In memoria lui Mihai Radulescu Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul “prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii. L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea “AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă. Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei. Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma “dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii. De ce “interes justificat”? Eram in faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat “Povod”, când această dublă personalitate impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această dihotomie “antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger. Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă de nestăvilit de a-l cunoaşte personal pe “Mihai”, sau “Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un...

Introducere Tema pe care mi-am propus să o abordez Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică (1948-1964) a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai multe aspecte privitoare  la viaţa deţinuţilor politici din temniţele comuniste şi tragedia prin care au trecut ei, dar şi membrii familiilor lor, supuşi la diferite represalii din partea sistemului. Pasiunea mea pentru memoriile de detenţie apărute după 1990 la noi în ţară provine din imboldul primit prin lectura celor cinci volume dinÎnchisoarea noastră cea de toate zilele (1) semnate de către Ion Ioanid, precum şi a lucrării lui Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?Reeducarea de la închisoarea Piteşti (2). Deşi este un subiect incitant, memorialistica privitoare la universul concetraţionar românesc este destul de greu de tratat, din varii motive. Materialul impune o anume ordonare, reliefarea diferitelor specifice, contribuţia fiecărui autor la cunoaşterea şi conştientizarea situaţiei create de către un sistem totalitar. Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării. A constituit un impuls în nevoia de a înţelege şi analiza perioada de mari suferinţe ale poporului român, determinate de impunerea unui regim marionetă aservit unei puteri străine. Am încercat să fac o sinteză asupra acestui subiect, având ca punct de plecare mărturiile victimelor care au trecut prin diferite penitenciare între 1948 şi 1964. Intervalul cuprins între aceşti ani a marcat vieţile a sute de mii de oameni, pornind din 1948, când s-au înregistrat valuri mari de arestări şi încheind cu decretele din 1964, prin intermediul cărora au fost eliberaţi deţinuţii politici. Literatura memorialistică, atât cea apărută înainte de 1989 în străinătate, dar şi cea publicată după 1990 în ţară, are câteva  deficienţe: autorii redau trăirile şi evenimentele petrecute în infernul concentraţionar prin prisma propriului adevăr, manifestându-se astfel o notă de subiectivism, fenomen explicabil ţinând...

VASILE VOICULESCU Neagra labă A ridicat păcatul neagra-i labă O-nmoaie-n scârna aurului greu Şi-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu. Tu verb al slavei, cât sunt de pigmeu, Fereşte-mă să nu mă fac tarabă Şi-n orice poezie, cât de slabă Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.   Doamne În vârful copacului tău sunt o floare… Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă legăn în talazul de azur şi soare Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod trainic, bob de poezie Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă Miresme, cântec gata s-audă. Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele, Beau apele lumii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. … Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine, Singură moartea e dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vămile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine. Cerul arunce-mi înapoi jos, ruina, Pururea mărire Ţie: Floarea căzută din împărăţie A văzut Cerul şi Ţi-a sărutat lumina. 1951, marţi, 5 Iunie, Bucureşti   Crucea-remediu Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer? Mi-s voile şi gândul zădarnică-alifie, Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carne vie Şi n-a fost leac pe lume, ori plastur să nu-l cer! Mi-ai rămas Tu singur, Tu, cel făr-de prihană, Împunsule în coastă, bătutule în cuie, Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, Cu duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană. 1954 Septembrie 14, Ziua Crucii, Bucureşti   Nebiruita armă În van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duşmanu ne-mpăcat, Când te-am chemat în ajutor şi-n grabă Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat. Pot tăbărî de-acum asupră-mi zbirii...

de Cicerone Ioniţoiu Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele “fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora. Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici “tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea. Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin: “Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…” Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o “gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului “putred”. Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean...

