– Un alt Avachian

4. UN ALT AVACHIAN

O dată, pe stradă aş spune, Hrandt Avachian m-a prezentat unui domn scund, cu o frunte înaltă, preschimbată, cu cât urca spre creştet, în calviţie lucioasă, de o culoare roşietică datorită razelor de soare, purtător al unui nas uşor coroiat, cu un permanent zâmbet afabil pe chip, dar şi cu o lumină a inteligenţei şi entuziasmului ce strălucea, uşor voalat, în acelaşi surâs; brunet fără exagerare; uşor pickwickian. Era domnul Grigore Avachian. La întrebarea firesc stârnită, în legătură cu vreo înrudire între dânşii, nespecificată cu prilejul recomandărilor, tot pictorul mi-a răspuns că numai potrivirea de nume îi lega. Noua cunoştinţă continua să-şi arate dinţii strălucitori, amuzată şi cu o condescendenţă binevoitoare, câtuşi de puţin jignitoare. Am reţinut, din graba celor câteva cuvinte lămuritoare, că era un profesor din Turnu Severin, fost arheolog (am bănuit că amator, cum fuseseră mulţi prin oraşele de provincie, înainte de instaurarea regimului comunist, unii lăsând viitorimii muzee gemând de ploaia cu cioburi dezgropate de vrednicia lor în zona unde îşi aveau catedra) şi mare specialist în grădinărit, chiar creator de soiuri noi, apreciate şi de forurile de conducere ale agronomiei. Străinul asculta, distrat, însă nu de tot; cu coada urechii urmărea cele împărtăşite despre el şi, ajungând maestrul la legăturile sale cu vegetalele, îl întrerupse pentru a povesti cu înfocare ce succes moral avea în rândurile tineretului şcolar care-i urmărea cu interes experimentele şi învăţa de la el să intervină în natura plantelor şi să o modifice. Faptul că abia aici se amestecase în explicaţiile ce mi se dădeau îmi susţinu convingerea că arheologia fusese un capriciu în existenţa sa şi că adevărata-i chemare era horticultura; ceea ce-mi întări părerea că disciplina predată ca profesor trebuia să fi fost şi ea legată de muncile câmpului. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aveam în faţă un istoric, cu atât mai mult cu cât a specificat, în treacăt, că dispreţul inspectorilor de două parale din târgurile danubiene îl mutase de la o specialitate la alta, în bătaie de joc, trecând nefericitul dascăl prin mai toate materiile de învăţământ, într-o neaşteptată reeducare a belferului. În acelaşi timp, parcă reţin că atunci când îi strângeam mâna, i se recunoscuseră calităţile speciale şi era profesor emerit, dacă nu cumva îi acord eu acest titlu, pentru a pansa rănile muşcate în carnea sa de istoria necruţătoare.

Şi iată că apar ” Amintirile” lui Constantin C. Giurescu citate în capitolul precedent. Nu mică mi-a fost surpriza de a-l întâlni pe prietenul lui Hrandt Avachian în paginile lor, după ce m-am mai oprit în două-trei rânduri pe stradă, de vorbă cu dumnealui, tot în acea perioadă de demult.

Dimensiunea spirituală a persoanei era complet alta decât îmi dădusem eu seama – cum devenisem cam suspicios de când aflasem de contactul său cu zarzavaturile, cel din urmă scăzându-i mult din stima ce i-o purtasem după prima aruncătură de ochi. ‘Grişa’, cum îl numea istoricul Bucureştilor, îi fusese coleg de an şi facultate, din 1919, când s-au înscris ambii în anul întâi. Este citat printre cei constituind “prima serie de studenţi a României Mari, învăţând liberi într-o ţară liberă, scăpaţi din strânsoarea pajurilor bicefale din apus şi răsărit” (p.98), ceea ce, stilistic vorbind, sună foarte bine; în schimb, cronologic, s-a dovedit că “scăparea” de pajura bicefală de la răsărit nu salvase pentru mult timp din ghearele-i oţelite intelighenţia basarabeană nimerită în ţara mumă ca la un liman mult dorit.

