O VIZITA LA REGELE MIHAI I

Editura Semnalul, 1990
Colecţia “Demnitate românească”

“Admir curajul scriitorilor români, dovedit în opera lor, opunându-se tiraniilor totalitare succesive. Le urez ca, pe viitor, să continue a merge pe calea începută, fără să se lase intimidaţi, nici de teroare, nici de dezinformări, pentru ca împreună cu întregul popor român, să construim România democrat liberală, aşa cum i se cuvine să fie şi o dorim toţi. 
Să ne iubim ţara aşa cum este şi să ne luptăm să devină aşa cum trebuie să fie.”
MIHAI I

Dacă am izbutit să intru în audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I al României, o datorez perseverenţei avocatului Dumitru Ionescu, Preşedintele Uniunii Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu sediul în Elveţia. Hotărârea juristului pomenit a triumfat până şi împotriva propriei mele descurajări. El a fixat două audienţe pentru subsemnatul, într-o perioadă când problemele de sănătate în familie îi puneau în cumpănă liniştea; dintre aceste audienţe, pe cea dintâi n-am putut-o fructifica.
Sunt un om pe care vârsta şi deformările instrucţiei şcolare la care am fost supus sistematic, dimpreună cu întreaga sa generaţie şi cele ce i-au urmat, l-au împiedicat să-şi formeze un punct de vedere obiectiv asupra trecutului apropiat al însăşi patriei sale. De aceea consemnez cu cea mai riguroasă exactitate replicile schimbate cu prilejul acestei întâlniri: mi-e teamă de urmele subconştiente ale bombardamentului cu neadevăruri ce a durat 45 de ani; m-am apărat de el cum m-am priceput; m-am ascuns până şi în beciurile închisorilor. Dar exploziile ne-au viciat atmosfera parcă pe totdeauna, cu o otravă mult mai dăunătoare până şi decât arma chimică; ea se numeşte MINCIUNA.
Autorul rândurilor de faţă îşi îngăduieşte să supună tiparului şi judecăţii cititorului, textul integral şi revizuit al relatării de faţă. O formă scurtă a apărut în săptămânalul “Cuvântul”, nr. 32, din 4 septembrie – 10 septembrie 1990. Aceste pagini constituie istorisirea celei mai de seamă experienţe a sale de viaţă şi anume, nu întâlnirea cu un rege, ceea ce în anumite împrejurări, poate să însemne destul de puţin, ci observarea modestiei însăşi, la ea acasă.

*
Una dintre primele întrebări ale soţiei Majestăţii Sale, m-a luat prin surprindere:
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere?
Chipul îi este curios şi temător de răspuns. Ambele simţăminte permează printr-un văl al indignării, stârnite la reamintirea ştirii false.
Am cunoscut-o de câteva minute. Ajungând în V., găsisem o tânără care apăsa butonul soneriei de la poarta căutată de noi. Călăuza mea, avocatul Ionescu, repetă inutil apelul. Rămăsesm în dreptul porţilor mari, prost închise. Însoţitorul meu se apropie de locul unde mă aflam. Am inspectat împreună locul prin care cele două aripi ale porţii metalice erau susţinute alături:
– E un capăt de frânghie aici…, constat.
Forma un mic juvăţ. Noul meu prieten îl scoase de pe cârlig şi pătrunserăm în curte. În faţa noastră dormitau două maşini. În fund, în dreapta, se căsca gura larg deschisă a unui garaj adâncit sub clădire. Câteva alte vehicule odihneau acolo, la umbră.
– Doamne, câte sunt…, am exclamat uluit.
Pe cât mă impresionase numărul lor, pe atâta m-a zăpăcit faptul că nici una nu arăta a fi nouă.
– Păi, au cinci copii, dintre care două fete sunt măritate. Şi cu Majestăţile lor, înseamnă nouă pesoane.
În Elveţia cine nu are maşină, nu se poate deplasa. Din această pricină, pierdusem prima audienţă la Rege. Călătoriile cu trenul sunt scumpe, dar un automobil de ocazie ţi-l cumperi cu câştigul pe o lună.
Am pornit-o către o uşă de sticlă mată din stânga noastră. Casa, patriarhală şi vag rustică, nu iese deloc din comun, comparată cu miile de vile admirate în cele cinci săptămâni scurse de când mă aflu aici şi care mi-au tăiat suflul. Am reţinut dintr-o emisie tv. că aparţine unui olandez. Regele stă cu chirie.
