4. UN ALT AVACHIAN O dată, pe stradă aş spune, Hrandt Avachian m-a prezentat unui domn scund, cu o frunte înaltă, preschimbată, cu cât urca spre creştet, în calviţie lucioasă, de o culoare roşietică datorită razelor de soare, purtător al unui nas uşor coroiat, cu un permanent zâmbet afabil pe chip, dar şi cu o lumină a inteligenţei şi entuziasmului ce strălucea, uşor voalat, în acelaşi surâs; brunet fără exagerare; uşor pickwickian. Era domnul Grigore Avachian. La întrebarea firesc stârnită, în legătură cu vreo înrudire între dânşii, nespecificată cu prilejul recomandărilor, tot pictorul mi-a răspuns că numai potrivirea de nume îi lega. Noua cunoştinţă continua să-şi arate dinţii strălucitori, amuzată şi cu o condescendenţă binevoitoare, câtuşi de puţin jignitoare. Am reţinut, din graba celor câteva cuvinte lămuritoare, că era un profesor din Turnu Severin, fost arheolog (am bănuit că amator, cum fuseseră mulţi prin oraşele de provincie, înainte de instaurarea regimului comunist, unii lăsând viitorimii muzee gemând de ploaia cu cioburi dezgropate de vrednicia lor în zona unde îşi aveau catedra) şi mare specialist în grădinărit, chiar creator de soiuri noi, apreciate şi de forurile de conducere ale agronomiei. Străinul asculta, distrat, însă nu de tot; cu coada urechii urmărea cele împărtăşite despre el şi, ajungând maestrul la legăturile sale cu vegetalele, îl întrerupse pentru a povesti cu înfocare ce succes moral avea în rândurile tineretului şcolar care-i urmărea cu interes experimentele şi învăţa de la el să intervină în natura plantelor şi să o modifice. Faptul că abia aici se amestecase în explicaţiile ce mi se dădeau îmi susţinu convingerea că arheologia fusese un capriciu în existenţa sa şi că adevărata-i chemare era horticultura; ceea ce-mi întări părerea că disciplina predată ca profesor trebuia să fi fost şi ea legată de muncile câmpului....

6. ADRIAN MANIU Începusem a fi preocupat, după cum s-a dedus şi din relatarea anterioară, de opţiunea profesională ce-mi revenea la sfârşitul clasei a XI-a. Ce-mi plăcea? Din ce carieră alegeam să-mi culeg satisfacţia spirituală? Nu mă atrăgea nici una dintre profesiunile intelectuale. Îndemnurile tatălui meu m-ar fi orientat către Politehnică – el lucrând la un institut de proiectări, unde era înconjurat de ingineri a căror soartă i se părea asigurată cu bani şi onoruri. Lipsa mea de orice brumă a talentului matematic, însă, îl cuminţea. Îl mai sfătuia prietenia cu un jurisconsult al instituţiei lor să mă îndrume pe urmele acestuia. Personal, îi judecam foarte aspru pe oamenii legii nelegitime (cum stăteau lucrurile în ţara noastră pe atunci). În cele din urmă, înclină spre profesiunea dascălului, având eu vagi aplecări către limbile moderne şi chemare mare de irositor al timpului cu cititul poeziei şi romanelor (poate că aceasta îmi era unica ispită). Aveam obiecţii şi împotriva aceleia: cunoşteam, de pe poziţiile elevului, laşităţile breslei, adică de pe poziţiile victimei minciunilor ce-i susţineau în rândurile lefegiilor pe bieţi dascălii noştri, vânaţi de ochiul rece şi răzbunător al turnătorilor buruieniţi printre colegii de catedră, discipolii nevârstnici dindărătul pupitrelor şi femeile de servici de prin closete. Pe mine mă chema o meserie dură, ce să-mi pună braţele şi toţi muşchii trupului în mişcare. Practicarea ei să fi fost ca un fel de act de pocăinţă pentru întreaga clasă socială din care proveneam; nu cumva să se creadă că pentru păcatele ei sociale, cum ar gândi un comunist; nu, ci pentru absenţa spiritului de luptă şi al supravieţuirii, pentru că lăsase România pradă sovieticilor şi guvernului impus de aceştia, guvernul deculturării şi al deznaţionalizării. O meserie de noapte, ce mi-ar fi dăruit cenuşiul anonimatului, o meserie în...

