POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE Tipărită cu binecuvântarea Prea-Sfinţitului Părinte Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului Recunoştinţa – izvor de virtute “Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa “. (Evrei, XII, 7) Trăim din plin vremea restituirilor. Ne întristăm şi ne bucurăm. Exact ca în dilema paulină: ” Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Cor. VI, 10). Ne întristăm pentru supliciile celor despre care aflăm “cum şi-au încheiat viaţa” şi ne bucurăm pentru existenţa acelora care s-au dovedit coloane de granit în faţa “vânturilor şi valurilor” răului, având casa sufletului zidită pe piatra “care era Hristos”. Este emoţionant să baţi la uşa “CĂMĂRII CU SUFLETE”, cum îşi intitulează noua carte de restituiri Domnul Profesor Mihai Rădulescu, dar şi mai emoţionant să intri. O “cămară” astfel “împodobită” solicită “luminarea hainei sufletului” ca să intri într-însa. De aceea este o bucurie deopotrivă literară şi duhovnicească să vezi sintetizate ” un maldăr de documente ce însumează procese-verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor ce au alcătuit, fără voie, lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă”, cum mărturiseşte autorul. Mesajul cărţii trimite la observarea unei proscomidii duhovniceşti. Cine vrea să privească şi să înţeleagă nu poate să nu-şi pună întrebarea: “Cum au reuşit să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?.” Răspunsul este unul: vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar; dar la sacru, niciodată. ” Nicăieri ca-n România – puşcăria nu a fost prefăcută în sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai...

POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – ÎNTEMNIŢAREA PĂRINTELUI NICODIM 1. SA AIBA SOTUL OCUPATIE 2. NU M-AM MAI CASATORIT 3. GOANA PE DEAL 4. VIATA LELEI MARITA 5. CEL MAI TÂNAR UCENIC POVESTESTE 6. MAICA EPRAXIA CA MARTURISITOARE 7. ARUNCAREA ÎN TEMNITA A PARINTELUI NICODIM 8. PARINTELE GAVRIL STOICA ABIA IESISE DIN AIUD Apare cu Binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului Scrierea de faţă constituie volumul II al lucrării “CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE” şi a fost culeasă, corectată şi tehnoredactată de autor (str. prof. Grigore Gănescu nr.10, sectorul III, Bucureşti; nr. telefonic 3 27 01 60) Ea face parte din colecţia “Biblioteca Ortodoxiei – Serie Nouă, al cărei redactor responsabil este Mihai Rădulescu: – ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ culeasă de MIHAI RĂDULESCU (PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI PATERNITATEA DUHOVNICEASCĂ de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; PREDOSLOVIE; NOTĂ şi CINE ESTE MIHAI RĂDULESCU? de MIHAI RĂDULESCU; “BIBLIOTECA ORTODOXIEI. Serie Nouă” semnat: Editura). Editura Agapis; 2.000. – POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM DE VORBĂ CU UCENICII SĂI;. CARTEA ÎNTÂI (HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; prefaţa: MÂNTUIREA PRIN CITIT de DAN VERONA şi PREDOSLOVIE de MIHAI RĂDULESCU); Editura Agapis; 2001. SINGURĂTATEA ANICĂI ŢUPU STÂND DE VORBĂ CU SINE ÎNSĂŞI. CARTEA A DOUA (HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; prefaţa: MÂNTUIREA PRIN SCRIS de DAN VERONA; şi postfaţa: UN CUVÂNT DE ÎNCHEIERE A CĂRŢII de MIHAI RĂDULESCU); EDITURA AGAPIS; Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă; 2001. CALEA CĂRŢII. CARTEA A TREIA; ediţia a doua (PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI CALEA CĂRŢII de † GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului); Editura Agapis; Biblioteca Ortodoxiei. Serie nouă; 2001 (Prima ediţie: PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ SAU CALEA CĂRŢII (tipărită sub forma unui ziar, pentru parastasul duhovnicului Nicodim Măndiţă, de la...

MIHAI RĂDULESCU Morală practică pentru creştinul începător  Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ Editura RAMIDA Bucureşti 1999 Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul: Eşti fericit, prietene? Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători. Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului. Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin. Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV). Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri. Autorul CUVÂNT ÎNAINTE Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată. Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr...