În spatele geamului se vede o siluetă feminină aplecată. Mi se părea că îndepărta ceva din dreptul uşii. Se ridică. Deschide. Domnul Ionescu face prezentările. Doamna subţire şi cu ochii negri vii, din faţa mea, este Regina Ana. Înainte de a ne descuia se luptase cu vreo trei căţei din rasele ce abundă în Switzerlanda, de animale pitice şi cu un nepoţel de vreo şase-şapte ani, frumuşel foc, care urmează să ia loc pe covor, la picioarele mele, pe parcursul audienţei, pată blondă surprinsă de colţul ochiului, jucându-se pe jos, cuminte şi, din când în când, bătând toba unei tuse întârziate, sonore.
Holul întunecos se deschide, în dreapta, fără perete despărţitor către o cameră de zi luminoasă, unde Regele mă aşteaptă în picioare. Ambii soţi poartă o îmbrăcăminte rezervată, înclinând către croiul sportiv potrivit maturităţii, mai curând închisă la culoare. Cel pe care-l ştiam din copilărie, din poze şi timbre, e mai înalt ca mine, suplu, svelt, are umeri foarte laţi, musculatura obrajilor evidentă, ceea ce îi conferă un aer uşor frământat, impresie contrazisă de desăvârşita linişte, emanând din tonul său blând, potolit, din gesturile şi din atitudinile prieteneşti şi fără nici o urmă de intenţie de subliniere, ca şi privirile de nuanţa seninului, pierdute într-un adânc lăuntric, visător şi greu de sondat.
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut  un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere? iată una dintre primele întrebări ale soţiei Regelui, după ce mi-am expus pe scurt activitatea şi rostul prezenţei acolo. (Nu mă pot abţine să specific că, răsfoindu-mi cărţile, când Majestatea Sa a privit coperta eseului Shakespeare – un psiholog modern, s-a amuzat: – “Asta o ştiu şi eu! Am văzut-o undeva! Nu ştiu la cine, dar am văzut-o!” Spre ruşinea mea, o jenă stupidă m-a împiedicat să i-o ofer deşi, cu politeţe nemeritată de mine, a luat în mâini şi a dat atenţie fiecare volum întins, ca şi celor mai neînsemnate hârtii şi legitimaţii.)
Doream  să-i fac cunoscut Majestăţii Sale un text destinat publicării, odată reîntors în ţară.
– Cred în valoarea literaturii mai mult decât în aceea a ziaristicii. Sufletul este singurul care poate convinge sufletele, îmi motivez dorinţa de a-l citi cu glas tare, urmând să primesc sau nu încuviinţare a de a-l tipări.
Situaţia mi se părea simultan falsă şi neobişnuit de firească. Pentru a scăpa de timiditate, mă afund în lectură.
Cea dintâi lecţie de democraţie am primit-o în jurul vârstei de şase ani. Mă aflam cu părinţii la Sinaia, într-o scurtă vilegiatură, vara. Într-o zi, tata m-a luat la plimbare pe aleea Peleşului, din spatele mânăstirii. Apropiindu-se de castel, îmi explica ceva despre reşedinţa cui era, despre regele cunoscut de mine din timbrele poştale, copil ceva mai mare decât eram eu însumi, cu nume şi titluri ca din basme, dar cu pantalonii scurţi şi bască albă. Timid fiind şi crescut prea pe lângă casă, lipsit de prieteni, chipul Marelui Voievod îmi revenea în minte, mijlocind pasiunea filatelică, mai adesea decât ale mogâldeţelor cu care băteam mingea de cârpă în curte. Ştiam că trecuseră ani de când fusese copil şi că nu mai juca fotbal ca mine, nici de-adevăratelea, nici cu nasturi, că ajunsese om mare. Însă îl preferam cum îmi convenea mie pentru a-mi mângâia visele singurătăţii.
Deodată se auzi  în urma noastră duruitul unui motor de automobil. Tatăl meu îşi aruncă privirea peste umăr.
– Regele! spune, trăgând de mâna mea, să mă ferească din calea maşinii. Salută-l!
Am strigat piţigăiat, aşa cum văzusem că făceau adulţii fără număr în Piaţa Palatului, de 10 Mai şi de Sfinţii Arhangheli. Iată două date care, dealtfel, în asociaţiile minţii mele lipsite de logică, mă apropiau foarte mult de Majestatea Sa. Ziua de naştere îmi pica la 15 mai, iar numele de botez îmi era: Mihai.
– Trăiască Regele! ţipam repetat, cât de tare puteam, aproape acoperind glasul părintesc ce mi se alătura cu sobrietatea maturităţii.
Viteza vehicolului a încetinit; sau aşa mi s-a părut. Tânărul şi frumosul suveran era singur, la volan. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Îl credeam înconjurat de miniştri, de un întreg aparat de Curte. Nu aveam noţiunea că un om aflat în fruntea unei ţări se poate ascunde îndărătul a zeci, sute şi mii de arme îndreptate împotriva supuşilor săi. Această imagine urma s-o învăţ în adolescenţă, sub dictatura proletariatului, când până şi copiii, cum fusesem, au ajuns să fie bănuiţi de crime împotriva statului şi trecuţi prin spaimele anchetelor şi ale temniţelor.
