10. ARESTAT PENTRU CRIMĂ Numai cea de a doua păţanie legată de un armean lucrând la Opera Română ajunse la urechile lui Hrandt. Cât despre Mimi Bardezian şi simţămintele ce le deşteptase în mine în nici un caz nu aş fi pomenit; ea şi ele extindeau într-o zonă mult prea intimă admiraţia faţă de acest neam, trezită de Hrandt Avachian şi, printr-o greşeală de logică, proiectată asupra lucrării instinctelor abia deşteptate şi a trenei lor plină de o poezie încă negustată până la acea vârstă. La fel, nu am pomenit nici despre adânca şi neaşteptata (până şi pentru mine…) preţuire acordată de tânărul ce eram altor trei interpreţi ai aceleiaşi rampe: doi solişti vocali – Arax Savagian şi Garbis Zobian – şi un maestru de balet – Trixy Checais. Meritele lor suplimentare ţineau, desigur, de faptul că împărtăşeau originea etnică a pictorului drag mie. Răsfrângeam asupra lor rafinamentul gustului cu care-şi conducea el existenţa, îmi închipuiam că, dacă erau armeni, se cuvenea să aibă aceleaşi caracter şi fire ca ale lui, aceeaşi politeţe naturală, să-i împărtăşească înţelepciunea. Nădăjduiesc pentru ei că aşa stăteau lucrurile cu adevărat. Descrierea amănunţită a modificărilor prin care trecea chipul interpretului lui Mao îi aminti ascultătorului meu ceva din propria-i tinereţe: – Datorită unei truse de machiaj am fost pe punctul să-mi pierd capul, nu să câştig un altul, precum colegul tău… Credeam că era o glumă şi aşteptam continuarea ei, să râd împreună cu povestitorul. Pentru asta mă pregătea jocul de cuvinte zvârlit de el între noi. – A cui trusă? l-am întrebat, bănuind – cum se potrivea vârstei mele – că aparţinuse unei femei şi aşteptând o istorie de alcov. – A mea. Pe la optsprezece ani visam să ajung actor. Nici prin gând nu-mi trecea că n-aveam s-o...

11. ÎNSEMNĂRI DESPRE MOARTE “La 1 iunie, 3.000 de persoane (în majoritate femei, tinere şi copii) au plecat din H., însoţite de 70 de agenţi de poliţie şi de un turc influent, un anume K. Bey. Ziua următoare, au sosit bine sănătoşi la L.A. Acolo, K. Bey le-a trimis vorbă să îi dea 400 de lire, ‘pentru a-i păzi în siguranţă până urmau să sosească la Malatia’ şi făgădui să-i însoţească până la Urfa [am transcris în spiritul limbii române numele proprii denumind oraşe, ţinuturi ş.a.m.d. din franceza originalului din care am tradus (aici: ‘Ourfa’); acelaşi lucru l-am făcut şi în redactarea cărţii mele: “Civilizaţia armenilor” , când se pare că m-am încurcat rău de tot…] pentru a-i apăra; însă chiar în aceeaşi zi îşi luă tălpăşiţa dimpreună cu banii lor. “În ziua a treia, convoiul exilaţilor ajunse la A.M., unde arabii şi kurzii începură să răpească femei şi tinere, ceea ce continuă până ce sosiră la prima gară, la Ras-ul-Adn, pe linia Bagdadului. Jandarmii ce le fuseseră daţi pentru protecţie incitară triburile din munţi, pe jumătate sălbatice, să-l atace pentru a le tâlhări, a le ucide sau a le viola pe femei şi a le răpi; şi în mai multe rânduri ei înşişi violară femeile, fără să se ascundă pentru asta. “În cea de a patra zi, sosiră la A.N., unde jandarmii uciseră trei dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi. Într-a noua zi, au ajuns la A.O., unde caii, care fuseseră totuşi închiriaţi, plătiţi pentru întreaga călătorie până la Malatia, le-au fost luaţi şi trimişi înapoi, aşa încât au trebuit să închirieze alte care cu boi pentru a-i duce mai departe la Malatia. Începând cu locul acela, mulţi dintre ei au fost lăsaţi fără vite de povară – unii dintre dânşii găsindu-se în situaţia de a cumpăra măgari...