Mihai Rădulescu HRANDT LECŢIA LUI HRANDT AVACHIAN I-am cunoscut şi eu pe Beatrice şi Hrandt Avachian. Am fost în locuinţa pictorului de pe Maria Rosetti colţ cu Vasile Lascăr. O benzinărie este un colţ de reper al zonei. Şi o farmacie, chiar vizavi de blocul unde, la ultimul etaj, locuia Hrandt. Cu Doamna lui, nemţoaică, plinuţă, zâmbăreaţă şi guralivă. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie. Prin casă, peste tot, erau răsfirate obiecte de artă. Unele din ele, de mare valoare, erau folosite chiar în scopuri practice şi nu ţinute-păstrate ca obiecte de veneraţie. Fel de fel de vase, de ceramică sau bronz, covoare, şaluri, perdele, brocarturi, dar şi multe porţelanuri, ceramică de variate feluri şi origini – tot, mai ales orientale, arme vechi şi, ţin minte perfect, figurine de bronz cu Vishnu, Shiva, Budha. În dreptul fiecărei ferestre – apartamentul era pe colţul clădirii şi beneficia de multă lumină, chiar dacă, datorită precarităţii acoperişului, apa se infiltra şi, deja, provoca necazuri mari – străjuia câte o zeitate indiană . Privind în afară undeva, nu se ştie bine unde. La prima vizită nu le-am atins. Apoi, cu permisiunea gazdelor, m-am uitat mai cu atenţie mutându-le din locul lor şi încercând să desluşesc mai mult. Erau fascinante. Hrandt Avachian era mândru de ele. De altfel era mândru de orice: era o natură fericită. Cu toate că grozăviile vieţii nu-l ocoliseră pe traiectul Alep, în Siria, unde se născuse, până la Bucureşti, rămăsese cu un soi de superioară înţelegere. Cine l-a cunoscut îi ştie zâmbetul îngăduitor şi tandru de înţelept oriental. Gustul lui pentru Orient se conjugase cu pasiunea pentru pictură. Chiar şi în pasta cu care a pictat a transmis ceva din această melancolie colorat-profund-înţeleaptă a metafizicii Orientului şi Extremului Orient. Poate a fost şi o...

ÎN A DOUA JUMĂTATE a anului trecut am discutat, tot la acest post de radiodifuziune, despre una dintre cele mai însemnate temelii ale vieţii duhovniceşti, anume Chemarea lui Dumnezeu, sub genericul:  CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Iar Chemarea lui Dumnezeu am căutat-o în cele mai grele condiţiuni de viaţă ale semenilor noştri, în temniţele comuniste pentru deţinuţii politici. Recunosc că mediul era sumbru, iar povestirile la care am recurs pentru a exemplifica varietatea Chemării erau zguduitoare, cum se şi cuvine unui subiect cu caracter atât de neobişnuit. Odată cu începerea unui an nou, am decis să vă chem, stimaţi ascultători, într-o lume luminoasă, aceea a fericirii. De aceea vă întreb pe fiecare în parte: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Răspunsurile nu pot fi  decât de patru feluri: Da şi Nu, rostite cu gura plină; al treilea este: Uneori; iar al patrulea mă întristează ca orice vădeşte neputinţa omului de a judeca, din lipsă de cunoştinţe – el bâiguie: Nu ştiu. Nu este cazul să comentăm aceste răspunsuri acum. În schimb, ne vom pune o altă întrebare: dacă reporterii lumii întregi ar trece la anchetarea tuturor oamenilor de pe pământ asupra dorinţei fiecăruia de a fi fericit, oare ar primi răspunsuri pozitive? Iar dacă ele ar fi ca atare, oare anchetaţii vor vorbi despre acelaşi lucru, răspunzând afirmativ sau negativ? Cu alte cuvinte, toţi ar înţelege prin fericire aceeaşi fericire? Tare m-ar mira să fie aşa. Nu urmează, ţinând cont de opiniile cu siguranţă foarte diverse ale oamenilor despre fericire, decât să ne  întrebăm: CE ESTE FERICIREA? “Fericirea ţi-o faci când pui umărul la fericirea celorlalţi”, spune francezul, evitând să dea o definiţie a fericirii, însă indicând o direcţie precisă de găsire a ei: facerea de bine te face face fericit. Din păcate, tot din cugetarea poporană franceză aflăm...

...

