele. De altfel, ieri am vorbit mult în chestiune şi cu Bodogaie, dar nu i-am făcut cunoscut punctul meu de vedere, mai ales nu metoda pe care o cred ducătoare la scop”(p. 100-101).

Numărul semnatarilor tot creşte, ei punându-şi nădejdile, pe de o parte în înţelepciunea politică a omului de ştiinţă ce ajunsese la formula declaraţiei-memoriu, pe de altă parte în onestitatea vrăjmaşilor – ceea ce demonstra că n-aveau habar cu cine intenţionau să dea mâna, pentru că a face un pact cu comuniştii şi a mai şi crede în el însemna a fi total orb în materie de informaţie politică şi incompetent în acţiune .

“Ieri am stat, mai târziu, de vorbă cu Andrei Ionescu şi P. P. Panaitescu, despre memoriul celor peste 300 legionari adresat ministrului de Interne. Le-am arătat că acesta nu rezolvă nimic şi nici nu va fi luat în considerare. Îl socotesc chiar o greşeală, dat fiind că el nu neagă existenţa mai departe a legionarismului în ţară, ci se mărgineşte să spună numai că semnatarii nu mai fac parte din legiune de la 1941 încoace. P. P. Panaitescu îmi răspunde că nici nu vrea să rezolve problema; pe el îl interesează numai soarta individuală a semnatarilor. Eu îi marturisesc că ar trebui pusă cu curaj întreaga problemă a legionarismului, care trebuie privită ca un capitol definitiv încheiat, printr-o adresă temeinică către Rege. P. P. Panaitescu nu crede că Regele ar putea face ceva. El ar avea o soluţie radicală pentru legionarism: să-şi dea mâna cu comuniştii şi să distrugă burghezia română, care este o calamitate. El regretă că Regele a comutat pedeapsa de moarte a generalilor: aceştia trebuiau împuşcaţi, pentru a pedepsi astfel cea mai ticăloasă tagmă a vieţii româneşti. S-au şi dus tratative cu conducătorii comuniştilor în sensul de mai sus. El fusese sortit să fie trimis la Tribunalul Poporului, ca directorul “Cuvântului”după moartea lui Nae Ionescu, dar conducătorii au renunţat la acest lucru… Al doilea care a tratat chestia cu comuniştii a fost Radu Gyr, care a fost, totuşi, pedepsit. Se pare că comuniştii se tem de legionari, şi mai ales, nu-i vor evreii. Deci, lucrul pare că nu se putea face… Eu mă menţin pe punctul de vedere al meu, declarând că aş accepta cu plăcere să discutăm contradictoriu cu câţiva legionari de marcă, problema legionarismului, dar el se teme că aşa ceva ar fi considerat ca şedinţă de cuib.

După aceea, am vorbit cu Bodogaie, care mi-a spus că a semnat foarte nebucuros memoriul. Aproape că s-a certat cu P. P. Panaitescu, cu care acum a vorbit întâia oară. La fel mi-a spus asta, pentru a doua oară, Stănescu”(p. 103-104).

Părerile privind soarta Ţării (ce depindea şi de atitudinea legionarilor faţă de comunism) ale lui P. P. Panaitescu sunt de- a dreptul scandaloase: a întinde mâna principalului duşman al Românilor, după spusele întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail, constituie o negare a întregii activităţi şi jertfe depuse de victimele oferite de cei de o credinţă cu el; a regreta că generalii, care au reprezentat opoziţia la ateismul triumfător în vecina de la Răsărit, n-au fost executaţi de către rivalul politic comun arată o lipsă de consecvenţă stupefiantă. A socoti burghezia română drept vinovată în întregul ei seamănă nespus cu atitudinea comuniştilor faţă de ea, a celor dispuşi permanent să nu ia în seamă individul, cu drepturile lui, ci doar grupul, pentru care individul este făcut răspunzător, ceea ce este aberant. Iar a afla că Radu Gyr a purtat tratative similare alor sale explică acceptul poetului de a conferenţia în 1963 în favoarea regimului comunist, în faţa colegilor săi de detenţie ce-l priveau ca pe o ultimă nădejde şi stânca de care se agăţau în disperarea lor metafizică, după cum explică şi colaborarea sa literar-propagandistică, de după eliberare, la revista M.A I.-ului destinată înşelării românilor refugiaţi în străinătate, asupra stărilor dezastruoase din patrie.