De Nelu Baciu ” Tu eşti Cel ce potoleşti Foamea, setea, neputinţa Firei noastre omeneşti!” Prefaţă  Părintele Sebastian Dediu – Monahul de la COROD – este ucenicul marelui duhovnic – Părintele Ioan Iovan , căruia i-a rămas de-apururi credincios. Locuieşte retras în localitatea Corod – de l angă Tecuci, păstrandu-şi verticalitatea pană în ziua de azi, fără nici un compromis. Acasă, la Sfinţia Sa, intri într-un colţ de Rai; parcă te afli într-o altă dimensiune în camera Părintelui, cu pereţii acoperiţi în întregime de icoane şi fotografii. Fiecare îi aminteşte de un suflet salvat, de o împrejurare . Oricine este bine venit, iar blandeţea ochilor senini, privirile părinteşti pline de iubire, te fac să te s imţi acasă. În chilia Părintelui Sebastian găseşti adevărata Ortodoxie – trăită nu mimată, precum şi o călugărie călită şi încercată, pe care a dus-o toată viaţa. A intrat în monahism la Mănăstirea Sihastru, al cărei destin s-a legat strans de Mănăstirea Vladimireşti, amandouă fiind apărate în procesul intentat de Patriarhie şi ordonat de regimul comunist, de către avocatul Petre Pandrea, care povesteşte în cartea – jurnal “CALUGARUL ALB”, despre bucuria şi măreţia vieţii spirituale din cele două Mănăstiri, precum şi durerea desfiinţării lor în urma neputinţei lui de a ţine piept “satrapului persan”, cum îl numeşte pe episcopul de atunci al Buzăului. Părintele Sebastian fiind de aceeaşi esenţă spirituală, i-a înţeles şi i-a iubit pe cei doi mari Sfinţi Părinţi de la Vladimireşti: Măicuţa VERONICA şi Părintele IOAN, urmandu-i şi în închisorile comuniste – marile “Catedrale” unde şi-a desăvarşit darul călugăriei, devenind Părinte spiritual pentru sute de deţinuţi politici. I-a hrănit pe toţi cu Hristos! Prima întalnire cu Măicuţa VERONICA a avut-o la cinci ani cand se juca cu alţi copii în jurul colinei din mijlocul satului. Fecioara de la Vladimireştivenise şi în...

Când l-am cunoscut pe Aurel Dragodan, nu-mi închipuiam că voi trăi o vreme când va trebui să scriu despre el la timpul trecut. L-am cunoscut în 1943, când toţi teleormănenii erau adunaţi la etajul al treilea din închisoarea Aiud şi trăiam cu sentimentul că nu va trece multă vreme până ne vom elibera. De altminteri, sentimentul unei eliberări apropiate făcea parte din starea noastră de spirit de atunci. Locuiam la etajul trei şi prilejul de a ne duce aşa-zisele tinete să le vărsăm la etajul închisorii, era pentru noi o povară dar, mai curând, posibilitatea să ne vedem ieşind din celule şi făcându-ne semne care, toate, însemnau că ne vom elibera în curând. Nici nu ne trecea prin minte că vor veni peste noi mulţi ani în care condiţia de deţinut ne va rămâne aceeaşi, dar setea de a ne elibera va stărui în noi mai mult decât orice dorinţă. Aurel Dragodan făcea parte dintre deţinuţii care păreau că se împăcaseră cu condiţia în care trăiam din 1941 şi părea că preocuparea lui principală era să se împace cu destinul de ocnaş. Nu ştiu dacă exista atunci o comunitate de oameni care să fi gândit toţi la fel şi să fi împrumutat unul de la altul aceleaşi sentimente şi feluri de a fi. Trăiam toţi cu convingerea că nu vom muri niciodată şi că anii de închisoare la care fuseserăm condamnaţi, vor sfârşi pentru toţi la fel. Legătura dintre noi, închişi fiecare în celule, ne înfrăţea mai mult decât orice decizie a sorţii. Gândeam la fel, visam la fel şi credeam la fel în Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu putea muri, fără ca dispariţia lui să lase acelaşi gol. Era ciudat, dar deşi trăiam în celule sever despărţite de aceleaşi uşi încuiate, parcă toţi...

