9. “Bateti-ma pe mine in locul lui!

Gazda mea îşi trage sufletul. După o scurtă pauză, reia naraţiunea tot mai greu de urmărit din pricina conţinutului incredibil:

– Aduc lângă locul unde stăteam eu “în poziţie” un cetăţean, Moş Piticaru, de pe Valea Bistriţei. Un ţăran, unul foarte inteligent. Îi ziceam şi noi aşa, “moş”; adevărul este că avea vreo patruzeci de ani. Abia mergea, săracul. Venea torturat din altă cameră. Arăta ca şi noi la mâini şi la picioare: cu degetele umflate de cleştii ăia, bătut peste tot, vânăt. La numărătoare ne ascundeau, ne băgau sub pături, să nu ne vadă caraliii. “No, cu ăştia ce-i?” – întrebau. “Ăştia-s bolnavi, suferă” – le răspundeau râzând. Moş Piticaru, când a văzut că eram tineri, spune: “Măi băieţi.” Dar n-aveai voie să vorbeşti. Doamne, era moarte de om dacă te prindeau că ai vorbit! Însă mai scăpam câte o vorbă uneori, când începeau bătăile; seara, mai puteai s-o faci cu cel de-alături, dar fără să deschizi gura, aproape fără să dai din buze, să nu cumva să te vadă vreunul. Şi Moş Piticaru: “Măi băieţi, inventaţi, mă, morţi; treceţi morţii, mă, că sunteţi tineri şi vă omoară ăştia. Eu sunt bătrân, mă, şi am dat toată comuna mea. Am băgat-o în organizaţie şi le-am dat-o: pe toţi morţii comunei.” Şi săracul Moş Piticaru a dat într-adevăr toţi câţi muriseră în comună, însă n-a făcut-o în ordine, dintr-o margine a comunei şi până-n cealaltă. A organizat fel de fel de echipe, în cazul că s-ar fi retras ruşii, să facă ele nu ştiu ce. Dar asta, cum şi-a adus el aminte. Tot aşa, nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi şi, într-una, vin şi-l trezesc: “Piticaru, banditule, scoală repede. Spune cum i-ai organizat!” Şi n-a mai ştiut. Şi l-au adus în situaţia în care era acuma, bătut în fiecare zi, şi el ca şi noi.

Era un uriaş Moş Piticaru.

– Auzindu-l, m-am gândit şi eu: “Dacă la Ministerul de Interne am inventat numele alea, stai că am morţi şi eu la mine-n sat. Îi dau pe care mi i-oi aduce aminte”. Însă i-am luat în ordine. Mă putea trezi şi noaptea să-mi ceară să-i repet: le ştiam ordinea. Aşa că am făcut şi eu nişte organizaţii, prin satul meu, cu morţi. Mai ales că aveam vreo zece flăcăi pieriţi pe front şi unii luaţi de unguri şi împuşcaţi. Apoi ceilalţi pe care mi i-am adus aminte, de prin cimitir, bătrâni, tineri, copii – nu mai avea importanţă. Şi m-am pornit să “organizez” şi să declar. Mai încercam şi eu să mai scap câte unul, să nu priceapă că.

Anchetele, sub comunişti, începând cu demascările publice din şedinţele de partid, trecând prin acelea propriu-zise, realizate de profesioniştii torturii, în condiţiile special destinate acestui scop, în diversele sedii ale suferinţei, şi culminând cu acestea din timpul “reeducărilor”, s-au însumat la nivelul întregului popor. Înţeleg prin aceasta că unii provocau ancheta prin denunţuri mai mult sau mai puţin adevărate, alţii o efectuau, ceilalţi o suportau, iar majoritatea trăia astfel încât să se ferească de ea. Era comunistă s-a desfăşurat sub puterea – ca a unei influenţe zodiacale – a anchetei.