12. CĂDEREA ÎN ISPITĂ Nu se putea deloc adapta noului sistem de viaţă, deşi, cuminte şi ascultător, şi-a asumat cu bărbăţie rolul recent încredinţat lui (doar intenţionase să joace toată viaţa ‘roluri’, că se pregătea pentru a deveni actor, Hrandt acela!…). Nu era făcut să stea la porunca muşteriilor, nici să socotească din zori până-n noapte câţi bani au intrat în casă, ce mărfuri riscau să se epuizeze şi necesitau a fi aduse iar, care dintre ele nu interesau pe nimeni şi nici în ruptul capului nu era cazul să mai fie cărate până la dugheana lor. Timiditatea îl ajuta să-şi menţină permanent un zâmbet pe figură: el îi ţinea loc de paravan; îndărătul lui îşi ascundea imposibilitatea de a comunica direct cu semenii, de a li se încredinţa, de a-şi afişa fie dispreţul pentru preocupările lor – şi, pe primul loc între ele, propriile sale ocupaţii actuale -, fie totala indiferenţă pentru situaţia materială personală, indiferenţă ce l-ar fi putut îndemna, într-o clipă de uitare a intereselor imediate ale sale şi, mai ales, ale familiei ce depindea acum de el, să arunce şorţul de pe piept şi brâu departe de sine şi, vorba românului, să-şi ia tălpăşiţa, făcându-se nevăzut. Acelaşi zâmbet îi oprea pe străini să fie indiscreţi, să-l iscodească asupra planurilor de viitor, asupra situaţiei studiilor sale îngrijorătoare, fiindcă nu-şi încheiase cursurile liceale, pe scurt, asupra felului în care înţelegea să-şi câştige pâinea restul vieţii. Totuşi, poziţia sa îndărătul tejghelei din Balcic avea şi nişte avantaje. Datorită acestui comerţ, ai săi aveau ce mânca. În anul 1922, familia trecuse printr-o păţanie dintre cele mai potrivnice unor inşi în situaţia lor, al căror statut social nu era limpede croit în ţara adoptivă. Sosind la Balcic, femeile familiei îşi reluaseră munca la fabricarea de...

14. VĂ ESTE FRICĂ DE MINE? Ieşind din închisoare, pe măsură ce încercam să-mi găsesc o slujbă, mă străduiam şi să-mi reiau relaţiile umane de amiciţie cu care mă mângâiasem înainte de condamnare. Această tentativă din urmă, departe de a o face cu toate familiile şi persoanele pe care le agreasem sau de care fusesem simpatizat anterior, am săvârşit-o extrem de selectiv, mărginindu-mă doar la inşii însemnând efectiv mult pentru mine şi posibil a fi fost socotiţi şi pe mai departe nişte îndrumători. Nu atârna interesul meu în această triere, ci interesul lor: deoarece a-i frecventa putea fi periculos pentru dânşii; depindea de cum aprecia Securitatea întrevederile lor cu mine, un fost condamnat politic. Astfel de ezitări şi procese de conştiinţă se datorau hotărârii mele decurgând din meditaţia asupra celor petrecute în anii de până atunci. Luasem decizia definitivă – cu greu transgresez şi astăzi în chip deliberat acest obicei – de a nu mai călca în destinul nimănui, conform formulei găsite, plastic şi sentimental satisfăcătoare. Nu aveam timp să dezvolt la telefon tema eventualelor dezagremente ce i le-ar fi putut aduce oricui acceptarea unei vizite a mele (pe care o solicitam) – ceea ce s-ar fi potrivit unui dialog desfăşurat între patru ochi (şi un microfon), în apartamentul omului. Mă simţeam dator să pun numai întrebarea cheie şi să obţin la telefon răspunsul limpede şi grabnic: – Am ieşit din închisoare. Doresc să vă revăd. Socotiţi că mă puteţi primi în casă? Reacţia uzuală şi idioată era: – Din moment ce spuneţi că funcţionaţi undeva… Atât de îndatorată devenise mintea celor mai inteligenţi dintre noi faţă de optica noii societăţi, conform căreia serviciul de cadre al slujbei tale răspundea de comportarea ta socială şi de onorabilitatea ta. Cetăţenii noştri aveau creierele spălate de orice rest...