RADU GYR Voi n-aţi fost cu noi în celule Voi n-aţi fost cu noi în celule să ştiţi ce e viaţa de bezne, sub ghiare de fiară, cu guri nesătule, voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle, strivit de cătuşe la glezne. Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite, străpunşi de cuţitul trădării. Sub cer fără stele, în drum spre morminte, voi n-aţi dus povara durerilor sfinte spre slava şi binele ţării. În cântec cu noi laolaltă trecând printre umbre pereţii, voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă cum dorul irumpe, cum inima saltă gonind după harfele vieţii. Ce-i truda de braţe plăpânde, ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru, cum scârţâie osul când frigul pătrunde, ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde să spuneţi aproapelui vostru. Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare cum minte nădejdea şi visul, când uşi se închid sub zăvoare, cum în noi insul se vede pe sine, privind povârnişul în groaznica lui încleştare. Aţi stat la ospeţe-ncărcate gonind după fast şi orgoliu, nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate, nici candelă – aprinsă şi nici libertate, doar ghimpii imensului doliu. Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi că pumnul e singura faimă. Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi, când noi cu obraji ca pământul şi vineţi, gustăm din osândă şi spaimă. Când porţile sparge-se-or toate şi morţii vor prinde să urle, când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate, voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte, căci n-aţi fost cu noi în celule. Imn morţilor Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde...

Antologie, traducere şi prefaţă de Mihai Rădulescu Editura Albatros Colecţia Cogito, 1977 MONTAIGNE – OMUL FĂRĂ MASCĂ Dacă a fost vreun om care să renunţe până şi la prejudecata de a nu avea prejudecăţi, acela  a fost Montaigne. A renunţat, pe rând, la toate, din fire, din educaţie, din înţelepciune. A renunţat, ca să câştige. Soarele l-a văzut întâia oară în Périgord. Aici se despart vorbitorii cu accent meridional de vorbitorii cu accent parizian. Aici distingi decorul mediteranean de începuturile celui nordic. Aici se desprinde arhitectura germanică de cea neolatină. Aici pătrund în prezent peşterile omului preistoric, iar casele clădite astăzi îţi îndreaptă mintea către porţile trecutului. În regiunea Périgord oamenii sunt obişnuiţi să aleagă între un grai şi altul, între un stil şi altul.  Lui Michel Eyquem i s-a urat bun venit pe lume la 28 februarie 1533, în castelul Montaigne. Ochii i-au fost închişi în acelaşi castel, la 13 septembrie 1592. Cei 59 de ani, i-a trăit aproape pe toţi între zidurile lui, mai ales ale bibliotecii din turn. Pentru el, acest ţinut al renunţărilor, devenea cel al regăsirilor. Educaţia lui s-a desfăşurat sub acelaşi semn. Tatăl său  a aruncat la coşul de gunoi toate opiniile curente privitoare la educaţie şi, datorită războaielor ce l-au purtat prin Italia, s-a întors de acolo cu cele mai îndrăzneţe idei pedagogice. Astfel, copilul a învăţat limba latină înaintea celei materne, cu un profesor german, Horstanus, care nu vorbea franceza. Nimeni nu avea voie să-l trezească: se cădea să fie deşteptat în sunetele muzicii. Rău intenţionaţii vor vedea într-aceasta ecoul superstiţiilor renascentistului Cardano; el socotea că trecerea bruscă de la somn la trezire ar fi putut duce la  groaznica infiltrare a unui suflet străin în trupul încă amorţit. Dar Montaigne-tatăl era un burghez prea deschis la minte...

