17. BILET PENTRU ARCA LUI NOE Era prima invitaţie în străinătate primită de mine. Semnată de un episcop al Catolicosatului, şef al biroului pentru afaceri externe. Chemarea survenea cu două-trei săptămâni înainte de data când ar fi urmat să ajung la Ecimiadzin. Pentru birocraţia Securităţii noastre era un termen de râs. Cu un an-doi mai devreme să fi ajuns invitaţia, hai, treacă-meargă, dar numai cu paisprezece sau douăzeci şi una de zile…! Iar deplasarea mea nu putea fi întârziată deoarece se specifica în scrisoarea oficială că Sanctitatea Sa intra în concediu la zece zile după sosirea mea şi se muta în vila Sa de odihnă. Omul, când vine vorba despre speranţă, este o fiinţă ciudată. N-aveam nici un temei să nădăjduiesc. Dosarul îmi era acela al unui fost deţinut politic. Nu colaborasem în nici un fel cu regimul. Nu dovedisem că aş fi regretat opoziţia mea faţă de el. În privinţa Armeniei, nu eram defel legat prin sânge de neamul ce o popula, iar cultural vorbind – singura mea apropiere de acea ţară – eram un prea neînsemnat slujitor implicat în popularizarea folclorului ei. Nu aveam nici o şansă. Şi, totuşi, îmi făceam tacite vise – sau cel puţin m-am îndreptat către serviciul de paşapoarte din str. N. Iorga cu sufletul senin, venindu-mi chiar a fluiera. În raţionamentul meu nu ţinusem seama de Dumnezeu, dar parcă îl simţeam lucrând pe aproape… La coadă nu am stat mult, pentru că am fost îndrumat către ghişeul pentru “urgenţe”, unde nu erau solicitanţi. M-a întâmpinat un tânăr deloc acru, cum mă aşteptam. S-a interesat, cu un surâs atrăgând simpatia, de ce m-ar fi invitat Catolicosul taman pe mine. I-am răspuns cu autentică inocenţă că publicasem împreună cu Episcopul armean, Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, o carte de povestiri...

18. AEROPORTUL, NOAPTEA Conţinutul conservei umane zburătoare se revărsă în Erevan cu aceeaşi grabă cu care se repezise să umple bordul avionului pe aeroportul moscovit. Coşniţe, plase supraîncărcate, coşuri din împletituri de nuiele devenite arămii prin uscare, toate pieiră ca prin farmec. Lăsai să se scurgă tot valul biped năpraznic până să decid a coborî la rându-mi. Jos, abia de am apucat să zăresc dispărând fundul autobuzului ce-i înghiţise pe colegii mei de călătorie aeriană, petic de lumină fantomatic aspirat în bezne. Personal, nu mă mâna din urmă nici graba de a-mi revedea copiii, nici treburile musai a fi fost încheiate noaptea aceea încă, nici nevasta caldă din aşternut. Pe mine mă aştepta trimisul Sanctităţii Sale, să mă conducă, într-o limuzină neagră, la palatul rezidenţial al celui mai de seamă cleric al Bisericii Armene din întreaga lume. Aşa că, atingând cu talpa piciorului asfaltul, m-am aşteptat să se repeadă careva la mine, întrebându-mă dacă veneam din România. Dar nu se vedea ţipenie, nici pe mine căutându-mă, nici pe altcineva. Ba nici cineva să fi lăsat impresia că lucra undeva pe acolo în chestiunile avioanelor. Aeroportul era pustiu. Sahară . Exerciţiile de limba rusă efectuate până atunci nu mi se păruseră satisfăcătoare decât ca dovadă că oamenii, când vor să se înţeleagă, o fac şi pe alături de cuvinte. Va să zică, nu puneam mare nădejde în folosirea ei. Conştient de slăbiciunile mele lingvistice, în loc să mă străduiesc a-i găsi eu pe delegaţi, rămâneam proţăpit în locul unde mă părăsise elanul. Evrika! Apărură doi inşi cu aer de intelectuali. Nu-mi aruncară nici o privire, ci se aşezară pe una dintre băncile de lemn care se aflau la câţiva metri de poziţia ocupată de mine. M-am apropiat de dânşii: – Parlez-vous français? Cu multă politeţe...

