PRIN CURĂŢIE dobândim dragostea adevărată. Nimic nu câştigă, pentru noi, dragostea, cum o face curăţia. Iar dragostea de o dobândim, nu mai suntem singuri; iar nemaifiind singuri, piere toată pricina suferinţei. Că bolnavi de suntem, cu cât mai uşor suportăm durerile şi amărăciunile aduse de neajunsurile lipsei de sănătate, dacă alături de noi priveghează un suflet iubitor, înţelegător, mângâietor… Neîncrezători în viitor de suntem, ori neîncrezători în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, şi ni se alătură un suflet iubitor ce ne insuflă încredere în viitor, în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, cum ne ridicăm din nehotărâre şi pornim la cucerirea vieţii! Spăimos de suntem, asemeni racului ce tot dă îndărăt dinaintea greutăţilor şi a luptei, şi alături ne vine un suflet iubitor, cum pornim cu temeritate înainte, să înfruntăm pricinile fricii noastre şi să le învingem! Vorba cântecului: Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte. Iar pentru a cuceri dragostea nu există cale mai sigură decât curăţia sufletească, curăţia ţintei la care aspirăm, curăţia intenţiilor ce le nutrim, curăţia faptelor noastre, curăţia pornirilor ce le îngăduim în noi, curăţia mijloacelor ce le folosim, curăţia vorbelor ce le rostim, curăţia tonului cu care vorbim, curăţia privirilor ce ne însoţesc cuvintele şi tăcerile, curăţia gândului ce ne hrăneşte existenţa. Unii, rare cazuri, se nasc cu darul curăţiei şi le este dat să nu-l piardă niciodată. Dimpotrivă, el se întăreşte pe zi ce trece iar murdăria celor din jur nu-l atinge, nu-l pângăreşte, nu-l siluieşte, nu-l îngenunche, nu izbuteşte să-l încovoaie pentru a şi-l face asemenea. Această curăţie nici măcar n-are nevoie de pază dinăuntru, pentru că este dată de Dumnezeu, podoaba cea mai de seamă a firii moştenite prin naştere. Întâlnirea unui atare tânăr, adult sau bătrân constituie o...

CEL CARE CREDE că este singurul frumos, singurul inteligent, singurul capabil, singurul vrednic, singurul priceput, singurul norocos, singurul apreciat, nici una dintre acestea nu este. La fel, cel care crede că le poate rezolva pe toate, că toţi au nevoie de sfatul său, că nimic nu este dus la bun sfârşit fără implicarea sa, în toate se înşeală. Toţi suntem de prisos, dacă ne gândim câte inteligenţe nu şi-au găsit încă folosirea, de cugetăm la câte feţe chipeşe n-au fost încă luate în seamă, dacă ţinem socoteală de câte curajuri încă nu au fost chemate să cucerească viitorul, dacă evocăm numărul talentelor care încă nu şi-au dat măsura… Deşi nimeni şi nimic nu sunt de prisos,  pentru că astfel este alcătuită existenţa ca fiecare fir de păr să fie util, ca şi fiece fir de nisip… Totuşi, în comparaţie cu ceilalţi mai buni, mai profunzi, mai dibaci, mai dotaţi decât noi, cine să ajungă a gândi că, în absenţa noastră, rosturile lumii nu şi-ar atinge scopul dacă el ar lipsi din simfonia muncii, cu alte cuvinte, cine să se înşele atât de mult încât să creadă că are vreo importanţă de există sau nu?… Dar locul pe care îl ocupăm pe pământ nu numai că este original, dar e bine ocupat de noi, în genere; mai ales dacă-l ocupăm cu simţ de răspundere. Mama este unică în cele ce face pentru copilul ei. Tatăl, de asemenea. Profesorul, birjarul, medicul, croitorul, inginerul, ostaşul, muncitorul, marinarul, mecanicul unui tren, excavatoristul, şoferul unei limuzine, zarzavagiul, geologul şi plugarul, politicianul, tractoristul, chirurgul şi diplomatul, preotul, mai ales preotul, toţi avem un rost şi-l onorăm după priceperea şi bunăvoinţa noastră. Să fie acesta motiv de mândrie, ori şi mai rău: de fudulie? Şi dacă priceperea cu care ne onorăm...

DUMITRU LUNGU, în lucrarea sa de memorialistică LUPTE ŞI TEMNIŢE, publicată recent de editura mea, face următoarea  evocare a unui medic ce rămâne, mijlocind scrierea sa, pildă de milă faţă de semeni. Or, aceasta fiind tema convorbirii de astăzi – mila – , e potrivit să vă citesc şi dumneavoastră cele două pagini la care mă refer. în anul 1948, mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unor împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unei hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. între cei pe care îi puteam salva, era şi doctorul Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca de oricare deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva, chiar şi din familiile gardienilor cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care dădea totul pentru bolnavi, că erau oameni buni său răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime, era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om. Permanent, în geanta în care-şi ducea puţinele medicamente pe care le avea  şi pe care numai el ştia cum le dobândea prin cunoştinţele sale, prin insistenţele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau duşmani, pentru oameni, şi câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori,...