15. NAŞUL Scurtându-mi-se firul vieţii în chip sensibil, după cum spuneam în capitolul trecut, nu-mi rămase altceva de făcut decât să mă grăbesc a mă însura la numai o lună de la începerea cursurilor universitare, cu una dintre mânuitoarele iniţiate de mine în arta păpuşarilor, o profesoară. .. Evenimentul n-a izbutit să-mi trezească, nici măcar pentru o clipă, senzaţia că aş fi devenit un om liber. Aşadar, la masa în familie ce avu loc în sufrageria părinţilor mei, înconjurat de nişte prieteni dragi, numai prezenţa naşilor mi-a împărtăşit o amăgire de fericire, ei constituind singura îmbogăţire a vieţii mele, ei de la care nu aşteptam altceva decât tihnă. Poate că cele de mai sus s-ar cuveni dezvoltate pentru a fi mai limpede expuse, dar nu aici se cade s-o fac şi, de altfel, solaritatea clarităţii ar dăuna unui act atât de intim ca o căsătorie. Tatăl meu, aflând ce pregăteam, mă întrebase pe cine gândeam să alegem ca naşi. N-am avut o clipă de ezitare (deşi răspunsul mi-a fost spontan, netrecându-mi până atunci prin minte că aveam nevoie şi de naşi). Am rostit cu oarece temere că surprindeam prin desemnarea mea directă: – Rose şi Hrandt Avachian! – Mihai, dragă, ţi-ai găsit naşul! mi-a dat replica cea dintâi numită, de îndată ce am sunat la uşa lor să le dobândesc acceptul. Cel mai bun lucru izbutit cu prilejul acelei căsătorii şi a căsniciei ce i-a urmat, după cum spuneam, a fost această inspirată dorinţă a mea de apropiere cât mai caldă de cei doi. Nu ştiu ce termeni să găsesc pentru a-mi tălmăci angoasa de care rămăsesem bolnav din anii de închisoare şi lagăr. Probabil că ea nu se ştergea atâta vreme cât nu dispăreau urmele murdăririi lăuntrice, senzaţie apăsătoare ce mă însoţea pretutindeni. Nu...

16. LA FAPTĂ Hrandt nu aştepta să-i fi încredinţat ce mă frământa. După cum eu băgasem de seamă că religiozitatea nu constituia preocuparea lui majoră, la fel, şi el luase notă că, în cazul meu, lucrurile stăteau invers. Aceasta îi slujea scopului mai bine decât ar fi putut-o singur potrivi. Folosindu-se de înclinarea mea naturală, mă puse în legătură cu o persoană ce îmi schimbă la rândul său viaţa, pe linia aleasă mai mult sau mai puţin conştient de către pictorul care mă cucerise definitiv. Era vorba despre, pe atunci, Episcopul Dirayr Mardichian (azi Arhiepiscop) la care mă trimise după ce îl avertizase că îmi sta în intenţie să traduc nişte poveşti populare armene în vederea publicării. Fără să-mi amintesc cu exactitate cum mi-a venit această idee, sunt sigur că s-a născut în mine. După câte mă cunosc, am răsucit orice eveniment al zilelor mele astfel încât să slujească literaturii căreia mă dedicasem. Asta deoarece am renunţat, încă de la începuturile mele ca scriitor, la orice altă veleitate sau aspiraţie în afară de aceea de a-mi ajuta cu orice sacrificiu scrisul. Pentru careva străin, cele ce spun trebuie să sune vanitos şi fals cât încape. Ar fi o greşeală să mi se aplice o atare judecată. Într-aceasta stă şi ridicolul situaţiei multora dintre cei dedicaţi artelor. Fără a izbuti mare lucru în domeniul îndrăgit, ei şi-au luat măsurile de precauţie să nu fie împiedicaţi de nimic în urcuşul lor. După ce şi-au potrivit existenţa rigorilor cărora li se supun, se dovedeşte că alte şi alte piedici din afară şi dinlăuntru li se opun până la a li se refuza orice reuşită, când, de fapt, nu au nimic de comunicat semenilor şi nici mijloacele de a o face în mod convingător. Va să zică, este...