Fiecare dintre membrii categoriilor menţionate a fost dator, într-un fel sau altul, să pactizeze cu Minciuna. Turnătorii minţeau pentru a-şi dovedi eficienţa şi – în termenii lor – vigilenţa de clasă. Anchetaţii minţeau fie pentru a se apăra sau a-şi păzi rudele şi prietenii, fie pentru a scăpa de obsesia chinului – nu rareori încărcându-şi rudele şi prietenii cu vini imaginare sau preschimbându-se la rândul lor în delatori. Masa românilor minţea pentru a fi socotită obedientă, deci nepericuloasă.

O atare experienţă – şi ea nu se mărgineşte la români, ci se extinde în întreaga Europă răsăriteană, în Europa şi în Asia sovietice, în China, Coreea, Vietnam, Birmania, Cambodgia, Cuba şi în unele ţări din Africa – a crescut la nişte dimensiuni monstruoase, taman când roadele învăţăturilor lui Hristos s-ar fi cuvenit să se simtă activând în rândurile omenirii – mai presus de toate, respectul pentru Adevăr şi Iubirea dintre semeni.

De bună seamă că şcolile de spionaj ale lumii găzduiesc cursuri dedicate celor mai sigure şi ingenioase căi de folosire a armei Minciunii. Minciuna nu mai este o Artă, cum se sulemenea ea pentru spiritele unora dintre scriitorii rafinaţi ai trecutului. Ea nu mai este Vrăjmaşul, cum le apărea Sfinţilor Părinţi. Pentru toate categoriile sociale menţionate mai sus, Minciuna a devenit unicul mod de supravieţuire. Pentru toţi oamenii, indiferent de situaţia lor în raport de Anchetă. Dar nici unul din această mulţime nu a beneficiat de o iniţiere sistematică în Minciună, nici unul nu a trecut printr-o şcolarizare necesară, excepţie făcând anchetatorii, provocatorii şi, din nou, spionii. Ceilalţi – victimele de fapt şi victimele plauzibile – nu se sprijineau decât pe intuirea naturală a modului de folosire a Minciunii. Şi nu le rămânea decât să perfecţioneze această intuire, pe măsură ce Ancheta le provoca spaime noi şi mai acute.

Cazul domnului Aurel Obreja pilduieşte nici că se poate mai limpede această poziţie a autodidactului într-ale Minciunii.

Cititorul îşi aminteşte că, în cadrul primei sale anchetări, la Ministerul de Interne, a inventat nume false, întemeindu-se pe adevărul că dumnealui personal adoptase un nume conspirativ. Pentru a nu se da de gol, şi le înscrisese cu peniţa pe unghii, să le poată învăţa pe de rost.

Acum, în noua anchetă – aceasta cu adevărat barbară – de la Gherla, fie că a uitat vechea sa metodă a minciunii folosite în vederea evitării caznelor suplimentare, fie că nu-i acorda suficientă încredere, traumatizat de şocul sălbăticiei dezlănţuite. Sugestia altcuiva îl decide să adopte o minciună de un tip înrudit cu cea dintâi. Ceea ce a reţinut ca valabil în prima experimentare a minciunii a fost că ea se cuvenea astfel ticluită, încât să-ţi vină în minte la orice ceas, să poţi recurge la ea, neschimbată, de câte ori era nevoie; o tehnică la care mintea inventivă a lui Moş Piticaru nu izbutise să ajungă. Aurel Obreja a făcut un efort de adaptare a tehnicii iniţiale la condiţiile impuse de noua variantă propusă de închipuire. Prima oară, împărţise numele imaginare pe grupe corespunzând liceelor Capitalei. De data aceasta, se vedea pus în situaţia de a folosi numele decedaţilor din satul natal. A găsit soluţia ordonării lor conform poziţiei geografice în localitate a fostelor domicilii. Minciuna nu mai este o Artă, cum spuneam, ci o Tehnică. Aceasta constituie una dintre “descoperirile epocale ale marxism-leninismului”!