I. PATIMA PRINTRE ZEII DE BRONZ Când mi-a sunat şi mie ceasul să deschid ochii asupra Misterelor Orientului, existau tare sărace mijloace de a afla câte ceva despre ele. Asta se petrecea prin anii ’50. Sigur, pentru cel norocos, se mai năzărea de prin bibliotecile nobleţei intelectuale căzute în bolgiile puşcăriilor câte un volum sau altul privitor la yoga, ori la teosofie, la Himalaia, la Krishnamurti, la tainele faraonilor şi ale piramidelor acestora, ascunzând secrete matematice asupra Vieţii şi Morţii, cărţi cumpărate de tatăl meu pentru mine, la talcioc, unde nevestele, mamele şi fiicele celor arestaţi îşi desfăceau casele pentru dobândirea mărunţişului de care atârna zilnic sacoşa. Pe de altă parte, se strecurau, din mână în mână, dactilograme ale unor traduceri aproximative despre tratamentele prin magnetism, presopunctură, postúrile de hatha-yoga, acupunctură şi alte ‘minuni’ importate fraudulos şi cu mari riscuri din lumea liberă. Mi-a rămas până astăzi în minte numele unuia dintre acei tălmăcitori: Rusu-Bahmut. Bietul om, inconştient de cât de departe se întindeau antenele Securităţii, avea naivitatea să creadă că munca era sfântă, drept pentru care se cuvenea, de dragul onoarei, să se cunoască fiecine cât şi ce a muncit în ogorul culturii naţionale, aşa că îşi divulga identitatea, în chip ridicol, celor care-l pândeau în pânza lor armată, de păianjen cu muşcătura înveninată. Pe această cale, el se punea la dispoziţia organelor de anchetă, legându-şi singur mâinile, de acasă, şi lăsându-le lor doar plăcerea de a-l transporta la Malmaison, la Uranus, la Jilava, ori la Internele de vizavi de Palatul Regal. O mai fi trăind? Va să zică, potrivindu-mă la aste împrejurări, am ajuns şi eu la porţile Necunoscutului, la Veşnicie, la Adevăr, la Iniţiere. Însă ceea ce m-a agăţat pentru totdeauna de poalele căutării lui Dumnezeu pe căi atât de întortocheate,...

ACUM O SĂPTĂMÂNĂ am citit introducerea la schiţa lui Al. Vlahuţă: O VIAŢĂ FRUMOASĂ. Care este viaţa frumoasă propusă de poet cititorilor săi? E aceea a exploratorului polar Nansen, despre care s-ar cuveni să  afle toţi tinerii cărora le închin această emisiune radiofonică despre fericire. Îi dau cuvântul, să-şi continue expunerea, aceluiaşi Al. Vlahuţă. “Pe o dimineaţă de vară, un tânăr învăţat, voinic, strălucitor de nobila frumuseţe a energiei şi a voinţei, părăseşte ţărmul Cristianidei, – îşi lasă căsuţa liniştii lui roditoare, cuibul fericirii lui, şi pleacă, pe ‘Framul’ grijilor şi al primejdiilor, în depărtările polare.” Ascultătorul trebuie să ştie că “Fram” era numele vasului cu care a călătorit tânărul acesta, Nansen. “Părăsind ţărmul, are o clipă de înduioşare, înduioşarea unui viteaz. ‘Mica mea Liv stă colo lângă fereastră, şi bate din palme…’ Ce ştie ea de grozăvia gheţurilor mişcătoare şi de pustiurile morţii pe care ai să le străbaţi? E cineva însă care îţi flutură o batistă din prag. Aceasta ştie unde te duci, la ce te expui. Soţie vrednică de tine, te urmăreşte cu privirea umedă… stăpână pe inima puternică, vitează şi mare la suflet ca şi tine. Drum bun, călător hotărât, pe întinderi deşarte şi fără adăpost şi fără hotar! După trei luni de plutire spre Nord, vasul se opreşte, încleştat în vrăjmaşele gheţuri ce-l strâng să-l fărâme… În aşteptarea verii liberatoare, cei treisprezece prizonieri ai talazurilor de gheaţă, vânează urşi, fac plimbări, culeg observaţii, se deprind cu greutăţile vieţii polare. Nimeni nu stă degeaba. De altfel, toţi sunt oameni extraordinari, eroi aleşi dintr-o lume de eroi. Şi ce frumos îşi notează Nansen impresiile lui! Poetul e pururea la înălţimea omului de ştiinţă… ‘Nu se poate ceva mai minunat ca această noapte arctică. Eşti în ţara visurilor, colorată de cele mai frumoase amestecuri de nuanţe...

