Gazda mea îşi trage sufletul. După o scurtă pauză, reia naraţiunea tot mai greu de urmărit din pricina conţinutului incredibil: – Aduc lângă locul unde stăteam eu “în poziţie” un cetăţean, Moş Piticaru, de pe Valea Bistriţei. Un ţăran, unul foarte inteligent. Îi ziceam şi noi aşa, “moş”; adevărul este că avea vreo patruzeci de ani. Abia mergea, săracul. Venea torturat din altă cameră. Arăta ca şi noi la mâini şi la picioare: cu degetele umflate de cleştii ăia, bătut peste tot, vânăt. La numărătoare ne ascundeau, ne băgau sub pături, să nu ne vadă caraliii. “No, cu ăştia ce-i?” – întrebau. “Ăştia-s bolnavi, suferă” – le răspundeau râzând. Moş Piticaru, când a văzut că eram tineri, spune: “Măi băieţi.” Dar n-aveai voie să vorbeşti. Doamne, era moarte de om dacă te prindeau că ai vorbit! Însă mai scăpam câte o vorbă uneori, când începeau bătăile; seara, mai puteai s-o faci cu cel de-alături, dar fără să deschizi gura, aproape fără să dai din buze, să nu cumva să te vadă vreunul. Şi Moş Piticaru: “Măi băieţi, inventaţi, mă, morţi; treceţi morţii, mă, că sunteţi tineri şi vă omoară ăştia. Eu sunt bătrân, mă, şi am dat toată comuna mea. Am băgat-o în organizaţie şi le-am dat-o: pe toţi morţii comunei.” Şi săracul Moş Piticaru a dat într-adevăr toţi câţi muriseră în comună, însă n-a făcut-o în ordine, dintr-o margine a comunei şi până-n cealaltă. A organizat fel de fel de echipe, în cazul că s-ar fi retras ruşii, să facă ele nu ştiu ce. Dar asta, cum şi-a adus el aminte. Tot aşa, nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi şi, într-una, vin şi-l trezesc: “Piticaru, banditule, scoală repede. Spune cum i-ai organizat!” Şi n-a mai ştiut. Şi l-au adus în situaţia în...

“Demascările” trecuseră pe locul întâi. Ceea ce până la un moment păruse caznă gratuită, chinuire de dragul chinuirii, acuma se vădea a fi avut un rost psihologic. Chiar mai multe. Cel mai grav dintre aceste scopuri a fost desemnat anterior de domnul Aurel Obreja: împins de frica bătăii, să ajungi a bate şi tu, adică să te compromiţi până la capătul zilelor, ca torţionar al propriilor tăi colegi, al egalilor tăi. Un altul era ca, slăbindu-ţi voinţa până la limită, să ajungi a nu mai păstra nici un secret dintre acelea ce ar fi putut conduce Securitatea, odată date în vileag, la a trece la noi arestări. Încă unul era ca, prin mărturisirea slăbiciunilor, înclinărilor, să te pângăreşti singur, în auzul tuturor. Cu cât te lăsai surprins ca fiind mai imoral, cu atâta mai vrednic de stimă, de crezământ, de ascultarea “reeducatorilor” deveneai. De aceea se şi ajungea ca victimele să se autoînvinuiască de infamii de neconceput. Dar să-l lăsăm pe martor însuşi să depene povestea acelor prăbuşiri succesive, ca şi a rezistenţei la ele, a agăţării aproape fără nădejde, cu unghiile, de marginea tăioasă a ultimelor cioburi de umanitate rămase verticale, din ceea ce a fost cândva o personalitate, poate, fără cusur. Ajunsă în etapa “demascării”, victima era alternativ anchetată de către un “reeducat”, în altă celulă, şi readusă în camera 99, “în poziţie”. – Prima dată m-a luat unul Gigi Popescu – se referă gazda mea la cel dintîi dintre “anchetatorii” săi, ales de Eugen Ţurcanu din echipa lui de bătăuşi. Era fiu de colonel, de la Timişoara, student în anul III sau IV, la Politehnică. Şi începe să mă ancheteze. Avea par din ăsta, un picior de prici, şi din când în când mă lovea cu ăla: “Spune, mă, tu-ţi Dumnezeu’...