– Dar şi ceilalţi aflaţi “în poziţie” erau bătuţi groaznic. Era unul, Moş Bal, din Ardeal. L-am întrebat, când nu ne observau: “Pentru ce eşti aici?” – “Aur” – zice. “Mai bine mor decât să le dau lor aurul.” Şi-l băteau. şi-l chinuiau. “Scoate, banditule, aurul! Spune unde l-ai ascuns!” – “Nu am! Nu am! Nu am!” Ca, pe urmă, după ce s-a terminat “reeducarea”, să-mi spună – că unii dintre noi am avut încredere în ceilalţi; cu unii, ulterior, ne-am întâlnit în fabrică şi ştiam fiecare pe unde trecuserăm şi cum am rezistat – va să zică, mi-a spus că a avut aurul, dar: “Mai bine mor aici, decât să dau comuniştilor aurul!” Cred c-a scăpat bătrânul.

Să suporţi atâta tortură, în calitate de deţinut politic , pentru a deţine aur! Mintea refuză să mai facă efortul de a înţelege, atâta de absurd devenea universul.

Sunt ameţit de torentul de informaţii ce se revarsă asupra mea, mă sufocă, mă anihilează. Voiesc să aflu cât mai multe amănunte despre acele preschimbări îndelung chibzuite ale oamenilor în fiare şi, în acelaşi timp, aş dori să se curme odată invazia aceasta de înjosiri ale celei mai nobile făpturi create pe pământ de Dumnezeu, înjosiri concepute de ea însăşi împotriva ei însăşi. “Reeducările” constituie cea mai scârnavă oglindă în care şi-a văzut vreodată chipul omenirea. A privit în ea şi şi-a zărit figura inteligentă, cultă, rafinată, cumpanită, sub trăsăturile bestiale ale ucigaşilor. A privit în ea şi s-a regăsit sub schimonosirea durerii şi a disperării. Vreau ca cititorul să afle cât mai multe în privinţa iadului pe lângă care a păşit în viaţă, inconştient, pe care nu-i vine să-l creadă posibil nici acum. Tânjesc să fi fost îndatorat a-i pune sub ochi astfel de orori.

Dintre atâţia anonimi care îmi defilează “în manej” înaintea privirilor, rareori câte unul prinde contur adevărat şi poate fi identificat cu un nume. Mă agăţ de lumina lăsată în urmă-i de acel ţăran înţelept menţionat în paginile trecute de către domnul Aurel Obreja.

– Moş Piticaru a bătut alţi deţinuţi?

Răspunsul nici n-aşteaptă să rostesc până la capăt cuvintele; interlocutorul meu se repede la mine:

– Nuuu! Moş Piticaru e un erou. Dar nu numai el. A fost Moş Rusu, săracul. Era un ţăran îmbrăcat chiar ţărăneşte. Moţ, de lângă Aiud, de la Galda. Când l-au adus acolo, lângă noi, Maxim Virgil îl cunoştea, că stătuse în colonia de la Galda, ca deţinut. Moş Rusu i-a ajutat pe cei închişi. Şi, când l-am văzut pe Moş Rusu, mi s-a părut că-l zăream pe Horia pe roată, când îl chinuiau.

Sunt cutremurat de conştiinţa de a fi primul scriitor român căruia îi este dat să dezvăluie faptul că au trecut şi ţărani prin “reeducări”. Pentru tot omul, ele erau sortite exclusiv studenţilor şi elevilor. Rar au fost pomeniţi şi câţiva tineri ofiţeri aruncaţi în flăcările lor.

– La un moment dat, bătăuşii îi zic lui Moş Rusu: “Nu vrei, bandituile, să declari nimica, hă?!” – “N-am ce declara, domnu’ Livinschi şi domnu’ Mărtinuş.” Şi, într-o după-amiază, după ce se dă stingerea, “în poziţie” toţi, vine Ţurcanu şi cine apare cu el? Băiatul lui Moş Rusu, un elev de vreo şaptesprezece-optsprezece ani, în ultima clasă de liceu. Frumooos. cuminte. Când l-a văzut Moş Rusu, era în picioare. A căzut în genunchi la Livinschi şi la Ţurcanu: “Domnule Ţurcanu, vă rog plângând: nu-mi bateţi feciorul! Că băiatul nu ştie nimic din ce am făcut eu. Bateţi-mă pe mine-n locul lui!” Şi plângea bătrânul şi-i ruga pe ticăloşi să nu-i zdrobească băiatul. Vă-nchipuiţi: tatăl să-şi vadă băiatul bătut şi băiatul să-l vadă pe tat-su bătându-l călăii. “Moş Rusu, hai, bate-l!” – “Cum să-mi bat băiatul?!” Şi l-au pus şi pe băiat: “Bate-l, că uite, din cauza lui ai ajuns aicea!” – “Să dau eu în tatăl meu?” – zice. Şi n-a vrut nici copilul să dea.