PUTEREA DE A IERTA ne vine dintr-o stăpânire de sine  bărbătească ce constituie una dintre cele maid e seamă podoabe ale caracterului unui om. Puterea de a ierta poate izvorî şi din blândeţea firii şi din capacitatea inimii de a iubi; pe aceasta, însă, aş lăsa-o în planul al doilea, deoarece nu implică nici voinţa noastră, nici raţiunea, ci numai sentimentele. Pornirea de a ierta este mai presus de judecata noastră, dacă o avem însămânţată în suflet de exemplul matern sau a unei alte fiinţe ce a lăsat în noi o amprentă de neşters din copilărie. Ea devine în astfel de cazuri o a doua natură, nu ne crează dileme, înclinăm către iertare pentru că altfel nu putem. Ne este mai uşor să iertăm decât să mustrăm, să pedepsim, să ne răzbunăm. Dar puterea de a ierta după matură chibzuinţă – ce nu este obligatoriu să fie de durată mare – , puterea de a terta după matură chibzuinţă, reprezintă o formă foarte evoluată a statutului unui om superior. Oricare dintre dumneavoastră doreşte să-şi cunoască nivelul bărbăţiei să se supună probei iertării; cu alte cuvinte, să se verifice cât este înstare să ierte. Voi aduce câteva pilde din istorie, ce merită atenţia dumneavoastră şi mai merită şi să vă puneţi întrebările: ‘Dacă eram eu în locul personajului, mi-ar fi trecut prin minte să iert, asemeni lui? Iar dacă ideea îmi veneam oare aş fi fost în stare să o duc până la capăt şi s-o preschimb în faptă?’ De pildă, prinţul englez Eduard, cunoscut drept  Prinţul Negru, învingător la Poitiers, îl făcu prizonier pe regele Franţei şi pe fiul acestuia. în aceeaşi seară îi invită la cină, în loc să-i arunce în vreun beci. Atitudinea sa cavalerească nu se mărgini la atât ci, depăşind...

MĂ ÎNTREB CARE DINTRE VIRTUŢI este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea. Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte. Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri.  Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre. Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric. Deci, atenţie la răbdare! Stăpânirea de sine este o formă a răbdării, o răbdare activă. Şi cum stăpânirea de sine este o altă formă a bărbăţiei, despre care am vorbit cu alt prilej, răbdarea trebuie luată în considerare atunci când ne formăm curajul, în calitate de parte a stăpânirii de sine, nu este greşit să vedem răbdarea ca una dintre rădăcinile caracterului nobil. Răbdarea nu poate fi despărţită de inteligenţă, ba chiar se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu aceasta. Renunţă la răbdare  şi năvălesc asupra spiritului, sufletului şi minţii tale, toate năravurile rele, toate viciile şi, căzând sub puterea lor, îţi pierzi libertatea morală. Libertatea morală este dependentă de răbdarea cu care...

NU PUTEM VORBI DESPRE BLÂNDEŢE, tema ce ne preocupă astăzi, fără a o pomeni pe englezoaica Sarah Martin. Copil al unor oameni sărmani şi rămasă fără privegherea lor de la o vârstă fragedă, ea se amărî într-un orfelinat, fără a se fi bucurat măcar de amintirile unei existenţe anterioare în mijlocul unei familii binecuvântate cu o avuţie ce să-i fi prilejuit o pruncie fericită. Mai târziu, o luă în grija sa una dintre bunici, pe lângă care se îndeletnici a coase rochii, meserie din care trăi cu chiu cu vai. în anul 1819, vui oraşul Yarmouth de aducerea în faţa judecăţii a unei mame care fu condamnată pentru a-şi fi bătut fără milă copilul. Tânăra cusătoreasă, auzind zvonurile, se înfioră, ca toată suflarea, de răutatea ce pusese stăpânire pe sufletul împietrit al mamei aceleia. Nu mai avu tihnă. Nopţile, somnul nu-i mai venea, închipuindu-şi chinurile copilului, ţipetele lui, brutalităţile la care fusese supus, ca şi remuşcările ce trebuia să o fi copleşit pe mamă, după ce s-a desmeticit din starea ei de iritare anormală, regretele sale, hohotele de plâns ce nu o mai puteau mângâia după ce se dovedise atât de câinoasă cu propria-i progenitură. Dacă Sarah Martin izbutea să aţipească, o trezea spaima, auzind parcă în urechile ei înseşi, gata să-i spargă timpanele, strigătele după ajutor ale fiinţei plăpânde şncăpute pe mâna criminală sau zbieretele neomenoase ale născătoarei lui ieşite din minţi. Cusătoreasa nu mai suporta coşmarurile ce o bântuiau. Şi până atunci, de câte ori lungise zidurile sumbre şi mucezite ale temniţei, îi trecuse prin minte că ar fi putut intra să-i viziteze pe bieţii necăjiţi ce sufereau îndărătul lor, în solitudine şi în lipsa libertăţii, să intre pentru a-i mângâia, a le citi din SFINTELE SCRIPTURI,  a le deschide ochii asupra ...