Acţiunea lui P. P. Panaitescu dă oarecare roade: “P. P. Panaitescu s-a întors ieri de la Bucureşti, unde a avut tratative cu guvernanţii în vederea eliberării legionarilor. Pactul e făcut în condiţii care sunt apreciate în mod variat de legionari. Îşi aşteaptă trierea în zilele acestea”(p. 200). E regretabil că informarea noastră asupra acestor tratative şi rezultatelor lor se opreşte aici, în “Ziarul” lui Onisifor Ghibu. Ceea ce mă miră este că P. P. Panaitescu a fost uitat în clipa când comuniştii au decis să-l facă răspunzător de crimele săvârşite în reeducări pe Petraşcu, ca reprezentant al lui Horia Sima în cadrul altor tratative, în vederea eliberării legionarilor, duse cu guvernanţii. Căci ‘fidelitatea’ comuniştilor faţă de aliaţii lor temporari este legendară, iar nevinovăţia lui Petraşcu în privinţa scenariului creat pentru o nouă condamnare a sa, aceea la moarte, este arhievidentă.

Unul dintre aspectele personalităţii unui memorialist, ce nu trebuie neglijat de istoricul acestui gen, deşi până în prezent nu a preocupat nici un cercetător al domeniului, este relaţia lui cu lumea inconştientului, manifestată în vise, memorialistul fiind un experimentator al omului în completitudinea lui. Or, memorialistica de detenţie este destul de bogat ilustrată cu relatări de vise.

Această caracteristică, deobicei, trădează setea de a-şi cunoaşte viitorul a deţinutului, afundat într-o lume secretă a cărei cheie n-o deţine el, ci ministerul de resort, anchetatorul sau caraliul. Alteori stările onirice sunt provocate de lipsa bucuriilor libertăţii, de tânjirea după ele. Există cazuri când visele oferă suficient material, aşa cum sunt relatate, pentru a îngădui o psihanalizare – oricât de sumară, ori de aproximativă. În majoritatea situaţiilor, aceste narări nu permit altceva decât constatarea recrudescenţei unor înclinaţii spre superstiţie, moştenite din copilăria memorialistului, nu rareori rurală. Va să zică, gama este destul de largă să poată alcătui documentaţia pentru un studiu complet dedicat componentelor ei şi, mai ales – pentru mine – dedicat modului de receptare a lor.

Voi consemna în continuare visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu în Săptămâna Patimilor, deoarece oglindeşte tema ideatică majoră a perioadei, ce bântuia cugetele deţinuţilor de la Caracal şi bineînţeles pe acela al povestitorului. “Parcă murise în braţele mele măicuţa sau Veturia. Se adunase la trup ca un copil mic. Am rămas uluit de o asemenea întâmplare, cu care nu voiam să mă împac nicidecum şi, deodată, moarta a început să învie, să se îmbujoreze la faţă şi să zâmbească. Parcă era, totuşi, Veturia”(p. 17). Nu este un vis de trecut cu vederea, ţinând seama de perioada calendaristică (mă refer la calendarul bisericesc) când a avut loc, cât şi la starea deplorabilă a nădejdilor visătorului.

În cele ce urmează, îl voi ajuta pe cititor să-i pătrundă înţelesul.

OBSERVAŢII

1. La începutul relatării visului şi în încheierea ei, constat confuzia dintre mamă şi soţie; în final, confuzia tinde să se rezolve, fără ca ieşirea din ea să reprezinte o opţiune definitivă (“parcă”… “totuşi”).

2. Visul este clădit pe două întâmplări antitetice: moarte şi înviere.

3. Ambele sunt însoţite de anumite fenomene naturale (cel dintâi hiperbolizat): moartea micşorează trupul (bătrâna redevine copil); înviata se roşeşte iarăşi în obraji şi surâde, ca pe timpul vieţii.

4. Mai există o trăire vrednică de menţionat: dacă moarta este mama visătorului, el – fiul – o ţine-n braţe, pe ea – devenită copil -, ca un părinte, iar părintele – mama-copil – se află în poziţia de altcândva a feciorului ei. Adică o inversare de personalităţi ce, probabil, constituie şi cheia visului.

5. E important de menţionat că visul a avut loc în noaptea precedând Săptămâna Patimilor, ce introduce Învierea Domnului.

COMENTARII

A. Marea şi pământul sunt receptacolele vieţii şi simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizează aceste două elemente (nu marea, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kâli, sunt simultan zeiţe mume şi ale fertilităţii.