Scoase braţul stâng pe fereastra portierei. Îl flutură prieteneşte. Zâmbi.
– Tăticule, s-a uitat la mine! am exclamat.
Dacă tatăl meu s-ar fi îndoit, eram sigur că l-aş fi putut ruga pe Rege să-i confirme privirile amicale cu care mă cinstise. Dar părintele nu mi se arăta neîncrezător, iar automobilul trecuse de capătul drumeagului.
Trezindu-mă din febra evenimentului, la câteva minute după aceasta, m-am pomenit interesându-mă, uşor dezamnăgit:
– Regele n-are şofer?
– Ba da, spuse tatăl meu, cu intenţie educativă, dar îi place să le facă toate singur. Un rege adevărat nu e slujit, ci slujeşte.
Nu prea am înţeles, totuşi n-am uitat cuvintele.
Aproape cincizeci de ani mai târziu, în vacanţă cu soţia mea la Sinaia, ducându-ne spre Cumpătul sau revenind de acolo, singura zona unde mai aveai şansa să găseşti mâncare cu carne la prânz, până şi minunata localitate turistică unde locuiam fiind supusă regimului vegetarian propus de înfometarea sistematică a ţării, chibzuită de dregătorii ei comunişti, treceam prin dreptul locului unde începea aleea Peleşului. Regretam cumplit că nu ne puteam plimba iubirea tinerei căsnicii (deşi iernile numărate de noi nu se mai potriveau întemeierii unui cămin, după cum o păţisem noi), sufeream, ziceam, că ostaşi ai securităţii şi bariere coborâte blocau ambele căi de acces şi ne împiedicau să admirăm valea Pelişorului. Ca un fel de răzbunare împotriva orgoliului aceluia care-şi atribuise toate palatele ţării, i-am istorisit Deliei cele aflate de la un student de al meu, originar din acele locuri. La rândul său le auzise de la un văr, martor ocular, în calitate de soldat de gardă.
La o vizită acolo a şefului partidului comunist şi al ţării, Ceauşescu, acesta străbătând câţiva metri pe jos, împreună cu impresionanta sa suită de generali, sub supravegherea fără greş a câtorva zeci de ţevi de puşcă automată, călcă strâmb. Capul i se întoarce brusc şi mânios spre cel mai apropiat dintre ofiţerii de vârf care îl sorbeau din ochi, de la doi-trei metri distanţă.
– Ce-i asta?! scrâşni cizmarul preşedinte.
Spre stupoarea verişorului, unul dintre capii armatei române se azvârli pe jos şi… în patru labe, începu să caute pricina ascunsă a împiedicării, printre pietricelele mărunţite şi greblate ce însămânţau ca un covor de perle, poteca lată conducând către castel. “Un general al oştirii noastre în genunchi…!” fu uluit soldatul din postul de gardă. Ulterior a aflat că cineva a fost destituit pentru neglijenţă.
Evocând întâmplarea, am legat-o de aceea pusă pe hârtie la începutul acestor pagini. Delia asculta mirată. În cele din urmă îşi întrerupse tăcerea şi rosti, ca un profesor ce este, cu inteligenţa deformată de preocupările didactice:
– Democraţia, ezită ea, n-o înveţi din cărţi, ci din dragoste…

*
Scrutez rapid cele două chipuri regale. Ceea ce zăresc mă înviorează.
– Am încuviinţarea Majestăţii Voastre să public schiţa?
– Da, desigur, îmi răspunde, după o mică pauză datorată faptului că gândea la altceva. Într-adevăr, mulţi se mirau că aveam obiceiul să călătoresc neînsoţit. De ce să Mă însoţească cineva? râde Regele. Eram în ţara Mea. Între români, nu?
Schimb de priviri cu Doamna Sa, care încuviinţează acele ieşiri solitare  ca pe cea mai normală atitudine. Cine să facă vreun rău Regelui său?
– Generalul acela…, rosteşte, desemnând ce o impresionase.
– Noi am respectat armata. Să te porţi astfel cu un general… Pentru noi, ofiţerii ei…!
Continuă prin a-Şi arăta recunoştinţa faţă de bărbaţii care aleg riscul vieţii, conduşi de dragostea de ţară, şi dobândesc astfel dreptul la stima deplină.
Nu poate accepta situaţia ca un conducător să simtă nevoia să se înconjoare de gărzi armate.
– Din moment ce cunoaşteţi acum felul în care scriu, v-aş cere permisiunea să revin anul următor, să stăm de vorbă pentru a putea redacta o carte… O familie regală în exil. Aceasta presupune să Vă deranjez mereu, la două- trei zile; ar fi ostenitor.
