(Scena reprezintă o scenă de teatru pe care se joacă Nunta lui Figaro, V, 4,5,6,7. Suzanne poartă hainele Contesei şi invers. Marceline şi Figaro sunt fiecare ascunşi în altă parte.) SUZANNE (încet, Contesei): Da, Marceline mi-a spus că Figaro va veni şi el. MARCELINE: A şi venit; vorbeşte-n şoaptă. SUZANNE: Aşa că unul trage cu urechea, iar celălalt o să vină după mine; să-ncepem. MARCELINE: Ca să nu-mi scape vreun cuvinţel, o să m-ascund în pavilion (intră în pavilion.) SUZANNE (tare): Doamnă, tremuraţi! Vă e rece? CONTESA (tare): E seara umedă; o să mă retrag. SUZANNE (tare): Dacă doamna n-are nevoie de mine, o să rămân o clipă sub aceşti copaci, să iau o gură de aer. CONTESA (tare): Să nu iei o gură de bărbat. SUZANNE (tare): Sunt obişnuită. FIGARO (aparte): Ah, sigur, o gură de bărbat! (Suzanne se retrage lângă culise, de partea opusă lui Figaro.) CHÉRUBIN (în veşminte de ofiţer, soseşte cântând vesel refrenul romanţei): La, la, la, etc. Aveam o nănaşă Ce mult o iubeam. CONTESA (aparte): Micul paj! CHÉRUBIN (se opreşte): Se plimbă careva pe-aici; repede-n ascunziş, lângă Fanchette… E-o femeie! CONTESA (ascultă): Ah, Dumnezeule! CHÉRUBIN (se apleacă, priveşte de departe): Mă-nşel eu? după pălăria cu pene pe care-o văd în apus, aş zice că-i Suzanne CONTESA (aparte): Dacă vine-acum Contele!… (Contele apare în fund.) CHÉRUBIN (se apropie şi o apucă pe Contesă de mână; ea se apără): Da, e fata minunată pe care o cheamă Suzanne. Eh! Cum să mă-nşel cât simt cât de dulce îi este mâna, când o văd apucată de friguri, şi când o recunosc după cum îmi bate inima! (vrea să tragă mâna Contesei să-şi apese inima cu dosul palmei ei, dar ea îşi trage mâna.) CONTESA (încet): Pleacă. CHÉRUBIN: Dacă mila este aceea care te-a îndemnat să vii în acest colţ al parcului unde mă ascund de-atâta timp… CONTESA: O să vină Figaro....

Mihai Rădulescu HRANDT LECŢIA LUI HRANDT AVACHIAN I-am cunoscut şi eu pe Beatrice şi Hrandt Avachian. Am fost în locuinţa pictorului de pe Maria Rosetti colţ cu Vasile Lascăr. O benzinărie este un colţ de reper al zonei. Şi o farmacie, chiar vizavi de blocul unde, la ultimul etaj, locuia Hrandt. Cu Doamna lui, nemţoaică, plinuţă, zâmbăreaţă şi guralivă. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie. Prin casă, peste tot, erau răsfirate obiecte de artă. Unele din ele, de mare valoare, erau folosite chiar în scopuri practice şi nu ţinute-păstrate ca obiecte de veneraţie. Fel de fel de vase, de ceramică sau bronz, covoare, şaluri, perdele, brocarturi, dar şi multe porţelanuri, ceramică de variate feluri şi origini – tot, mai ales orientale, arme vechi şi, ţin minte perfect, figurine de bronz cu Vishnu, Shiva, Budha. În dreptul fiecărei ferestre – apartamentul era pe colţul clădirii şi beneficia de multă lumină, chiar dacă, datorită precarităţii acoperişului, apa se infiltra şi, deja, provoca necazuri mari – străjuia câte o zeitate indiană . Privind în afară undeva, nu se ştie bine unde. La prima vizită nu le-am atins. Apoi, cu permisiunea gazdelor, m-am uitat mai cu atenţie mutându-le din locul lor şi încercând să desluşesc mai mult. Erau fascinante. Hrandt Avachian era mândru de ele. De altfel era mândru de orice: era o natură fericită. Cu toate că grozăviile vieţii nu-l ocoliseră pe traiectul Alep, în Siria, unde se născuse, până la Bucureşti, rămăsese cu un soi de superioară înţelegere. Cine l-a cunoscut îi ştie zâmbetul îngăduitor şi tandru de înţelept oriental. Gustul lui pentru Orient se conjugase cu pasiunea pentru pictură. Chiar şi în pasta cu care a pictat a transmis ceva din această melancolie colorat-profund-înţeleaptă a metafizicii Orientului şi Extremului Orient. Poate a fost şi o...

...