Mama îţi dă viaţa şi-ţi rămâne adăpost, siguranţă, căldură, odihnă, izvor al hranei. Dar reprezintă şi pericolul ca, prin prelungirea rămânerii în trupul ei, să te sufoce îngustimea lui. La fel, a rămâne agăţat de fustele sale, după naştere, sub călăuzirea ei, în umbra voinţei sale, presupune o castrare a personalităţii copilului, o devorare a vieţii lui proprii de către genitoarea sa. De aceea, mori pentru mamă (ieşind din trupul ei) şi te naşti pentru pământ, pentru o viaţă nouă, sub oblăduirea unei mume noi, potrivită noului stadiu. Moartea finală te oferă hrană acestei mume de pe urmă: pământul. Relaţia mamă-copil este ambivalentă, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezintă o naştere. Apariţia unei mume noi, simbolice – pământul -, pregăteşte primirea solului ei personificat: femeia iubită – soţia, în cazul de faţă. Echivalenţa dintre mamă şi soţie este uşor de făcut. De ambele ne leagă cea mai intensă dragoste posibilă omului pentru vreun semen; ea cuprinde recunoştinţă, admiraţie, milă, dorinţă de ocrotire (primită şi oferită), înţelegere şi cerinţă de a fi înţeles, împăcarea datorată satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; şi toate sentimentele nobile şi generoase.

Dogma creştină insistă asupra fecioriei Mariei; prin aceasta încurajează dezvăluirea că ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toţi -, este şi mama lui Dumnezeu, în calitate de mamă a Pruncului lui Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci părintele tuturora, dar şi Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfânt, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundată, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevăruri revelate se bizuie construcţiile onirice în care inversarea de personalităţi (mamă şi soţie), în sensul arătat, este posibilă. În calitate de fecioară, Maria întruneşte întreaga potenţialitate a lumii; în calitate de mamă, ea devine mijlocul direct al Creaţiei. Cele două reprezentări nu se opun între ele, ci se continuă, mijlocind intervenţia principiului creator.

Mama reprezintă un arhetip; cel mai însemnat. El este asimilat inconştientului, lui ‘anima ‘, din care urcăm spre conştiinţă.

B. Moartea constituie pieirea absolută a ceva viu şi pozitiv. Ea repetă naşterea (în măsura în care aceasta constituie moartea stării fetale); însă, după cum naşterea-moarte desemnează trecerea într-o nouă formă a vieţii, la fel, moartea presupune o nouă mutaţie într-un alt stadiu, necunoscut anterior. Moartea este legată de simbolica pământului, din care face parte şi simbolizarea maternităţii. E ineluctabil legată de conceptul mamei, deci al naşterii; este un alt aspect al celei din urmă. După cum fătul nu se poate îndrepta decât spre naştere (‘moarte’ – în raport de stadiul de făt), la fel omul nu se poate îndrepta decât către moarte (un alt fel de naştere?). Ce stadiu inedit pregăteşte apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele stărilor viitoare şi s-ar spune că liberul arbitru îngăduie opţiunea între o stare şi cealaltă, încă din cursul existenţei terestre. Aceste stări coexistă în noi înainte de moarte (în cursul vieţii); moartea face posibilă disjungerea lor, alege binele de rău, alege viul de forma lui viitoare, căci moartea coexistă în noi cu viaţa, după cum viaţa extrauterină coexistă cu viaţa intrauterină, ca destin inevitabil. Orice iniţiere presupune moartea omului vechi.

Toate acestea înlesnesc ajungerea la acceptarea raţională a învierii, ca posibilitate postumă, deşi nefirească, adică potrivnică legilor naturii – cum le cunoaştem azi – şi direcţiei impuse de acestea.

Învierea este un dat al Creştinismului. Speranţa credinciosului este învierea în trup, confirmată de Hristos apostolului Toma necredinciosul, prin existenţa reală a rănii Sale.

Atari cunoaşteri îngăduie scenarizarea din visul de la care plec.

C. Există o altă inversare de personalităţi în acest vis ce trebuie menţionată. Este cunoscut că în vis, cel mai adesea, vedem ca în oglindă, adică invers decât în diurn. În acest caz, trebuie considerat că personajul ce a murit şi a înviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visătorul însuşi, visătorul care a trecut, la naşterea sa, prin moartea ca făt şi învierea sub soare, când a fost luat în braţe şi legănat de mama, înlocuită mai târziu de soţia sa, visătorul care trăieşte cu atâta intensitate Săptămâna Patimilor ce pregăteşte moartea şi învierea ‘nădejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor speranţelor noastre, mai ales acelea ale eliberării.

Era săptămâna precedând Învierea şi ideea Ei frământa toate sufletele celor din lagăr. E limpede că subconştientul visătorului a înlocuit propria persoană cu un alter ego : mama sau soţia (neclar definite deoarece ele, împreună, simbolizează Muma primordială, matricea Vieţii), care alter ego se împuţina de la o clipă la alta, după cum profesorului Ghibu, în realitatea diurnă, i se reducea personalitatea datorită limitărilor aduse de condiţiile privării de libertate.

Apoi venea încurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI INVIA! Căci pluteau în aer, pentru toţi, miresmele resurecţiei din morţi.

Acest vis cu care am început, în ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai puţin limpede la lectură. L-am citat cel dintâi deoarece aruncă o lumină foarte bogată asupra stării de spirit a memorialistului în detenţia din 1945.