Se grăbeşte să mă pună în gardă împotriva dificultăţilor ce mă pândesc, cu o nesperată bunăvoinţă:
– Vrea şi un scriitor american s-o facă. Mai sunt şi alţii…
– Majestate, fiecare cu puterile şi cu norocul lui. Ei îşi vor edita scrierile în America sau  unde se află, eu, dacă şi când voi putea, în ţară la noi. Socotesc că o astfel de carte este necesară. Să ştie toată lumea adevărul despre un rege care a însemnat atât de mult în 1944 şi care e mai ales un OM – căci n-aţi fost cruţat de necazuri…
– Ce ştiţi despre zvonul că am fi vândut un timbru galben, suedez, ceea ce ar fi fost o mare afacere? reia Regina Ana.
Chipul îi este curios şi temător de răspuns. Ambele simţăminte permează printr-un văl al indignării.
Caut să mă dumiresc despre ce vorbeşte. Nu am auzit nimic despre vânzări de mărci poştale. Gazdele mă lămuresc, completându-se una pe cealaltă, că se poartă atari vorbe.
– Dacă înţeleg bine, Majestate, se spune că aţi comercializat…
– Da.
– Din colecţia Majestăţii Voastre?
– Nu, din a tatălui Meu.
– Regele Carol?
– Şi că am luat un milion cinci sute mii dolari! intervine uluită soţia Sa.
De la început am întrebat dacă îi este mai uşor să vorbesc în franceză sau engleză şi s-a grăbit să mă îndemne să vorbesc româna.
– Iar colecţia Regelui Carol se află în posesia Majestăţii Voastre? mă întorc către stăpânul casei.
– Nu, îmi răspunde laconic, simplu, uşor amuzat. Când a murit el, dispăruse. Poate a vândut-o mai înainte.
– Nu i-a mai rămas nimic de la tatăl Său, vine completarea de peste masa scundă.
Mă uluieşte revenirea la această obsesie care, ca o pedală de orgă, ne-a însoţit convorbirea până acum. Mai târziu, către încheierea ei, urmează să mă luminez; viaţa familiei n-a fost una uşoară; însă urmaşii ei şi gurile rele, iubitoare de scandal public, n-au ostenit să arunce asupra-i nori de muşte otrăvitoare ale calomniei, cum i-a plăcut lui Beaumarchais s-o metaforizeze. Înţepăturile acestora, deşi mincinoase, lasă urme viaţa întreagă.
Îl privesc.
– Nimic. A fost foarte bogat. Am primit trei mii lire sterline, după zece ani de proces.
– Cu cine?
– Lambrino, pe care Regele Carol se pare că l-a recunoscut, şi Lupeasca. Existau vreo zece mii lire sterline, depuse într-o bancă londoneză.
– Nici alea trei mii nu le-ai luat.
– Ba da; ba da…
– Şi restul bunurilor? mă interesez.
– Lupeasca.
– Şi la moartea ei?
Glasul celălalt revine:
– Le-a dat Doamnei Urdăreanu.
– Fără forme, completează Regele.
– N-aţi putea afla ce şcoală din România l-a invitat pe Rege? scoate la iveală soţia Sa, o altă îngrijorare.
– A fost invitat de vreo şcoală? îmi creez puţin timp, să caut să-mi amintesc întâmplarea cu pricina.
– Da, elevii vor să-l cunoască.
– Şi…? Nu scrie pe invitaţie despre ce şcoală este vorba?
Regele mi se adresează:
– N-am primit nicio invitaţie.
– Tocmai asta este! Nimeni nu ne-a spus, se grăbeşte să mă edifice doamna.
– În cazul acesta de unde aţi aflat că…?
– Dintr-un discurs oficial. S-a menţionat faptul că nişte elevi L-au invitat, dorind să-L cunoască şi că este aşteptat…
– De aceea ne e teamă. Dacă ne aşteaptă copiii şi eu nu sosesc, pentru că, de fapt, nu ştiu nimic clar, ce vor crede ei? Că nu vreau să le răspund?!…
– Nu încercaţi să vă interesaţi care este şcoala? insistă stăpâna casei.
– Le-aş răspunde copiilor…, spune Regele. Altfel, mereu mi se răspunde că sunt aşteptat în ţară, că am fost aşteptat… nu primesc, însă nicio invitaţie. De altminteri nu e cazul să fiu invitat. Cine sunt eu? Am acelaşi drept să-mi revăd ţara ca orişice român! De ce se face atâta caz?
De mai mult timp privirile îmi sunt atrase de un tablou reprezentându-L pe Regele României, copil. Rama grea, aurită, atârnă pe peretele opus mie.