Tot ce reprezenta natura, educaţia, cultura, civilizaţia era urât de haita stârnită de Securitate.

– Şi mai era unul, Dumitrescu. Un bătrân de vreo şaptezeci şi unu-doi de ani, un ţăran de prin Moldova. L-au adus şi pe băiatul lui acolo. “Dă-n băiatul tău, că nu te-a ascultat!” Adică, tatăl de şaptezeci şi unu-şaptezeci şi doi de ani să-şi bată copilul închis şi călcat în picioare de ei la “demascări”. “D-apoi cum să-mi bat eu fişiorul mnieu – zice -, când eu l-am crescut?!” Zice: “Cum să-l bat eu acuma?!” – “Dă-i atunci tu lui taică-tău, că din cauza lui eşti aicea!” – şi-i zice fiului exact ca şi în cazul lui Moş Rusu. Şi Luca, deşi era schingiuit şi bătut, le-a spus: “Cum?! Să-l lovesc eu pe tatăl meu?! La vârsta lui?! Nu pot să fac lucrul ăsta.” Şi a refuzat.

De ani şi ani de zile încerc aproape permanent să înţeleg ce gânduri, ce simţăminte întreţineau înverşunarea “reeducatorilor”, din ce-şi hrăneau aceştia puterea de a acţiona împotriva datelor fireşti înscrise în conştiinţa fiecărui tânăr născut din femeie.

Iniţial, disperarea de a-şi fi pierdut libertatea şi şansele de viitor, în cazul unor inşi nimeriţi în temniţa politică dintr-o întâmplare de care poate nici nu erau vinovaţi, i-a îndemnat lesne să-şi plece urechea la făgăduinţele Securităţii că vor fi eliberaţi înainte de termen, dacă vor face jocul acesteia. Cu atât mai mult, cu cât ea însăşi, nu este imposibil, le-a încurajat ideea că se aflau în mâinile ei ca musca-n lapte, căzuţi dintr-o greşeală, şi că şi ea regreta situaţia lor şi intenţiona să-i ajute dacă, bineînţeles, se arătau şi ei cooperanţi. Li s-a mai explicat că eliberarea lor imediată nu mai stătea în puterile ei. Trecuseră prin faţa unei instanţe judecătoreşti, fuseseră acuzaţi de procuratură, exista o condamnare neîndoielnică împotriva lor. Ar mai fi fost o soluţie, totuşi. Să ajute organele de represiune în “reeducarea” neîntârziată a tineretului “cu adevărat” duşmănos, care provoca în continuu “dreptatea socială”. De îndată ce se obţinea adeziunea entuziastă a acestuia faţă de noua ordine, el ar fi fost eliberat în grup şi reintegrat în societate pentru binele tuturor. Nu numai că nimeni n-ar mai fi avut nimic cu el, ci i s-ar fi redeschis porţile învăţământului şi i s-ar fi oferit cele mai frumoase perspective. Construiesc aceste presupuneri întemeindu-mă pe relatarea discuţiei cu generalul Nicolski, de la începutul paginilor de faţă.

După acceptarea acestei colaborări, urma instructajul. Era flatant pentru nişte indivizi nenorociţi să constate că erau luaţi părtaşi ai unor secrete, că li se acorda “încredere”, că vedeau cu ochii lor cum li se plămădea un viitor de cadre ale Securităţii. Flatarea le alăptă entuziasmul, le întări hotărârea, le argumentă convingerea; îi transformă în comunişti, dacă nu erau dinainte, cum stăteau lucrurile cu Eugen Ţurcanu.