2. ARCADIA Într-adevăr, din fiece gest, cuvânt, zâmbet al pictorului citeai că devenise una cu soţia lui. Acestei mutaţii, aparent de peste fire, însă izbutită de acela care ia în serios făgăduinţa de la cununie, îi răspundea, în plus, o reverenţă nemaiîntâlnită a doamnei sale faţă de artistul din el. Nimeni nu a putut visa un propagandist mai zelos, mai prezent, mai neprecupeţind laudele, mai încurajator, mai exploziv, mai pios, mai total dedicat, mai neselectiv decât era Rose Avachian faţă de opera bărbatului ei. Călcându-le tot mai des pragul, am fost, iniţial, şi eu antrenat de vehemenţa ei în a-l adula. O a doua reacţie a fost aceea a saţiului faţă de caracterul zgomotos al manifestărilor sale de admiraţie. Curând, am recunoscut că ele izvorau din atâta curăţie sufletească încât nu era cu putinţă să li te sustragi, ci musai trebuia să te alături şi tu osanalelor aduse. Întrebarea era dacă găseai în tine o la fel de cinstită bucurie în faţa picturii oferite de artist. Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că entuziasmul ei nu era stârnit doar de arta lui, ci de tot ce l-ar fi putut defini. Înţelepciunea, neputinţa de a greşi, talentul cuvântului, harul tăcerii, înclinarea pedagogică, cunoştinţele generale, virtutea, relaţiile umane, familiale şi celelalte, erau necontenit evocate de dânsa. Rose îl idolatriza, fără a deveni vreodată istovitoare pentru mine, cel de faţă. Nu văzusem niciodată o dragoste atât de desăvârşită la o soţie şi nici de atunci încoace nu am întâlnit-o la altcineva. Răspunsul bărbatului ei era o blândeţe egală cu ea însăşi, o înţelegere dusă dincolo de marginile închipuirii, o acceptare totală, supravegheată de raţiune, pentru a retuşa cu o delicateţe inegalabilă eventualele călcări pe alături de obişnuit. Avea cuvântul cald, mângâietor, îndrumător, atenţionând fără a...

DE OBICEI NE ORIENTĂM în viaţă şi mai ales în căutarea fericirii, după îndemnurile celor socotiţi de noi prieteni. Cine sunt aceştia? Îi alegem dintre colegii de şcoală, dintre copiii vecinilor şi mai rar ei sunt nişte tineri întâlniţi întâmplător şi care ne devin simpatici. După ce luăm servici, din rândurile colegilor de slujbă se vor evidenţia alţi inşi pe care îi vom socoti prieteni. Mai mult, cum bine observă francezul când zice: Les amis de nos amis sont nos amis, adică – prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri – , ne creştem numărul prietenilor, colecţionându-i din dreapta şi din stânga, după alte prilejuri nevoite, cum ni-i aduc sau chiar ni-i vâră pe gât prietenii mai vechi. Din această trecere a lor în revistă observăm că prietenii ni-i datorăm hazardului: faptul că, locuind în acelaşi cartier, ne nimerim cu ei în aceeaşi clasă şcolară; faptul că părinţii noştri au primit apartament în acelaşi bloc cu părinţii lor; faptul că, într-o împrejurare, ce n-a fost căutată de noi, i-am cunoscut; faptul că sunt preţuiţi de alţi prieteni de-ai noştri. Dar cum mulţi am fost colegi în şcoala elementară, cu mulţi ne învecinăm, cu mulţi necunoscuţi schimbăm vorbe pe stradă sau în tramvai. De ce nu-i numim pe toţi aceştia prietenii noştri? Pentru că numai de unii ne dăm seama că ne pot lega nişte lucruri, cum ar fi aspiraţia către un anume fel de trai, plăcerile şi neplăcerile, o anumită înţelegere a vieţii, modul de a te distra, duşmanul comun şi aşa mai departe, toate împărtăşite atât de noi cât şi de aceia pe care îi vom denumi prieteni. Iar aceşti ‘prieteni’, aduşi în viaţa noastră de întâmplare, devin principalele noastre călăuze, după părerile lor ajungem să ne alegem modul de a trăi! Iertăţi-mă că jignesc...