19. LIMUZINA COTIDIANĂ S-a petrecut ceva complet neaşteptat şi cât de grăitor pentru portretul Catolicosului Vasken I! A doua zi dimineaţa, pe la ceasurile opt şi jumătate, telefonul din camera mea de hotel sună. Era Capul Bisericii însuşi, Sanctitatea Sa! Nu vreun secretar, măcar pentru a face legătura cu recepţia, nu vreun şef de cabinet, nu vreun episcop, ca acela cu problemele externe pe care apucasem a-l cunoaşte, nu elevul seminarist provenind din Brăila, cu care m-aş fi putut înţelege în limba maternă. Nu. Catolicosul voia să fie sigur că se făceau lucrurile cum trebuia, de aceea se interesa personal. – Bună dimineaţa. Aţi dormit bine? Sunteţi mulţumit de condiţiile existente? La confirmarea mea: – Vă rog să rămâneţi în cameră în jurul orei 10. O să vină un diacon să vă ia; el o să vă însoţească astăzi. Au trecut treizeci de ani de atunci. Cât de puţini au fost oamenii de oarece importanţă socială care s-au deranjat să mă caute personal la telefon, deşi nu rareori interesul le ardea buzele. Dar s-o facă în interesul meu?! Poate că ştiri despre cele ce povestesc cu privire la acest om cu adevărat mare vor ajunge şi la actualii conducători ai obştii româneşti, să le fie de învăţătură cum se manifestă nobila dimensiune a modestiei unei căpetenii. Scurta, dar profund politicoasa lui înştiinţare avu un efect miraculos, nescontat de nimeni: brusc am devenit omul potrivit pentru asimilarea veacurilor, ba miilor de ani de cultură şi civilizaţie armeană cu care urma să mă confrunt. Ce vreau să spun? Până la acea convorbire eram un oarecare, un trepăduş nimerit din întâmplare în acea ţară , un nimeni care nu avea să-şi schimbe statutul anonim prin nici unul dintre contactele ce i se pregăteau. Iar dacă nu mă...

20. UN ROMAN CU GHINION Un sfert de veac mai târziu, adică prin deceniul al nouălea oarecând, reveneam de la mănăstirea Govora într-un automobil al Radiodifuziunii, împreună cu istoricul literar Barbu Cioculescu. În maşină se mai găsea, în afara şoferului, tehnicianul specializat în imprimare. Redactorul emisiunii rămăsese la nişte rude în Oltenia, iar noi fusesem încredinţaţi celor doi să ne aducă acasă cu bine. Participasem la o ‘masă rotundă’ provocată de apariţia unei cărţi de-a mele, nu mai ştiu care. Întâlnirea avusese loc la aşezământul monahal, deoarece ne fusese gazdă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, Episcopul vicar al Eparhiei Vâlcea, fostul meu student, el însuşi dialogant î n comentarii. Mâncasem în aer liber, pe o terasă cu vedere amplă asupra peisajului verde cenuşiu, nişte ciorbă de urzici, cu hrean sau muştar, după gust, o plăcintă de post – să fi fost cu spanac? -, iar, în final, o colivă zemoasă cu bobul rămas crocant şi cu miros de vanilie şi cuişoare, dulce după visul cerului gurii. Pentru imprimare se pregătise salonul alăturat, să fim asiguraţi de linişte deplină. Voiajul înapoi se făcea, aşadar, de către nişte inşi satisfăcuţi din toate punctele de vedere. Pe deasupra, propusesem să luăm o pauză în dreptul unei mustării cu o grădină ispititoare, ornată cu frunze de porumb, stuf, oale populare smălţuite, ulcele, ştiuleţi uscaţi, ştergare vioi colorate, unde am tratat toată lumea. Când ne-am apropiat de Bucureşti, începuse a se întuneca. În autoturism era cald. Legănatul roţilor pe asfalt odihnea. Invitatul Radiodifuziunii şi cu mine, osteniţi de prea îndelungată vorbărie doar între noi doi, mistuiam cu bucurie un răgaz de tăcere. Ne simţeam bine, de parcă ne-am fi învins reţinerea ce ne pecetluia pururea purtarea amândurora, din pricina unei timidităţi anevoie de învins, oricât de deseori ne-am fi văzut...