Urma să descopere că multe dintre faptele lor le contraziceau sentimentele. Frica de a nu se da în vileag în faţa tovarăşilor schingiuitori, care i-ar fi putut socoti vrednici de a fi ei înşişi “reeducaţi” cu aceleaşi metode (ceea ce s-a şi petrecut cu Şura Bogdanovici, care a sfârşit strangulat de mâinile lui Ţurcanu, ori cu Nuti Pătrăşcanu), această temere le-a înzecit violenţa. Însă frământările conştiinţei nu se potoleau prin atâta.

O nouă treaptă ar fi putut fi urcată: să-şi dovedească a nu fi singulari în măcelărirea semenilor; să-şi dovedească asemănarea cu toţi tinerii din faţa lor. Din setea de a nu fi niciodată acuzaţi, i-au împins pe toţi să-şi mânjească mâinile cu sânge.

Ecouri aproape pierite ale conştiinţei de altădată tot nu le dădeau pace. Trebuia anihilat orice simbol care le amintea ce reprezenta omenia încălcată de ei. Mai mult decât atât. Determinându-şi victimele să fărâme “idolii” educaţiei primite de întreaga generaţie şi pe aceia întipăriţi în suflet din naştere, ele deveneau mai scârnave decât schingiuitorii înşişi şi cu atât mai mult îşi meritau soarta, ba chiar una mai rea. Căci, în definitiv, nimeni nu l-a auzit nici pe Ţurcanu, nici pe Livinschi, nici pe Popa Ţanu, nici pe Mărtinuş, nici pe altul din “comitet”, spurcând imaginea propriei mame, a tatălui, a surorilor, făcând auzite poveşti despre coituri imaginare cu toate aceste rude de sânge; nimeni nu i-a văzut “împărtăşindu-se” cu fecale şi urină şi făcându-şi semnul Crucii; nimeni nu i-a auzit cântând podobii bisericeşti în timp ce dădeau spectacolul onaniei în public; nimeni nu i-a văzut bătuţi până li se eliberau sfincterele, nici lingându-şi izmenele murdărite; ca să ajungem de unde am plecat, nimeni nu i-a văzut bătându-şi taţii. Dar, dacă ei izbuteau să-şi oblige victimele să făptuiască toate aceste lucruri pe care ei nu le făptuiau, derivau concluzia aparent logică: avem de-a face cu nişte animale mult inferioare nouă, ba încă ne purtăm mult prea frumos cu aceşti degeneraţi! Deveneau un fel de purificatori ai societăţii, mesagerii unui ecarisaj universal.

Astfel, nu numai că existenţa le era din nou suportabilă, dar aveau şi cu ce se mândri.

Referindu-se la ţăranii citaţi şi la fiii lor, domnul Obreja exclamă:

– Aşa că au fost pe acolo Oameni! Eroi! Cred că ar fi murit mai curând decât să ridice mâna asupra altcuiva!

Puţinele mele cunoştinţe în privinţa mucenicilor din primele veacuri ale creştinismului nu-mi aduc în minte cazuri similare, când martirii să fi fost obligaţi să-şi tortureze fraţii de credinţă.