3. CEAIUL CU UN EROU Nu mai ţin minte dacă am zăbovit mai mult ca de obicei în apartamentul lor sau sosisem mai târziu în vizită. Cert este că Rose Avachian mi-a propus să rămân ‘la ceai’ împreună cu dumnealor şi cu încă un domn aflat acolo din timp. Era un individ înalt, parcă purtător al unei umbre de mustaţă albită şi tunsă destul de aproape de piele, tare modest şi blând (cititorul recunoaşte că blândeţea constituia un fel de carte de vizită de taină ce-ţi deschidea uşile acestui club misterios din strada Maria Rosetti…), pe nume: Constantin Nedelcu, <> , cum i se adresau cei de faţă. Sărbătorindu-i-se prezenţa la masă, mi s-a îngăduit şi mie să fiu martor al unui târg reînnoit a nu ştiu câta oară: întărirea făgăduinţei de a ţine seama străinul de plăcerea lor ce consta în a-l avea alături de dânşii marţia în fiece săptămână, la ‘ceaiul’ de seară. Era un ins ponosit, necăjit, care, în chip evident, trăia într-o sărăcie lucie, dar cu un lustru suficient pentru a-i mângâia ultima demnitate cu care se mai odihnea şi bineînţeles că nu un lustru necesar vreunui orgoliu aberant, deloc potrivit firii sale cuminţi şi stării sale de destituţie. Reţin şi astăzi – cât de acut e simţul de observaţie al tinerilor şi cât de necruţător! – că albul cămăşii îi părea spălat proaspăt dar nu şi călcat, la fel şi costumu-i subţire, de vară, gri-albăstrui. Urmărind-o pe stăpâna locului pe când împărţea farfuriile de porţelan şi tacâmurile de argint în dreptul fiecărui mesean, ceştile şi farfurioarele de ceai chinezeşti, ‘cu bob de orez’, trăgeam cu urechea la schimbul de vorbe dintre gazda noastră masculină şi oaspete, în care cel dintâi se străduia să mă implice, dacă ar fi avut pe cine,...

“CEA MAI DE SEAMĂ AVENTURĂ SPIRITUALĂ a secolului”, a exclamat Dominique Lapierre, autoarea lucrării: CETATEA BUCURIEI. Scriitoarea franceză definea astfel viaţa unei fete obscure, născută în Skopje, pe atunci localitate albaneză denumită: Usküb, la 27 august 1910. Ea fusese botezată Agnes şi era fiica prosperului antreprenor Bojaxhiu. Fără să ţină seama de averea pe care i-o puneau părinţii la dispoziţie, Agnes se lăsă atrasă de Chemarea lui Dumnezeu şi, la 18 ani, intră în ordinul călugăresc irlandez: “Surorile de Loreto”, sub numele Tereza. La 6 ianuarie 1929, după un voiaj lung şi dificil, un vapor o depuse pe un debarcader al portului Calcutta, în India. Astfel debutară şaisprezece ani de banală activitate de profesor de geografie, într-o şcoală locală confesională pentru copiii demnitarilor britanici şi ai clasei înstărite bengaleze. Era o făptură măruntă, slăbuţă, cu nas viguros, trădând voinţa purtătoarei, deloc atrăgătoare, osoasă, aparent firavă, zăvorâtă în sine; nu arăta ca o cuceritoare a Indiei, n-avea o înfăţişare de amazoană războinică, nici de Brunhilda, şi nici nu pretindea să fie una ori alta. Ordinul o trimisese acolo s-i înveţe carte pe elevii ce ajungeau pe mâna ei; făcând ascultare, ca o călugăriţă smerită ce se voia, acolo plecase, bucuroasă măcar că studiile sale privind frumuseţile îndepărtate ale Terrei îşi găseau acest prilej să nu rămână sterpe, ci că le şi putea vedea şi să se bucure de ele. Dar, într-o bună zi, pe când împlinise 36 ani, fecioara aceasta ce socotise că în modestia traiului şi activităţii sale didactice îşi găsea unica fericire sortită ei, străbătând continentul unde sălăşluia acum, către munţii Himalayei, anume spre oraşul Darjeeling – aici avea obiceiul să se retragă în rugăciune solitară o dată în fiece an – , într-o bună zi, deci, mai precis pe data de 19...