– De cine este pictat, Majestate?
– Filip de Laszlo. A locuit în Anglia. A făcut portretele tuturor membrilor familiei noastre.
Rostirea îi este brusc luminată. Din această clipă intrăm într-o conversaţie de tip nou. Reticenţele, de o parte şi de cealaltă, sunt înlăturate. Au cazut ultimile bariere. Gazdele stăpânesc, ca dar natural, întărit prin educaţie, acea bunăvoinţă care, până acum, m-a făcut să mă simt un prieten nemaiîntâlnit de mult timp, iar acum o rudă căreia i se împărtăşesc amintiri ignorate (ceea ce , de fapt, îi şi este fiecare român). Doar în prezenţa unor personalităţi culturale de autentică trăire, m-am mai simţit atât de adoptat; mă gândesc la Tudor Vianu, la Ion Vinea, la Anton Dumitru sau la profesorul meu de limba română din prima clasă de liceu, Romulus Vulcănescu, fost dascăl şi al Majestăţii Sale.
Cum s-a petrecut insensibila modificare? Cred că se datorează interesului meu pentru tabloul ce-L înfăţişează în anii avântului, ai lipsei de griji, ai încrederii în viitor.
– Ce vârstă aveaţi când aţi pozat?
– Cincisprezece. Există o falsificare în acest ulei, se grăbeşte să mă facă părtaş secretului, ca între nişte adolescenţi.
Mi-L închipuiesc, volubil şi deschis, în mijlocul colegilor săi, de la Mânăstirea Dealul, în epoca realizării uleiului.
– Adică?
– Sunt stângaci. Portretistul m-a pus să ţin arma de vânătoare în dreapta. Spunea că aşa trebuie. ..
– Nici măcar acest tablou nu I-a fost lăsat moştenire, îmi explică doamna Sa.
– Da, aşa este, zâmbeşte Regele cu acel aer ce nu-l părăseşte deloc, care parcă ar spune că a trăit doar întâmplări ce nu este logic să se petreacă, că a fost confruntat cu absurdul în orice a întreprins. Continuă: L-am ridicat de la gară, într-un mod foarte misterios…
– I-a fost expediat într-o ladă de lemn, desenează soţia Sa dimensiunile în aer. La gara Geneve. A trebuit să se legitimeze, să demonstreze că El era destinatarul adevărat.
– Cine Vi L-a trimis?
– Nu ştiu. Cred că doamna Urdăreanu. După ce a dobândit averea Lupeascăi, mi-a transmis, prin regele Umberto, că intrase în stăpânirea sa acest portret şi că socotea a Mi se cuveni. Am întrebat unde se afla. Mi-a zis că la Mexico-City. M-am pomenit anunţat să-l ridic din gara Geneve. Şi l-am luat. La tribunalul din Lisabona, în 1953, Lupeasca declarase că portrtetul Meu nu figura în colecţie. Doamna Urdăreanu însă, mi l-a dat.
Sorb o înghiţitură din cafeaua ce s-a răcit, servită de la bun început de Regină. O pregătise din vreme. Îşi rezervase o ceşcuţă pentru sine; Regelui nu-i dase niciuna. Aveam nevoie de acest răgaz să mă hotărăsc a pune o întrebare ce-mi demonstra ignoranţa.
– În definitiv, cine era doamna Urdăreanu?
– O englezoaică, soţia mareşalului Curţii şi secretar general al Frontului Renaşterii Naţionale. Aşa că tabloul reprezintă toată averea Mea părintească.
– S-a vorbit că a plecat cu bogăţii incomensurabile…, punctează doamna Sa, mereu atentă la îndreptarea ştirilor false ce au fost lansate de comunişti.
Îi admir prezenţa în conversaţie. Regele – soţul ei – trăieşte într-o imensă decenţă; aceasta îl împiedică să atace  orice subiect îndoielnic privitor la trecut sau prezent. Ceea ce nu înseammnă că, odată menţionat, l-ar evita. Dimpotrivă, dă explicaţii foarte scurte, deşi complete, limpezi şi mereu cu un surâs aproape invizibil aşternut la colţurile gurii, ca şi când lucrurile ar privi pe altcineva – care nu prea a  avut noroc.
– Daa, când Groza şi cu Dej Mi-au cerut să părăsesc ţara, le-am solicitat să-Mi acorde venitul Domeniilor Coroanei pe anul 1947. M-au informat că visteria era goală…
O abia zărită înălţare dintr-un umăr, sugerând minciuna ascultată atunci.