Acestălalt (din noaptea precedentă) sună după cum urmează.

“Am ajuns cu trenul în gara Stana, dar trebuia să continui drumul. M-am dat puţin jos din tren, să-mi văd casa şi grădina. În faţa casei era un car-platformă, din care soldaţii aruncau cu furcile cucuruz în pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbată. Grădina răsturnată. Pe unde fuseseră cărările cele frumoase, erau numai râpi uriaşe”(idem).

COMENTARII

Visul este unul al călătoriei, dar nu al uneia iniţiatice, ci doar de îndepărtare de destinul personajului, aşa cum l-a cunoscut el până atunci. Un popas îi îngăduie o privire asupra trecutului său cel mai luminos, adică aruncată asupra proprietăţii de la Stana, ce simbolizează întreaga fericire a existenţei de până atunci a lui Onisifor Ghibu. Stăpânul ei constată trei modificări ale trecutului de care s-a despărţit prin absenţă: schimbări survenite în înfăţişarea clădirii (nemenţionate în amănunte, deoarece nici visătorul nu era conştient ce modificări anume în viaţa sa aducea detenţia; nu ştia nici măcar, la ora visului, dacă era definitiv epurat din învăţământul superior sau nu); distrugerea cărărilor, preschimbate în râpe (simbolizând neputinţa visătorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute şi îndrăgite); şi stricarea gospodăriei de către oameni în uniformă care se purtau fără grijă, nici precauţie cu bunurile sale, iar aceasta o făceau pe picior de plecare, adică din mers, dintr-un timp în plină scurgere. Nu este dificil să citesc în aceste personaje o simbolizare a soldaţilor de pază a lagărului, pe mâna cărora încăpuse Onisifor Ghibu. Ruperea de trecut este explicată prin prezenţa uniformelor, oarecum înstăpânite asupra domeniului paradisiac ce-i aparţinuse până la arestare, ca şi de prezenţa trenului (trenul vieţii) a cărui oprire în dreptul Stanei este de scurtă durată.

Mult mai târziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-şi aminteşte şi pe care-l socoteşte “foarte caracteristic”, din păcate nemotivându-şi această opinie (caracteristic pentru ce?).

“Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o pantă, din cale afară de ridicată. Era ca peretele unei clădiri, cu o înclinaţie de circa 85%. Panta era albă ca laptele, ca praful de zahăr sau ca zăpada cea măruntă. Urcam, ţinându-ne de mână, cu imense greutăţi şi obsedaţi mereu de teama că ne vom rostogoli. Când eram aproape de sfârşit, ne-au părăsit puterile, încât era să cădem în neant. Totuşi, ne-am opintit din nou şi am ajuns în vârful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam să mai facem un înconjur la fel de periculos. O nouă teamă ne-a cuprins, dar, după noi opintiri, am trecut şi peste acest obstacol şi am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fără vreo explicaţie, pe care nu încerc s-o dau aici”(p. 203), ceea ce este regretabil căci contac tul unui pedagog cu propriul subconştient ar fi plin de învăţatură.

COMENTARII

Procopovici este un fost coleg de la Universitate, amestecat în epurarea lui Onisifor Ghibu, apoi căzut printre indezirabili, ajuns coleg de lagăr şi cabană cu el şi, în principiu, cel mai apropiat dintre codeţinuţi. Destinul le era comun, ambii intelectuali, din acelaşi oraş, zăcând în lagăr pentru pricini similare.

Veştile privitoare la tot mai apropiata eliberare, după trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale căror criterii nu se cunoştea nimic, creau în lagăr o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau să-şi dovedească nevinovăţia în faţa comisiilor ministerului de Interne, trebuiau să arate că nu erau pângăriţi cu nici una dintre acuzaţiile, rămase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, că nu erau murdari, că nu erau negri. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de învins. De remarcat cele trei comparaţii făcute de Ghibu când îşi transcrie visul: laptele, praful de zahăr, zăpada cea măruntă. Aşa era urcuşul lor aproape imposibil de efectuat şi plin de peripeţii de speriat. Sub ei, hăul. Dar au izbândit asupra tuturor dificultăţilor şi s-au mântuit, adică … se vor elibera, ceea ce nu mai consemnează Onisifor Ghibu, pentru a nu cădea în superstiţiile ce-i pândesc lesnicios pe deţinuţii lipsiţi de orice alte nădejdi şi de care ne vom izbi în majoritatea cărţilor luate în consideraţie de aci înainte.

Socotesc că am demonstrat filiaţia temporală dintre acest jurnal şi memorialistica efectivă din reeducări, prin aceea că reeducările au început, cum se vede din paginile lui Onisifor Ghibu, mai înainte de Reeducări.