5. FECIORUL LUI N. D. COCEA Deoarece prea puţin timp mai petreceam în alte tovărăşii ale adulţilor de când îl cunoşteam pe Hrandt Avachian, atmosfera din locuinţa sa atelier împlinindu-mi toate năzuirile şi devenindu-mi, cum am mai spus-o, climatul cel mai prielnic atât visărilor mele culturale, cât şi formării mele, experienţa socială, chiar şi politică, tot acolo le-am deprins, oricât ar părea lucrul de neaşteptat, ţinând seama de cuminţenia gazdei în toate cele. Maturii rareori chibzuiesc la rolul pe care îl au în încunoştinţarea asupra vieţii de zi cu zi a tinerilor cu care poartă comerţ. Ba aş lua-o mult mai de la începuturile noastre ca inşi. Cu destul timp înainte de a ajunge pe băncile şcolii, învăţăm câte ceva despre legăturile dintre oameni, fie din povestirile ce ni se fac, fie trăgând cu urechea, din surprinderea sau iscodirea bucuriilor şi mâhnirilor vecinilor, rubedeniilor, cunoştinţelor; aici trebuie căutată nevoia de lecturi, de vizionări de filme şi piese de teatru, de mai târziu: ea s-a format din plăcerea dăruită de atari naraţiuni iniţiatice odinioară. Astfel ne pregătim, cu şi fără voie, cu ajutorul bătăliilor pierdute şi mai rareori câştigate de alţii, despre care am avut ştire, şi, pe calea aceasta, după cumpănire, am şi ales tabăra în care ne vom încerca îndemânarea în luptă. Asta s-a întâmplat şi cu mine, atunci când mi-au parvenit anumite veşti despre o frumoasă doamnă între două vârste (mi se părea, la anii mei cruzi, când toţi încărcăm umerii celor din jur cu mult mai multe ierni decât numără de-adevăratelea), înfăţişare ce contribuia, desigur, la colorarea în simpatie a oricărui gând aş fi emis legat de dumneaei. Era mama ultimului copil al scriitorului N. D. Cocea, Ioana Cocea, actriţă la teatrul “Lucia Sturza Bulandra”, văduvă de timpuriu a romancierului, asiduă...

7. “ZAREA DE APĂ” Mi se pare ciudată apropierea dintre portretul lucrat de mine, ca în guaşă, folosind drept model fuga unor amintiri vechi de cincizeci şi opt de ani, comunicat cititorului în paginile precedente, şi acela schiţat în contur incomplet, în conformitate cu însăşi sugestia sa de comparaţie de mai jos, cu peniţa muiată în tuş, de G. Călinescu în “Istoria” lui. Al meu înfăţişează un Adrian Maniu scăldat în atmosfera saturată de artă a unei odăi dintr-o garsonieră dublă (sau un apartament de două camere, nu ştiu nici eu prea bine), din Maria Rosetti, cu mai multă sau mai puţină viaţă şi culoare, adoptând postura de profesor de mişcare scenică, în profitul unui imberb insensibil. Al istoricului literaturii române îl prezintă pe poet: “Poezia lui (…) e triumful stilisticei şi al manierei. Aici nu există un conţinut şi un stil, ci maniera însăşi este cuprinsul şi conţinutul operei de artă”. Autorul romanului“Enigma Otiliei” îi proiectează creaţia asupra plasticii din epocă, “o puternică mişcare către pictura caligrafică, întemeiată mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale, redusă de cele mai multe ori la desen” . Sesizând că pictura noastră “luneca” într-un neobizantinism de recentă dată, G. Călinescu observă că “Adrian Maniu este spiritual primul poet bizantinizant” . Aşa sună miezul algebrizat a toate câte le intuisem în hieratismul slobod de carne şi sânge, întrupat de costumul gri şi vorbitorul ce mi se oferea sfetnic şi pildă în clipa când s-ar fi cuvenit să mă iau la harţă şi trântă cu ultima mea aventură·şcolară. Ce să mai insist asupra receptării estetului de către mine?! Este sigur că Adrian Maniu nu m-a cucerit ca om! Curând, evadând eu în anii observării, ai decantării, ai cântăririi, ai abstragerii adevărului, Adrian Maniu, pe care nu l-am mai întâlnit la Hrandt Avachian, îşi schimbă locul...