– Mama a pledat că nu  puteam fi obligat să plec fără un ban; cum să Mă descurc, nu? Groza a liniştit-o: “Să nu aveţi teamă că-L vom lăsa să moară de foame în umbra piramidelor… ” Am cerut să Mi se dea echivalentul în valută al recoltelor Domeniilor Coroanei pe anul 1947. Acestea îi fuseseră oferite spre folosinţă lui Carol I, deoarece statul nu putea asigura lista civilă necesară existenţei Curţii. Petru Groza, sub motivul acesta, a admis să primesc cincizeci de mii de dolari şi două sute mii  de franci elveţieni.
– Pe care i-a făcut pe jumătate cu mama Sa.
Un gest al Regelui, refuzând acest aspect la discuţiei. Dar El însuşi recunoaşte de îndată că nici măcar aceste sume, deloc însemnate, nu le-a oprit doar pentru sine:
– În afară de trenul nostru, cu un alt tren, au mai plecat în jur de douăzeci de persoane. A trebuit să împart fiecăreia o sumă, să poată porni în viaţă în noile condiţii.
– Unde V-aţi dus? V-a găzduit vreo rudă?
– Noroc că mama avea o casă la Florenţa, încă din 1932, când a fost obligată să părăsească ţara prima oară.
Deoarece surprind aluzia la neînţelegerile dintre Carol II şi Regina – mamă, neplăcute pentru povestitor, îmi mut privirile asupra căţelului lung de vreo treizeci de centimetri, întins alături de Majestatea Sa. Are botul şi urechile ascuţite, nu prea mult păr, alb cu pete castanii. La intrarea noastră, făcuse mare scandal şi Regina Ana se arătase îngrijorartă să nu ne păgubească răutatea lui.
– Şi averea din România?
– Mi-a fost confiscată în anul următor. După ce am declarat adevărul în legătură cu cele petrecute. În Elveţia nu mi s-a dat voie să vorbesc; nici în Franţa. La Londra am dat prima declaraţie presei. Apoi la New-York, unde am stat trei săptămâni, am dezvăluit adevărul în toate chipurile cu putinţă.
Între timp în ţară răsărea o generaţie spontanee de stăpâni mari şi mici, decişi să trăiască bine cu orice chip. Hrana era pentru ei. Minciuna lor era adevărul Absolut.. urale şi slăviri, ca în biserică. Rostirea numelui le era însoţită de ridicarea noastră în picioare.  Un zâmbet de neîncredere era suficient  să-i arunce în temniţă pe toţi cei care îl zăriseră şi nu-l denunţaseră. Când nouă ni se azvârlea în faţă că n-aveam cultură, că n-aveam morală, (numai cea “proletară” exista) că n-aveam “origine sănătoasă”, că nu meritam să muncim, ei îşi lepădau soţiile oneste şi-şi îndulceau huzurul cu neveste noi, culese de prin teatre,  dublate de amante alese dintre colegele acestora. Triumfa dezmăţul generalizat, impus de gusturile stăpânirii.
– Lipsit de orice resurse, din ce a-ţi trăit?
– Între 1951 şi 1954, am ţinut o grădină de zarzavat, în Anglia. Creşteam şi păsări. Unii au spus că nu mă descurcam. Însă nu este aşa. Am ajuns şi la 800 de găini… mergea binişor. Apoi, un american, un cunoscut de-al meu, lucrând în domeniul aviatic, m-a angajat la Geneva, în societatea lui. Testam echipamentul electronic înainte de asamblare, eram şi pilot de încercare. Înţelegeţi, purtam o răspundere foarte mare. Societatea se ocupa de reglaje şi vânzări. În 1957 s-a desfiinţat. Au existat mulţi care m-au ironizat că nu ştiam să fac nimic altceva, decât să mă distrez cu avioanele şi cu automobilele. Nu erau o simplă distracţie, cum ziceau. Mi-am câştigat pâinea cu asta. Pe urmă, cu câţiva dintre foştii colegi, am înfiinţat o societate electronică. A existat şi ea, vreo cinci-şase ani. Un grec m-a angajat curtier de bursă, cu specializarea în bursa New-York-ului. Am fost dator să mă documentez la faţa locului timp de opt luni. Am făcut efortul să asimilez tot ceea ce era necesar în trei luni, să mă întorc mai repede în Europa. De fapt şi acum continui să apar pe listele lor. Dacă cineva cumpără în numele Meu, primesc şi astăzi procente.
Necunoscând nimic din acest gen de afaceri, insist.
Îmi explică:
– Discreţia este foarte mare. Curtierii nu sunt niciodată înscrişi nominal. Au un număr de cont. Aşa am şi Eu.
– Tatăl Majestăţii Voastre, având avere, datorită afacerilor, nu V-a ajutat, la început, în nici un fel?
– Deloc. De fapt, nu l-am revăzut din septembrie 1940.
Îmi dă data completă, dar  n-am reţinut-o. Este, desigur, aceea a plecării din ţară a lui Carol.