– În felul ăsta, într-una din zile suntem scoşi de la 99; se desfiinţează camera 99. Sigur că eu cu colegii mei, în care aveam încredere deplină, am început să vorbim între noi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ceilalţi, studenţi care trecuseră prin Piteşti şi chiar dintre elevii care trecuseră prin “reeducări”, foarte puţini şi-au putut reveni, să se rupă de ceea ce trăiseră. Şi ne-au dus într-o cameră, cu Teja Constantin, cu un student de la Belle-Arte şi alţii. Aici erau vreo treizeci-patruzeci. Printre şefii de acolo se afla mâna dreaptă a lui Ţurcanu – Mărtinuş, un student la Drept, ciangău, de o ferocitate similară cu a lui Ţurcanu. Ori că a avut o sensibilitate pentru mine, ori datorită relaţiei mele cu generalul Coroamă – de care, poate, se temea -, sau că eram de “origine sănătoasă” şi cunoşteam meseria tâmplăriei, sculptură, desen, a vrut să mă scoată, pentru că avea nevoie de mine în fabrică. Nu-mi vine să cred că “reeducările” s-au încheiat cu adevărat. Pentru a traduce mai corect ceea ce simt: mi se pare greu de crezut că-i poate fi dat unui om să asiste la prăbuşirea unui sistem datorită căruia este ameninţat cu moartea iminentă. Îmi vine peste mână să mai accept, după atâta amar de viaţă, că a păstra nădejdea până la capăt poate fi răsplătit şi cu împlinirea ei. Nu mi-e uşor să cred – deşi aceasta este unica speranţă cu care trăiesc -, că Răul poate fi învins de forţa nevăzută a Binelui. Iar, transpunându-se în făpturile atât de terfelite şi de sfâşiate ale “reeducaţilor”, s-ar spune că nici unul dintre aceştia nu era omeneşte posibil să bănuiască faptul că iadul lor urma să ia sfârşit. Două zicale îşi dovedesc cu acest prilej...

Principala grijă a “reeducatorilor” era să nu parvină dincolo de ziduri adevărul asupra activităţii lor, să nu fie deconspirată organizarea crimei împotriva umanităţii, comisă în proporţii de masă la Piteşti şi Gherla. Ceea ce-i aştepta pe eventualii “trădători” era moartea – după cum e de bănuit, o moarte cu încetinitorul. Acesta era un alt motiv, în afară de cele enunţate în capitolul precedent, pentru care orice şoaptă era rapid cenzurată şi se trecea la “anchete” în legătură cu cele transmise, “anchete” constând în torturi ce depăşeau tot ce trăiseră “reeducaţii” anterior. Pentru a fi înţeleasă gazda mea în aceea că acceptase să “depăşească norma”, fapt expus în capitolul precedent, se cade să se ţină seama şi de următoarea peripeţie: – În celularul de la Gherla, existau mai multe carcere. În fabrică, aveam obiceiul să trec pe la oameni şi să le spun să tacă, să nu vorbească. Zicându-i şogorului câte aţi auzit, îmi luam un risc pe care-l puteam plăti cu viaţa. Erau mulţi ţărani din Ardeal acolo. Eu, fiind tot din Ardeal, îmi plăceau, ştiţi, aveau suflete curate; oameni, domnule, caractere extraordinare. Şi mergeam pe la ei. Şi, într-una din zile, mă vede un tânăr. Probabil m-a urmărit. Vine la mine şi mă-ntreabă: “Ce-ai discutat cu bătrânul?” Eu aranjam din timp: “Dacă vine şi te-ntreabă ce am vorbit, le spui că te-am învăţat cum să lucrezi, să dai randament mai mare, că ţi-am zis să lucrezi, că, oricum, aici te reabilitezi.” – şi nu ştiu câte altele la fel, “că s-ar putea să ne dea drumu-ntr-o zi.” Aşa stabileam cu ei. Ăsta vine şi mă ia din scurt, că ce am discutat cu acela. Acum, aveam şi eu curaj; şi eu eram la muncă. Şi-i zic: “Te bag în p.a mă-ti! Tu mă...