Editura Semnalul, 1990 Colecţia “Demnitate românească” “Admir curajul scriitorilor români, dovedit în opera lor, opunându-se tiraniilor totalitare succesive. Le urez ca, pe viitor, să continue a merge pe calea începută, fără să se lase intimidaţi, nici de teroare, nici de dezinformări, pentru ca împreună cu întregul popor român, să construim România democrat liberală, aşa cum i se cuvine să fie şi o dorim toţi.  Să ne iubim ţara aşa cum este şi să ne luptăm să devină aşa cum trebuie să fie.” MIHAI I Dacă am izbutit să intru în audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I al României, o datorez perseverenţei avocatului Dumitru Ionescu, Preşedintele Uniunii Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu sediul în Elveţia. Hotărârea juristului pomenit a triumfat până şi împotriva propriei mele descurajări. El a fixat două audienţe pentru subsemnatul, într-o perioadă când problemele de sănătate în familie îi puneau în cumpănă liniştea; dintre aceste audienţe, pe cea dintâi n-am putut-o fructifica. Sunt un om pe care vârsta şi deformările instrucţiei şcolare la care am fost supus sistematic, dimpreună cu întreaga sa generaţie şi cele ce i-au urmat, l-au împiedicat să-şi formeze un punct de vedere obiectiv asupra trecutului apropiat al însăşi patriei sale. De aceea consemnez cu cea mai riguroasă exactitate replicile schimbate cu prilejul acestei întâlniri: mi-e teamă de urmele subconştiente ale bombardamentului cu neadevăruri ce a durat 45 de ani; m-am apărat de el cum m-am priceput; m-am ascuns până şi în beciurile închisorilor. Dar exploziile ne-au viciat atmosfera parcă pe totdeauna, cu o otravă mult mai dăunătoare până şi decât arma chimică; ea se numeşte MINCIUNA. Autorul rândurilor de faţă îşi îngăduieşte să supună tiparului şi judecăţii cititorului, textul integral şi revizuit al relatării de faţă. O formă scurtă a apărut în săptămânalul “Cuvântul”, nr. 32,...

Traducere de Mihai Radulescu Autorul acestei cărţi era în vârstă de şaisprezece ani în 1818; a pus pariu că va scrie un volum în cincisprezece zile. Redactă Bug-Jargal. La şaisprezece ani ai vârsta când pariezi orişice şi improvizezi orice . Această carte a fost scrisă, deci, cu doi ani înaintea lui Han de Islanda. Şi, deşi, cu şapte ani mai târziu, în 1825, autorul l-a refăcut şi rescris în bună parte, rămâne totuşi, prin fond şi multe detalii, întâia lucrare a autorului. El cere iertare cititorilor săi că îi face să îşi irosească timpul cu amănunte atât de puţin imporatnte; a socotit însă, că micul număr de persoane cărora le place   să orânduiască operele unui poet după rangul valorii şi în ordinea naşterii, nu vor fi nemulţumite aflând vârsta Bug-Jargal-ului; cât despre autor, aidoma călătoriilor ce adastă la jumătate de cale, străduindu-se să mai descopere, în undele brumate ale zării, locul de unde au pornit, el a voit să facă loc aici amintirii acelor vremi de seninătate, îndrăzneală şi încredere, când se năpustea făţiş asupra unui subiect atât de mare: revolta negrilor din San-Domingo, din 1971, luptă între uriaşi, trei lumi interesându-se de ea, Europa şi Africa, drept potrivnici. America, drept câmp de bătălie. 24 martie 1832 Episodul ce urmează a fi citit şi al cărui fond este împrumutat din revolta sclavilor din San-Domingo, din 1791, are un aer de circumstanţă1, suficient pentru a-l împiedica pe autor să îl publice. Totuşi, deoarece o schiţă a acestui opuscul a fost publicată şi distribuită într-un număr restrâns de exemplare, în 1820, într-o epocă în care politica vremii era prea puţin preocupată de Haiti, pare limpede că dacă subiectul tratat a stârnit un interes mărit de atunci încoace, aceasta nu s-a întâmplat din vina autorului. Evenimentele au avut loc în...