De acolo aflu o mai adevărată biografie a celui asupra căruia se revărsaseră scornirile subconştientului meu. Era originar din Cetatea Albă, unde a făcut şi săpături. Acestea, mai importante, le-a desfăşurat şi în judeţul Tulcea, la Enisala, cetatea bizantină trecută în mâinile românilor lui Mircea cel Bătrân şi pe urmă ale turcilor. Din pământul de sub ea, Grigore Avachian (apare şi cu această a doua ortografiere a numelui) a adus la lumină fragmente de ceramică bizantină, datând din veacurile XIII-XIV, “cu smalţ galben şi verde, cu ornamente florale şi cu reprezentări de păsări şi diferite alte motive” (p.280), ca şi “două tezaure de monede vechi româneşti, din secolul al XIV-lea, şi anume unul muntean, cu piese de argint de la Vladislav I (Vlaicu Vodă) şi Radu I, celălalt moldovean, tot cu piese de argint, dar de la Petru al Muşatei. Ambele tezaure fac dovada vieţii comerciale intense din Dobrogea şi a circulaţiei monedelor româneşti în această ţară dintre Dunăre şi Mare” (ibidem). Acele ruine, de la înălţimea cărora surprinzi o panoramă de o lărgime şi de o adâncime unice, când le-am examinat dimpreună cu un medicinist maltez şi cu soţia sa bretonă, mi s-au impus conştiinţei ca neîndoielnic antice, rămase dintr-o cetate menită a priveghea comerţul cetăţilor Eladei. Aflând că un arheolog le dovedise numai bizantine, l-am dispreţuit în sinea mea, fără a-i verifica afirmaţiile, socotindu-l un grăbit, un obsedat de chestiunile urmărite de el o viaţă întreagă; ce mai, eram certat bine cu omul de ştiinţă necunoscut mie. Când am aflat că îl cunoşteam, că se ascundea în persoana lui Grigore Avachian, m-a ruşinat dezamăgirea inculturii mele, provocată de el, şi nu-mi iert nici astăzi vanitatea îndemnându-mă a mă amesteca în treburi unde pregătirea îmi interzicea a călca.

Nu numai dragostea lui de studiu l-a impus de la început atenţiei lui Constantin C. Giurescu, colegul său, ci, mai ales, acesta a fost fascinat de multiplele lui înzestrări native, ce acopereau o gamă largă şi variată, de la darul de a picta, până la cel util foarte de a pingeli încălţămintea sau de a o repara altcum, de a tunde sau a rade. Va să zică, între aceste din urmă aplecări practice avea să se înscrie şi pasiunea sa de grădinar, de mai târziu.

Revenind la săpăturile de la Enisala, trebuie menţionat meritul amicului domniei sale, Constantin Giurescu, în implicarea lui Grigore Avachian. Cel dintâi citat a fost numit, la propunerea lui Armand Călinescu, “rezident regal” al ţinutului Dunărea de Jos, înlocuindu-l pe Victor Cădere, plecat ambasador – funcţia de rezident o echivala pe aceea a unui subsecretar de stat. În această calitate, recent numitul a inclus în buget şi o sumă foarte importantă pentru săpăturile arheologice de la care aştepta completări notabile ale cunoştinţelor. În termenii de astăzi, i-a sponsorizat pe Gheorghe Ştefan, Grigore Avachian, Emil Coliu, Radu Vulpe şi Scarlat Lambrino. Frumoasă societate şi de elită, constat cu amărăciune pentru lipsa mea de intuiţie dovedită cu prilejul cunoaşterii profesorului Grigore Avachian!

Sunt fericit că măcar acum bag de seamă cu ce om deosebit, pe lângă ceilalţi, mi-a prilejuit Hrandt Avachian să stau de vorbă. Numai a mea a fost greşeala de a nu fi cultivat această nouă relaţie ce putea deveni o fructuoasă, din punct de vedere formativ şi informativ, prietenie. Dacă m-aş fi arătat mai atent faţă de calităţile celor cu care aveam de-a face întâmplător.