Revenind puţin în urma firului evenimentelor, deţinuţii muncitori în fabrica de la Gherla au primit, într-o bună zi, dispoziţia: “Mâine nu ieşiţi la lucru. Rămâne fiecare în camera lui”. Şi, din acea clipă înainte, nimeni n-a mai lucrat. S-au încuiat celulele şi cei care, până cu o zi înainte, aveau o activitate au început să simtă gustul penitenciarului de execuţie. – Ce atitudine au avut colegii dumneavoastră care se lăsaseră manipulaţi de “reeducatori” şi bătuseră la rândul lor? – Unii dintre ei şi-au revenit la ceea ce fuseseră înainte. – Imediat? – Da. Ca să înţelegeţi, o parte dintre ei mă păzeau. Invers decât înainte, adică în loc să mă pândească pentru a mă da pe mâna şefilor, mă apărau de pedeapsă. Că eu m-am apucat să lucrez sculptură în os; de exemplu, medalionul cu bătăile deţinuţilor şi cu Arhanghelul acela asupra României l-am făcut în camera 107, la etajul III. Printre ei: Ion Gherasim – care şi-a revenit printre primii; Ticu Ispas, Radu Ciuceanu – deşi era bolnav, săracul, şi de nervi şi de T.B.C. – şi încă o serie mare: ţărani. Parte nu căzuseră. Despre Ciuceanu nu ştiu să fi bătut; deşi fusese prin “reeducare” şi la Piteşti. Dar rămăsese în cameră şi unul de care mă fereau ei, un medicinist – Grigoraş. Administraţia îl folosea în continuare. Majoritatea celor care au trecut prin “reeducări” au fost chemaţi la Securitate, la Cluj, să promită a continua să fie informatorii lor. Nici una dintre cărţile ce discută fenomenul Piteşti nu se opreşte asupra acestui amănunt. Deşi el este extrem de important în acuzarea Securităţii pentru iniţierea şi folosirea “reeducărilor”, atunci când scenariul impus de ea preconiza că ele au fost iniţiate de către Mişcarea Legionară şi utilizate pentru compromiterea comunismului. Cei care au...

Din ziua când au fost scoşi deţinuţii politici din fabrica penitenciarului Gherla şi până acum, evoluţia evenimentelor legate de “reeducări” pare să bată pasul pe loc. Declaraţii scrise ale conlocutorului meu, privitoare la torturile suferite de el şi de alţii. Transferuri dintr-o cameră în cea învecinată. Câteva opinii despre mutaţiile sufleteşti prin care a trecut acesta ori acela dintre “reeducaţi”. Noi tentative ale Securităţii de a nu pierde informatorii câştigaţi printr-o atât de cumplită dezorganizare a fiinţei umane – provocată prin cazne şi eradicarea personalităţii -, deşi acelaşi organ al Statului se prefăcea a condamna ororile săvârşite. Mici întâmplări ale zilelor monotone din celular, de pe dubă. Poveşti cu percheziţii sau ale foamei cronice. Existenţa cotidiană în care, de fapt, nu se petrecea mai nimic. În spatele acestui aparent vid, se urzea procesul intenţionat a fi cu răsunet mondial, ce urma să incrimineze “bestialitatea” unei mişcări politice cu caracter religios, deşi eliminată de judecătorii de la Nürnberg dintre acelea de tip fascist, dar de a cărei incriminare avea nevoie partidul comunist român, anume deoarece semnase un pact cu ea, iar acest acord trebuia să fie făcut uitat. Mă refer la tratativele în vederea eliberării tuturor legionarilor din temniţele noastre, purtate de câţiva emisari ai lui Horia Sima, până la ceea ce aceştia au socotit a fi o împlinire. Necondiţionali, precum comuniştii din întreaga lume, şi ai noştri au încălcat curând înţelegerea: rearestară deţinuţii abia eliberaţi. Iar acum, cu prilejul atribuirii “reeducărilor” ordinului aceluiaşi Sima, guvernanţii voiau să-şi motiveze în faţa opiniei publice internaţionale trădarea tratatului semnat. Fără să ştie ce se petrecea în subsolurile Ministerului de Interne, Eugen Ţurcanu şi tovarăşii săi, momiţi cu făgăduinţa eliberării, a răsplăţii cu înalte funcţii în cadrul Securităţii, linguşiţi cu ideea că metoda lor de creare a “omului...

TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU Apariţia acestei cărţi se datorează entuziasmului soţiei mele Delia, încrederii doamnei profesoare Florica Raica, sprijinului încurajator al publicistei Lelia Munteanu, jertfei colegiale a poetului Constantin Aurel Dragodan, iubirii studenţilor mei, asistenţii Mihai Spătărelu şi Nicolae Teodoreanu, precum şi frăţietăţii cu care m-a ajutat d-nul ing. Andrei Szöcs. Bucuria că ea apare în editura autorului o datorez conjuraţiei tăcerii ce împrejmuieşte eminenta personalitate a domniei sale domnului Corneliu Coposu , care şi-a irosit ceasuri preţioase stând de vorbă cu mine. Acestor oameni şi împrejurări autorul le mulţumeşte.   Mihai...

Domnule Director, În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri. Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre domnul Ion Băieşu, fost redactor la Scânteia Tineretului , că a debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta, domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie. Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi caută un nou echilibru. Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă următoarele precizări: 1. În anii când “Arghezi vindea cireşe”, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo “cafeluţe cu cornuleţe croissant“, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete, însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam figura, deci, printre “dezertorii politici”, de vreme ce nu am părăsit ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu epitete de “duşman al comunismului” şi de “contrarevoluţionar”. 2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu de unde a cules domnia sa o...

Una dintre primele povestiri ascultate în închisoare, privind suferinţele acelora care mi-o luaseră înainte în a cunoaşte detenţia politică sub regimul comunist, a fost aceea despre un domn pe nume Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu. Era prin 1957 şi aveam douăzeci şi unu de ani. Despre politica premergând înscăunării dictaturii dejiste aflasem prea puţin. Cu atât mai neştiutor eram în legătură cu acel personaj, care zăcea atunci de vreo zece ani prin temniţe, în jurul căruia se ţesuseră şi circulaseră, în umbra gratiilor, istorisiri de groază, adevărate romane gotice. Cel mai puternic m-a impresionat şoapta că fusese, cândva, zidit în celulă. Multe nopţi nedormite, pe parcursul celor patru ani ai ispăşirii mele, mi le-a însoţit imaginea nebuloasă a acelui uriaş, cum mi-l descriseseră bătrânii puşcăriaşi. Încordându-mi imaginaţia, îl observam, adus în propriu-mi spaţiu mental, cum urmărea, cu ochii măriţi, înălţarea pripită a unui baraj de scânduri în dreptul uşii de stejar care-l despărţise până atunci de coridorul de beton. N-a rămas slobodă decât vizeta prin care încăpeau tineta de lut ars şi castronul de tablă cu hrană. Prin respectiva vizetă erau urmărite şi mişcările prizonierului izolat. Mă închipuiam în locul său, pradă celor mai nebuneşti gânduri ce dădeau târcoale, asemeni unor hiene, pieirii prin sufocare lentă, neştiută de nimeni. La fel bănuiesc că simte victima unei morţi aparente, când se deşteaptă în coşciug, sub povara a doi metri de pământ. Îmi ziceam că, dacă omul acesta izbutise să suporte atare caznă morală, toate câte ne erau date puteau fi suferite. Nu m-am amăgit cu nădejdea să-l întâlnesc vreodată. Acum, iată-mă şezând intimidat pe marginea fotoliului, în casa domniei sale, faţă-n faţă cu dumnealui, iscodindu-l despre temniţele trecute. În cazul oricui, ar fi fost firesc să-mi relateze evenimentele ce l-au năpăstuit mai înfricoşător,...