– În străinătate nu  ne-am întâlnit niciodată.
Probabil că îmi citeşte pe chip multă uimire şi compătimire, căci am văzut în Mihai I de România un copil al cărui părinte a călcat strâmb, rănind cu pasul său anapoda, sufletul fiului care, ca orice fiu, credea în tatăl lui, mai presus de orice. Adaugă:
– Sigur, am vorbit în câteva rânduri la telefon, în legătură cu interese comune. Au fost trimise şi scrisori. El m- invitat de mai multe ori, dar… dar nu m-am dus!
A pronunţat ultimile patru cuvinte cu satisfacţia respectării onoarei, ca şi cu strângerea buzelor, aşa cum ar fi practicată de un copil care îşi împlineşte vrerea, în pofida tuturora. Schema figurii mele de mic burghez se accentuează.
Găseşte una dintre acele figuri de stil ce îl caracterizează atât de bine – atribuie altuia ideea pe care îi este greu s-o emită ca fiind a Lui, din prea mare delicateţe:
– Unii spun că el a fost vinovat de tot dezastrul ţării…
Recunosc una dintre formele impersonalului, din limba engleză: they say. Folosirea ei intenţionează să dezvăluie o realitate, fără ca cineva să fie implicat şi eventual acuzat.
– Şi nu voiam să dau ochii cu… – hai să folosesc acest termen – … toată şleahta aia… Lupeasca, Urdăreanu şi compania… Niciodată nu l-am întâlnit în străinătate.
Regina Ana L-a lăsat să vorbească îndelung, să-şi istorisească peripeţiile cele mai de seamă, biografia unui exilat român, lipsit de mijloace, asemănătoare tuturor celorlalte; unul dintre oamenii care, pentru a vieţui în condiţii precare, au fost şi sunt datori să-şi uite pregătirea profesională, gusturile, aplecările culturale şi să se specializeze în domenii care de care mai bizare pentru ei, în căutarea câştigării traiului zilnic. Cercetez mobila din încăperi, potrivită oricui, dar nu acestor locatari. Mă întreb dacă Le-a fost închiriată casa ca mobilată. În pauza ivită, soţia Sa revine la situaţia din România:
– În “palatul regal” n-a locuit niciodată. Spune-i asta domnului profesor.
– Da, n-am locuit acolo, ci în Casa Nouă, o căsuţă cu  două apartamente, din spatele Palatului, spre strada Luterană. Au bombardat-o nemţii după armistiţiu, să se răzbune. Voiau să mă omoare pentru că le-am întors spatele. Noroc că nu mă mai aflam în ea.
– Acolo a fost arestat Antonescu, povesteşte doamna.
– Da, aici. Şi reţinut până a doua zi la 4 dimineaţa. După arestare, am plecat la orele 2. M-am dus la Dobriţa, în zona muntoasă  a Olteniei. În zorii zilei următoare, Bodnăraş – inginerul Ceauşu, aşa îşi zicea – zâmbeşte, şi cu Pătrăşcanu, l-au ridicat. Nu ştiu ce anume au făcut cu el.
Intervin:
– L-au dus în strada Sighişoara.
– Nu ştiu. N-am mai ştiut nimic.
– Şi s-a afirmat că El l-a predat ruşilor! e mânioasă soţia Sa.
– Da. Cum să-l fi predat Eu?! Când au aflat comuniştii că-l arestasem, au venit cei doi la mine. Erau albi de tot. “Ne-aţi nenorocit! Ce aţi făcut?” erau furioşi şi înfricoşaţi.
– De ce? Nu voiau acelaşi lucru?
– Ba da, dar să fi avut loc abia în 26 august. Aşa era planul sovieticilor. Le-am luat-o înainte şi nu erau pregătiţi. Se albiseră la faţă, v-am spus. Dacă am plecat, l-au furat pe 24.
– Cine îl păzea?
– Nimeni. Brătianu n-avea oameni. Cât despre Maniu, îl trimisese în Transilvania pe Ilie Lazăr, să aducă luptători.
Era atât de tânăr pe atunci… Şi îşi asumase sarcina de  a răsturna întreaga situaţie de pe mapamond… Astăzi, omul care a grăbit atât de mult sfârşitul războiului şi înfrângerea Germaniei, poartă un nume de familie unic pe pământ: de România. Regelui Ferdinand, prin contractul de căsătorie – îmi spune – i s-a retras dreptul de a i se mai spune: de Hohenzollern. Nu cunoaşte niciun alt amănunt. Descins în străinătate, Regele Mihai nu se putea  legitima; nu avea alt nume în afara aceluia de botez. A cerut  să fie înscris la poliţie ca Mihai de România. Ce alt nume ar fi putut îndrăgi? Popescu? Dumitrescu? Dupont? Johnson? Nouă ani s-a judecat până i-a fost acceptată solicitarea. Ambii îmi explică situaţia. Soţia Lui citează câţiva regi lipsiţi de nume de familie. Majestatea Sa, cu o urmă de regret melancolic, citează alţii care au nume de familie.