8. ŞARPELE DE LA CERNICA Oricărui cititor mai puţin încrezător îi vine să se întrebe: cum de m-a atras apartamentul silenţios din Maria Rosetti; şi mai ales: cum de m-a reţinut, la o vârstă când numai joaca, sportul, ori chemările misterului femeiesc erau menite să mă prindă-n laţ. Şi cum de nu m-a alungat mirosul uleiului de in, folosit în dizolvarea culorilor, ce permea perdele şi draperii, covoarele de pe parchet şi cele acoperind parţial pereţii, prosoape, apa de la robinet şi, mai ales, aerul? Căci aceasta era mireasma ce îmbălsăma trăitorii locului şi pe vizitatorii lor; astfel încât pekinezul Ming, dacă-l adulmecai în treacăt, îţi lăsa impresia a fi fost mumie vie şi auto-mobilă, în strai de blană neagră, cu perii scurţi, ondulaţi şi lucioşi. Adevărul este că aveam un îndelungat exerciţiu de obişnuire: mă născusem în familia unui colecţionar de artă. De când mă ştiu, îl văd pe tatăl meu sosind uneori acasă cu un aer pehlivan conspirativ. După ce-şi trăgea sufletul, îşi potrivea efectul scontat a fi fost declanşat de revelaţia ce se pregătea s-o facă. El nu avea simţul umorului, nici fineţurile unui desfăşurător delicat al Neaşteptatului. În sensul acesta trebuie luate cele ce urmează; vreau să spun că tocmai neajustarea materialului brut al scoaterii din pălărie a Necunoscutului, neajustarea lui la nevoile actului său deosebit de suav, nepotrivirea gestului la scamatoria preconizată îi conferea acesteia savoarea. O chema pe mama în sufragerie sau în salon. O ruga să-şi întoarcă faţa la perete. Despacheta vreun tablou vânat cine ştie de unde. Acesta era ambalat în ziare întregi sau în coli de hârtie groasă cenuşiu-gălbuie şi legat în cruce de două ori cu sfoară, pentru mai marea siguranţă pe parcursul aducerii lui prin tramvaiele supra-aglomerate. Apoi îi căuta locul cel mai...

9. UN ARMEAN ÎMPĂRĂŢEŞTE PESTE CHINA Pătrunderea în incinta Operei Române – clădirea nouă, cu aerul inconfundabil sovietic al hardughiilor din familia cărora ne-am procopsit şi cu monştrii arhitectonici numiţi: “Casa Scânteii” şi “Casa Poporului” – fu pentru mine o descălecare în Ţinutul Luxului, un lux cu un farmec artificial neîndoielnic, provenind din izvoarele Răsăritului, singurul farmec îngăduit atunci deoarece era conform cu tiparul vremii: luxul pentru popor. Cabinele fuseseră împănate cu imitaţii de mobilă stil, vopsită în culoarea untului, tapisate cu pluşuri verde închis precum al sticlelor de un litru, covoarele gen persan erau penibil de noi, reproducerile de artă plastică aburcate pe pereţi ţineau hangul lipsei de gust de pretutindeni. Ce însemna o clădire a Operei nu era lucru inedit pentru mine. Avusesem un coleg de liceu, care locuia lângă vechea reşedinţă a aceleiaşi instituţii de artă, adică în preajma Teatrului Bulandra (cel adevărat), pe care părăsind-o Opera Română, clădirea i-a rămas moştenire destui ani Teatrului de Operetă, pe malul Dâmboviţei, lângă bisericuţa Sfântului Spiridon, cea îngropată vreun metru sub pământ, un monument istoric de o rară intimitate, demolat de Ceauşescu, grăbit să-şi libereze căile de acces către aşa-zisa “Casă a Poporului”, unde n-avea nici să locuiască, de unde n-avea nici să conducă, scurtându-i-se – cam târziu! – trupul cu un cap foarte necesar lui… Deoarece acest amic nu a fost un oarecine şi nici destinul său unul banal, sunt dator a zăbovi alături de el câtva timp. Numele îi era: George Popovici. Devenind un actor celebru al Naţionalului, şi-a adăugat la coada numelui de familie pe acela al străzii unde locuia şi băteam împreună mingea de cârpă: Poenaru (în geografia Bucureştilor prelungindu-se la rându-i cu numele propriu: Bordea). Comicul Ion Finteşteanu, fost profesor de actorie al lui Gică, atât de impresionat fusese...