4. UN ALT AVACHIAN O dată, pe stradă aş spune, Hrandt Avachian m-a prezentat unui domn scund, cu o frunte înaltă, preschimbată, cu cât urca spre creştet, în calviţie lucioasă, de o culoare roşietică datorită razelor de soare, purtător al unui nas uşor coroiat, cu un permanent zâmbet afabil pe chip, dar şi cu o lumină a inteligenţei şi entuziasmului ce strălucea, uşor voalat, în acelaşi surâs; brunet fără exagerare; uşor pickwickian. Era domnul Grigore Avachian. La întrebarea firesc stârnită, în legătură cu vreo înrudire între dânşii, nespecificată cu prilejul recomandărilor, tot pictorul mi-a răspuns că numai potrivirea de nume îi lega. Noua cunoştinţă continua să-şi arate dinţii strălucitori, amuzată şi cu o condescendenţă binevoitoare, câtuşi de puţin jignitoare. Am reţinut, din graba celor câteva cuvinte lămuritoare, că era un profesor din Turnu Severin, fost arheolog (am bănuit că amator, cum fuseseră mulţi prin oraşele de provincie, înainte de instaurarea regimului comunist, unii lăsând viitorimii muzee gemând de ploaia cu cioburi dezgropate de vrednicia lor în zona unde îşi aveau catedra) şi mare specialist în grădinărit, chiar creator de soiuri noi, apreciate şi de forurile de conducere ale agronomiei. Străinul asculta, distrat, însă nu de tot; cu coada urechii urmărea cele împărtăşite despre el şi, ajungând maestrul la legăturile sale cu vegetalele, îl întrerupse pentru a povesti cu înfocare ce succes moral avea în rândurile tineretului şcolar care-i urmărea cu interes experimentele şi învăţa de la el să intervină în natura plantelor şi să o modifice. Faptul că abia aici se amestecase în explicaţiile ce mi se dădeau îmi susţinu convingerea că arheologia fusese un capriciu în existenţa sa şi că adevărata-i chemare era horticultura; ceea ce-mi întări părerea că disciplina predată ca profesor trebuia să fi fost şi ea legată de muncile câmpului....

AM ÎNCERCAT ÎMPREUNĂ să dăm de capătul felului în care şi-au căutat şi împlinit fericirea doi oameni de seamă: Nansen şi Maica Tereza. Vă întrebaţi, desigur, la ce bun să scotocim prin vieţile altora în loc să discutăm despre viaţa dumneavoastră, că ea este cea mai importantă. S-ar putea ca această opinie să nu fie întocmai adevărată. O viaţă este importantă şi interesantă numai în măsura în care se universalizează, e dedicată omenirii şi accede la a deveni pildă pentru celelalte vieţi. O viaţă autocentrată, dirijată doar de interese meschine şi egoiste este tot ce poate fi mai dezagreabil: ţie îţi aduce doar necazuri, iar celorlalţi le apare ca respingătoare. Astfel că rămânând la ale mele, aş dori să-mi îngăduiţi să citesc pentru dumneavoastră părerile unui om care s-a dedicat educaţiei tineretului, părerile sale despre autoformare cu ajutorul lecturilor de vieţi celebre. Este vorba despre Samuel Smiles. “O carte care cuprinde în ea viaţa unui om virtuos este plină de roade preţioase. Milton spunea: ‘E tot ce este mai preţios şi mai curat din fiinţa unui înalt spirit, îmbălsămat şi păstrat pentru o a doua viaţă’. Corregio  ne spune, în biografia sa, că simţind cum se trezeşte în el geniul  la privirea operelor lui Michelangelo, a strigat: ‘Şi eu sunt pictor!” Franklin obişnuia să atribuie utilitatea şi însemnătatea rolului pe care l-a îndeplinit faptului că în tinereţe citise cartea ÎNCERCĂRI ASUPRA ARTEI DE A FACE BINE a lui Cotton Mather, carte în care Mather nu făcuse decât să reproducă icoana propriei sale vieţi. Iar Samuel Drew a tot repetat că modelul vieţii sale a fost Benjamin Franklin. Aşa că nimeni n-ar putea spune unde se opreşte unda binefăcătoare a pildei celei bune. De aici, se arată că folosul pe care, în literatură, ca şi în viaţă, îl avem...