21. REÎNTÂLNIREA Mi-e cu neputinţă să-mi amintesc dacă mai întâi am conceput acest subiect sau am primit acel telefon straniu. M-a sunat o femeie, o doamnă, o domnişoară, nici eu nu ştiu prea bine: poate că nu era măritată sau, dacă era, îşi păstrase numele părinţilor. – Domnule profesor, mi-aţi fost recomandat ca specialist în yoga. Aş avea nevoie, pentru nişte probleme de sănătate, de părerea dumneavoastră. V-ar deranja să poftiţi pe la atelierul meu? Parcă cineva mi-ar fi şters memoria cu un acid: nimic, dar nimic n-a rămas imprimat în ea în legătură cu locul unde era plasat atelierul său de sculptură! Ajuns acolo, am recunoscut-o pe dată. Era colega mea din clasa a doua primară: Ioana Kassargian. Cum numele ei cu sonuri nefamiliare mi-era greu să-l reţin la vârsta aceea, îl înregistrasem: Catargi, nume de familie cu care eram obişnuit de la denumirea bulevardului (Lascăr C.) Mai există o lacună în amintirile mele, plasată chiar în acest context: nu ştiu dacă o socoteam în anul cât am fost colegi că era Catargi, ori numai după mutarea ei la altă şcoală, când o evocam în reverii. Cu alte cuvinte, nu-mi dau seama dacă de la început îi ortografiam numele greşit sau dacă trecerea timpului influenţase fidelitatea reproducerii lui în minte. Cititorul pe bună dreptate se întreabă cui foloseşte menţionarea acestor trepte ale ezitării sau uitării. Dacă nici scriitorul nu ar specifica atari scăpări ale minţii din chingile voinţei, cine să o facă? Şi numai adunarea lor în grămezi va sări în ochi, să trezească psihologul şi să-l pună pe lucru. Iar dacă acesta nu va lămuri originea scăpărilor memoriei, mâine omul va uita până şi faptul că este om. Istoria masacrelor împotriva armenilor o dovedeşte ca putinţă şi cu prisosinţă. Revenind, pe loc...

22. “UN MESAJ INDIAN ÎNTR-O MINIATURĂ CREŞTINĂ ARMENEASCĂ Cercetarea de faţă este sugerată de descifrarea neaşteptată a câtorva elemente simbolice yoga în miniatura armeană reprezentând “Botezul Domnului”, din “Evangheliarul din Targmanciaţ”, pictată de monahul armean Grigore, în 1232. O discuţie privitoare la influenţa hinduismului asupra creştinismului, luate în consideraţie în ansamblul lor, pare astăzi insuficient întemeiată. Concluziile profesorului Th. Simensky [în “Cetatea Moldovei”, anul IV, tom X, nr.8-9] sunt, aşadar, convingătoare: “Asemănările dintre morala hinduistă (mai ales morala budistă) şi preceptele Noului Testament, găsite de erudiţi, sunt, cel mai adesea, aparente sau întâmplătoare. Numeroase comparaţii stabilite de aceşti savanţi sunt deplasate şi concluziile lor privind cauzele acestor asemănări sunt nu numai lipsite de certitudine ştiinţifică, ci şi improbabile. Pentru ca astfel de influenţe să fie plauzibile este necesar să se demonstreze cel puţin un singur contact direct între aceste două civilizaţii şi culturi generatoare a două religii atât de importante”. O altă opinie a marelui savant ieşean reţine atenţia prin aceeaşi seriozitate a raţionamentului: “Scrierile marelui adept al misticismului creştin, Dionisie Areopagitul, conţin multe idei asemănătoare acelora din “Bhagavad-Gîta” sau din “Upanishade”. Ele au suferit influenţa neoplatonismului care, la rândul lui, prezintă o mare afinitate cu vechile sisteme ale filosofiei hinduse care este, poate, direct îndatorat acestei surse, deoarece Platon a locuit în Pendjab. Gândirea filosofică şi teologică a marilor scolastici din Evul Mediu a fost profund influenţată de anumite idei din scrierile lui Dionisie Areopagitul tălmăcite în latineşte în jurul anului 850 de către Scot Erigen” [Th. Simensky, “Fiinţa supremă în mistica hindusă”, in “Ethos” anul I (1944), nr.2-3] . Nu există nici un dezacord între aceste două afirmaţii. Dacă fundamentele unei gândiri sunt originale, nu e câtuşi de puţin exclus ca în interpretarea ei să intervină influenţe sau, cum s-a spus mai sus, afinităţi. Ceea ce dorim să discutăm...