– De exemplu, cred că pentru prima dată l-am văzut pe Ţurcanu că a bătut în stilul ăsta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe unul Leşeanu Aurel. Era student la Teologie – la Sibiu, mi se pare. Un băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. “Vino-ncoace, banditule! Dumnezeu’ mă-ti, în noaptea asta te omorâm!” Domnule, eram îngroziţi toţi. Stăteam “în poziţie” şi aşteptam ce se întâmpla. Trebuia să te uiţi la vârful picioarelor sau în bec. Dar ne uitam aşa, pe sub gene, că ei erau ocupaţi acolo. Cred că şi pe bătăuşi – pe unii dintre ei – îi îngrozea. L-a luat pe acest student – deşi era sosit de la Piteşti, că şi de acolo au venit o serie de băieţi buni, care au fost torturaţi, schingiuiţi, dar n-au bătut, au spus tot ce vrei, tot ce nu vrei, dar n-au vrut să bată, n-au putut! Şi l-au luat pe acest tânăr şi l-au crucificat pe jos; l-au întins pe duşumea. Şi unul s-a aşezat pe un picior; altul pe un alt picior; unul pe o mână; şi altul pe o altă mână. Şi unul îl ţinea de cap, să stea capul jos, pe ciment. S-a apropiat Ţurcanu: “Ei, lasă, că-n noaptea asta te aranjăm, te facem om”. Şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. Şi aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leşeanu nici nu putea să răcnească. Nu ştiu ce se petrecea, că nu putea scoate nici un strigăt. În orice caz, să-şi dea duhul acolo. “Declară, mă!” Şi, din când în când, îi mai punea călcâiul pe gât, aici, pe beregată. Şi nu mai putea bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: “Ridică-te, .tu-ţi Dumnezeu’ mă-tii, lasă, că te-nvăţăm noi minte. Dacă ai scăpat la Piteşti, aicea mori”. Şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Ţurcanu! Totuşi, a scăpat băiatul tot aşa ca şi noi, pentru că s-a terminat cu demascările. Altfel cred că nu mai scăpam nici unul.

Pentru a mă face să înţeleg cât era de greu ceea ce suportau aceşti oameni aleşi, cei care nu acceptau să-şi murdărească sufletul lovindu-şi colegii de detenţie, gazda îmi atrage atenţia:

– Trebuie să vă spun ceva foarte important. Cu cât rezistai mai mult, cu atât aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar dacă am fost bătuţi în halul acela de sălbăticie, am fost atât de chinuiţi şi pentru că am rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu. Veneau cu o ură.! Nu ştiau cum să te mai tortureze ca să treci şi tu să baţi la rândul tău. Dacă o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? “Şi ăsta-i compromis!” Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat o palmă nimănui. Nici măcar să-njurăm pe cineva n-am făcut-o. Dacă am destule păcate, ca orice om, am această satisfacţie; acest păcat nu-l am. Şi, pe undeva, sunt mândru de acest lucru – şi de camarazii mei. Vă spun, totuşi – o repet mereu: am scăpat fără să batem şi noi, datorită faptului că s-au terminat “reeducările”!. Găseau ei o metodă. Dar eu am căutat să rezist chiar şi atunci când îmi dădeam seama că nu mai puteam rezista. Rezistenţa însemna: să nu mă simtă cu vreo slăbiciune în tortură. Că, dacă te torturau întruna, întro zi nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau pe altceva, ori te duceai să pălmuieşti! Îţi ieşeai din minţi, nu mai erai normal. V-am mai spus-o, nu mai era nici unul normal acolo. De aia nici nu mai aveau forţă. Săreau din “poziţie” şi începeau să bată şi ei.

Exemplele lui Moş Piticaru, Moş Bal, Moş Rusu cu fiul său, Moş Dumitrescu şi feciorul său Luca au însemnătatea lor istorică, deoarece cărţile publicate până acum asupra “reeducărilor” şi citate la începutul acestei suite de informaţii lasă impresia că “reeducările” au fost născocite pentru distrugerea exclusivă a tineretului universitar şi şcolar, cu osebire de înclinaţie legionară – ceea ce s-a şi petrecut de altfel, cu preponderenţă la Piteşti. “Reeducarea” de la Gherla, însă, a extins experimentul la toate păturile sociale, la toate culorile politice şi la toate culpele însumabile duşmăniei faţă de comunism, cum ar fi aceea a lui Moş Bal: deţinerea de aur. Această afirmaţie nu apare pentru întâia oară în textul meu, însă povestirea domnului Obreja o concretizează şi-i conferă vitalitatea cazurilor văzute, astfel redându-i forţa parţial umbrită de către cercetătorii anteriori.