Traducere de Mihai Radulescu Autorul acestei cărţi era în vârstă de şaisprezece ani în 1818; a pus pariu că va scrie un volum în cincisprezece zile. Redactă Bug-Jargal. La şaisprezece ani ai vârsta când pariezi orişice şi improvizezi orice . Această carte a fost scrisă, deci, cu doi ani înaintea lui Han de Islanda. Şi, deşi, cu şapte ani mai târziu, în 1825, autorul l-a refăcut şi rescris în bună parte, rămâne totuşi, prin fond şi multe detalii, întâia lucrare a autorului. El cere iertare cititorilor săi că îi face să îşi irosească timpul cu amănunte atât de puţin imporatnte; a socotit însă, că micul număr de persoane cărora le place să orânduiască operele unui poet după rangul valorii şi în ordinea naşterii, nu vor fi nemulţumite aflând vârsta Bug-Jargal-ului; cât despre autor, aidoma călătoriilor ce adastă la jumătate de cale, străduindu-se să mai descopere, în undele brumate ale zării, locul de unde au pornit, el a voit să facă loc aici amintirii acelor vremi de seninătate, îndrăzneală şi încredere, când se năpustea făţiş asupra unui subiect atât de mare: revolta negrilor din San-Domingo, din 1971, luptă între uriaşi, trei lumi interesându-se de ea, Europa şi Africa, drept potrivnici. America, drept câmp de bătălie. 24 martie 1832 Episodul ce urmează a fi citit şi al cărui fond este împrumutat din revolta sclavilor din San-Domingo, din 1791, are un aer de circumstanţă1, suficient pentru a-l împiedica pe autor să îl publice. Totuşi, deoarece o schiţă a acestui opuscul a fost publicată şi distribuită într-un număr restrâns de exemplare, în 1820, într-o epocă în care politica vremii era prea puţin preocupată de Haiti, pare limpede că dacă subiectul tratat a stârnit un interes mărit de atunci încoace, aceasta nu s-a întâmplat din vina autorului. Evenimentele au...

AUTOBIOGRAFIE Sunt născut în anul 1912, în 4 august, în satul Pârcovaci, com Deleni, jud Iaşi, din părinţii Dumitru şi Maria Dolhan, agricultori, neştiutori de carte. Am fost al 8-lea copil la părinţi. Am absolvit cinci clase primare, după care am fost dat la Mânăstirea Vorona -Botoşani, iar apoi am absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti  de 4 ani, din oraşul Botoşani, în anul 1930. La 1 august 1931, am fost numit cântăreţ I la biserica Popăuţi “Ştefan cel Mare” din Botoşani, funcţionând până în 1937; totodată activam şi la Cancelaria Protoieriei jud. Botoşani. În acest timp, am satisfăcut serviciul militar la Reg. 37 Infanterie Botoşani, cu gradul de sergent TR, Art 42. Am urmat totodată un curs seral pregătitor pentru Conservator,  cu prof. Grigore Posluş…(?) La 1 ianuarie 1937, am intrat în Schitul Boureni, jud. Suceava, ca frate, unde la 6 august 1937, am fost călugărit, primind şi numele de Vartolomeu, iar pe data de 17 septembrie, acelaşi an, hirotonisit ierodiacon de către arhiereul Ilarion-Băcăoanul, de la Episcopia Romanului. La Boureni, pe lângă alte ascultări, eram numit şi în post de cântăreţ şi lucram şi la Cancelaria schitului. Având aplicaţii la desen şi pictură – fiind încurajat de Prof.  Troteanu şi de asistentul lui, Eugen Bouşca, m-am înscris la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase (Belle-Arte) Iaşi, sub rectoratul Prof. N. Tonitza. Am (urmat) cursul anului I în 1937-38 ; trecând în anul II, am întrerupt, fiind ocupat la Schitul Boureni, în Cancelarie şi (cu) terminarea bisericii. În anul 1939, am fost făcut ieromonah de către Arhiereul Valerie, locotenent de mitropolit al Moldovei. Pe data de 1 mai 1940, Mitropolitul Irineu Mihălcescu m-a chemat şi m-a numit în post de preot, la Catedrala Mitropolitană Iaşi. Totodată, m-a ajutat şi m-a încurajat să-mi reiau cursurile anului II la...