Domnul Corneliu Coposu nu se grăbeşte să intre în amănuntele temniţelor sale, deşi scopul vizitei mele este de a scrie despre ele. Îi înţeleg ezitarea şi nu-l grăbesc să-şi depene amintirile despre perioada în care i s-a interzis dreptul la demnitate, la cuvânt, ba chiar şi la decenţa traiului de ceas de ceas. În faţa întrebărilor mele, suficient de generale pentru a nu-i deveni neplăcute, recurge la o stratagemă a jocului de şah: rocada. Tura domnului Corneliu Coposu, îndărătul căreia se ascunde în cele ce urmează, va fi Lucreţiu Pătrăşcanu, iar rocada sa constă în evitarea solicitării de a-mi vorbi despre sine; la fel, ea stă în introducerea în conversaţie a temei Armistiţiului; de fapt, este tema lucrării domniei sale, apărută de curând: Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui , urmată de o Addenda: Riposta unei contestări neîntemeiate a actului de la 23 August (Editura “Gândirea Românească”). Deplânge condiţiile sub orice critică ale ediţiei şi cu osebire absenţa totală de corectură a tipăriturii conţinând extrem de valoroase mărturii inedite, privitoare la schimbarea destinului ţării. Chemat de acest nou subiect, trece la: – Cu Lucreţiu Pătrăşcanu am fost prieten; de familie chiar. Ne vizitam, îmi mărturiseşte gazda mea. Nu are nici o reticenţă în afirmarea publică a acestei amiciţii. Întrevăd trei motivări ale ei, dacă nu chiar mai multe. Satisfacţia noastră a tuturora de a evoca un om pe care l-am simpatizat şi care s-a stins. Într-un fel, este ca şi când l-am aduce de faţă, să retrăim momentele când l-am putut vedea. Un alt motiv poate fi generat de gândul că, indiferent de crezurile distincte şi opuse ale celor doi, banditismul căţărat în prepeleacul puterii le-a impus amândurora o soartă a suferinţei, vădind astfel, într-un mod alambicat, rezistenţa sentimentului ce-i lega, căci interlocutorul meu...

Am încercat, în repetate rânduri, să obţin făgăduinţa domnului Corneliu Coposu de a-şi sacrifica un ceas – două pentru mine, deoarece aveam intenţia să scriu despre domnia sa. Programul încărcat îl împiedica să-mi dea un răspuns precis. L-am întâlnit pe neaşteptate la o onomastică. Gazda, săritoare foarte, cunoscându-mi vechiul of, a făcut în aşa fel, încât să rămân singur cu persoana care mă interesa. Exasperat de aşteptarea unui cuvânt de acceptare după atâtea luni irosite, am lărgit la maximum evantaiul posibilităţilor, aruncând cu acel prilej nada: – Mă trezesc la 4 dimineaţa! Distinsul meu conlocutor, om vesel – ceea ce nu ştiam despre dumnealui -, mi-a răspuns, de parcă ar fi jucat ping-pong cu mine, scurt, iute şi răpindu-mi şansa să mai prind mingea: – Tot nu ne putem vedea. La 4 dimineaţa eu abia mă culc. Schimbul acesta de replici îi aminti de o întâmplare petrecută la o oră la fel de neobişnuită pentru vizite, păţanie cu adevărat ieşită din comun. – În 31 martie 1990, pe la ceasurile 2 dinspre zi, mă aflam la masa de scris. Deodată, a sunat careva la uşa de la stradă. M-am gândit că era o farsă. Nu m-am grăbit să las stiloul din mână. Ţârâitul clopoţelului s-a făcut iarăşi auzit. M-am desprins anevoie din preocupările mele, m-am ridicat şi am deschis. În faţa mea, un bărbat matur, necunoscut, prezentabil. “Domnule Coposu – mi s-a adresat politicos, deci pe mine mă căuta -, aş vrea să vă comunic un lucru ce v-ar putea interesa.” – “Poftiţi – l-am îndemnat -, intraţi.” Tocmai a trecut pragul şi a împins uşa îndărătul său, că l-am văzut ridicându-şi ambele braţe-n sus, de parcă l-aş fi ameninţat cu pistolul şi voia să mă convingă că se preda de bună voie. Domnul...