I. PATIMA PRINTRE ZEII DE BRONZ Când mi-a sunat şi mie ceasul să deschid ochii asupra Misterelor Orientului, existau tare sărace mijloace de a afla câte ceva despre ele. Asta se petrecea prin anii ’50. Sigur, pentru cel norocos, se mai năzărea de prin bibliotecile nobleţei intelectuale căzute în bolgiile puşcăriilor câte un volum sau altul privitor la yoga, ori la teosofie, la Himalaia, la Krishnamurti, la tainele faraonilor şi ale piramidelor acestora, ascunzând secrete matematice asupra Vieţii şi Morţii, cărţi cumpărate de tatăl meu pentru mine, la talcioc, unde nevestele, mamele şi fiicele celor arestaţi îşi desfăceau casele pentru dobândirea mărunţişului de care atârna zilnic sacoşa. Pe de altă parte, se strecurau, din mână în mână, dactilograme ale unor traduceri aproximative despre tratamentele prin magnetism, presopunctură, postúrile de hatha-yoga, acupunctură şi alte ‘minuni’ importate fraudulos şi cu mari riscuri din lumea liberă. Mi-a rămas până astăzi în minte numele unuia dintre acei tălmăcitori: Rusu-Bahmut. Bietul om, inconştient de cât de departe se întindeau antenele Securităţii, avea naivitatea să creadă că munca era sfântă, drept pentru care se cuvenea, de dragul onoarei, să se cunoască fiecine cât şi ce a muncit în ogorul culturii naţionale, aşa că îşi divulga identitatea, în chip ridicol, celor care-l pândeau în pânza lor armată, de păianjen cu muşcătura înveninată. Pe această cale, el se punea la dispoziţia organelor de anchetă, legându-şi singur mâinile, de acasă, şi lăsându-le lor doar plăcerea de a-l transporta la Malmaison, la Uranus, la Jilava, ori la Internele de vizavi de Palatul Regal. O mai fi trăind? Va să zică, potrivindu-mă la aste împrejurări, am ajuns şi eu la porţile Necunoscutului, la Veşnicie, la Adevăr, la Iniţiere. Însă ceea ce m-a agăţat pentru totdeauna de poalele căutării lui Dumnezeu pe căi atât de întortocheate,...

2. ARCADIA Într-adevăr, din fiece gest, cuvânt, zâmbet al pictorului citeai că devenise una cu soţia lui. Acestei mutaţii, aparent de peste fire, însă izbutită de acela care ia în serios făgăduinţa de la cununie, îi răspundea, în plus, o reverenţă nemaiîntâlnită a doamnei sale faţă de artistul din el. Nimeni nu a putut visa un propagandist mai zelos, mai prezent, mai neprecupeţind laudele, mai încurajator, mai exploziv, mai pios, mai total dedicat, mai neselectiv decât era Rose Avachian faţă de opera bărbatului ei. Călcându-le tot mai des pragul, am fost, iniţial, şi eu antrenat de vehemenţa ei în a-l adula. O a doua reacţie a fost aceea a saţiului faţă de caracterul zgomotos al manifestărilor sale de admiraţie. Curând, am recunoscut că ele izvorau din atâta curăţie sufletească încât nu era cu putinţă să li te sustragi, ci musai trebuia să te alături şi tu osanalelor aduse. Întrebarea era dacă găseai în tine o la fel de cinstită bucurie în faţa picturii oferite de artist. Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că entuziasmul ei nu era stârnit doar de arta lui, ci de tot ce l-ar fi putut defini. Înţelepciunea, neputinţa de a greşi, talentul cuvântului, harul tăcerii, înclinarea pedagogică, cunoştinţele generale, virtutea, relaţiile umane, familiale şi celelalte, erau necontenit evocate de dânsa. Rose îl idolatriza, fără a deveni vreodată istovitoare pentru mine, cel de faţă. Nu văzusem niciodată o dragoste atât de desăvârşită la o soţie şi nici de atunci încoace nu am întâlnit-o la altcineva. Răspunsul bărbatului ei era o blândeţe egală cu ea însăşi, o înţelegere dusă dincolo de marginile închipuirii, o acceptare totală, supravegheată de raţiune, pentru a retuşa cu o delicateţe inegalabilă eventualele călcări pe alături de obişnuit. Avea cuvântul cald, mângâietor, îndrumător, atenţionând fără a...

3. CEAIUL CU UN EROU Nu mai ţin minte dacă am zăbovit mai mult ca de obicei în apartamentul lor sau sosisem mai târziu în vizită. Cert este că Rose Avachian mi-a propus să rămân ‘la ceai’ împreună cu dumnealor şi cu încă un domn aflat acolo din timp. Era un individ înalt, parcă purtător al unei umbre de mustaţă albită şi tunsă destul de aproape de piele, tare modest şi blând (cititorul recunoaşte că blândeţea constituia un fel de carte de vizită de taină ce-ţi deschidea uşile acestui club misterios din strada Maria Rosetti…), pe nume: Constantin Nedelcu, <> , cum i se adresau cei de faţă. Sărbătorindu-i-se prezenţa la masă, mi s-a îngăduit şi mie să fiu martor al unui târg reînnoit a nu ştiu câta oară: întărirea făgăduinţei de a ţine seama străinul de plăcerea lor ce consta în a-l avea alături de dânşii marţia în fiece săptămână, la ‘ceaiul’ de seară. Era un ins ponosit, necăjit, care, în chip evident, trăia într-o sărăcie lucie, dar cu un lustru suficient pentru a-i mângâia ultima demnitate cu care se mai odihnea şi bineînţeles că nu un lustru necesar vreunui orgoliu aberant, deloc potrivit firii sale cuminţi şi stării sale de destituţie. Reţin şi astăzi – cât de acut e simţul de observaţie al tinerilor şi cât de necruţător! – că albul cămăşii îi părea spălat proaspăt dar nu şi călcat, la fel şi costumu-i subţire, de vară, gri-albăstrui. Urmărind-o pe stăpâna locului pe când împărţea farfuriile de porţelan şi tacâmurile de argint în dreptul fiecărui mesean, ceştile şi farfurioarele de ceai chinezeşti, ‘cu bob de orez’, trăgeam cu urechea la schimbul de vorbe dintre gazda noastră masculină şi oaspete, în care cel dintâi se străduia să mă implice, dacă ar fi avut pe cine,...