E trist să aflu că noi toţi avem îngăduinţa să afirmăm că ne tragem dintr-o familie sau alta. Numai Regele, nu. Să fie oare, deoarece tronul României a ales, în timpul primului război mondial, să lupte în fruntea poporului român, alături de aliaţi, împotriva neamului din care descindeau Regii noştri? Regele de atunci şi-a iubit ţara mai mult decât sângele. Din aproape invizibila ironie cu care pomeneşte regele din faţa mea, castelul de la Siegmariengen, înţeleg că Majestatea Sa împărtăşeşte aceleaşi simţăminte.
De aici, se trece cu uşurinţă la amintirea conacului principesei Ileana, de la Herăstrău, de lângă Muzeul Satului. Regina (care o fi numele său de familie? Probabil l-a păstrat pe acela de Bourbon – Savoya sau Parma. Ea nu cred că l-a adoptat pe al Majestăţii Sale, cules din amintirile dragi şi triste ale Regelui…) Doamna Sa  a auzit că acea clădire unde a locuit şi Majestatea Sa, unde Vâşinsky a bătut cu pumnul în masă, unde Groza şi cu Dej i-au cerut să-şi părăsească patria, a devenit restaurant. Şi că li se arată muşteriilor locul unde a fost botezat pruncul regal, astăzi, soţul ei.
– Dar el n-a fost botezat acolo, ci la Sinaia!
Nici nu se ştie unde a fost botezat acela care ne-a readus Transilvania, prin actul Său de la 23 august 1944… “Şi căruia i s-a conferit un exil egal cu temniţele noastre, cele de toate zilele…” rostesc în sinea mea.
Privesc încă odată ceasul. Am avut dreptul la o audienţă de o oră. Au trecut două, deşi în alte trei rânduri, am vrut să mă ridic. Îi reamintesc:
– Majestate, spuneaţi că doriţi să transmiteţi prin mine un mesaj scriitorilor români.
– Daaa…
Mă pregătesc să-l scriu sub dictare:
– Admir curajul scriitorilor români, dovedit în opera lor, opunându-se tiraniilor totalitare succesive. Le urez ca, pe viitor, să continue a merge pe calea începută, fără să se lase intimidaţi, nici de teroare, nici de dezinformări, pentru ca împreună cu întregul popor român, să construim România democrat liberală, aşa cum i se cuvine să fie şi o dorim toţi. 
Să ne iubim ţara aşa cum este şi să ne luptăm să devină aşa cum trebuie să fie.
Înainte de a-mi dicta ultimul paragraf, a avut o scurtă ezitare:
– Aş vrea să adaug ceva important, dar nu ştiu dacă o pot face. Am declarat-o cu acelaşi prilej… E o idee care…
Are mimica ce susţine însemnătatea cugetării.
– Credeţi că o pot repeta?
Eu, confirmând, mi-a încredinţat şi acest gând, prin care patria, indiferent cum e organizată şi cât de puţin ajunge să răspundă viselor milenare şi credinţei atât a strămoşilor, cât şi a contemporanilor, rămâne cea mai de seamă valoare pentru români. Am dedus din această frază de încheiere şi un răspuns dat tuturor concetăţenilor noştri care, fără să fi fost alungaţi, precum Regele, au renunţat şi renunţă să contribuiască la edificarea unei reînnoiri, în favoarea unor meschine strategii pecuniare sau politice personale.
Schimb o privire cu domnul Dumitru Ionescu. A sosit momentul să plecăm. Ne oprim o clipă în automobilul, staţionar încă. Ambii suntem entuziasmaţi.
– Nici eu n-am ştiut multe dintre aceste lucruri, îmi declară călăuza mea. Dacă aţi bănui câţi oameni aduc aici… Parcă niciodată n-a fost atât de… Mă tot întrebam cum de făceaţi faţă întocmai ca să…
Regele apare în poartă. Cobor, imaginându-mi că intenţionează să ne spună ceva. Zâmbeşte, face un gest cu mâna, de liniştire.
– Nu… Trebuie să plec.
Dispare şi reapare la volan. Îl revăd ca în copilărie, pe aleea Peleşului.
Privesc în urma mea le ceea ce mi-aş fi închipuit că era firesc să fie o limuzină şi rămâne  doar o maşină. O nouă lecţie de democraţie… Adevărul este că Mejestatea Sa era grăbită. Dar a prelungit întâlnirea cu încă un ceas.