Îmi lansam volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste. În cuvântul adresat celor de faţă, mi-am pomenit, jenat, scurtimea detenţiei: patru ani, în perioada majoratului. Un domn smead, cu chip ascetizat de o suferinţă pe care n-o cunoşteam, cu ochi vii şi priviri rămase undeva mai în adânc, fără a-şi fi pierdut concentrarea observării, cu trăsături fine, ca arse de amărăciune, dar şi de îndârjire, cu maxilarul inferior ascuţit şi vag ieşit în afara liniei de profil a feţii, în semn de hotărâre, mă asculta cu pleoapele uşor umezite. – Cine era bărbatul acela de la capătul primului rând? – am întrebat-o mai târziu pe profesoara Florica Raica, organizatoarea inimoasă şi energică a sărbătorii mele. – Nu-l ştii? Un om care a trecut prin multe: secretarul general al organizaţiei muncitoreşti centrale a PNŢ-CD, domnul Victor Răducan. Îmi doream să-l cunosc. Durerile, chiar când tac, îşi găsesc în mine o placă de rezonanţă pregătită să vibreze. Aşa am început să-l însoţesc, de când era ţânc agăţat de bocceaua muicăi, trasă de cealaltă mână de către fratele lui mai mare, bejenită din plaiurile Gorjului, din pricina sărăciei. O ademenea Capitala. Aceasta avea să-i aducă femeii fără sprijin înălţarea unei case, dar şi invaliditatea pe viaţă a unuia dintre feciori: vremurile bune de odinioară năclăite de vremurile rele. – În ’46, făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. Ţinea de sectorul condus de domnul Ion Marinache – azi infirm datorită puşcăriilor făcute – şi activam şi în cadrul organizaţiei muncitoreşti, împreună cu Ion Lambru, tot de la Griviţa, a început să-mi răspundă întrebărilor domnul Răducan. Războiul sfârşit, tânărul îşi reluase serviciul la Atelierele CFR – Griviţa, secţia a III-a –...

Viaţa lui Cicerone Ioniţoiu, primul şi cel mai de seamă monograf al temniţelor române sub comunişti, dintre aceia stabiliţi în străinătate odinioară, se înfăţişează mult mai complexă – este uşor de închipuit aceasta – decât am intenţia să dezvălui aici. Înainte de a purcede la demonstrarea relaţiile sale cu Iuliu Maniu (ca de la pion la regele lui de pe tabla de şah) – ce constituie obiectivul paginilor de faţă -, intenţionez să dovedesc forţa caracterului său, atât de rar întâlnită la majoritatea dintre noi. Pentru aceasta voi copia un Proces-verbal de interogatoriu, grăitor. “Învinuit IONIŢOIU CICERONE, născut la 8 mai 1924, în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Str. Secerişului Nr. 8. “17 noiembrie 1962 “Localitatea Bucureşti “Interogatoriul a început la ora 9 şi 35 min, ” s-a terminat la ora 14 şi _ min. “Întrebare: Astăzi data de mai sus ţi s-a prezentat ordonanţa de punere sub învinuire în care se arată că după anul 1954, când ai fost eliberat din închisoare, ai restabilit legătura cu mai mulţi membri” [“membrii”; aici şi mai departe intervin în text pentru corectarea ortografică a greşelilor anchetatorului, fără s-o mai semnalez; M.R.] “P.N.Ţ. şi împreună cu aceştia ai desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva orânduirii democrat populare din R.P.R. până în 1961 când ai fost arestat. “În discuţiile ce le-ai purtat cu elementele respective ai comentat şi interpretat în mod duşmănos situaţia din ţară preconizând schimbarea regimului democrat popular şi reinstalarea orânduirii capitaliste. “Recunoşti învinuirile ce ţi-au fost aduse? “Răspuns: Nu recunosc nimic din învinuirile ce mi-au fost aduse prin ordonanţa de punere sub învinuire care mi-a fost prezentată spre luare la cunoştinţă azi 17 noiembrie 1962. Arestatul refuză să facă declaraţii în continuare. Anchetator penal, Cpt. C. Purcaru” Semnătura lui...

PREOŢI ÎN CĂTUŞE Seria FIUL OMULUI – 12 Editura RAMIDA, Bucureşti – 1997 Culegere, Tehnoredactare computerizată şi Grafică MIHAI RĂDULESCU Tiparul realizat la Tipografia Silmy Prod-Impex ’95 Str. Locotenent Alex. Paulescu, nr. 31, sector 2, Bucureşti Tel: 620.63.75; Tel./Fax: 323.70.61 Copyright-ul aparţine lui Mihai Rădulescu; 1997. ISBN 973-97480-8-2 MIHAI RĂDULESCU şi IRINEU...