“CARTEA PRIETENULUI MEU” este onorată să găzduiască scrierea de mai jos, semnată de Nelu Baciu, un reprezentant al tinerei generaţii. Pentru autorul site-ului “Literatură şi detenţie”, Mihai Rădulescu, eroul paginilor de faţă, Părintele Iovan, a constituit un centru de meditaţie în decursul anilor de temniţă săvârşiţi de scriitorul, pe atunci student exmatriculat “pentru absenţe nemotivate”, cum se transformase, în ochii conducerii facultăţii sale arestarea a cărei victimă fusese. Această meditaţie continuă reprezenta un izvor nesecat de forţă duhovnicească; ea l-a ajutat să isprăvească fără pierderi spirituale anii de condamnare. Dimpotrivă, cu credinţa întărită, cu mai multă încredere în sine, cu un simţ al răspunderii umane insuficient cunoscut anterior, faţă de vigoarea cu care s-a dezvoltat în urma experienţelor anchetei si detenţiei. Legenda Parintelui Ioan şi a Vladimireştilor a însemnat un punct de sprijin pentru toţi deţinuţii politici din acea perioadă. Jertfa mucenicei Maica Mihaela, prezenţa permanentă a stareţei, Măicuţa Veronica, erau tot atâtea stimulente pentru îmbunătăţirea de sine. Mihai Rădulescu a ajuns la ele datorită neaşteptatei întâlniri fără pereche cu monahul Sebastian, de la Sihastru. Bogata memorie a celui din urmă, răbdarea sa blândă şi mângâietoare i-au pus la dispoziţie toate viziunile Măicuţei Veronica, toate scrisorile Părintelui Iovan. Sensibilitatea sa la frumuseţile limbii române, la spiritual dreptăţii, la curajul celor fără apărare, la prezenţa Harului în toate istorisirile Părintelui Sebastian si în toate textele ce i le spunea pe de rost, ca într-o perpetuă serie a Celor O Mie Şi Una De Nopţi spirituale, i-au transformat zdrobirea într-un triumf al curăţirii, într-o reînnoită aspiraţie către o tot mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, i-a adâncit nesperat de mult trăirile religioase. De aceea, astazi salută cu entuziasm munca răbdurie a dlui inginer Nelu Baciu care, stimulat de trăiri similare, a făcut mari jertfe...

de Cornelia Măruşcă Din tot ce a fost şi ce va fi să fie Doar dragostea e singura comoară Şi călăuza noastră’n veşnicie. Dumitru Oniga Ne-am cunoscut în primăvara lui 1943. Amîndoi absolvenţi de Beiuş – eu, Şcoala Normală de Educatoare în 1939, el, Liceul Samuil Vulcan 1940 – ne-am întîlnit la Bucureşti: el student în anul III la Politehnică – Construcţii, refugiat din Ardealul de Nord, eu tot refugiată din Ardeal, transferată din Basarabia unde aveam postul de educatoare în comuna Chirutnea din judeţul Cahul. La Bucureşti exista pe vremea aceea un “Comisariat al Refugiaţilor” unde domnişoara Slivici (1) şi domnişoara Paraschivescu, (2) personalităţi cu renume în munca socială, cu tineretul, au organizat un serviciu voluntar de ajutorare a studenţilor şi elevilor refugiaţi din Ardealul de Nord, Bucovina şi Basarabia. În cadrul acestui serviciu, fratele meu Ion, (3) student la Academia Comercială, se ocupa de băieţi iar Marga, (4) studentă la Geografie, se ocupa de fete. Se organizau serbări, cursuri de dansuri şi cîntece populare, conferinţe, tabere de vacanţă, cămine studenţeşti, toate conduse de studenţi – refugiaţi sau nu – de la diferite facultăţi, legionari care au muncit cu dăruire pînă la retrocedarea Ardealului, cînd s-a desfiinţat Comisariatul. Pentru noi totul a început odată cu pregătirea căminului studenţesc din strada Gramont. Domnişoara Paraschivescu, avînd nevoie să angajeze pe cineva permanent la acest cămin – iar eu aflîndu-mă întîmplător la Bucureşti – m-a transferat din oficiu din Basarabia şi astfel, spre marele meu noroc, am rămas angajata Comisariatului pînă în 1945, locul de muncă fiind Căminul de studente din Gramont. Am început cu mobilarea căminului. Tot mobilierul – paturi, saltele, noptiere, dulapuri – se afla în curte, urmînd să fie repartizat şi aranjat în camere la subsol, parter, etaj şi mansardă, pentru ca din...